La o vorba… cu Cristina Barbu

Dupa cum stiti, la aceasta rubrica “La o vorba” invit oameni care se definesc prin scris. Am cunoscut-o pe Cristina prin intermediul lui Pascal. Am citit doar cateva randuri dintr-un articol scris de ea si am stiut ca vreau sa continui sa citesc, ceea ce este extraordinar. Sunt atat de putini oameni care sa ma determine sa le citesc fiecare cuvant, atat de putini care scriu cuvinte cu izvor nesecat, al caror ADN vibreaza in lumea tuturor posibilitatilor creatoare. Cristina este unul dintre acesti oameni. Aceasta discutie nu este despre mine, asa ca o voi lasa pe ea sa ne spuna mai multe…

Cine esti, Cristina?

Așa cum spuneam în prezentarea mea pe blog, sunt uneori adăpost, alteori ploaie și vânt. Doamne, ce urgie pot fi câteodată, dar și ce adăpost atunci când cineva din jurul meu are nevoie! Sunt femeie, îmi place să fiu femeie, sunt cadru didactic, sunt un prieten bun, loial, respect loialitatea, sunt soție, și din clipa în care mi-am ținut primul copil în brațe, am știut că înainte de toate, sunt mamă. Copiii mei, Irina și Radu îmi sunt cei mai buni prieteni.

Ce inseamna scrisul pentru tine?

Evadare, ca să nu mă cert cu lumea ca ansamblu, din jurul meu, ca să nu mă războiesc cu ceea ce nu-mi place, cu ceea ce mi-e străin, ca să nu mă iau la harță cu cei pe care nu-i mai recunosc, scriu, sunt pe foaia de hârtie, ca o furtună, pun și dragoste, pun și doruri, pun și dureri. Scriu ceea ce nu pot spune, ceea ce nu pot striga.

Cand ai inceput sa scrii?

Fragmente din viață scriu demult, dar scriam rar, mai mult în momente proaste pentru mine. În urmă cu ceva timp, aveam foarte mult de lucru, ceea ce presupune profesia mea, scriam articole, făceam recenzii la articole, formatam reviste, coordonam o revistă de Mediu, apoi s-a întâmplat ceva urât, nu vreau să-mi amintesc, dar din acel moment, dintr-o dată am avut prea mult timp liber. Am încercat să-l ocup cu de-ale casei, dar nu era de ajuns. Mă așezam seara în fața laptopului și realizam că nu am ce face cu el. Parcă se dilatase timpul, orice clipă devenea imensă, mă apăsa, trebuia să-mi mobilez cu ceva acel timp gonflat brusc. Așa s-au născut Taina și Tu,Dor.

Cu ce gand te asezi in fata tastaturii?

Să mă eliberez, să uit de lumea din jur. Prin scris, mi-am căpătat o anume libertate, mi-am creat o lume în care pătrund seara, ca să mă eliberez de nebunia de peste zi. Parcă m-am detașat puțin lumea reală, de răutăți, de lupte pentru putere, am înțeles mai multe, pentru că m-am întrebat mai multe, sunt mai calmă, pentru că furtuna rămâne pe foaia odată albă.

Despre ce scrii?

Despre dragoste, cel mai des, este un sentiment pe care-l trăiesc în fiecare moment, despre prietenie, despre părinții mei duși, despre ceea ce nu înțeleg, despre viață așa cum o percep eu, despre ce trăiesc zilnic.

Ce ai scris pana acum?

Câteva eseuri mi s-au publicat în diverse volume, antologii despre dragoste, despre Dumnezeu, despre satul din Gorj în care îmi petreceam vacanțele. Apoi pe blogul meu, cristinabarbu.ro, am scris povestea de dragoste dintre Taina și Tu,Dor, pe care am să o public. Curând.

Cu ce fraza incepe romanul tau?

Mă numesc Taina și povestea care urmează este povestea vieții mele.

Ce scriitori admiri?

