Month: June 2017

Începutul romanului VISELE NU DORM NICIODATĂ

CAPITOLUL 1. LEGĂMINTELE MACILOR

 

Strada Rue de Rivoli începe să se liniștească. Aceeași liniște se așterne în fiecare zi după ora opt-nouă seara, după ce forfota parizienilor încetează. Noaptea își îmbracă mantia întunericului pe care strălucesc stelele ca boabele de rouă pe pânzele de păianjen ale unei grădini fermecate. Magazinele, cu pleoapele ochilor toropiți de somn, au obloanele trase și ușile ferecate. Încă mai licăresc luminițele instalațiilor aprinse înaintea Crăciunului, deși suntem la începutul lui februarie. Ninge cu fulgi mari, care par să nu se grăbească nicăieri, îmbrăcând inocent, fără preferințe, acoperișuri de țiglă, trotuare goale, mașini parcate cuviincios, oameni grăbiți către cineva anume sau doar către o cină aburindă, copacii despuiați de coroană și visele oamenilor. În curând vor adormi și oamenii, și așteptările lor. Va veni iar mâine pentru micile lor drame și pentru bucuriile primite mereu cu o întristare pe care nimeni nu reușește să și-o explice. Dar este încă azi și doar câte o mașină trece din când în când pe lângă casele cu ferestre luminate, întrerupând muțenia străzii înzăpezite care sticlește sub lumina lunii.

Thiery taie atent niște felii de brânză de parcă taie felii din luna care se întrezărește la geam. Le așază într-o anumită ordine și le căptușește cu câte o măslină umplută cu mascarpone. Măslinele fără miez sunt date la o parte. Îi urmăresc toate mișcările, încerc să înțeleg cum de o plăcere de zece minute cere o pregătire de jumătate de oră până la câteva ore bune. Dacă însumez toate pregătirile vieții, realizez că în majoritatea timpului noi doar ne pregătim pentru plăceri scurte, efemere, ale trupului, și prea puțini dintre noi ne sinchisesc de nevoile spiritului care, poate, este mai înfometat, mai însetat, mai desculț de atenția noastră. Thiery lungește acest proces acum pentru a evita să vorbim. Nu fuge de comunicare neapărat, dar o preferă pe cea în care nu ne spunem nimic important. Coincidență? Nu cred. Prea puțini bărbați înțeleg ceva din cuvintele femeilor, ei înțeleg mai degrabă din acțiunile noastre, iar acesta este un lucru de care nu toate femeile sunt conștiente.

Mark și Thiery. Doi bărbați care mă au în comun pe mine: ei mă iubesc așa cum știu, iar eu îi iubesc, la rândul meu, așa cum pot.

Știu ce mi-ar răspunde soțul meu dacă i-aș vorbi despre inutilitatea gesturilor lui:

— Atunci de ce să dormim dacă oricum ne trezim, de ce să trăim dacă oricum murim? Toate lucrurile mici sunt importante.

