Fragment Natașa, bărbații și psihanalistul. N-ai fost aici.

Te știu. Nu, nu am nevoie să te cunosc.

Te știu de când nu existai în mine, erai doar tu. Al tău.

Te știu, cu fonturi bolduite în mine, precum cuiele din cruce;

Te știu din visele în care mi te promiteai,

Te așteptam.

Îmi spui:

Trebuie să plec.

Îți spun:

Te conduc.

Îmi spun:

N-ai fost niciodată aici…

 

Dar ce am avut eu vreodată? Ce deținem, în afară de amintiri și trăiri? Nimeni nu ne aparține și, oricât ar fi de dureros, trebuie să accepți plecarea unor oameni importanți din viața ta. În cazul meu, cu atât mai dureroasă era experiența cu cât îmi înlocuisem viața cu a lui, trăind pentru el și uitând cine eram, și, atunci când el a ales să plece, mi se părea că toată viața mea s-a dus o dată cu el. Nu-mi rămăsese nimic, iar eu nu mai știam cine sunt, deoarece mă identificasem cu el pe tot parcursul relației noastre de opt luni de zile. Pot înțelege că sunt părăsită, pot înțelege și că nu mă mai iubește (asta în cazul fericit în care m-ar fi iubit vreodată), dar refuz să înțeleg felul în care a făcut-o, nu reușesc să accept acest final, nu așa cum s-a desfășurat el.

Mă lăsase singură, strivindu-mă cu indiferență și răceală, iar asta nu îmi dădea voie să dorm. Liniștea ce s-a lăsat în urma lui îmi spărgea timpanele și amintirile persuasive nu îmi dădeau pace. Aveam stări felurite, uneori mă simțeam eliberată de el, alteori… îmi plângeam iubirea prăbușită sub ultimele lui cuvinte. Îmi plângeam toate lacrimile ținute sub lacăt, descuiat odată cu ușa casei sale, zilnic. Aceeași copilă care încleșta plângând mâna mamei, să nu plece, aceeași frică neomenească, aceeași durere de a fi singură. Aș fi sfâșiat perna cu unghiile, aș fi vrut să îl doară, să afle cum e să nu contezi! Aș fi vrut să afle cum e să fii răscolit, aceeași persoană care îți șoptea cuvinte de iubire e persoana care se poartă acum ca și cum nu ai fi existat vreodată. Aș fi vrut să știe cum e atunci când dezamăgirea e singurul lucru cunoscut, singurul care-ți poate aduce puțin confort, într-o agonie căreia nu-i poți anticipa sfârșitul.

– Voi trece pe lângă tine zâmbind, nu, nu te voi mai plictisi cu întrebări fără răspuns! Finalul acesta firesc te va surprinde și singura mea alinare e că… nu vei ști cât m-a costat! Ai vrea să nu te simți vinovat cu nimic și asta vei avea, ultimul meu dar, o urmă din mândria pe care o aveam! Voi rescrie un final pentru tine, unul sordid, cu o fată care nu merită oricum mai mult respect, care te uită și te înlocuiește ușor, atât de ușor! Mi-e atât de greu să îți vreau binele acum, să te descătușez de vină, dar o voi face! Îți voi arunca fericirea în față!… îi strigam în închipuirile mele nocturne, și reușeam cu greu să dorm, în zorii zilei.

Fragment din romanul „Natașa, bărbații și psihanalistul”. Autor: Natașa Alina Culea

scriitor roman, literatura, versuri

images

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s