Month: March 2015

Cine este Sofia? IV

Cine este Sofia? Dar lupii trecutului?

„Sofia” este un personaj pe care imaginația mea febrilă l-a născut într-o dimineață, la ora la care și soarele încă dormea; s-a născut din vise abrupte și s-a repezit către laptop iar eu nu i-am stat în cale, atâta tot. Mi-am scris cărțile („Natașa, bărbații și psihanalistul” și „Marat. Iubirea are spini”) din perspectiva unei femei și provocarea mea a fost să scriu și din perspectiva unui bărbat. Așa au apărut textele „Sofia” pe care le-am trimis inițial unui foarte bun prieten, și el le-a postat pe blogul lui. Ca niște copii puși pe șotii ne-am întrebat dacă cineva își va da seama că „Sofia” este scrisă de o femeie. Nu și-a dat seama nimeni, experimentul a fost încheiat. Acum, Sofia își reia locul pe blogul meu și o voi continua ori de câte ori voi simți nevoia să scriu.

Aici sunt link-urile cu textele de până acum, iar mai jos, aveți continuarea:

https://pascal33nour.wordpress.com/2014/12/27/sofia-unu/

https://pascal33nour.wordpress.com/2014/12/29/sofia-doi/

https://pascal33nour.wordpress.com/2015/01/01/sofia-trei/

sau pe blogul meu

 

Sofia (patru) 

-Uneori mă simt o țigancă; stau cu mâinile întinse, cu palmele căscate către cer și când cred că am prins iubirea, mi se scurge printre degete ca nisipul ce a uitat că a fost un vulcan odată. Iubirea nu mai este ce a fost.

-Sofia, iar faci o dramă din orice…

-Lasă-mă să vorbesc… Iubirea mea pentru tine este blestemată de trecutul tău. Stau aici cu tine și-ți citesc buzele, aceleași care-ți sărută soția în fiecare seară, atunci când eu dorm singură. Știu că nu vei divorța pentru că ți-e frică de fricile tale. Și ai atât de multe… teama că vei fi în direcția degetului întins, teama de a nu-ți face soția să sufere mai mult în lipsa ta, decât cu tine. Ți-e teamă de curbele sufletului meu, doar pentru că nu mă înțelegi. Vrei să mă posezi, să n-am alt gând decât gândul tău… și-apoi îmi vei reproșa că mi-am pierdut dârzenia. Aș vrea să nu știu atât de multe… Știu tot ce gândești și te iubesc pentru ceea ce nu ești. Așa sunt eu, m-am născut pribeagă, iubesc bărbatul care nu poți fi.

-Știi bine că pentru tine aș divorța și mâine, doar spune-mi.

-Niciodată nu vei auzi aceste cuvinte de la mine, auzi?! Vrei doar să treci responsabilitatea deciziei la mine. Tot ceea ce ai de făcut este să fii sincer cu tine însuți, dar ți-e frică! Trebuia să faci asta înainte de a mă întâlni, trebuia să știi că mă vei găsi. Te-ai abandonat pe tine, înainte de a mă abandona pe mine, înainte de a mă cunoaște.

-Nu de asta mi-e teamă, Sofia, mi-e teamă de iubirea ta, pentru că iubești clipa dar nu și urmările ei.

-Este prea târziu, oricum. Era târziu încă de când ne-am întâlnit și eu am știut asta, de aceea am venit la tine.

O țigară murea pe buzele ei răsfrânte. Se uita pe geam și vedea ceva ce exista doar în lumea ei mereu exaltată. M-am uitat și eu în direcția privirii ei, dar tot ceea ce vedeam era tot Sofia. Mereu Sofia și extensiile ei. Erau nori, se fugăreau unii pe alții pe albastrul nemișcat.

-Tu vei rămâne cu soția ta, eu voi rămâne cu toate drumurile pe care nu le-ai umblat tu. Nu poți să trăiești decât de sub fusta soției tale. Și-apoi…

Sofia s-a oprit și nu a simțit nevoia să își continue idea. Știam că nu are niciun sens să o întreb ceva, ea nu-mi aparținea. Era doar a ei, deși ea intra în mine ori de câte ori voia, după bunul ei plac. Se înfingea în sufletul meu și mi-l înapoia doar pentru a avea unde să se întoarcă. Lângă Sofia simt că există un destin, în afara ei plutesc ca un trunchi de copac ros și gol care s-a abandonat puhoaielor de apă tulbure. Știu că Sofia vrea ceva ce eu nu-i pot da. Ea nu căuta un bărbat, nici sensul vieții, în Sofia viața se lupta cu moartea, cochetau una cu cealalta înainte de a se sfâșia cu colți de fiară hămesită. Sofia știa să sufere, povara suferinței nu-i încovoia spatele și nu-i ștergea zâmbetul disprețuitor. Alte femei trec prin suferință ridicând paravane, Sofia se abandona suferinței până când nu mai avea ce să învețe de acolo. Nu știa ce este frica și asta mă speria cel mai rău. Sofia râdea de lacrimile ce-i curgeau repezi pe față și le ștergea cu mâna, zâmbind printre ele:

-Nu te uita la mine că plâng, așa sunt eu, emoțională. Nu plâng pentru tine, să îți fie milă doar de tine. Nici nu voi suferi după ce mă voi decide să plec, nu pot suferi pentru cineva pe care nu-l admir. Nu am nevoie de tine, știi asta…

Așa îmi spunea, răsucindu-și cuvintele în ființa mea.

