Sofia (I, II, III) Lupii trecutului. Erotica

Sofia I, II, III

Sunt la nunta lui Dimitriu, noul meu colaborator pe partea de factoring. Am semnat un contract și trei acte adiționale și m-am și trezit cu o altă anexă formală, o invitație cu literele aurii ale unui font Edwardian Script, cu numele meu și-al Carinei: „pentru dl și dna Adameșteanu”. Am primit cu plăcere ascunsă, în fond se mai nenorocesc și alții în afara mea și asta trebuia neapărat sărbătorit. Cum am ajuns la niște concluzii atât de posomorâte, m-ar întreba careva…? Din proprie experiență, dar mi le-au întărit și alții. Nu, Diana cu Tudor sunt mai degrabă excepția, întăresc regula despre care nimeni nu vrea să vorbească. De mortuis nihil nisi bene (despre morți, doar de bine). Cei doi sunt și ei prin oraș într-o mică vacanță, ne-am întâlnit pe autostradă și n-am spus nimic văzând dâra de spermă ce le decora mașina de la un capăt la altul pe partea Dianei, doar i-am invidiat în liniște. Cum nunta s-a organizat la Mangalia, am venit și noi de ieri, cazându-ne la un hotel din centrul orașului.

Nevastă-mea se leagănă într-un vals cu un tip pe care nu-l cunosc, probabil un alt avocat… Cred că lucrează în firma Carinei, moaca lui de rozătoare bulversată îmi pare cumva, familiară… Hmm… parcă venise într-o zi după niște documente pe care Carina uitase să i le dea. Ăsta este, îl recunosc, era la fel de sclivisit și-atunci, cu freza unsă cu prea mult gel. Individul nu e rău, trebuie să recunosc, pare să aibă trecere la femei, ele sunt topite după metrosexuali d-ăștia, să își împrumute ceara epilatoare, să se scuipe-n oglindă unul pe altul, să se sfătuiască dacă bretonul să fie pe stânga sau pe dreapta… Ptiu… să fie acolo la ei!

Sunt oare gelos? Nuuu, gelozia n-are loc într-un cuplu ca al nostru. Toată lumea se plânge de ea, dar eu cred că ar trebui cultivată într-un cuplu, nu este nici pe departe atât de distructivă pe cât este căsătoria – cel mai eficace antidot al iubirii și-al sexualității. Atât de sigură este resemnarea în căsătorie că nici dacă mi s-ar fi aruncat un colac de salvare, n-aș fi avut suficientă forță să mă agăț de el. Sunt sleit.

Cu o zi înainte de plecare, mi-am consultat medicul. Sunt tot mai îngrijorat de starea mea de legumă vizitată aproape zilnic de migrene crâncene. Neanunțate, nepoftite. Nimic special, o tensiune puțin crescută și-atât, asta a fost tot ce a reuțit să-mi spună după investigații de parcă urma să fiu trimis pe Lună cu Apollo doi. Ar trebui să urmăm exemplul societătății antice din China, medicul să fie plătit atâta timp cât ești sănătos. Noi îl plătim când ne îmbolnăvim, păi cu premisa asta, ce Doamne iartă-mă mai vrem? Susținem un sistem făcut să ne mențină bolnavi, asta este problema cu societatea noastră, sistemele care nu funcționează în favoarea noastră sunt clădite în asemenea fel încât să reziste și să fie perpetuate. Mai ceva ca virușii. Nu am fobii dar tare mi-e teamă de incompetența medicilor, de fapt, asta este fobia mea, frica de incompetența lor… Una este să fii un horticultor nepriceput care a cultivat niște gutui cam rectangulare și alta e să despici craniul omului ca pe-un pepene zemos, să-ți bagi nasul și să cotrobăi prin cortexul omului până-l zăpăcești sau până când îi inversezi sinapsele.

Tot stând rezemat în cot, croșetând gânduri ce-ar duce invariabil la o nouă și neinvitată migrenă, simt niște ochi ațintiți asupra mea. Descopăr în colțul unei mese lungi acoperite de satin de culoarea dulcegăriilor invariabile într-o nuntă, un cap mic de fată luminat de o pereche de ochi vii ce strălucesc în semiobscuritatea din sală.

Ce ochi, par ai unei căprioare surprinse de lumina farurilor!

