Blog

Psihopați în literatură. Eroi dark din cărți și romantismul periculos

Câteva personaje fascinante, cu tendințe de psihopatie, din cărți.

Georges Duroy – Bel-Ami (Guy de Maupassant):

Dorian Gray – Portretul lui Dorian Gray (Oscar Wilde):

Christian Grey – Cincizeci de umbre ale lui Grey (E L James):

Maxim – Arlechinul (da, chiar de mine 🙂 ):

Lily, Arlette – Rătăcirile fetei nesăbuite (Mario Vargas Llosa):

Tom Ripley – Talentatul domn Ripley (Patricia Highsmith):

Hannibal Lecter – Tăcerea mieilor (Thomas Harris):

Introducere:

Când oamenii se gândesc la psihopați, își imaginează un criminal sau un nebun. Nimic mai greșit! Psihopații sunt, în genere, sociabili. Nu îi confundați cu sociopații care, într-adevăr, nu se pot integra social. De foarte multe ori psihopatul este o persoană publică, este sociabil și, foarte probabil, are o carieră de succes. Imaginați-vă un bărbat/femeie inteligent(ă), dezinvolt(ă), carismatic(ă) și fascinant(ă)! Poate fi un psihopat și ai întâlnit și tu măcar unul până acum!

Dacă vorbim de personajele din literatură, da, Hannibal Lecter este chintesența psihopatiei.

Toți psihopații sunt narcisiști, dar nu toți narcisiștii sunt psihopați. Psihopații din literatură fascinează cititorii. Ei sunt un fel de vânători-vampiri de la care cititorii așteaptă compasiune și schimbare. Ei bine, sunt iluzii. În viața reală Christian Grey nu s-ar schimba niciodată pentru nimeni și aceasta poate fi o iluzie primejdioasă pentru multe cititoare romantice în căutarea unui astfel de prototip masculin, ce sigur ar duce la nenumărate abuzuri emoționale și fizice. Poate că simți compasiune față de ei, dar, în realitate, ei nu ar avea față de tine. Va trebui să alegi, pentru că ei au ales deja propria persoană deasupra oricui, indiferent cum.

Statistică:

20% dintre CEOs sunt psihopați.

1% din populația totală este reprezentat de psihopați.

25% dintre condamnați sunt psihopați.

1 din 5 lideri din domeniul afacerilor și politică au tendințe grave de psihopatie.

Psihopatia este mai redusă la femei – nu se știe de ce

Notă: Nimeni nu este 100% psihopat. Vorbim de tendințe de psihopatie.

Caracteristicile principale ale psihopaților:

  • lipsa empatiei
  • lipsa conștiinței
  • egoism extrem
  • incapacitatea de a simți vină sau regret  
  • imagine de sine grandioasă
  • mincinoși patologici
  • comportament sexual intens, promiscuu (nu și în cazul în care poziția lor de putere îi obligă la a fi, cel puțin la suprafață, respectabili)
  • ușurință de a manipula alți oameni
  • nepăsare pentru sentimentele sau drepturile altor oameni
  • tendința de a-i vedea pe ceilalți ca pe posibile prăzi sau ca pe o distracție
  • vor face orice pentru a-și îndeplini planurile – de multe ori, bine puse la punct.

Alte trăsături ale psihopaților:

De foarte multe ori, ca și cum s-ar compensa lipsa emoției, psihopații sunt foarte inteligenți (majoritatea are IQ peste limita medie).

Sunt unii psihopați destul de justițiari și pot face fapte bune, deoarece contribuie la imaginea narcisistă pe care o au de întreținut.

Farmecul psihopaților este superficial. Se plictisesc ușor și au nevoie de noi stimulente.

Le place să câștige, sunt foarte competitivi.

Pot fi violenți, dar nu neapărat. Iar dacă ajung violenți, vor vorbi cu o mare ușurință despre actul de violență. În schimb, pot fi foarte calmi în situații extrem de tensionate.

Psihopații sunt foarte buni detectivi emoționali ai stării celorlalți, doar că ei nu le pot simți. Le pot mima foarte bine – dacă au ceva de câștigat din asta. În general, fie le mimează neconvingător, fie foarte bombastic.

Nu își pot asuma responsabilități, deoarece nu îi interesează în mod genuin ceilalți oameni sau fericirea și singuranța lor. Nu uitați: eu primul, eu indiferent ce.

Au toate noțiunile de morală pe care le știi și tu. Înțeleg foarte bine ei care fapte sunt reprobabile și care nu, prin deducție și rațiune, fără a internaliza procesul emoțional aferent. În interiorul lor, ei cred că tu meriți să fii folosit în interesul lor, pentru că te faci vinovat de naivitate, deci prostie.