 

Crezi ca mi-e frică să spun adevărul?

Dupa cum probabil stiti deja, voi cititorii mei dragi, nu scriu pe blog prea des, scriu doar atunci când am ceva de spus. Îmi doresc să am trafic pe blog (doar nu scriu pentru mine însămi), dar nu atât de mult încât să renunț la câteva principii în care cred cu tărie, așa că nu mă voi ghida după trendurile cuvintelor cheie și nici nu voi scrie un articol doar ca să am conținut pe site.

Când ezit să spun adevărul?

-Când trebuie să dau like unui articol/post/fotografie, etc… doar pentru că persoana aceea a făcut același lucru pentru mine, am mereu o dilemă morală cu mine însămi. Pe  Facebook de exemplu, cele mai multe share-uri sunt cu filosofii ce par adunate de pe jos, din colțul străzii. Nu spun ca este ceva greșit în asta, până la urmă fiecare după posibilități, dar tare aș vrea să văd ceva ce mi-ar excita neuronii, în loc să mi-i leșine de tot.

-Când observ că sunt persoane pe Facebook/bloguri care postează doar ceea ce le pune într-o lumină favorabilă, forțată ca un elastic de chiloți întins la maxim, atât de falsă că îmi amintește de marfa contrafăcută din China, pe care eu o cunosc foarte bine. Oameni buni, e OK să te simți dezorientat, e OK să mănânci un covrig după ce ai ieșit dintr-un club de fițe, e OK dacă te-a părăsit partenerul/partenera, e OK să plângi și e OK să ai momente de slăbiciune!

-Când știu că a scrie nu înseamnă a citi dicționarul cap-coadă și a încerca să epatezi prin cuvinte memorate, inserate abuziv și nu neaparat cu o idee în spate. Da, poate cineva va fi impresionat, poate mulți vor fi împresionați, dar nu și cineva care citește printre rânduri având experiența lecturii în spate.

Și ca să fiu în acord cu mine însămi, voi merge cu adevărul atât de departe încât astăzi îmi voi critica singură cărțile. Ce ziceți de asta? 🙂  -Nope, nu acel gen de critică a cărților care este mai mult o reclamă mascată, nu, chiar critică.

„Natașa, bărbații și psihanalistul”:

  • Acțiunea este sacadată, de multe ori se face trecerea foarte brusc de la un personaj masculin la altul, că ajungi să nu le mai știi nici numele și probabil va trebui să răsfoiești înapoi (e OK, nici eu nu mi-i amintesc pe toți).
  • Unele pasaje sunt de-a dreptul lipsite de literatură, vă spun sigur.
  • Personajele puteau fi mai bine conturate, nu le poți vizualiza nici dacă îți pui ochelarii de citit.
  • Este o carte în afara timpului, nu știi dacă între capitole au trecut cinci minute sau cinci ani.

„Marat. Iubirea are spini”:

  • Povestea cărții nu are o expunere pe măsură. Se resimte graba care mă caracterizează.
  • Uneori vei simți nevoia de mai multă descriere măcar atunci când te iau cu mine în Beijing, Moscova sau Tokyo. Descriere pe care, zgârcită, n-o ofer.
  • Finalul putea fi descris cu mai multă acuratețe, este posibil să simți nevoia de mai multe detalii.

…mă voi gândi să mai completez lista, așa că: „Va urma…”

Yours sincerely,

Recenzie Marat. Iubirea are spini (Bookcaffe)

O recenzie superba a cartii “MARAT. Iubirea are spini” scrisa de Laura Elena Apetroaie, pe site-ul bookcaffe. Laura a dat noi sensuri cuvintelor, patrunzand in esenta romanului meu dragoste. ❤

-despre iubire, cu Laura Elena Apetroaie

Multumiri draga Laura!

 

Marat.-Iubirea-are-spini-cu-dantela-2-ver-788x1024Tot stau și aștept cuvintele să se scrie și în online, dar ele, cuvintele, stau bine-mersi în suflet și se simt bine, fără vreo grabă. Și nici nu au nici un interes vizibil să iasă de acolo.

Trecând peste introducere – cea care îmi dă mereu bătăi de cap, vă fac cunoștință cu a doua cea mai bună carte citită în 2015. Ea, cartea, se numește Marat. Iubirea are spini, scrisă de Natașa Alina Culea.