Poate că are dreptate. El are mereu dreptate, un bărbat chibzuit pe care l-ar admira oricare femeie care știe să admire un bărbat. Nu și eu. Nu am învățat până acum să venerez un bărbat, nu știu să mă uit în ochii lui și să cred necondiționat, n-am avut niciodată privirea pierdută a unei îndrăgostite de semizeu. Poate că niciodată un bărbat nu s-a ridicat la așteptările mele și, astfel, relația a fost frustrantă pentru amândoi în egală măsură. Ce-i drept, aș fi vrut să trăiesc emoția asta măcar experimental, măcar pentru a putea scrie despre conștientizările pe care mi le trezește, dar eu nu admir pe nimeni așa. Se poate spune orice despre soțul meu, mai puțin că nu are calități, are chiar mai multe decât mi-aș fi dorit, dar nu acelea pe care aș putea eu să le divinizez, asta neînsemnând că virtuțile lui sunt mai puțin importante decât virtuțile celui pe care aș putea să-l ador. Este dificil să fii cu cineva atât de bun, atât de calm, atât de înțelegător, atât de răbdător, pentru că tu vei fi vinovatul în aproape orice ipostază, iar ceilalți pornesc mereu de la această premisă atunci când pleacă la vânătoare de vinovați. Chiar și părinții mei pleacă din punctul acesta, mai ales părinții mei. Sunt părinți care-și iubesc fanatic odraslele și le pictează în culori admirabile, superlative, și sunt părinți cărora le vine să-și ceară iertare pentru copilul aruncat în lume. Știți acei părinți care își ceartă copiii pentru ceea ce au făcut alții? Prea puțin important pentru mine este acum să căut vinovatul în eșecul mariajului meu, dacă acesta există într-adevăr; oricum nu s-ar schimba cu nimic situația noastră, deși poate că diferența o va face, mai târziu, cel care va regreta, dacă va regreta. Oare vom regreta, Thiery? Între noi s-a auzit mereu un ceas cu pendulă. Știu exact cum arată, este un ceas cu o cutie din lemn cafeniu, lăcuită, din care iese din când în când, la intervale exacte de timp, o pasăre care iese din căsuță și țipă ascuțit: cu-cu, cu-cu, cu-cu. Din ceas se scurg trei lanțuri puțin ruginite care străjuiesc un alt lanț terminat cu o pendulă vopsită în aceeași nuanță întunecată. Într-o clipă, imposibil de definit, dintr-o cauză greu de diagnosticat, ceva din mecanismul lui nevăzut a refuzat să mai contribuie la totul unitar. Ceasul nostru s-a oprit. Timpul a continuat să se scurgă, dar nu și în măruntaiele ceasului care măsura relația noastră în clipele orânduite, așezate între zimții roților de nichel. Există o rotație și pe axa vieții — Alfa și Omega —, printre alte rotații continue pe o spirală infinită, care se poate observa cel mai bine la bebelușii și la bătrânii absenți din malaxorul lumii, mai mult într-un alt univers, mai misterios, sau poate în spațiul dintre universuri, cu ochii lor deschiși la culoare, depigmentați, cu părul firav și moale, cu pielea lor pufoasă și încrețită. Roata vieții, bhavacakra[1], un simbol despre înlăturarea suferinței pentru unii, o certitudine că noi pentru suferință am venit, pentru mine, un ceas cu pendulă într-un alt ceas cu pendulă, o matrioșkă a multiversului. Și ah! Suferința este încă necesară omului, deși am susținut o viață că este doar o opțiune, și asta pentru că am început să învăț și în absența ei, dar, uitându-mă în jur, la ceilalți, realizez că încă este singurul mod de netăgăduit în care învățăm ca specie, așa cum învață un copil să nu mai pună mâna pe soba fierbinte abia după ce a simțit durerea transmisă de terminațiile nervoase din epiderma topită. Doar cei care au avut parte de suferință pot avea compasiune pentru durerea altora, abia după ce au simțit-o și au înțeles-o la rândul lor. Iată, vorbesc despre una dintre lecțiile pe care viața nu ni le va lăsa neservite. Una dintre multe altele. Universul are simțul umorului, nu-i așa?

Derulez articol după articol pe mica mea tabletă.

„Scriitoarea Lea Leray nu a mai scris nimic de trei ani de zile. Lipsei de inspirație i s-au adăugat și consultațiile la un psiholog renumit”.

„Să fie aceasta ultima carte a dnei Leray?”.

