Conversatie cu Darie Ducan

Să îi cunoaștem pe cei care scriu, pe cei care mâine, peste un an sau trei, vor fi reprezentanții literaturii românești, o literatură în continuă transformare (în ciuda eforturilor unora de a rămâne ermetică). Să îl cunoaștem pe Darie.

foto Darie Ducan

Cine ești?

Darie Ducan, în etate de 27 de ani, autor de cărți și de umbră. Cred că sunt în primul rând un om care observă. M-aș defini prin asta.

De ce scrii? Pentru cine scrii?

Scriu pentru că am ceva de spus și cred foarte tare în vocația mea. Pentru cine scriu ? E o problemă complicată. În niciun caz pentru succes, ba chiar aș spune că am luat-o pe un drum invers, nerespectând rețeta succesului, previzibilă și banală, neexcitantă. Scriu pentru mine dar mai ales pentru un adevăr care e dincolo de mine. Nu vreau să folosesc vorbe mari, dar nici să le ocolesc din academism. Scriu pentru un adevăr care e al meu și pe care îl sabotez eu însumi, prin concepția mea critică, pentru a-l face valid.

Câte cărți ai publicat? Ai publicat și în franceză?

Nu mai știu exact, vreo 20. În franceză va apărea nu peste foarte mult timp o carte de poezii.

De ce Parisul?

Pentru că nicăieri nu te poți rata mai frumos decât aici, spre deosebire de succesul enorm și bombastic pe care îl poți avea în țară.

Diferențe de mentalitate între români și francezi?

Românii și francezii sunt la fel. Ce îi deosebește e aderența la mască. Fiecare are alt mod de a-și instrumentaliza raporturile cu ceilalți. Dar aceasta e o chestiune de câtime, de umoare, de gestică a amănuntului. Totuși, pe mine sutimile astea mă impresionează. Dacă mâine mi-ar da cineva un milion de euro m-aș bucura, dar asta nu mi-ar modifica viața prea tare. În schimb, dacă mi-ar da un milion de euro fără un cent, mi-ar crea o problemă. Nu aș dormi nopțile întrebându-mă de ce fără un cent. Foarte românesc acest cartezianism, asta ca să nu ocolesc prea mult întrebarea ta. Cu toate că mi-aș dori bucuria mai mult decât problematica.

Conexiunea francezilor cu literatura?

Ca peste tot, globalizare, junk food tipărit și rar oameni care să citească literatură valoroasă. Oricum, există o politică literară extraordinară în Franța. Noi, din păcate, nu am știut să conservăm distribuția de carte care a existat pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, și care a fost extraordinară, prin lanțuri de librării cartea ajungea până și în orașele cele mai mici. Acum sunt orașe de 30 de mii de locuitori (Târnăveni, orașul unde m-am născut, de exemplu) care nu au nici măcar o librărie. Și niciun intelectual nu protestează în fața acestui fapt. Una e că se tipărea cenzurat și alta e distribuția. Distribuția a fost extraordinară. Pe de o parte, nu am știut să conservăm asta,  iar pe de altă parte s-a distrus deliberat pentru monopolul câtorva umaniști remarcabili. Conservarea literaturii e, în Franța, un fapt de tradiție neabandonat de la Voltaire încoace, și trecând prin Hugo, mă refer la acțiunile lor publice, de această dată. Literatura contemporană există și în ce pare clasicizat de multe ori. Pentru că mereu sunt stimulate relecturi, discuții, mereu apar cărți și studii critice care pun în circulație și într-o nouă viziune autori vechi. Prăpastia nu e așa mare ca la noi între mort și viu. E o concepție imbecilă despre literatură a o împărți în vie și moartă. Vine dinspre generaționismul stupid, imatur. Tot ce s-a scris e viu, nu neapărat valoros, dar viu este. Iar Franța e principala dovadă. Latențele, uitările temporare sunt absolut necesare. Ele revalorizează, ele imunizează ca nimic altceva.  La vreo 15 de ani după ce a murit, Goethe părea un autor uitat. Literatura contemporană are un segment al ei destul de bine definit și previzibil. Patrick Modiano, prozatorul recompensat cu Nobel pentru literatură, e un autor  foarte bun și onest, dar nu e un prozator nici măcar cât media pe care o avea literatura Franței acum 50 de ani. E însă citit și întreține un fel de mediu. Cred că prin raportarea la el s-ar sintetiza cel mai bine conexiunea francezilor la literatură. Deși premiul Nobel e politică și e acordat de un juriu extern, de data aceasta a găsit o reprezentare plauzibilă a geografiei personale, să zicem.

