Nu există suferință mai mare în lume ca suferința peștelui. Pentru că nu are glas, oamenii nu se grăbesc să-i pună capăt suferinței, ci îl lasă să moară lent, chinuitor. Doar pentru că nu are glas, deci nu ne deranjează țipetele lui. Dar printre atâtea lucruri fără sens, cred că unul în plus nu mai contează atât de tare. Omul ia tot ce-i sfânt și-i schimbă sensul, pentru a-și justifica fărădelegile. Oare când vom păși pe pământ respectându-i sacralitatea vieții? Când nu vom mai prăda, ci vom ocroti?  Cât de mare este golul din noi, de avem nevoie de atâtea lucruri pentru a-l umple? Nefericit e omul care nu știe ce-l face fericit și aleargă după ideile altora. Este hidos să văd în supermarketuri acvarii cu pești. De nu aducem și vaci, miei, gâște, purcei de o săptămână? Să le dăm în cap în spatele rafturilor. De ce nu denumim raionul: cimitirul animalelor? Căci asta este. Peștii s-au născut muți, iar noi am crescut surzi. Și cum stăm noi așa, cu un picior în rai și altul în iad.

Un articol mai vechi, scris mai impetuos, despre veganism și vegetarianism AICI