Pe cei sensibili, iubesc metafora, pe cei care prin ceea ce scriu mă pun pe gânduri, pe cei care la finalul cărții lor mă fac să îmi pun întrebări. Dintre scriitorii români, îmi plac Ionel Teodoreanu, Eliade, Mihail Sebastian, Vintilă Corbul, Octavian Paler, mă rog, mulți alții, dar cartea care m-a marcat profund este ”Întunecare” a lui Cezar Petrescu, am crezut când am citit-o că cineva a rupt ultimele pagini, dădeam telefoane pe la colegi să-mi spună ultima frază și constatam șocată că nimeni nu mi-a rupt paginile, chiar se terminase. Dintre cei străini, îmi plac și recitesc mereu, George Orwell, ”Ferma animalelor”, William Golding, ”Împăratul muștelor”, Theodore Dreiser, ”O tragedie americană” de asemenea o carte care m-a marcat, o citeam până când Clyde era condamnat la moarte, apoi nu mai puteam continua. Târziu am reușit s-o duc la final. Îmi plac clasicii, bineînțeles, clasicii ruși, foarte mult, clasicii francezi, americani, clasicii noștri.

Ce crezi despre literatura contemporana din Romania?

Am citit cartea ta ”Marat. Iubirea are spini”. Mi-a plăcut, multă sensibilitate, am regăsit unele trăiri, unele coincidențe cu povestea Tainei, unele idei m-au răscolit. Îmi place ”Orbitor” a lui Cărtărescu, îmi place poezia, am Facebook de un an, am fost uimită să văd ce viață culturală există pe FB. Poeți de care nu auzisem, dar scriu poezii unice. În rest, cam prea mult sex explicit, sunt lucruri pe care trebuie să le lași să se subînțeleagă, orice legat de sex se vinde, dar dragostea nu este un negoț, nu trebuie să vrei să faci bani scriind atât de clar, sentimente atât de intime.

Ultima carte citita?

Ultima carte pe care n-am terminat-o, ”Hoțul de cărți”, de Markus Zusak.

Ce te face sa abandonezi o carte pe care ai inceput sa o citesti?

Era o vreme când nu abandonam nicio carte, le mâncam, le alegeam după autori, sau după nume, nu conta, le duceam la capăt chiar dacă nu-mi plăceau. Acum, nu mai am răbdarea din tinerețe. Mă enervează lălăiala, greșelile gramaticale, incoerența.

Cum ti-ai descrie temerile?

Temerile mele? Sunt cu nemiluita. Cine nu are? Nu știu dacă pot să le descriu. Pot le să spun, dar nu le pot descrie. Mi-e foarte teamă de întuneric, dar nu de noapte, ci de beznă, de întunericul acela, negru, de nepătruns. Mi-e teamă de schimbări, îmi aduc nesiguranță, mi-e teamă să nu cad pe gheață, este o teamă de când eram copil, mi-e teamă de durere, de orice fel de durere, mi-e teamă de criză, de orice formă de criză, criză de nebunie, de personalitate, iar când acest cuvânt e asociat cu bursa, cu băncile, ca să nu intru în panică, opresc orice program de știri, ascult doar muzică.

Descrie-ne una dintre amintirile tale cele mai indepartate.

Am scris amintirea asta pe blogul meu. O amintire grea. Eram la țară, la Gorj, într-o dimineaţă, capra a născut un ied. Mamaia nu era acasă, eram singură şi când am văzut iedul plin de sânge, mi-am zis să fac mamaiei o bucurie. Am scos apă din fântână, rece ca apa de munte, am umplut cădiţa în care ne făcea mamaia baie seara, am pus şampon, săpun, am pus nisip, zicea mamaia că nisipul în apa de spălat, te ţine cu picioarele pe pământ, am pus bani ca să fie bogat, doar așa învățasem, am luat o perie şi am început frecuşul. Când a venit mamaia acasă, iedul era mort de mult, iar eu, disperată, încercam să-i ţin ochii deschişi. Atunci s-a terminat o parte din copilăria mea. ”A murit, lasă-l Domnului!” a zis mamaia, iar eu, deși fusesem la toate priveghiurile copiilor luați de Gilort, atunci am simțit durerea pentru cineva dus, dus definitiv, fără cale de întoarcere. Poate nu am înțeles moartea, dimensiunea adevărată a cuvântului, a sentimentului, dar am înțeles, fără să știu atunci să-i dau nume, ireversibilul. Am dorit atunci cu toată puterea ființei mele să pot întoarce timpul cu câteva ore, dar am înțeles că asta nu poate să o facă nimeni. Am dorit atunci cu tot sufletul să fie ziua aceea parte dintr-un vis urât, eu să mă trezesc și mamaia să-mi arate că a făcut capra un ied sănătos. Dar ceea ce trăiam, era realitate. Iedul se născuse, iar eu, vinovată de neștiință, l-am aruncat în lumea de dincolo. Am simțit durere, am simțit rușine, am plâns, am strigat că nu e drept, m-am revoltat cu puterea celor câțiva ani împotriva lumii, am încercat să arunc vina, ca povara să fie mai ușoară, dar tot ce simțeam, în ziua aceea m-a maturizat cu câțiva ani, forțat, ireversibil.