Criticii. Iar critici care au găsit prilejul potrivit, derapajul meu emoțional și livresc este pretextul ideal, iar ei, erijați în purtătorii de cuvânt ai majorității, se văd cezarii în arenă de la care mulțimea așteaptă îndrumare, precum ce ar trebui să gândească, și cum, și cât, și când. Unii dintre ei așteaptă să cad și jubilează la auzul propriilor profeții cu privire la presupusa mea stare sufletească. Până la urmă, scriitorii pot trăi fără critici, dar criticii pot spune asta? Aș vrea să mă revolt și să detest toți oamenii ăștia care vorbesc despre mine ca și când m-ar cunoaște, ca și când mi-ar vizita zilnic pragul casei. Poate că l-aș fi crezut pe criticul acela, Martin D, – în fond, abia aștept să-mi mai înfig un cui în încheietura mâinii, asta dacă nu i-aș fi citit versurile mai mult decât mediocre, și supărarea mi-a trecut ca și cum n-ar fi fost vreodată. Aș fi vrut să găsesc încă un motiv să mă devalorizez singură, dar infatuarea fără niciun fundament este dincolo de noțiunea mea de logică elementară. Domnul Martin D este un om al lipsei de talent, în ciuda eforturilor sale sisifice, iar dacă în proză reușește să camufleze cumva lipsa iscusinței folosindu-se de ceea ce au alții au scris înaintea sa, poezia, draga de ea, l-a denunțat ca Iuda pentru câțiva arginți. Strădania lui mi-a trezit compasiunea și l-am iertat că m-a arătat cu degetul. Probabil că el nu poate să se simtă validat altfel, nu cred că este ușor să fii conștient de ceea ce nu poți scrie, înconjurat fiind de universul scriitoricesc. Tot ceea ce vrea el acum este să nu mai scriu. Nu este totuși așa de mult, nu? Dacă majoritatea celor care au nevoie să li se dea dreptate, să influențeze pe cineva, devin profesori pentru că este mai ușor să te impui în fața unui copil decât a unui adult, criticii au dus ideea pe noi culmi. Au stat ei, s-au gândit și și-au spus: — Cred că știu ce mă voi face când voi fi mare, o să îi blamez pe ceilalți! Da, o să-mi fac o carieră din mustrări și înfierări, și nu numai că voi face asta legal și plătit, dar voi fi și temut de cei mai slabi cu duhul ca mine!

Și, da, să fie ultima mea carte! Nu am și eu dreptul să renunț? Am început să scriu din dragoste pentru oameni și voi renunța să mai scriu din dragoste pentru unul singur dintre ei. Dragostea… Cum să mă învinovățesc pentru ceea ce simt? Cum să mă condamn pentru că m-am îndrăgostit de un alt bărbat decât soțul meu? Dacă ar fi fost o alegere, și nu destinul meu, atunci aș fi ales un bărbat în condiții ideale și m-aș fi mutat cu el a doua zi, ar fi fost și frumos, și deștept, și de vârstă potrivită, și cu o casă în Bora Bora – dacă ar fi fost o alegere. Sau l-aș fi ales tot pe Thiery pentru a evita complicațiile. De cum l-am văzut pe Mark am știut că nu am de ales.

 „Știm că acesta a fost ultimul ei roman și acest lucru ne bucură nespus”.

Sunt prea obosită să simt ceva. În lumea asta mare doar cei inteligenți se îndoiesc, ceilalți știu mereu totul. Sunt letargică pentru că mă simt părăsită de Dumnezeu, aceasta este singura realitate. Dumnezeu ca speranță absolută, Dumnezeu ca adevăr suprem, Dumnezeu ca iubire infinită. Se spune că oamenii au acest tumult nostalgic în ființa lor, această neliniște mai mult sau mai puțin confesată, mai mult sau mai puțin acceptată, deoarece de când ne-am separat de El în conștiințe individuale tânjim la clipa reîntregirii. Până atunci, doar melancolie, doar senzația răscolitoare că ceva lipsește din noi ca să fim compleți, deși chiar și asta este o iluzie într-o altă iluzie. Eli, Eli, lama sabachthani? [2]

„Lea Leroy tocmai a împlinit patruzeci și cinci de ani” este un alt titlu în L’Express.