Fata mă fixează cu multă curiozitate, e chemare în privirea ei. Nu pare să aibă mai mult de 20 de ani…

Nu sunt arogant? Poate că îi blochez vederea către un alt tânăr chipeș. Nu mă uit în spatele meu, mă delectez gândindu-mă că sunt interesant pentru ea. La ce bun adevărul? Cine are nevoie de el? M-aș lipsi pe loc de câteva adevăruri, precum faptul că sunt căsătorit, că am patruzeci de ani și că frumoasa fată nu are de ce să fie interesată de mine…

Privind-o pe posesoarea ochilor sfredelitori, mă simt brusc bătrân, diferența de ani dintre noi este plumb și piatră, mă țintuiesc la pământ, mă împiedică să-mi iau zborul în direcția visurilor mele. Este atât de tânără, iar eu sunt atât de plictisit de viață și de ceea ce viața are să-mi ofere… Privirile ni se intersectează în linie dreaptă și-o fierbințeală îmi aprinde pelvisul răspândindu-mi-se rapid în fiecare celulă a corpului. Respirația mi se îngreunează. Ce deliciu! Oare mai am o șansă să nu fiu mortul care refuză să admită că nu mai trăiește? Nu mă trezi din somn dacă nu ai de gând să mă săruți și să mă readuci la viață, frumoaso…

O salut printr-o scurtă aplecare a capului. Îi zâmbesc – lucru pe care nu l-am făcut niciodată. Ce flirt infantil! Cred că sunt caraghios de-a dreptul. Dacă mi se înroșește nasul și-mi apar dungi pe costum? Sunt un clovn, asta sunt, unul bătrân, de două ori ridicol! Acușica o să-i revină iubitul de la baie unde s-a masturbat cu gândul la ea. Ar trebui să-mi fie rușine, este doar o copilă. Dar ce copilă, Dumnezeule! Ei bine, nu-mi este! La naiba cu societatea, la naiba cu regulile ei si la naiba cu mine!

Mi-aprind o altă țigară, termin paharul de whiskey dintr-o înghițitură și-mi stâlcesc țigara în scrumieră cu năduf.

Îmi zâmbește și ea. Șăgalnic.

Se ridică de la masă. Încet. O felină tânără cu ochi tainici.

Vine către mine!

Își face loc, grațios, printre mesele ce ne despart, fixându-mă cu ochii ei penetranți, animați de o inteligență vie pe care o intuiesc de parcă aș cunoaște-o cumva. Mers fluid. Este îmbrăcată într-o rochie roșie ce dansează insinuant în urma ei. O coamă de păr sălbatic, negru ca păcura, nefiresc de lung.

Este atât de aproape de mine, amprenta sexualității ei tocmai mi-a ars rețeaua neuronală. Privirea îmi rămâne fixată pe buzele ei ușor răsfrânte, roșii și cărnoase ca petalele de bujor sălbatic, o invitație pe un tărâm neexplorat. Nu mi-aș lua ochii de la ea nici dacă ar exploda sala. Senzațiile din pelvis se amplifică, le resimt dureros acum, îmi restrâng fluxul respirației.

Nu știu ce vrea de la mine, dar sunt fericit că vine. Atât de aproape…

-Fabian Adameșteanu… mă prezint eu și mă ridic de la masă.

M-am trezit din amorțeală complet.

Fata clipește amuzată din genele ei lungi ce se zbat ca aripile unui fluture deranjat de lumină, un fluture captiv. Mai să o bufnească râsul, se pare că manierele mele sunt de-a dreptul caraghioase… interesant, n-am știut. Mereu mi s-a spus că am prestanță, ce s-o fi întâmplat cu ea, a scăzut ca mercurul din termometru la apariția ei fenomenală?

-Mulțumesc… hohotește ea.

Sunt confuz, de parcă am făcut o gafă. Buun… se pare că nu ne prezentăm… Atunci…?

Mă ia de mână. Continuă să zâmbească cu aceeași siguranță cu care s-a ancorat în ochii mei. Chemarea îmi suprimă orice rezistență ce n-a venit vreodată, orice gând, ce-a refuzat să mai vină, orice precauție ce-a renunțat să mă mai admonesteze. Nu mai sunt bărbatul căsătorit cu una dintre femeile de pe ringul de dans, dar cine a rămas în locul lui? Înconjurat de cunoscuți, cu unul mai mult decât aș fi vrut, plec cu ea către niciunde și nicicând. Voința mea, un fulg de nea ce s-a topit  pe buzele ei zeflemitoare. Dumnezeule, în sfârșit, se întâmplă ceva în viața mea! Trăiesc, sânge și limfă aleargă în venele mele, inima-mi bate ca un clopot de biserică. Trăiesc! Trăiesc!