😦  Cum iubesti?

Pasional, sunt leoaică, iubesc până la detașarea sufletului de trup, nu am nevoie de dragoste fizică pentru a iubi, pot să iubesc și să aștept până la marginea lumii. Iubesc în fiecare zi, așa am înțeles eu că este viața, iubesc temeinic, amănunțit, bucățică cu bucățică, de la zero, iubind, sunt vie, sunt puternică, urc munți, schimb cursul la ape. Este atât de bine să aștepți omul drag, este atât de bine când vine, iubesc sentimentul acela când intră pe ușă. Iubesc așa cum cred eu că se iubește, nu m-a învățat nimeni, am învățat singură.

Ce asteptari ai de la oameni? Dar de la tine?

De la oameni am învățat să nu mai am așteptări. Nu pentru că nu cred în oameni, dar am o mare capacitate de a lua pe fiecare așa cum este. Uneori, oamenii te dezamăgesc, atunci mai bine nu aștept nimic, nu-mi mai propun eu trăsături ale lor, nu le mai inventez, doar cu timpul le observ, le adaug lângă ceea ce știu deja. Iubesc oamenii, până la urmă, dar am învățat să mă iubesc și pe mine, de ce să mă otrăvesc cu așteptări, apoi cu deziluzii? Iau în continuare ceea ce mi se dă de la fiecare, de la viață, de la Dumnezeu. Cât despre așteptările de la mine, e mai greu, a fost un timp când nu prea mă împăcam cu mine, tocmai pentru că aveam așteptări prea ridicate, apoi am învățat să mă iau mai ușor, sunt destul de exigentă cu mine, dar trebuie să-mi iert și să-mi accept mie abaterile.

Ce te face fericita?

Lucrurile mărunte, așa cum scriam odată, unele lucruri care pot părea banale, cotidiene, nu case pe trei niveluri, mașini, genți de firmă, altceva, nu știu, poate o rugăciune, un cuib de berze, o tălpică de nou născut, o privire care-ți dă încredere, prima zi de primăvară, sau când copiii vin și îți spun lucruri pe care alți copii nu le spun părinților, când calci dimineața rochia fetei tale, sau cămașa baiatului tău și realizezi cât au crescut, poate mâna bărbatului drag pe fața ta, privirea lui în care te vezi frumoasă, genunchii tremurând la apropierea cuiva, când aștepți pe cel iubit și aștepți și nu vine și vrei să plângi, dar trebuie să zâmbești, pentru că nu ești singură și când nu mai crezi că va veni vreodată, vine, clipa în care ajung acasă, sunt fericită acasă, e liniște acasă, nimeni nu se luptă cu nimeni, nimeni nu spune răutăți, sunt apărată acasă.

Un gand pentru cititorii blogului?

Am blogul din iulie anul trecut. Am întâlnit oameni extrem de frumoși, de sinceri, oameni care mi-au devenit dragi, comunicăm mereu, s-au regăsit în trăirile Tainei sau ale lui Tu,Dor, oameni cu bucuriile, dar mai ales cu dureri mari în spate. M-am atașat de unii foarte mult, parcă sunt parte din viața mea. Vreau să le spun, că indiferent prin ce trec, să rămână copii, să nu uite să iubească, să râdă chiar dacă pe umerii lor au un munte, să creadă în Dumnezeu. Credința le ia greutatea ce-i apasă.

O superba incheiere! O puteti urmari pe Cristina, pe blogul ei.

Cu drag,

Natașa

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s