La naiba! Am patruzeci și patru de ani, o vârstă ce-ți permite luxul nepăsării și al împlinirii materiale, dar îți și garantează grija anilor ce vor veni. Eu nu am voie să îmbătrânesc, nu? Mie toate ridurile îmi vor fi măsurate cu rigla de jurnaliști, augmentate și multiplicate până la limita freneziei. Și cine poate număra cu adevărat câți ani am trăit? Îmi par secole de anarhie umană. Doar amintirile mă vor gârbovi, doar acelea; scheletul mi se va deforma cu anii, se va chirci sub greutatea evocărilor și inima-mi va fi strânsă în teascul necruțător, dar va muri senină, sfidătoare, neîntinată de foamea smârdoarei din oamenii care au renunțat la idealuri și, ca să aibă un crâmpei de bucurie fetidă, vor să tragă pe alții după ei. Vinovată că îmbătrânesc, vinovată că numele meu este cunoscut, vinovată doar în timpul vieții, căci post-mortem doar cuvinte elogioase la adresa mea, nu? Nu mă iertați că trăiesc încă, oameni buni.

„Este persoană publică! Să își asume! Să își asume!” strigă vocile din spatele culiselor.

Din momentul în care mi s-a recunoscut statutul de scriitor, mi-au fost luate drepturile de om, și acum nu mai am voie să fac ce vreau sau să fiu cum sunt; din momentul în care am ajuns să nu mai fiu Lea Leroy, ci doar scriitoarea Leroy, am început să plătesc tributul recunoașterii.

Zgomotul făcut de lingura cu care Thiery amestecă în bolul cu supă mă trezește din melancolie. Încă un gest inutil, un automatism amuzant. Dragul de el are câteva fire argintii și un vag început de chelie, în stare incipientă, dar destul de promițătoare totuși. Este un chin pentru o femeie să aibă un soț mai tânăr decât ea. Eu cad, el se ridică. Eu mă ofilesc, el înflorește. El este mai fermecător azi decât acum zece ani, dar eu nu mai tai respirația bărbaților pe lângă care trec. Cultul tinereții este precum cultul soarelui, preoți și plebe îi sărută umbrele pe asfalt, toți îngenunchiați, toți smeriți în fața lui. Cât trăiește o femeie cu adevărat? Soarta noastră este infinit mai crudă decât a bărbaților. Lui Thiery la 40 de ani, la 50 de ani și chiar mai târziu i se va spune, fără urmă de maliție, că este un bărbat care arată bine. Despre care femeie se poate spune asta? Poate că cel mai mare compliment ca femeie este să ți se spună că ești o babă țeapănă, atât. Noi nu avem voie să îmbătrânim, cu atât mai puțin cele aflate sub ochiul de vultur al publicului, cele care au săvârșit greșeala de neiertat afirmându-se într-un domeniu dau altul. Pentru ce atâta înverșunare împotriva noastră? Este pentru noi prea târziu încă de când ne-am născut? Iar dacă este prea târziu, de ce sosește mereu prea devreme?

— Lea, cât o să mai privești viața cu coada ochiului, cât o vei mai trăi peste umăr? Trăiești într-un gang aflat în beznă, te uiți bănuitor la toți hoții care ar putea să te pândească în el. Nu ți-e teamă că-ți vor fura seninătatea câștigată cinstit?

Taci, taci! Nu vreau să te aud. Ești doar un personaj creat de mine și nu ai dreptul, nu ai dreptul să intervii în viața mea. Mă auzi, Desegal?

— Ai văzut ce au scris în revistă? Că femeile trebuie să-și asume vârsta cu demnitate, nu să apeleze la mijloace artificiale ca să arate bine! Iar tu ai fost la o clinică ieri, nu?

Dumnezeule, ce neghiobie! Cine spune asta, Desegal? Doar femeile care încă nu au nevoie de îmbunătățiri, cele care nu au bani, cele cărora le este frică de ace și, în final, cele care nu cred că vor mai salva nimic nici cu aceste intervenții. Dacă ai o casă, o lași să cadă în timp? Nu îi repari tencuiala, nu o redecorezi, nu îi repari acoperișul țiglă cu țiglă? De ce trebuie să mori în ea cu demnitate, să aștepți să se prăbușească peste tine în timp ce cântă imnul național? Dacă îți cade un dinte, îl înlocuiești fără să stai pe gânduri cu un altul de porțelan, dar dacă îți cade pielea, o lași să cadă? De ce este pielea diferită? De ce este mai păcătoasă ca dintele? Și îmi servești tu mie demnitate pe pâine? Ce spui de lipsă de rațiune și de clișee? Mă dezamăgești, Desegal. Nu te aștepta de la mine să îmbătrânesc cu demnitatea asta lipsită de sens, mai mult ofensivă și clar demonstrativă, nu atâta timp cât am și eu un cuvânt de spus. Vezi bine, depășești limita unui personaj. Asta ești, nimic mai mult. M-am săturat de elucubrațiile tale din ultimul timp. Ce te revoltă așa de mult? De ce să te întorci împotriva cui te-a creat, femeie? Pleacă acum, lasă-mă în pace! Să revii doar când te-oi chema eu!