Ieșim din restaurant și intrăm într-un vis.

În ființa mea s-a produs un cutremur, îi resimt magnitudinea, revolta înfierbântată, clocotul… Calc pe nori și pe principii. Un câmp minat. Îi strâng mâna mică și caldă, îi sărut podul palmei. Pletele ei lungi îmi mângâie brațul, fiecare atingere este o dezmierdare tulburătoare. O nălucă erotică fără nume!

Suntem pe plajă.

Luna pe jumătate înecată în mare își oglindește argintul în părul fetei cu licurici pe tâmple și heruvimi în păr.

Fata își întoarce capul către mine și-mi spune:

-Vrei să-ți zdruncin puțin viața?

Râde.

–Spune, vrei?

Nu o interesează aprobarea mea, știe că poate să facă ce vrea cu mine. De ce mă întreabă? Sunt aici mai mult decât am fost vreodată-n altă parte.

-Mai mult de atât? Oh, Doamne…
Simt nisip în pantofi, un dulce disconfort îmi amintește că totul este real. Cu atât mai bine, nu este nevoie să mă ciupesc, am fost caraghios suficient. Adulmec aroma fragedă a corpului ei cu fiecare por, toate simțurile mele sunt în alertă, în contrast cu mintea mea incapabilă să formuleze un gând deslușit. Mă uit la ea fără a spune nimic, cuvintele refuză pur și simplu să mi se închege pe buze. Erotismul ei m-a făcut mormânt de tăcere, doar prosternare, doar admirație. Ce înfrângere frumoasă!

Mi-am depus tăcerea, ofrandă, pe buzele ei.

Ce naiba mi se întâmplă? Am băut prea mult whiskey și fata asta este o sirenă care mă ademenește în mare? Și dacă voi muri în ea, aș putea să mor de mai multe ori? Nimic altceva nu ar avea mai mult sens!

Își aprinde o țigară, și-mi suflă fumul direct în față. Degetele îi tremură ușor.

Sirena mea este stânjenită și încearcă să ascundă asta! O duioșie neînchipuită îmi sparge pieptul. Îi mângâi linia gâtului cu buricele degetelor, pierzându-mă în ochii ei ce strălucesc în noapte mai puternic decât orice astru.

Mirose îmbătător a vanilie și-a fum de țigară.

Îi zâmbesc.

Felul în care se uită la mine mă face să-mi pierd echilibrul, o senzație de o insuportabilă concupiscență. Fără niciun cuvânt, îi iau capul în mâini și-o sărut cu sete. Cine dracu’ sunt? Cine mi-a luat locul cu atâta determinare? Poate că n-am fost eu niciodată? Sunt într-un vis sau abia acum m-am trezit din el?

Un sărut nesfârșit cu fata plămădită din dorințe ascunse sub preșul de iluzii.

Îi sorb polenul de pe buze și mă adâncesc în gura ei. O respir. Alt cutremur.

-Cine ești tu? Cine ești?… îi șoptesc printre săruturi.

Fata trage o gură din țigară și-mi suflă fumul în față, teatral, fără să-mi răspundă. Se joacă. O pisică, își amețește victima, o lasă să creadă că mai are o șansă atunci când nu are niciuna.

Îi iau țigara din mână și-o arunc în apa ce ne ajunge la picioare, cu un gest care, dacă nu era romantic, ar fi ajuns imediat penibil.

Își pironește privirea în ochii mei uimiți, voalați de dorință. Îndrăzneață, își alunecă mâna sub cămașa mea, atingându-mi pieptul în care mi s-au cuibărit nuferi.

-Hai în apă!… râde și-și aruncă părul răvășit de mâinile mele, pe spate… Hai să fugim, după ce fugim ne înecăm, sau invers!

