Fragment din cartea Natașa, barbații și psihanalistul

Ne bucurăm ca niște români autentici, cu o masă îmbelșugată, mult prea diversă în feluri de mâncare, pregătită din timp de mama. Din meniu nu lipsesc plăcintele dobrogene cu brânză sărată si felurite mâncăruri din pește, începând cu ciorbă de pește, plachie, pește la grătar, saramură de pește, ce să mai povestim, mă mir că prăjiturile mamei nu sunt și ele din pește. Acasă e liniște, eu retrăiesc copilăria, într-o zi mă plimb cu bicicleta pe ploaie, mă urc în copaci, alerg cu câinele sau culeg roșii din grădină, mereu cu motanul Lulu după mine.

Plecăm în Deltă pentru o zi, în barca cu motor pe care o conduce mama; tatăl meu este mai liniștit, preferă să se relaxeze sau să pescuiască. Pe luciul apei, barca despică valurile domoale legănându-ne ușor, iar mama oprește din când în când motorul pentru a putea contempla frumusețea de nedescris a locurilor. Intrăm pe canale și îmi umplu ochii de minunății: văd pelicani, lișițe, cormorani și lebede care plonjează greoi, dispărând în zare. Păsări de tot felul împânzesc văzduhul cu triluri voioase. Copacii acoperiți de liane par niște fantasme verzi cu forme apocaliptice. În locurile acestea dumnezeiești pășesc cu grijă, nu vreau să las vreo urmă că am fost acolo, să calc vreun fir de iarba, în acest colț de lume unde totul este divin, la locul lui. Uneori îmi spun că omul e singura ființă care nu îi e de folos pământului, în niciun fel. În afara omului, natura și animale sunt împletite în divine armonii, dintotdeauna, pe când oamenii… niște consumatori care mai mult distrug decât ocrotesc natura însăși care le dă viață. Ne oprim pentru câteva ore și ne instalăm în apropierea unui lac-rezervație, cu suprafața aproape total acoperită de nuferi. Mă sperii de o broască foarte verde și curioasă care îmi sărise în poală și care făcea o gălăgie mare. Simt chemarea puternică a naturii, forța sa covârșitoare este omniprezentă în aceste locuri, neîntinate încă de așa-zisa noastră civilizație reprezentată de beton și de armături fără viață.

La întoarcere, mama trage barca la ponton, unde câțiva oameni așteaptă Pasagerul – așa e denumit vaporul companiei de stat, care îi duce spre diferite destinații în Deltă. Miroase puternic a pește și a usturoi.

Venirea acasă mă vindecă, ca și cum în pământul copilăriei, rădăcinile mele își trag seva din turba neagră de culoarea nopții. Înserarea vine la fel cum o știam, câinii latră, iar broaștele își încep recitalurile bombastice, în timp ce eu mă simt atât de departe de București și de ceea ce el reprezenta pentru mine.

– Natașa, îți mai amintești tu când ai fost cu bunica în Chilia?

– Da mamă, deși nu-mi amintesc drumul sau rudele bunicii, îmi amintesc în schimb de o vacă albă care părea imensă. Am stat seara lângă ea pe iarbă și mă privea cu ochi buni și mari, resemnați parcă…Tot rumega de zor și am întrebat-o pe bunica cum de rumegă vaca de atâta timp, fără a mânca nimic. Nu știu dacă bunica mi-a răspuns, dar misterul m-a urmărit câțiva ani. Ce selectivă e memoria copilăriei!

– Dar de bunicul, de el îți amintești?

– Îmi amintesc… avea iepurași pe care îi creștea… și oi, capre… și gâște… Îmi amintesc și de faptul că mi-a dăruit o capră cu blana roșcată, pe care a trebuit să o ia înapoi, pentru că eu cam uitam să o hrănesc.

Nu i-am mai spus mamei de plânsetele mele, într-o zi de sărbătoare când ne-a servit bunica la masă friptură de iepure, pe care am mestecat-o cu tot cu lacrimi. Animalele erau prietenele mele și, oricât au încercat să îmi spună că e normal să le mâncăm, nu au reușit să mă convingă. Odată această amintire trezită, m-am gândit la ea, analizând-o pe toate părțile, și am decis să nu mai mănânc deloc carne. Până la urmă, orice friptură e rezultatul luării unei vieți, și eu nu cred că produsul unei vieți curmate mi-ar putea susține natural propria mea viață, chiar dacă organismul uman poate supraviețui cu atât de multe lucruri. Până la urmă, faptul că altcineva omoară acele animale și nu eu, nu schimbă cu nimic lucrurile. Gândul ăsta îmi provoacă un soi de greață fizică și, ca urmare a psihanalizei, refuz să-mi mai îngrop simțămintele în același loc în care am înghesuit tot ceea ce am refuzat să privesc în față. În general ne închidem sufletul în fața a ceea ce nu ne place, dar astăzi aleg să privesc fără frică la persoana care sunt, astăzi aleg să aleg diferit. De astăzi, niciun animal nu va mai sfârși în stomacul meu, aleg să fiu viață, și nu moarte. Cu acest gând, mângâi fericită blana câinelui care dădea fericit din coadă, parcă aprobându-mă.

Fragment din cartea „Natașa, bărbații și psihanalistul”. Autor: Natașa Alina Culea

Feerie in Delta Dunarii

141_0_0

 

One comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s