Nu-l mai vad pe Dumnzeu

Suferinta nu are sens.

Astazi motanelul meu abia mai respira, isi folosea tot corpul ca sa respire miscandu-se cu totul  in ritmul respiratiei. Am decis sa mergem sa facem bronhoscopia, pe care am lasat-o ca ultima alegere din cauza riscurilor ei. Muffy nu a vrut deloc sa il scot din casa, se agata cu gherutele de paturica lui preferata unde se refugia mereu. Disperata, am facut ceea ce credeam ca il mai poate salva. Nu mai puteam sa il vad cum se chinuie sa respire. De doua luni a facut injectii cu antibiotice, corticosteroizi, radiografii (sase), teste pentru imunitate (FIV, FELV), de patru ori i-au luat sange. Doua luni de calvar, pentru el si pentru mine. Dar nu conteaza ce simt eu, voiam ca el sa nu sufere. Inainte sa intre in clinica, s-a cuibarit in mainile mele ascunzandu-si nasucul, sa-l protejez.

Nu au trecut doua ore de cand a intrat la analize si la bronhoscopie, ca ne-au sunat sa ne spuna ca inima lui a cedat si ca incearca sa il resusciteze, dar ca ei nu cred ca exista sperante. Mi-am dat seama imediat ce i-au spus la telefon lui Stanislav, dupa paloarea lui si dupa vocea lui, asa cum nu i-am mai auzit-o niciodata.

Am intrat imediat in sala de reanimare, pe niste usi odioase, batante. Muffy era lungit pe masa de operatie, cu un tub in gura, cu limba scoasa afara si cu ochii avand pupila ingrozitor de marita, neagra. Avea multe clame pe el si un barbat il apasa cu forta pe torace. Am tipat la el sa il lase in pace, motanelul meu nu mai avea puls. Intr-un picior inca mai avea infipta branula. M-am aplecat pe trupusorul lui si i-am spus cat de mult il iubesc si ca am venit dupa el, ca sunt mereu langa el. Mirosea a substanta dezinfectanta, substanta ce o sa-mi ramana mereu intiparita in minte. Inima nu i se auzea si mi-au spus ca a murit, ca nu are puls. Lacrimile mele curgeau udandu-i blanita moale.

Am auzit ca prin ceata doctorul care incerca sa se disculpe, cum vorbea despre cat de grava era starea lui si ce a gasit in plamanii motanelului meu. Ce mai conteaza explicatiile? Il vor aduce inapoi pe Muffy?

Am ajuns prea tarziu, nu stiu daca ultima lui amintire a fost cu mine deasupra lui, mangaindu-l si vorbindu-i, sau inconjurati de doctorii indiferenti care il pregateau pentru operatie. I-am desfacut clamele prinse de blanita lui alba si am continuat sa-i vorbesc, sa-i spun cat de rau imi pare ca nu am stiut sa fac mai bine de atat. Imi tineam buzele lipite de blanita lui, sperand sa-i mai simt inima batand. Frumoasa lui inimioara inocenta.

Am refuzat sa ii faca autopsia si i-am luat corpul moale cu burtica umflata, din mainile lor.

Nu stiu cum am ajuns acasa. Acum stau in canapéa si ma uit cum sta intr-o cutie, intepenit, cu lucrusoarele lui in jur. Bila cu care obisnuia sa se joace, bluzita lui pentru zilele geroase. Sta pe paturica lui preferata si pare ca doarme. Doar limbuta ii atarna afara neobisnuit, vinetie… si mirosul ala dezgustator de dezinfectant, desi l-am sters de mai multe ori cu prosopelul lui umed.

Casoleta a ramas plina cu mancare, dar el nu o va mai atinge vreodata. Ii spun mereu sa ma ierte ca l-am dus astazi la clinica veterinara, ca l-am torturat atata cu injectii si teste, ca nu l-am scos afara mai des, ca astazi nu am fost langa el continuu.

Oriunde ma uit mi se pare ca il vad, cu mutrita lui frumoasa, cautand sa faca o nazbatie. Dar n-a facut niciodata o nazbatie, e doar un sufletel nevinovat care a dat doar iubire, un sufletel care nici cand il duceam la injectii nu ne invinuia cu nimic. Ne privea cu aceeasi ochi senini si credea iar in noi. Simteam responsabilitatea de plumb a unui suflet cu care nu poti sa vorbesti, nu poate sa iti spuna cum se simte si ce poti face pentru el.

Poate sa imi spuna cineva: de ce a trebuit sa sufere motanelul meu iubit? De ce sufera un sufletel nevinovat? Ce sens au toate astea?

Nu pot sa ma duc in balcon sa fumez o tigara, intr-un ghiveci este iarba din care musca atunci cand se simtea rau si nu putea respire. Ma astept sa-l vad, mi se pare ca ii aud respiratia. Dar doar mi se pare, el sta nemiscat in cutie, iar mie mi-a mai murit o parte din suflet. Ii cer iertare ca nu am stiut sa-l protejez, dar cine ma mai asculta?

Timpul s-a oprit in prezenta mortii, pentru ca nu mai am nimic de asteptat, nu mai am ce sa astept. Liniste. Voi inmormanta odata cu el toate clipele pe care credeam ca le vom avea impreuna. Am doar trecutul si un prezent in care mi-e cumplit de dor.

IMG_4694DSC_0131IMG_5150

10 comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s