Thiery încă mănâncă. Ce vrea și când vrea. El nu-și numără caloriile, nici centimetrii din talie, nici dinții din gură, nici anii rămași. Asta fac eu. Zilnic. De dimineață până seara îmi țin aceleași discursuri. Nu și la prânz – atunci am consiliul cu toate personajele mele. Dezbatem ideologii, ne sfătuim pe diverse tematici, dar le reamintesc mereu să nu care cumva să întreacă măsura. Desegal este cea mai neascultătoare. Eu sunt creatoarea lor, eu am pâinea și cuțitul. Ele sunt ale mele, dar eu nu sunt a lor, nu au dreptul să-mi invadeze intimitatea când vor ele, chiar dacă le accept unele idei din când în când. Sunt concesivă, dar nu-mi place deloc să mă dojenească propria mea scriere, încalcă dreptul sacru al creației și pe cel al bunului-simț.

Thiery, Thiery… Noi gânduri îmi bat în tâmple ca toaca la biserică. Ar fi trebuit să ne despărțim acum vreo cinci ani, am avut chiar un moment oportun atunci când eu am plecat de acasă cu bagaje cu tot – o tentativă destul de jalnică de a-l părăsi, din care m-am întors doar pe jumătate convinsă că fac ceea ce trebuie. Ne-am certat când a venit să mă caute și pe drumul către casă am stat îmbufnați, fiecare uitându-se în altă parte. Dar acum? El își va găsi o iubită mult mai repede decât îmi voi găsi eu un bărbat. Ea poate fi tânără și frumoasă, pe când eu ar trebui să fac, poate, câteva compromisuri. Cea mai tristă concluzie în urma acestei căsnicii este că după ce amândoi am acceptat ideea că această relație nu mai este ceea ce vrem, am început să ne înțelegem chiar mai bine decât înainte. Câteodată el încearcă să mă facă să mă simt vinovată pentru povestea cu Mark, iar uneori chiar îi reușește. Zilele trecute am răsuflat amândoi ușurați în urma plecării tuturor așteptărilor pe care le-am avut unul de la altul, descoperire care ne-a bulversat pe amândoi. Mai rămân separarea drumurilor, a lucrurilor și a tot ceea ce reprezenta un întreg pentru noi, iar procesul va fi oricum, dar nu comod. Vorbim despre separare ca despre ceva iminent, dar suspendat undeva în afara timpului, nu precizăm o dată anume pentru că ne mai complacem puțin într-o situație căreia nu i-a venit încă sfârșitul, altfel am fi vorbit despre altceva, nu? Prietenia mea cu Thiery a ridicat multe sprâncene, mai ales ale celor care obișnuiesc să trântească uși și să treacă pe trotuarul celălalt atunci când își întâlnesc vreo fostă iubire. Aceștia au senzația că ei au iubit cu adevărat și de aceea nu pot fi acum prieteni cu cei din foștii sau cu fostele iubite. Interesantă teorie, dar la fel de falsă ca majoritatea teoriilor care pleacă de la axiome false. Nu rămâi prieten cu cei care te-au rănit intenționat, cu cei care au provocat răni prea adânci ca să poată fi șterse în timpul unei vieți, altfel, poți fi prieten cu oricare fostă iubire atunci când apele vor reveni la cursul lor și timpul va netezi asprimile scindării.