Dacă prima carte a Alinei, mi-a plăcut foarte mult, despre aceasta, despre Marat aș putea să spun că mi-a plăcut enorm, dar parcă e prea puțin, parcă nu acesta ar fi cuvântul potrivit, dar știu prea bine faptul că ai înțeles deja ideea.

De ce mi-a plăcut?

Mi-a plăcut pentru că este foarte bine scrisă. Personajele, atitudinea, stările, emoțiile, sunt foarte bine conturate și evidențiate, autoarea reușind mai mult decât ți-a propus, cel puțin…

View original post 805 more words

(I) Scrisoare catre Dumnezeu (Omul)

1 martie 2015

As vrea sa iti scriu pe o hartie cerata ingalbenita de timp irosit, cu o pana inmuiata in cerneala ce cara mesaje de iubire, as vrea sa iti scriu cine sunt, desi tu stii déjà, as vrea sa imi inchid apoi scrisoarea cu un sigiliu rosu, si sa apas ca o sentinta pecetea, pe care va scrie cu litere aplecate, N.A.

Nu stiu de ce ti-am scris abia acum, m-am gandit la tine in fiecare zi, uneori cu furie, atunci cand lucrurile nu mergeau cum voiam… da, obisnuiam sa te invinovatesc pentru tot ceea ce nu eram, si bine faceam, caci esti cea ce nu sunt, dar si ceea ce sunt, insa preferam sa ignor partea a doua, ca toti oamenii.

Te-am invinovatit pt ca m-ai lasat aici, fara sa-mi spui ce am de facut, cu mii de intrebari fara raspuns si cu tot atatea dileme. Te-am cautat si asa m-am indepartat de tine, caci erai in mine, desi erai si in tot ceea ce nu eram, iar o vreme nu am inteles asta, ca toti oamenii.

M-am gandit ca esti parinte, unul care ma pedepseste cand nu sunt cuminte, dar un parinte infinit mai crud, pentru ca nu  mi-ai spus ce am de facut, nu mi-ai spus ca tu stii ce este mai bine pentru mine, in loc de asta m-ai lasat sa-mi bat capul singura, sa-mi pun intrebari, la care tot singura sa-mi raspund. Dupa ce formulam o intrebare, asteptam in liniste sa imi raspunzi, si pentru ca nu ai facut-o, m-am considerat nevrednica de raspunsurile tale.

Am aflat relativ repede de existenta ta, aveam cam sapte-opt ani, atunci cand, intr-o noapte de iarna, m-am culcat pe zapada, cu fata in sus, uitandu-ma catre stele. Era liniste absoluta si-n liniste, stelele se uitau la mine, intr-un infinit nemiscat. Atunci am avut certitudinea ca existi, ca totul este in ordine, asa cum trebuie sa fie, ca nimic nu are inceput si nici capat, ca niciun raspuns nu este raspunsul final.

Dar am crescut si te-am uitat, m-am lamentat, am crezut ca sunt mai importanta ca altii, sau altii mai importanti ca mine, in functie de imprejurari; am uitat ca suntem toti aici, cu aceleasi intrebari, cu aceleasi temeri, cu aceeasi lipsa de ingaduinta fata de ceilalti si fata de noi insine. Omul, ciudata creatura care s-a autointitulat stapanul Pamantului, care se crede singur intr-un univers vast in care el este un fir de nisip, sau nici atat. Omul s-a pus singur in capul lantului trofic si si-a dat dreptul sa distruga natura dupa bunul plac, sa inlantuiasca animalele si sa le omoare, gasindu-si scuze peste scuze, peste scuze… Pentru ca omul se simtea parasit de tine, a inventat pedeapsa.

Omul isi tine mintea ocupata, pentru a nu ramane cu emotiile sale, construieste de zor, ca o furnica neobosita, plamadeste orase din ciment si metal, din prejudecati si reguli el construieste societatea, taie plantele, le marunteste, apoi le fumeaza cu un zambet de filosof. In goana sa dupa fericire, omul priveste inciudat cainele, care se tavaleste vesel intr-un colb de praf si nu intelege fericirea simpla a cainelui, nu intelege eleganta cu care fruzele cad din copac, resemnarea lor, caderea lor, asa ca Omul continua sa construiasca, sa inventeze, sa diversifice, cautand ceva anume, acel ceva pe care daca-l intrebi, nu va sti sa-l defineasca prea bine. Iti va raspunde cu citate ale altor oameni care au trait si-au facut la fel, caci daca ar accepta ca ceva este gresit in rationamentul lui, tot ceea ce el a cladit nu va mai insemna nimic, iar Omul nu poate face asta.

-De ce ne-ai creat? Ce ai dorit sa experimentezi prin noi, cu noi?

Este iarasi liniste… eu inca astept un raspuns, desi am deschis o pagina de internet, din greseala, pe care scrie:

“Doubt thou the stars are fire, 

Doubt that the sun doth move, 

Doubt truth to be a liar,

But never doubt I love” (Shakespeare)

-God, I love you too! N. A.

Scrisoare catre Dumnezeu – Omul (I)

Natasa Alina Culea (autoare)