Ce-am citit când am tăcut

Făcând referire la un titlu de carte, voi spune puțin altfel: Ce-am citit când am tăcut. Pentru cei interesați, desigur.

De la începutul începutului: Acestea nu sunt niște recenzii. Sunt câteva idei destul de laconice (lipsa timpului 😦 ) pentru cei  care vor să se orienteze în lumea cărților și cred că se pot ghida după recomandările mele întotdeauna sincere și nealterate de părerea altora.

Ce cărți am citit în ultima lună și le recomand:

  • Pascal Bruckner – Luni de fiere
  • Isabel Allende – Ines a sufletului meu
  • Cella Serghi – Pânza de păianjen
  • Ken Follett – Alb infinit
  • Adela – Garabet Ibrăileanu. Mi-a amintit cumva de cartea De ce iubim femeile. Cum așa? Poate din cauza viziunii unor bărbați asupra femeilor, admirate ca niște bibelouri de porțelan, păstrate la distanță ca să nu se fărâme în mâinile lor.
  • Dezgolită – Lola Beccaria
  • Bucuria de a trăi – Émile Zola. P.S. Lectura nu mi-a adus nicio bucurie, nu vă lăsați înșelați de titlu. Naturalismul pesimist à la Gervaise reinforced. Vă cer scuze pentru puzzle-ul lingvistic.

Ce cărți am abandonat:

  • Chira Chiralina – Panait Istrati
  • Alice Munro – Fugara. Nu am reusit să trec de 100 de pagini. Acțiunea este cam seacă și scrisul cu adieri western nu m-a atras prea tare. Nu spun că romanul nu este bun, poate că nu am avut eu suficientă răbdare. Sunt obsedată de ideea de a face ceva constructiv cu timpul meu și trec rapid peste ceea ce nu-mi suscită interesul.
  • Cecilia Ahern – Prietenul nevăzut. Am rezistat cam 200 de pagini, dar este prea infantilă pentru mine, cumva precum poeziile lui Alecsandri, pentru o anume vârstă a inocenței. Desi pot reciti Urme în zăpadă, nu pot citi Prietenul nevăzut.

Ce citesc acum:

  • Donna Alba – I. Mihăescu. Sigur nu va ajunge pe lista cărților abandonate.
  • Guillaume Musso –  Fata din Brooklyn
  • Metamorfoza – Franz Kafka 

 

Luni de fiere. L-am pus pe Pascal imediat pe postamentul pe care îmi urc scriitorii, dar mai mult pentru scrisul cizelat, pentru metaforele neașteptate și pentru rafinamentul curgerii cuvintelor. Cât despre subiectul cărții, nu am fost impresionată așa cum aș fi vrut. În momentul în care mi-a prezentat-o pe Rebecca: roșcată, sânii tari, ochii verzi – am avut impresia că citesc o carte de Sandra Brown sau Danielle Steel, stilizată. Nu vorbesc despre descriere, cuvintele curgeau scrise de aceeași mână sigură de scriitor autentic. Am simțit cum caută extravaganța care ar fi trebuit să șocheze cititorii. Nu m-a șocat tocmai pentru că era un proces planificat, indus. Prefer autorii care scriu monumental despre lucruri simple – dar asta este doar o preferință a mea. Citind autori străini, îmi crește admirația pentru ai noștri Călinescu și Petrescu. Un alt minus al cărții este faptul că s-a insistat foarte mult pe două-trei idei și-atât (poate nici măcar nu au fost trei idei), nu a avut complexitatea pe care o căutam. Nu, nu mă deranjează că aceste idei sunt legate de putreziciunea sufletului omenesc sau de scatofilie – așa ar găsi unii să-i comenteze pe cei care nu sunt foarte încântați de carte, dar să ne înțelegem, nu m-a oripilat în simțul meu estetico-erotic. Bun, am lămurit și asta. Așa cum mă va plictisi o carte peste limită de entuziasmată vorbind despre cât de frumoasă este viața și cum strălucește iarba în soare, este firesc să fiu la fel de plictisită de o carte care trece în extrema cealaltă. Vreau nuanțele, vreau oamenii așa cum sunt, și buni, și răi, și tandri, și brutali. Bruckner a descris-o într-o mie de nuanțe fizice pe Rebecca, dar nu a surprins mai nimic din ceea ce simțea ea, ce gândea, și de ce. Deși cartea te ține captiv, nu este datorită crescendo-ului nu prea abrupt, ci a întrebării legitime pe care și-o va pune oricare cititor: cât de departe are de gând să ajungă Pascal Bruckner? Cea mai neverosimilă acțiune a cărții este transformarea subită a lui Beatrix de la finalul romanului, ceea ce-mi spune că bărbații, fie ei și scriitori, mai au mult de învățat despre femei. Nu voi insista mult pe tema asta, o carte nu este o listă de cumpărături, inexactitățile nu mă deranjează decât atunci când sfidează ideea de bază a autorului. Dacă aș recomanda Luni de fiere? Desigur! Pentru greutatea scriiturii, deoarece este rara avis și descopăr nemulțumită lucrul ăsta cu cât citesc mai mult. Rezumat? Grosso modo insolent: Întâlnirea de pomină dintre un misogin și o țăcănită.

Ines a sufletului meu, dacă Isabel nu s-a ridicat chiar la rafinamentul scrisului lui Pascal, m-a cucerit iremediabil cu personajele sale precis conturate, cu povestea curajoasă a unei femei care se adaptează unei vieți minate, a derulat prin fața ochilor mei uimiți o epocă în care El Dorado reprezenta visul spaniolilor, șamanismul omniprezent, America de Sud descrisă așa cum nimeni nu  făcut-o vreodată. Nu m-a lipsit nici de poveștile de dragoste pe care speram să le găsesc! Isabel Allende mi-a gravat personajele pe retină pentru totdeauna. M-a amuzat simplificarea tipologiilor masculine din carte. Mai exact, ei aveau doar trei dorințe: să mănânce, să copuleze și să ucidă. O fi diferit astăzi? 😀 Cartea a făcut referire la legendarul indian Lautaro pe care-l cunoșteam deja din romanul cu același titlu, scris de Alegria Fernando. Minunată întrepătrundere de aduceri-aminte. Cartea a fost o călătorie extraordinară în timp într-o capsulă luxuriantă pe care am adorat-o!

~ Va continua ~

______________________________________

Natașa Alina Culea (autoare)

cropped-natasa-alina-culea-carti-romania-autoare-scriitoare1.jpg

7 comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s