Blog

Salcia care nu putea să plângă

Lângă zăvoiul de arini, mustind de broaște, dar și de mătasea broaștei, stătea să plângă o salcie. Împărțită între îndatoririle de salcie plângătoare și spiritul ei  de-o veselie euforică ceva ce n-a văzut pădurea și nici în scorbură de cer n-ai să găsești, salcia noastră își răsfira pletele în apă, gândindu-se aproape abătută:

— Cred că până la ora asta toată pădurea a aflat că doar m-am prefăcut că plâng. Și Dumnezeu știe că am încercat, am luat chiar și pastile depresive pentru sălcii de peste opt ani, dar nimic… Nimic, nimic, repetă ea nervoasă. Uff, poate că dacă îmi țin crengile așa și le împletesc nițel, aș semăna cu un salcâm și mă vor lăsa cu toții în pace. Cum să plâng când soarele mă dezmiardă cât e ziua de lungă și printre rădăcinile mele se joacă firele de apă? Când fluturi aurii poposesc pe brațele mele ce devin aripi? Degeaba încerc să-mi găsesc scuze, n-am plâns nici când era mohorât afară. N-am nicio scuză. E doar firea mea veselă de vină, bat-o vina!

La nici trei maluri distanță, într-adevăr, se reunește de urgență Consiliul Celor Mai Bătrâne Sălcii pentru a se discuta cazul salciei care nu poate să plângă.

— Ne face neamul de rușine! Mi-a spus cineva, din surse sigure, că a văzut-o cu crengile ridicate, mai că semăna cu o balerină. În definitiv, ce-am ajuns noi? Lacul lebedelor? Nu se poate așa ceva! Râd și curcile de noi!

— Este un exemplu prost pentru sălciile mai tinere!

Rumoare printre toate sălciile adunate, revoltate atât de mult, că pentru o clipă au uitat și ele să mai plângă, tot repetând cele mai naive învinuiri care se pot aduce cuiva. Poate că unele sălcii ar fi dorit să nu mai plângă nici ele, dar au tăcut mâlc, lăsându-și crengile în jos, de frica oprobiului general, rușinate de un asemenea gând.

— De ce nu se conformează? Toate sălciile plâng de la începutul începutului. Este firesc să plângi, așa cum este firesc să te conformezi până la sfârșitul sfârșitului.

— Așa este, Înalte Consiliu! strigă sălciile adunate în cor, clătinându-și coroanele de frunze cu atâta indignare, că ieșeau speriate veverițele din vizuinele lor.

— Eu, ști… ți, am… am… văzut-o dansând, se bâlbâie o răchită rămasă aproape goală, cu trei frunze pleoștite în creștetul capului.

— Oh, nu! Oh, nu!

Firește, răchita nu are ce să caute în Consiliul Sălciilor, dar abaterea ei este trecută cu vederea, fiind o abatere mică față de grozăvia salciei care nu vrea să plângă și, pentru că, s-o spunem pe șleau, scandalul este binevenit, indiferent pe ce cale vine, iar sălciile închid și ele ochii atunci când este convenabil.

Vă întrebați cum s-a terminat revolta împotriva salciei care nu plânge? Nici eu nu știu, mai ales că am auzit povestea de la un cocor, care a auzit-o de la  un bâtlan, care a auzit-o de la un pește, care i-a povestit-o cu condiția să nu-l înghită. Firește că bâtlanul tot a mâncat peștele după ce i-a ascultat povestea, căci asta este firea bâtlanului. Poate că povestea noastră s-a deformat totuși pe parcurs. Și unde ați auzit voi pește care să povestească? Așa este cu poveștile, te lași purtat de ele și nu mai realizezi că nu sunt adevărate.

_______________

NATAȘA ALINA CULEA

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s