Psihopații sunt oameni de succes! De ce au succes? Foarte simplu. Psihopații văd oamenii ca pe potențiale prăzi, iar lumea ca pe un teren de vânătoare. Pentru că nu se împiedică de morală ajung unde vor, pe cea mai scurtă cale.

Psihopații nu se vindecă. Nu au cum, în primul rând. Acea parte a creierului răspunzătoare de empatie nu este activă. Ei se nasc așa, nu copilăria marcată de probleme îi face psihopați, doar poate sa o declanseze. În puținele cazuri în care au fost sub tratament psihologic, doar au învățat să fie mai abili.

Dacă vă imaginați că psihopații nu țin la nimeni, vă înșelați iar. Au sentimente, doar că sunt diferite și oricum s-ar manifesta ele, vor predomina tendințele de psihopatie enumerate mai sus.

Profesiile preferate ale psihopaților. Profesii ce țin de exercitarea puterii și controlul asupra altora: CEO, lideri, medici, avocați, actori, polițiști, persoane publice, atleți, politicieni, soldați etc.

Cum poți recunoaște, mai subtil, un psihopat? Foarte mulți, incidental, strecoară într-un discurs verbal sau scris diverse cuvinte legate de psihopatie (nebunie, sclerozare, demență, delir, egocentric, grandios, măreț etc). Sunt oportuniștii nr. 1. Pentru că se plictisesc repede, pot avea diverse gesturi nervoase. Au diferite stări paranoice. Supraexcitația și nevoia de nou se pot manifesta prin stări de euforie. Pot fi speakeri foarte buni, deoarece nu sunt emotivi și iubesc să influențeze sau să manipuleze.

Notă: Mulți psihopați nu știau că sunt psihopați (cazul Fallon):

Cât de uimiți ați fi dacă v-aș spune că cei mai mulți psihopați cred despre ei că sunt persoane bune? Sunt psihopații bolnavi? În viziunea mea, nu. Doar diferiți. Dacă am cataloga așa de ușor pe oricine, am putea spune și că prostia e o boală, că omoară anual mai mulți oameni decât psihopații. Să mai spunem și faptul că societatea încurajează comportamentul psihopat, că ei sunt primii recompensați în multe domenii? Aș putea vorbi la nesfârșit despre psihopați și narcisiști, dar mă voi opri deocamdată aici…

Marat

Marat (traducere în lb. spaniolă)

Abandónese a esta historia, pruebe su néctar, déjese guiar por el amor como magos por el hechizo divino.

Que comience la historia…

— ¿No es increíble que mi primer viaje al extranjero sea a China? Esa tierra lejana, con dragones alados, grandes campos de arroz y campanillas de viento, esa tierra con la que siempre soñé cuando era niña y mi imaginación desarrollaba deseos nómadas. En mi mente, China huele a té de jazmín servido en delicadas tazas de porcelana, tiene el color del camino de seda roja; es un país lleno de contrastes, donde la civilización y la tradición se entrelazan en una canción demasiado sutil para los oídos de los europeos;  su increíble progreso se parece a pura alquimia; la velocidad con la que China se adapta a los tiempos modernos nos abruma, y ​​sin embargo, es el mismo país donde el rickshaw es arrastrado por un hombre que lleva a otro, el mismo país donde las familias tienen tres miembros o menos, un único hijo, según la ley, el que no conoce el significado de hermano o hermana, siendo un niño solitario o teniendo al mundo entero como su familia – es difícil de decir…

Veo a China ahogada en el presente, pero alimentándose de un pasado que no pasa.

Estos son mis pensamientos esa noche del 5 de diciembre de 2000, con el billete de la certeza en mi mano, un billete azul con el logo de Tarom. Estoy exaltada al pensar que mañana beberé mi café en China; animada por el entusiasmo natural de mis recién cumplidos veintidós años, reflexiono junto a las maletas ya preparadas. Parece que tengo todo lo que podría desear, me digo y resumo: una relación de dos años con un joven guapo que me ama – Denis Dumitru por su nombre completo – una vida cómoda y relajante, ¡Soy joven y estoy a punto de irme a China! También tengo una colección de CDs de los años 60-70, un camerino lleno de ropa y zapatos, un cachorro, que, en teoría, es más de Denis que mío, un globo de cristal, donde nieve si le das una buena sacudida, una biblioteca con libros antiguos, compradas en ferias, que amo con todo mi corazón… una cuchara de madera con fresas pintadas, que me regaló mi abuela, antes de que se vaya para siempre.

¿Pero soy yo la representación de las cosas que tengo? ¿Soy feliz o simplemente creo que lo soy? No había nubes en mi cielo, imperturbado por la agitación del mundo; No hay nada que falte en el pacífico paisaje de felicidad en el que vivo. ¿Qué más hay para descubrir en este mundo que tengo en mis manos?

