Nu-ți trebuie ochelari pentru a remarca nevolnicia jurnalismului actual și lipsa acută de valoare a scrisului. Cât suntem de indignați ca societate pentru ceea ce se promovează astăzi în media?

Un exemplu între o mie

În perioada interbelică jurnalistul Filip Brunea Fox scria despre leproșii din Lărgeanca, îndreptând atenția publicului asupra condițiilor mizere, inumane, ale leprozeriei:

Dar ministerul sănătății cunoaște toate acestea. Întreg Ismailul știe strădaniile d-lui dr. Ion Þuchel, medicul primar al județului, care de zece ani, trimite rapoarte, reclamații peste reclamații, rămase fără răspuns. Dimpotrivă, a fost răsplătit cu admonestații, căci pentru domnii de la București, jalbele n-au trecere când nu sunt politice, chestiunile grave nu se bucură de solicitudine, decât atunci când – ca în cazul de față – ireparabilul se produce.
Bah! leproșii de la Lărgeanca! Cui îi arde de dânșii! Sunt inofensivi, fiindcă-i așteaptă țintirimul!
Dar când fug? Dar când frica vă pune d-lor demnitari, o mână rece pe chelie? Dar când lepra „dresată în liberatate”, poate fi întâlnită pe stradă, în voiaj, sau în cabinetul oficial (o delegație de leproși a fost la București)?
Atunci se dau comunicate…

[…]

Viziunea lui decembrie în pustietatea asta; leproșii strânși laolaltă, tăcuți, zgribuliți, ascultînd gemetele vântului și, în răstimpuri, urletele lupilor hămesiți. Fără voie, mă săgetă un fior.
Lângă mine, Cătălin. Fără să-l privesc, l-am întrebat cu o falsă indiferență:
 „Mulți morți?”
„Mulți…”
„Dar de ce atât de puține cruci?”
„Păi, le mai iau băieții, să facă foc iarna!”

Datorită reportajelor lui leprozeria a fost strămutată în Tichilești, în județul Tulcea, în condiții ceva mai decente. Ori nu acesta este rolul scrisului? De când s-a ajuns de la vindecare prin scris la murdăria sau inutilitatea scrisului?

Leprozeria, singura din România, există și-n ziua de astăzi, drastic diminuată numeric. Anul trecut s-a binevoit a se majora alocația zilnică a unui lepros de la 11 de RON pe zi la 20 de RON. Cred că a rămas vistieria goală după o asemenea mărinimie anunțată de cabinetul Dăncilă. Cu atât mai mult cu cât leproșii sunt copleșitor de mulți, adică 10 suflete cu totul.

Lepra este o boală îngrozitoare din care nu mori repede, dar rămâi întemnițat pentru tot restul vieții. Pentru că li se atrofiază nervii, leproșii mor arzându-se, degerând sau rănindu-se tocmai pentru că nu simt durerea. Binecuvântați sunt cei care pot simți durerea, nu?

Când mi se lipesc ochii (întâmplător) pe un articol actual, de genul „Șoc și groază, i s-a rupt tocul vedetei (de paie) X”, constat că avea dreptate Petre Țuțea: democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: „Ce mai faci, frate?”. Când spun vedetă de paie, spun reprezentanta de drept a unei societăți de paie, și-amintesc de un alt citat:

„Un plâns nervos, de om obosit. Şi am plecat de acolo, ca să nu-l mai aud. Pentru că asta e faimoasa noastră generozitate. Ne ferim să nu ne murdărim cumva de singurătatea şi de suferinţele altora” (Un om norocos – O. Paler)

Poate că lepra asta nu este doar fizică, ci și sufletească, întinzându-se în societatea de azi. Eu spun un lucru: dacă n-ai învățat să ajuți, învață să te dai la o parte.

Vă invit să urmăriți acest reportaj și să vă minunați.

_________________

NATAȘA ALINA CULEA – AUTOARE