— Mâine dimineață plec în Elveția pentru 11 zile, îi spun.

___________________________________________________________

[1] Reprezentare simbolică a  saṃsārei (existență ciclică) în budhism.

[2] „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?” (lb. aramaică) Evangheliile – Matei 27:46 și Marcu 15:34

 

Romanul VISELE NU DORM NICIODATĂ poate fi achiziționat deocamdată doar la precomandă pe site-ul LIBREX.

natasa alina culea carti scriitoare romania marat natasa barbatii si psihanalistul, lupii trecutului

Rusalca

Rusalca,

văduva lacului

___________________________

…Un geamăt din adâncuri

În lacul adormit,

Netulburat de nuferi sau de miriapode.

Rusalca s-a trezit.

 

Se târâie jilav pe mal.

 

Geme,

Tremură,

Se-ncolăcește,

Se zârcolește sub genele lunii,

Cu-al ei argint în păr.

Iar lujerii,

Lujerii îi dezmiardă fluierul piciorului,

Carnea blestemată de amfibie,

Dorința păgână,

Visele profane

Și limba păcătoasă,

Iar rusalca,

Rusalca le cântă

Versuri ce dor,

De dor:

Despre o fecioară,

Niciodată femeie,

Niciodată iubită,

Niciodată sărutată pe coapsă.

 

Plânge rusalca.

Dar lacrimile ei – nade,

Și gura – mătrăgună,

Iar sânii,

Sânii ei

– și văpaie, și vortex, și veșnicie.

 

Rusalca

Despletește nori,

Strânge suflete și flori,

Îngână un cântec

Să-și stingă râvna din pântec,

Dorința ei nebună,

Iubirea ei, furtună.

 

_________________________________

Natașa Alina Culea (autoare)

cropped-natasa-alina-culea-carti-autoare-romania.jpg

Lupii trecutului. Sofia (Recenzie ADropOfInspiration)

wolf-girl

Aş dori în acest moment să fac o prezentare pentru al treilea roman al Nataşei Alina Culea “Lupii trecutului. Sofia” dar vă spun cu mâna pe inimă că nu este deloc uşor. Acesta este unul dintre acele romane a căror lectură îţi lasă ecouri în minte dar şi în inimă, care incită latura reflexivă a personalităţii dar şi sensibilitatea. Ah, sensibilitatea! Cei care mă cunosc bine ştiu că nu mă dă afară din casă, dar sensibilitatea mea există, este acolo sub suprafeţe dure, ca magma într-un vulcan. Scrisul Nataşei o face să erupă, pentru că propria ei sensibilitate este naturală, autentică, generează o emoţie. Unii scriitori mimează sensibilitatea, o sufocă în fraze înecăcioase, o prăfuiesc în noiane de figuri de stil, dar nu şi Nataşa Alina Culea. La ea totul e proaspăt, abia cules din adâncurile fiinţei, odată cu prima geană de lumină a zorilor, când orele cele mai întunecate au trecut.

continuare…

LUPII TRECUTULUI NATASA ALINA CULEA CARTE CITAT

wolves of the past book author natasha alina culea

Sfaturi pentru care niciodată nu este prea devreme, ci doar prea târziu

Acestea sunt sfaturile pe care mi le-aș da dacă aș putea călători în timp și m-aș întoarce pe la 18 ani:

