Poveste cu îngeri de scorțișoară

Crăciunul copilăriei mele, la Tulcea, în orășelul aflat pe malul Dunării, lângă granița cu Ucraina. Mi se pare că a trecut un secol de atunci, şi, cu toate acestea, parcă totul s-a petrecut ieri, un nonsens delicios… Pe atunci, tradiția era respectată cu sfințenie și toate lucrurile aveau o ordine anume. În familia noastră erau câteva astfel de reguli de la care nu ne abăteam, din plăcerea de a le savura la timpul lor, stabilit de rudele noastre mai în vârstă — Consiliul celor înțelepți 🙂 . De exemplu, în seara de Ajun ne duceam la mamaia și la tataia cu vicera (вечер), deoarece rădăcinile familiei mele din partea mamei sunt mai mult ucrainiene și poloneze și se pierd în timpuri imemoriale. Ajungeam la casa lor aflată pe un deal după ce ne târșâiam șoșonii prin zăpadă vreo jumătate de oră și intram în casa lor cu obrajii reci și roșii ca merele domnești din pivnițele gospodarilor. Bunicii ne așteptau cu băuturi calde: vin fiert cu scorțișoară, felii subțiri de gutui și boabe de piper, și, bineînțeles, cu nelipsita cuchea — o fiertură din grâu cu miere, scorțișoară și nucă pisată. Lemnele trozneau în focul de sub lijancă (din rusescul лежать), un soi de pat făcut din chirpici de pământ în care buștenii ardeau ca într-un cuptor, dar un cuptor de dimensiunile unui pat pe care poți dormi tihnit sau hiberna toată iarna ca într-un cocon ceresc. Lijanca era acoperită cu o plapumă groasă făcută chiar de mamaia. Era un rai mai mic să te odihnești pe lijancă după ce ai umblat în crivățul ce bate prin zona Dobrogei și nu iartă pe nimeni, fie oameni, fie animale. Nu venea Moș Crăciun pe atunci, nici vorbă, dar venea Moș Gerilă. Ce-i drept, întârzia puțin pe drumul norilor, deoarece rușii ucrainieni strămutați în Dobrogea, tocmai din cauza trecerii la calendarul Gregorian, nu voiau să-și schimbe obiceiurile și datele sărbătorilor religioase, așa că, țineam stilul vechi, asta însemnând calendarul Iulian. Darurile noastre cu iz de portocale și biscuiți cu lămâiță ne așteptau chiar afară, acolo unde Moșul le așezase binișor în pungi foșnitoare aflate lângă ușă.

Pe atunci, Crăciunul mirosea a lemn de brad, a îngeri și-a neclintire. A mâini calde de bunici.

Nu era fericire mai mare decât să ies afară în zăpadă. Nu voiam să intru deloc în casă și rămâneam mult timp solitară după ce toți ceilalți copii erau deja în casele lor. Eram fascinată; contemplam nimbul zăpezii sub razele de lună, priveam stelele care păreau să mă împresoare din toate părțile ca un praf magic nocturn; visam la emoții neștiute. Casele erau acoperite de nămeți ocrotitori, cu coșuri fumegânde și ferestre mici, luminate de veselia reîntâlnirii ce domnea nețărmuită, cel puțin în ochiul copilului din mine uluit de splendoarea vremurilor în care oamenii trăiau în comuniune cu natura.

— Alina, haide în casă, o să cânte bunica! striga mama din pragul ușii.

— De ce? Trebuie să cânt și eu? Nu vreau să cânt!

— Pentru că noi ne tragem din cazaci ucrainieni, de aceea suntem veseli. Cazacii știau să se bată ca diavolii și să se distreze tot ca ei, râdea mama.

— Când pot să mă duc cu ceilalți copii la urat?

— Mâine.

— Ufff iar o să-mi dea unchiul Vania bani mirosind a naftalină, oftam eu. Și nuci, mereu îmi dă nuci.

9 comments

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s