Fata râde hohotitor și aleargă către marea învolburată, neagră precum catranul și la fel de caldă. Rapsodia mării, recviemul gândirii mele…

O urmez ca un sclav care nu are nevoie de lanțuri. Îmi meșteresc cătușele singur, doar să fiu ferecat de ea pe vecie. Intrăm în apă, amândoi îmbrăcați, mă las dus de ea, sensul existenței mele este acum chemarea ei amuzată, nebună. Intru în apă, în costum, încălțat, iar ea, în rochița ei roșie cu bretele. Își scoate sandalele din picioare, azvârlindu-le pe mal cu un chiot. Fac același lucru cu pantofii mei și cu sacoul, rămân cu picioarele goale înfipte în nisip și-ntr-o realitate orgasmică. Ținându-ne de mâini, ne îndreptăm către larg. Nu îmi pot lua ochii de la sânii ei deveniți acut vizibili datorită brizei reci ce ne învăluie acum coapsele.

Chicotește:

-Vreau mai adânc, îmi spune. Ești cu mine, vezi? Nu mai există nimic în afara mea… spune ea ca și cum și-ar fi dorit să mă subjuge mai mult decât eram. Imposibil.

… Și nimeni, adaug în gând.

Mă uit către restaurantul din care se mai aude vag muzică. Carina…

Trecut și prezent.

Îmi zâmbește.

Îmi pierd capul de tot, o trag către mine și-i lipesc pieptul de al meu. Îi ridic bărbia, îi sărut în neștire părul, ochii și buzele alea care se amuză puțin disprețuitor de mine. Buzele ei au gust de căpșuni, textură de catifea și eu mă pierd pe ele. Mă regăsesc pe limba ei insinuantă. Tresar. Gândurile mi se dizolvă, vreau să posed această ființă mitică, să pătrund în ea și să nu o mai las vreodată, să mă prind de ea și să fie mai mult a mea decât a ei. Să îmi contureze numele cu buzele ei, să își deschidă sexualitatea pentru mine. Floarea mea de colț.

Gândul că aș putea să nu o mai văd, deși nu pare să vrea să plece, îmi trimite frici de gheață în vintre. Cu o mână în părul ei, îi trag capul aproape de pieptul meu. Îi ridic rochița udă și-i cobor chiloții. Nu spune nimic, se uită doar la mine, cu aceeași expresie de nedeslușit.

Mă opresc din căutare.

Ne uităm unul la altul. Vreau să o privesc așa, să mă cheme… să tânjească după atingerea mea, să îmi ceară să pulsez în interiorul coapselor ei.

Valurile mării ne izbesc corpurile înfierbântate.

Aștept.

-Vino…

Chemarea ei.

Un freamăt și-un dor vechi mă întâmpină în adâncimile ei. Pătrund în ea sălbatic, devorându-i buzele de orhidee carnivoră. Climax! Aș putea muri în ea pentru toate păcatele omenirii, și ce moarte ar fi! Își încolăcește picioarele subțiri în jurul mijlocului meu, potrivită-mi mie numai; își trece mâinile prin părul meu. Se abandonează total ritmului meu, fără nicio împotrivire, o delicioasă uitare. Îi mușc ușor lobul urechii. O gust. Chipul ei este transfigurat, părul răvășit îi învăluie chipul într-o dulce decadență.

Șoptește sacadat:

-Să nu mă uiți niciodată…

Mi se desprinde din brațe, neașteptat, lăsându-mă tremurând, erect și solitar ca Sfinxul în lumina lunii. Devine brusc aceeași străină care flirtează cu mine. Clipele de dinainte n-au existat nicicând.

Gura i se arcuiește în același zâmbet superior, glumeț, de mai devreme:

-Destul, îmi spune, vreau să mă lași așa, dornică de mai mult. Vreau să păstrez asta, fă-mi cadou nerăbdarea ta. Vreau să mă gândesc la tine cu golul pe care l-ai lăsat în mine, să freamăt. Nu trebuie să înțelegi, doar să faci ceea ce îți spun…

Îmi vorbește ca și cum aș fi un copil neajutorat. Respir încă necontrolat și doar faptul că se îndepărtase de mine puțin mă înspăimânta, am nevoie de ea așa cum am nevoie de oxigen, deși parcă de oxigen m-aș putea lipsi. Mă stăpânesc cu greu să nu o ridic iar pe mine și să mă pierd în ea ca în ultimul refugiu.

