Blog

Lecturi de mai și două mari iubiri

Voi continua seria „Ce-am citit când am tăcut” cu lecturile recente din luna mai. Am citit când întrerupt și haotic mai multe cărți odată, când scufundată complet, până în zori, în lectura uneia singure, mai captivantă decât alte 1003 și-o copertă la un loc.

Așa m-am îndrăgostit în mai de Amos Oz și de Mihail Șișkin. Și știu că nu-mi va mai trece vreodată. Parcă dacă aș scrie cum mi-au plăcut doar, le-ar știrbi din vanitatea complet meritată, de aceea nu voi scrie, doar vă voi presăra câteva citate incitante, pe care le veți aprecia singuri, după cum v-ați înnobilat dedesubturile sufletești.

Lecturile de mai:

  • Femeia nisipurilor – Kōbō Abe
  • Poveste despre dragoste și întuneric – Amos Oz
  • Dragostea în vremea holerei – Gabriel García Márquez
  • Colecționarul – John Fowles
  • Lolita – Vladimir Nabokov
  • Cea mai frumoasă carte din lume – Eric-Emmanuel Schmitt
  • Hoții de frumusete – Pascal Brukner
  • Faust – Goethe
  • În noapte – Haruki Murakami 
  • Scrisorar – Mihai Șișkin
  • Un cuib de nobili – Ivan S. Turgheniev
  • Cimitirul din Praga – Umberto Eco
  • Fotografie de grup cu Doamnă – Heinrich Boll

După cum spuneam, deși le-am îndrăgit pe toate – nu citesc decât ceea ce mă captivează – Scrisorar și Poveste despre dragoste și întuneric mi-au resetat definițiile artei livrești. Oare iubim romanele sau scriitorii? Într-o anume carte Amos Oz are mai mult din el decât în alta?

Scrisorar este de o dimensiune modestă, dar nu umilă, haide să spunem respectabilă, dar ce mai contează atunci când iubești? Poveste despre dragoste și întuneric te va lăsa să te delectezi cu ea până la euforie în cele peste 600 de pagini pe care se revelează desăvârșit, gradat. Ah! Și Bunicul Aleksandr cu ticurile lui verbale: Nu, șto…

Șișkin a inventat o limba nouă, cea a dragostei. Firesc, dar convulsiv. Trăire și iar trăire. Și oare ar fi scris Amos cum a scris dacă nu ar fi fost, la rândul lui, influențat de clasicii ruși?

Din Scrisorar:

Îţi scriu noaptea. Tocmai am terminat de ronţăit un pişcot în pat şi acum firimiturile nu mă lasă să adorm, s-au risipit pe cearşaf şi mă înţeapă.

Pe fereastra de deasupra capului se vede cerul plin de stele. Şi Calea-Lactee taie cerul pieziş. Ştii că seamănă cu o fracţie uriaşă? La numărător se află o jumătate de univers, iar la numitor — cealaltă jumătate. Am urât mereu fracţiile astea, cifre la pătrat, la cub, nu ştiu ce rădăcini. Toate acestea sunt atât de imateriale, de neimaginat, chiar că nu ai de ce apuca.

Rădăcina este rădăcină, este a unui copac. E tare, se târăşte, se agaţă, muşcă pământul, se încleştează, suge, e de neoprit, lacomă, vie. Şi aici e vorba de o prostie sofisticată, pe când acolo e rădăcina!

Şi cum poţi să pricepi ce e minus? Cum vine asta, minus fereastră? Păi ea nu dispare nicăieri. Nici ceea ce e dincolo de ea. Sau minus eu? Aşa ceva nu există.

……

— După chipul şi asemănarea sa, fiecare poate să facă ceva. Şi pisica, şi norul. Nu trebuie să redai pădurea aşa cum o văd copacii.

O îmbrăţişa cu mâinile murdare de vopsea şi ea aşa ieşea, plină de pete, pe stradă. Ziua ea era puternică şi gata să-l apere de întreaga lume, dar noaptea avea nevoie să plângă în braţele lui.

Numai de asta avea nevoie pentru a fi fericită — să spele chiuveta de spuma murdară ce rămânea în urma bărbieritului lui. Nu aveau copii, dar el nici nu voia. Făcea ouă ochiuri, le spărgea de marginea tigăii şi aşa a trecut o sută de ani.

