Cronică de teatru „Ce zile frumoase” (Samuel Beckett)

„Ce zile frumoase!” de Samuel Beckett

Distribuţie: Sabrina Iaşchevici,  Ionuţ Vişan
Scenografie: Valentin Vârlan
Regie: Sânziana Stoican

Plictisul în doi.

Winnie este femeia-cupă-goală, care nu pare să fi primit afecțiune sau poate chiar să nu fi știut vreodată să o primească, iar o femeie lipsită de iubire și admirație masculină este o imagine grotescă atunci când se agață de o relație fantomatică și zdrențuită.

Willie aproape că nu există.

Întreaga piesă este un tablou freudian în toată splendoarea lui de nuanțe psihotice existente în cadrul unui cuplu. V-am mai vorbit într-un film anterior despre relații că „ea pare supărată pe el tot timpul, el pare să o evite”. De ce este atât de răspândită această imagine? Aș vrea și eu să știu. Uneori mi se pare că totul este doar o mare neînțelegere, ca și cum ai privi separat piesele de puzzle, dar ți-ar lipsi viziunea ansamblului. În „Ce zile frumoase!”, Beckett nu caută răspunsuri, el creionează cu tușe sufocante această frumoasă și hidoasă nebunie a relaționării, desigur, dusă la extrem pentru a obține efectul artistic dorit.

El, un muribund, ea o bocitoare pe mormântul unei iubiri despre care nu știm dacă a existat cu adevărat sau nu. Piesa de teatru este un nesfârșit monolog al lui Winnie, întrerupt din când în când de vaietele lui Willie sau de replicile lui la fel de lipsite de cap, coadă și rațiune.

Spectatorul se transformă într-un detectiv emoțional și adulmecă indiciile ca un căutător de aur, pentru că da, piesa este valoroasă în felul ei absurd, amprenta lui Samuel Beckett, impresie cu care am rămas și după „Așteptându-l pe Godot”. Tumultul din spatele scriiturii nu poate să nu te emoționeze, iar Winnie activează în tine și-un sentiment de vinovăție sinistră, de parcă în timpul piesei suntem izgoniți iar din Rai. Decorul selenar al unei femei care se scufundă încet-încet în pământul arid doar accentuează angoasa omniprezentă.

… și mi-era milă de el pt că trebuia să-i asculte elucubrațiile.

… și mi-era milă de ea pentru că a cerut atât de puțin.

Am iubit monologul creat din fraze declanșatoare de emoții confuze și contradictorii, împletit pe alocuri cu replici gospodărești, repetitive, automatizate:

Timpul îi aparține lui Dumnezeu și ție.

Poate fi mai bine, dar și mai rău.

Poți. P.O.Ț.I.

Sunt zile în care invidiez animalele duse la tăiere!

Când doi oameni trăiesc împreună… nu înseamnă că se văd.

Ei da!

Și toate sunt doar vorbe goale…

Te cufunzi în negura trecutului și te arunci în negura viitorului…

Care-i clenciul?

Și tot așa până va suna stingerea.

De-ai crăpa odată!

Și privesc drept înainte cu buzele strânse.

Și-acum? Și-acum Winnie?

Sunt Winnie. Care Winnie?

În monologul lui Winnie – felicitări pentru memoria genială! – ea este protagonista, dar tot ea își este prietena imaginară. Winnie nu este o femeie în pragul isteriei, ci după ea, este complet absorbită în lumea ei și te va absorbi și pe tine.

La sfârșitul piesei cineva a exclamat „Ce reușită, ce spectacol al delirului!” Mie mi se pare că nu este foarte greu unei femei să interpreteze nebunia, ne vine la îndemână 🙂

Vă recomand cu mult drag și această piesă de teatru jucată la „Unteatru”.

3618a4e06b1adcf93d69e3fcd6f0e70df175aa41.jpg