Nopti la monaco

Să râzi de propria ta carte :)) Citind NOPȚI LA MONACO

FRAGMENT DIN CARTEA NOPȚI LA MONACO

Maică-sii nu-i venise să creadă atunci când primise telefonul fetei.

— Când vii? Vai di mini, ești deja în București? De ce nu ne-ai anunțat? Când o să am acum timp să fac curățenie?! Ia spune, ce vrei să mănânci?

Urmă o mică ambuscadă după telefonul fetei. Aurelia mobiliză toată casa la curățenie. Ea însăși își suflecă mânecile și se puse pe treabă. Făcu niște pâinici umplute cu varză, ceapă și cu mai multe condimente, pe care le așeză ordonat în cuptorul din pământ. Își aminti că fetei îi plăcuse mereu tocana de ceapă și se apucă de ea. Plânsese vreo oră, nu neapărat de dorul fetei sau poate că găsise un pretext corespunzător în timp că tăiase patru kilograme de ceapă și vreo două de cartofi.

— Grigore, da’ ce-mi stai înfipt în coastă?

— Da’ un’ să merg, Aurico?

— Du-te și îngrijește de animale, curăță cotețul și aruncă niște porumb la găinile alea. Ce te tot învărți pe-aici fără rost? Mă enervezi!

— Câți ani au trecut de când n-am mai văzut-o pe Nicoleta, Aurico?

— Cine-i mai numără, Grigore? Mulți! se enervă ea.

— Plec, plec! Nu-i de stat cu tine-n casă! vociferă și el.

Și plecă, dar nu la găini așa cum îi spusese nevastă-sa, ci la taverna nouă care devenise casa parohială pentru toti bărbații din sat, unde puteau suge în voie din sângele Domnului, sacralizându-se până la venirea zorilor sau a nevestelor furibunde. Ajuns acolo, făcu cinste tuturor după ce-i anunță solemn:

­— De băut, Gicule! Se întoarce diseară fata mea cea mare, Nicoleta!

Ce veselie se iscă! Se desprinseseră toți bețivanii de pe scaunele lor! Cu licăriri în ochii care nu reușeau să echilibreze imaginile, cu nasuri înroșite ca Moș Crăciun, veniră toți să-l pupe zgomotos pe amândoi obrajii. Se agitaseră atât de mult că dacă aprindeai o brichetă, lua foc localul de la emanațiile de alcool de-acolo și de efuziunile sentimentale. Deveniseră melancolici, își aminteau acum toți de Nicoleta, chiar și cei care nu o văzuseră niciodată.

— Gâza aia mică, măi Grigore? Aia de căra cireșe cu tot cu frunze și ramuri în poala rochiei, de la vecinu’ Mitică?

— Aia măi, Gicule, aia!

— Cred că s-a făcut mare gâgâlicea! Îi măritată?

Grigore se opri uimit, cu ochii mari lucindu-i în cap. Nu se așteptase la întrebarea asta. După o pauză dramatică de două minute pe care nimeni nu îndrăznise s-o spargă din respect pentru el, spuse grav după îndelungă reflectare:

— Cred că nu este!

Bărbații răsuflaseră ușurați. Gicu, mai prezent ca restul, ridică sticla de jumătate de litru, o dădu pe gât și spuse cu patos:

— Nu-ți face amară de inimă rea, măi Grigore. O mărităm noi! Poate cu fecioru’ lui Ianche și-al Sandei, parcă s-a întors din America. Pune termopane acolo, are firma lui, băiat de viitor, sigur. Îți găsim ginere cât ai spune pălincă. Nu te lasă frații tăi la greu — un sughiț zgomotos — haide, încă un rând în onoarea fetei lui Grigore! Ce vreți să beți, băieți?

— Dă-ne țuică din aceea de prunișoară, mânca-o-ar tata pe ea!

— Dar cine ești tu să hotărăști ce să beau eu, măi? se supără unul mai înnegurat.

— Te-ai trezit și tu acuma, din față zimbru, din profil timbru! Cauți calul de dar la dinți? vorbi altul, mai spiritual de felul lui.

Cel admonestat se făcu mai mic în scaun, dar nu-l contrazise, doar bodogăni ceva cu tovarășul de pahar din stânga lui.

— Vinu-i puterea! strigă un altul, ciufulit, de după bar.

— Cine are timp de vin? se stopși primul la el. Acușica vine nevastă-mea după mine și eu nu m-am afumat nici cât o scrumbie. Țuică, Gicule! Țuică, Grigore!… se impuse el în fața audienței. L-au înțeles. Cu toții aveau neveste de care le era frică. Aprobare generală! Ridicau paharele consumate în diverse stadii și ciocneau cu ele în cinstea Nicoletei Dragomirescu. Le era o sete cumplită, nesfârșită, dar setea se termina acolo unde începea apa. Nu s-ar fi otrăvit singuri de bunăvoie.

Așa au așteptat-o pe Nika, cu casa bec de curățenie și cu muștele gonite pe fereastră. Toți erau strânși solemn în fața porții, orânduiți de la mic la mare ca niște popice umane. Frații cei mari, Ionuț și Florin erau în capul șirului ce se termina cu cei doi frați mai mici. Între ei, Aurelia și Grigore își frângeau mâinile. Cei mai mici erau murdari la gură de zahăr pudră, că reușiseră să se strecoare-n bucătărie și să fure niște gogoși, deși maică-sa le ceruse să nu se-atingă de ele până când nu se va pune masa. Nu era pentru prima dată când cei doi intrau în felurile de mâncare și apoi, la masă, le luai de unde nu mai erau. Chiar și Grigore își mai revenise, era pilit numai puțin, de împărtășanie, și, deși se mai clătina puțin, arăta mai decent decât fusese vreodată. Își pusese chiar și pantalonii de stofă, singurii pe care-i avea, și geaca de piele neagră, deși afară erau peste 20 de grade. Când taxiul opri în fața casei, Nika ieși din mașină cu ochelari negri acoperindu-i jumătate de față, cu o geantă mică de mână și alta mai mare pe care abia reușise șoferul taxiului să o sustragă din portbagaj.

2 thoughts on “Să râzi de propria ta carte :)) Citind NOPȚI LA MONACO

Leave a Reply to natasaalina Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s