Încă un secol ploios. Şi încă unul. Deja de multă vreme împărţeau mai degrabă masa decât patul, nu erau soţi, ci comeseni. Se dezbrăcau fără să se uite unul la altul, se culca fiecare pe marginea lui — patul e mare şi e o vale între ei. Capul ei nu se mai odihnea pe umărul lui. Distanţa care separă, într-o noapte de iarnă, două fiinţe înfrigurate este insignifiantă, dar de netrecut.

În patul conjugal s-a trezit brusc din cauza singurătăţii. Fără să ştie de ce, s-a uitat cum dormea el. În casă a apărut un sunet nou — trântitul uşii.

El se înverşuna împotriva vieţii lui, dar loviturile le primea ea, dându-şi seama că tocmai ea era viaţa lui.

Din Despre dragoste și întuneric:

A băut o ceaşcă de amestec de cafea şi cicoare, a mâncat vreo doi biscuiţi şi mi-a luat ochii cu uniforma sa frumoasă, neagră, cu şirul ei de nasturi argintii, cureaua de piele care îi trecea de-a curmezişul pieptului şi pistolul lui negru care se odihnea într-un toc de pe şold, ca un leu adormit.

……

La nevoie, buzunarul ăsta evreiesc o să fie apărat de câteva mii de marinari americani din Flota a Şasea, de pe avioanele lor transportoare gigantice, dat fiind că ei nu cred că evreii o să fie în stare să se apere singuri în condiţiile astea.

— Ar fi mai bine dacă americanii ar lua Lilliputul ăsta pe care vor să ni-l dea nouă şi să ne dea în loc pur şi simplu cele două avioane de transport: am fi mai în largul nostru acolo, şi mai în siguranţă. Şi un pic mai puţin înghesuiţi.

Nu, ce: ăsta-i sfârşitul! Vsiol Kvatitl Gata! Toţi antisemiţii din lume au mare dreptate. Khmelnicki avea dreptate. Petliura avea dreptate. Şi Hitler avea dreptate: nu, ce. Chiar că suntem blestemaţi! Dumnezeu ne urăşte cu adevărat! In ce mă priveşte, a mormăit bunicul, roşu ca racul, împroşcând firişoare de salivă în toate părţile, dând cu pumnul în masă până ce a făcut să zăngăne linguriţele în pahare, nu, ce, ti skazal.

Bunica Shlomit l-a înhăţat de braţ şi a poruncit:

— Zisya! Termină! Şto ti govoriş! Genug! Iber genug!

…..

La capătul acestui sat, într-o pădure de pini întunecoasă, trăia un om sărman, mut şi orb. Trăia singur, fără familie sau prieteni, şi numele îi era Aleluiev. Bătrânul Aleluiev era mai bătrân decât cel mai bătrân om din sat, mai bătrân decât cel mai bătrân om din vale sau din stepă. Nu era doar bătrân, era matusalemic. Aşa de bătrân, că începuse să-i crească un covor de muşchi pe spate. In loc de păr, pe cap îi creşteau ciuperci negre, şi în loc de obraji avea scobituri în care se lăţeau lichenii. Rădăcini cafenii începuseră să-i răsară din tălpile picioarelor şi licurici strălucitori îşi făcuseră cuib în orbitele lui adânci. Bătrânul ăsta, Aleluiev, era mai bătrân ca pădurea, mai bătrân ca zăpada, mai bătrân ca Timpul însuşi. Într-o zi s-a ivit zvonul că în fundul colibei lui, ale cărei obloane n-au fost deschise niciodată, sălăşluia alt bătrân, Cerniciortin, care era mult, mult mai bătrân ca bătrânul Aleluiev, şi chiar mai orb şi mai sărman şi mai tăcut, mai cocârjat, mai surd, mai încremenit, şi era şlefuit de vremuri ca un ban tătăresc.

Întrerup acum articolul, dragi cititori, am o fetiță lângă mine care-mi cântă:

So-lo

Nu mai am i-ni-mă

Am un cub de gheață a-co-lo.

… și-mi cere atenția 🙂 🙂

Seri albastre vouă!

______________________________________

Natașa Alina Culea

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s