  1. Indiferent că ai un job sau nu, pregătește-ți din timp un hobby care poate să se transforme într-o sursă de venit mai târziu. Pregătește-te să depui mai mult efort decât majoritatea oamenilor într-un domeniu care chiar îți place. Fii expert într-un domeniu sau caută altul în care poți fi.
  2. Nu pierde timpul cu oameni care nu-ți acordă atenția pe care le-o acorzi tu. Îți sabotezi șansele de a fi cu cineva care abia așteaptă să fie în preajma ta.
  3. Nu-ți imagina că poți să-l salvezi pe cel care nu vrea să se salveze singur. Nu ai dreptul să decizi pentru altul ce este mai bine pentru el. Poți face asta doar în cazul în care îți cere ajutorul.
  4. Salvează-te singură.
  5. Citește mai mult, cântă mai mult, dansează mai mult.
  6. Părerea altora despre tine este părerea altora despre tine, nu îți aparține, nu ai de ce să o aduci în realitatea ta.
  7. Nu te mai îngrijora pentru ceea ce nu depinde de tine. Grijile locuiesc în viitor, nu s-au întâmplat încă, iar realitatea este întotdeauna o versiune mai bună decât ceea ce ți-ai imaginat.
  8. Nu-i mai judeca pe ceilalți. Oamenii au intenții mai bune decât rezultatele acțiunilor lor.
  9. Ai mai multă grijă de corpul tău. Nu vei mai primi altul.
  10. Când nu mai crezi în miracole, călătorește undeva. Privește cerul înstelat și vei ști că ele există.
  11. Ține minte că în fiecare clipă poți alege altceva. Nu este nevoie să continui să te învârți în spirala pe care ai amplificat-o cu acțiunile tale de până acum. Identifică-le, alege altele acum.
  12. Nu îți crede gândurile în totalitate și nu te compara cu alții. Gândurile vor compara mereu ce ție îți lipsește cu ceea ce altuia îi prisosește. Sunt subiective și influențate de experiența ta de până acum.
  13. Iartă și iartă-te. Chiar dacă nu consideri că alții merită iertarea ta, o meriți tu.
  14. Nu cere sfaturi aiurea. Vrei să știi cum să iubești? Du-te la cel care are parte de iubire și oferă iubire. Vrei să știi cum să faci bani? Du-te la cel care are bani. Nu te duci la croitor ca să îți repari televizorul, da? Viața e simplă.
  15. Nu te aștepta ca prietenii tăi să evolueze în aceeași direcție cu tine. Acceptă schimbarea ta și pe a lor.
  16. Nu aștepta momentul perfect, nu va veni niciodată. Transformă momentul de acum în momentul perfect.
  17. Nu sta în fața televizorului privind ce fac alții, nu citi ziare despre ce fac alții. De ce să fii cel care privește și nu cel care este privit?
  18. Învață de pe acum că iubirea nu este de ajuns. Ea se menține cu: aceeași direcție în viață, preocupări comune, romantism, comunicare și compatibilitate sexuală.
  19. Fii vegană mai devreme 🙂
  20. Fii mai bună!

______________________________________

Natașa Alina Culea

cropped-natasa-alina-culea-carti.jpg

Fum

Fum

___________________________

Lângă tejgheaua murdară

Femei și bărbați,

Siluete de fum,

Rămân o clipă sau o noapte,

Pierduți în fum, fum, fum…

Nu-i așteaptă nimeni,

Nu le dezmiardă nimeni părul

Sau fricile

Sau podul palmei.

 

Ea îi privește cu ochii mijiți,

Cântă,

Le vede golul din coaste,

Cenușa din ochi,

Umbrele care dansează pe pereți

Și visele,

Și viețile arse

Prea repede

Sau prea devreme.

Și ce a rămas din ele?

Doar fum, fum, fum…

 

Străinul

Vrea să o înece în paharul cu whiskey,

Să o țină de păr și să se uite cum își dă suflul printre cuburile de gheață,

Să o țină în gură și să o mai guste o dată,

Să o scuipe,

Să o ardă,

Să-i fie scrum,

Să se uite cum dispare înghițită de șerpi de fum, fum, fum…

_____________________________________

Natașa Alina Culea

cropped-natasa-alina-culea-carti.jpg

Scrisoare de dragoste (Lupii trecutului. Sofia)

De câteva săptămâni voiam să scriu un articol care să cuprindă scrisori de dragoste, dar recitind Lupii trecutului. Sofia, m-am răzgândit. Aceasta este scrisoarea de dragoste pe care o căutam. Poate suna arogant, dar cred că este firesc să-ți placă ceea ce creezi, altfel nu ai mai scrie nimic, nu-i așa?