Îi apuc brațele și i le strâng tare.

-Te joci cu mine? Ce te face să crezi că poți face asta?… o întreb pierdut.

-Nu întelegi, nu vreau să banalizez nimic, nu atâta timp cât are legatură cu mine.

Banalizez… am auzit bine? Ce ar putea fi legat de ea și să fie banal în același timp? Nimic!

Nu îi răspund, încerc să-mi liniștesc inima, dar rochia ei lipită de corp, gândul la chiloții ei plutind în vastitatea mării nu mă ajută deloc să-mi recapăt suflul sacadat.

-Cred ca am înotat destul pentru prima noapte, spune ea râzând și porni către mal, despicând valurile.

Abia acum simt mușcătura nopţii. Îmi ridic pantalonii uzi și închid nasturii cu greu. Ieşim amândoi din apă ţinându-ne de mâini, liane încleștate. Încerc să-mi aranjez inutil pantalonii, cămașa, îmi încalț pantofii și pășesc lângă ea, scârţâind pe nisip. Împroșc apă la fiecare pas făcut. Ea arată ca și cum s-ar fi născut din spuma mării ca Afrodita.

Nici măcar nu încearcă să arate prezentabil, își poartă cu naturalețe rochia răvășită acoperită de pletele pe care strălucesc stropi de apă.

Ce continuare ar putea exista după momente ca astea, în care simți că te naști a doua oară? Fata asta mi-a blocat orice iniţiativă masculină şi nu sunt obişnuit să fiu condus în felul acesta de nimeni. În ochii ei m-am văzut pentru prima dată așa cum sunt, nu așa cum am pretins până acum că sunt.

M-a trezit. M-a cutremurat. M-a iubit.

Copila mea tremură uşor în răcoarea nopţii şi, găsindu-mi sacoul aruncat pe nisip, i-l pun pe umeri, ca într-un film previzbil american.

Nu-mi mulțumește, dar îmi surâde candid. Ochii mei refuză să se desprindă de ea, și nu doar ochii, deși sper ca acest detaliu să nu fie atât de vizibil în întunericul străbătut de lămpile din parcarea hotelului.

-Voi lua un taxi, îmi spune.

-Nu vreau să pleci. Rămâi… îi spun decis să o fac parte din viața mea, cumva. Cum să plece de lângă mine? Mă doare fizic ca și cum aș primi un pumn în stomac doar gândindu-mă că se va disipa în noapte, lăsându-mă singur ca un nou-născut.

-Trebuie să plec.

Hohotește ea şi se îndreaptă către primul taximetru parcat pe aleea de la intrarea în hotel.

Alerg după ea.

Nu mai simt apa, nisipul, dar simt că o pierd.

-Nu mă poţi lăsa aşa, iubito, refuz.

Încerc să o sărut dar ea își pune mâinile la gură, râzând.

Râde iar, sirena mea zvăpăiată în al cărei cântec mă pierdusem ca un muritor de rând, ademenit de promisiunea unei eternități în regatul ei. S-a terminat înainte să înceapă? Nuuu, nu vreau!

-Notează-ţi numărul meu de telefon. Grăbeşte-te, domnule, înainte să mă transform în broască râioasă! Verdele nu mă prinde…

Îi cer șoferului o bucată de hârtie și-un creion, probabil că telefonul meu rămăsese în poșeta Carinei. La naiba!

Sirena ia carnetul din mâinile șoferului. Începe să noteze numărul, dar se oprește brusc și-mi spune:

-Ultima cifră te las să o ghiceşti. Ultima cifră sunt eu, redusă la o invenție a unui arab care privea lumea-n unghiuri…

 

Natașa Alina Culea

Cărți scrise:

  • Natașa, bărbații și psihanalistul
  • Marat. Iubirea are spini
  • Lupii trecutului. Sofia (în lucru)            natasa alina culea

20 comments

  1. Natasa ma surprinzi de fiecare data. Din fragmente se pare c e foarte diferita de celelalte carti. Abia astept. E prima oara cand sunt nerabdatoare sa citesc carti care nu au fost inca publicate. Te imbratisez tare de tot

    Liked by 1 person

      1. si eu abia astept , imi esti tare draga, si ma simt foarte apropiata de tine. Poate e de vina sentimentele pe care le-am simtit printre randurile tale, te pup suflet drag

        Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s