Ce citești? De ce citești?

Istorie, critică, politică, lingvistică, eseu, teatru, poezie. Citesc ca să îmi hrănesc realismul și să nu cad pradă iluziilor, înregimentărilor.

Spune-mi câteva cuvinte despre cărțile următoare: Adulter, Moromeții, Roșu și negru, Frații Karamazov, De ce iubim femeile, Micul prinț…

Prefer Roșu și negru. E un roman fundamental. Restul sunt cărți bune, chiar capodopere unele. Dar  Roșu și negru e pur și simplu o minunăție. Un roman fără egal.

Cum ai descrie poezia? Dar poezia scrisă de tine?

Nu am cum să descriu poezia. Nu risc chestiuni atât de intime nici măcar cu mine însumi, darămite într-un interviu. E genul de imponderabilă despre care, dacă o practici, preferi să nu vorbești. Poezia mea ?  Vedeșicredele, Poezii.Vectori, volumul I, publicat. Volumele II –III, în lucru. Atât.

Ce crezi despre viitorul poeziei?

Nu pot fi decât optimist. Poezia e generată de o resursă care se reformează și reformulează fără oprire. Aș dori să îi moară calofilia exagerată, falșii apostoli, rândunelele de facebook ale contrafacerii ei. Poezia, însă, e o constantă. Nu a lipsit nicicând. A fost mereu un catalizator eficace al omului. Chiar și atunci când nu s-a știut. Și omul și-a părut rezistent prin minune.

Ce alte genuri literare ai abordat în scrierile tale?

Teatru, critică literară, eseu, traduceri.

Ce planuri de viitor ai? Profesional, personal…

Nu am niciun plan decât acela de a-mi scrie cărțile. În rest, sunt deschis ca un aeroport : primesc de la viață și încerc să îi ofer.

Ce crezi despre literatura contemporană din Romania? Dar despre editurile românești?

Cred că în România avem o literatură destul de bună față de media altor țări. Dacă nu ne-am mânca între noi și nu am cădea pradă falselor iluzii și ideologizărilor, adică dacă ne-am vedea pur și simplu de scris fiecare, am fi cu adevărat extraordinari. Deși cărți mari apar extrem de rar, media e a cărților totuși bune. Despre edituri nu cred nimic.

Fă-mi o mărturisire, una pentru care cineva ți-ar da unfriend pe Facebook, sau chiar block.

Toți facem astfel de lucruri, uneori le regretăm. Gândim cu voce tare, altfel spus. Facebook e parte din teatralitatea timpului nostru. Nouă ne pare că e despre libertate, dar de fapt e despre Brecht, adică despre simularea ei, păcălindu-te cu o anumită candoare. Ca în Micul Prinț, că tot te-ai referit la el…o mărturisire : butonul unfollow e o minune, e o mare invenție pentru a nu ne da în cap unii altora, ar trebui pus pe steag la cum arată lumea literară acum. E și o ipocrizie acolo dar în spatele ei e ideologia care lucrează. Unfollow e o invenție socială integratoare, paradoxal, precum jobenul purtat pe caniculă.

Îți lipsește România? Ce nu îți lipseste referitor la Romania?

Îmi lipsește. Dar, în egală măsură, o și am cu mine. O am în minte cu mine mereu. Și în suflet. Uneori îl citesc pe Cantemir pe malul Senei și râd. E mare nevoie să recitim tot și cu forțe proaspete. Fără preconcepții, cu o judecată dreaptă. Asta înseamnă generație. Nu liste și alte prostii. Visez Bucureștiul, îmi e dor de el, îl divinizez. E un oraș formidabil. Parisul e minunat, dar e perfect. Bucureștiul are geniul imperfecțiunii, care îl și salvează.

Ce-ai face astăzi dacă nu ți-ar fi teamă de nimic? Dar mâine?

Nu mi-e teamă de nimic, decât de Dumnezeu. Și el e departe de casă.

Mult success! (inutilă urarea, oricum vei avea)

Succesul e relativ. Viață să fie și minte întreagă.

Blogul lui Darie 

ducandarie@yahoo.fr

4 comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s