 

Sofia,

 Pe 11, luna asta, se fac șase luni de când ne-am văzut ultima dată. Nu pot să spun că îmi este dor de tine, pentru că nu am plecat cu adevărat de lângă tine. Am avut timp să decantez lucrurile, pasiunile, dar zâmbetul tău este la fel de viu și de real; mă bântuie. Nimic din ceea ce faci, nimic din ceea ce fac nu poate opri iubirea asta. Se spune că dragostea este oarbă, eu cred că doar nu-i pasă, este deasupra tuturor lucrurilor.

Mi-ai spus că ești cu cineva, ești fericită?

Spune-mi că ești fericită și scrisoarea asta va fi ultima amintire de la mine.

Spune-mi că nu m-ai uitat și nu voi mai fi nicăieri altundeva decât lângă tine.

Unul, altuia.

F.

P.S. Îți mulțumesc pentru că ești tu, cu toate chestiile magnifice pe care le spui, dar și cu prostiile pe care le debitezi; că de când ai apărut în viața mea, nicio zi nu mai seamănă cu alta, dar toate seamănă cu tine; pentru că aș vrea să fug de o mie de ori de tine și să mă întorc tot de atâtea ori; pentru dezordinea pe care-ai provocat-o atomilor mei; pentru că oriunde aș fi fără tine, nu este locul unde vreau să fiu; pentru că aș sta o viață să-ți număr bătăile inimii; pentru că senzualitatea ta este un exercițiu cardiac căruia abia-i fac față, dar nu aș renunța la el;

P.P.S. Te iubesc.

(citat din romanul Lupii trecutului. Sofia)

citat-frag-lupii-trecutului-sofia-natasa-alina-culea

_______________________________________

Natașa Alina Culea

cropped-natasa-alina-culea-carti.jpg

Why I simply adore Oscar Wilde

Few brilliant quotes by Oscar Wilde:

__________________________________________

There is only one thing in the world that is worse than being talked about, and that is not being talked about.

***

Only dull people are brilliant at breakfast.

***

I have nothing to declare except my genius.

***

I sometimes think that God in creating man somewhat overestimated his ability.

***

Give me the luxuries and I can dispense the necessities.

***

Long engagements give people the opportunity of finding out each other’s character before marriage, which is never advisable.

***

I hope you have not been leading a double life, pretending to be wicked, and being really good all the time. This would be hypocrisy.

***

One should either be a work of art, or wear a work of art.

***

It is better to be beautiful than to be good, but it is better to be good than to be ugly.

***

If this is the way Queen Victoria treats her convicts she doesn’t deserve to have any.

***

Some cause happiness wherever they go; others whenever they go.

***

Ordinary riches can be stolen, real riches cannot. In your soul are infinitely precious things that cannot be taken from you.

***

Work is a refuge of people who have nothing better to do.

***

It’s absurd to divide people into good and bad. People are either charming or tedious.

***
I have the simplest tastes. I am always satisfied with the best.

***

Always forgive your enemies, nothing annoys them so much.

***

Experience is the name we give to our mistakes.

***

A thing is not necessarily true because a man dies for it.

***

The greatest of all sins is stupidity.

Algoritmul unei ploi de vară

 

Cad ploi;

refuză pământul

să-și hrănească florile de colț, le adăpostește de cuvinte

precum niciodată și prea târziu.

Copila aruncă diamante pe cer,

dar ele cad ca ploaia de meteoriți a unor cuvinte

precum niciodată

și se rostogolesc printre firele de iarbă care-și rostesc cuvinte unul-altuia

– unduindu-și filamentele ce pleznesc de verdele țâșnit din pământul fierbinte -,

cuvinte,

prea multe cuvinte

precum niciodată.

— Deplin,

Preaplin,

Senin! strigă copila printre buzele de

rubin,

dar oamenii mari și mici își deschid umbrelele, se feresc de ploaia de algoritmi

a unor cuvinte

precum niciodată

și nu se întreabă,

nu se întreabă niciodată dacă mâine va fi

prea târziu.

 

_______________________________________________

Natașa Alina Culea

cropped-natasa-alina-culea-carti-autoare-romania.jpg