Suficiente sobre mí, hablemos de Denis, mi novio, un joven práctico y organizado, dedicado a cosas tangibles, un tipo que no se deja arrastrar por arrebatos sentimentales, eso siendo mi preocupación exclusiva. Denis tiene un sentido innato de la medida, duplicado por el sentido común, adquirido a través de la educación severa de sus padres. El siempre sabe lo que quiere, hace dos años me dijo que me quería y yo fui muy feliz porque nunca imaginé una mejor pareja. Denis ahora tiene veintiséis años, cuatro años más que yo, aunque su seriedad lo hace parecer aun más maduro. A veces puede parecer un poco exigente en sus expectativas, en general, pero conmigo muestra una gran indulgencia. Con el tiempo, a veces puse a prueba su paciencia, como aquellos momentos en que tomaba dinero de casa y salía a comprar algo para cenar, regresando con un libro de poemas o una pintura que me inspiró en ese momento.

— ¡Alimento para el alma, Denis! Solía ​​gritar y saltar en sus brazos, evitando que me regañe.

El sueño del amor, convertido en realidad: murmullo, búsqueda, satisfacción. En una palabra: Marat. O en otras palabras: la alma gemela que estás buscando, apasionadamente, sintiendo que, más allá de todo, te está esperando… en un rincón polvoriento, en un pinchazo del corazón, en una encricijada del misterio con el estigma del destino.

En esta novela, Nataşa Alina Culea nos convence de la suficiencia de la proyección de los deseos propios, como una forma tangible de la existencia del ideal. Amalia Elena Constantinescu – Doctora en Filología

Visele nu dorm niciodată

Les rêves ne dorment jamais (Visele nu dorm niciodată, traducere în lb. franceză)


Le début du roman <<Les rêves ne dorment jamais>>

Chapitre 1

LES VŒUX DES COQUELICOTS

    La Rue de Rivoli commence à se calmer. Le même silence s’installe chaque jour après huit-neuf heures le soir, aussitôt que la fourmilière parisienne s’apaise. La nuit met le manteau des ténèbres sur lequel les étoiles brillent comme les gouttes de rosée sur les toiles d’araignée d’un jardin enchanté. Les magasins, avec leurs paupières endormies, ont les volets tirés et les portes fermées. Les petites lumières des décorations allumées avant le Noel jaillissent encore, bien qu’on soit déjà au début du Février. Il neige avec des grands flocons qui ne semblent pas pressés à arriver quelque part et qui revêtent d’une manière innocente, sans préférence, les toits d’ardoise, les trottoirs vides, les voitures garées décemment, les gens en hâte chez quelqu’un en particulier ou à un dîner fumant, les arbres dépouillés de leurs couronnes et … les rêves des gens.

Les gens aussi que leurs espérances seront sous peu endormis. Demain arrivera de nouveau pour leurs petits drames et pour les joies reçues tout le temps aves une tristesse que personne n’arrive pas à expliquer. Mais il est encore aujourd’hui et une voiture passe de temps en temps par devant les maisons avec des fenêtres éclairées interrompant le silence de la rue enneigée et brillant dans la lumière de la lune.

Thiery coupe avec attention des tranches de fromage comme s’il coupait des tranches de la lune qui s’entrevoit à la fenêtre. Il les met dans un certain ordre et recouvre chacun d’un olive rembourré du mascarpone. Les olives sans bourrage sont mis à côté. Je regarde tous ses mouvements, essayant de comprendre comment un plaisir de dix minutes peut nécessiter des préparations de demi-heure jusqu’à des heures. Si je compte toutes les préparations de la vie, je constate que, dans la plupart du temps, simplement nous nous préparons pour les plaisirs courtes, éphémères de la chair; il y a trop peu d’entre nous qui s’en soucient de besoins de l’esprit, qui est, peut-être, plus affamé, plus assoiffé, plus dénué de notre attention. Thiery prolonge tout ce processus pour éviter de me parler. Il ne s’échappe nécessairement à la communication, mail il préfère les discussions pendant lesquelles on dit rien d’important.  

            Mark et Thiery. Deux hommes qui ont ma personne en commun: ils m’aiment comment il le savent, et moi, à mon tour, je les aime comme je suis capable. Je sais ce que mon épouse me répondrait si je lui parlais de l’inutilité de ces gestes:

— Alors, pourquoi dormir si on se réveille quand même, pourquoi vivre si on meurt quand même?  Toutes les petites choses sont importantes.

Mulțumiri traducătoarei: Anca!

_____________

Articles in English

No Story without a Storyteller. The eight Laws

There is no story without a storyteller. The first thing a storyteller learns is that nobody cares about the truth. Besides, if the truth doesn’t help you in any way, why caring about it? People want to be beautifully lied. This is the first law.

We are terrible at loving. This is the second law. Not to mention how terrible we are at breaking up.

All people say: I’m not like all the others. And they are all right. This is the third law.

We see only ourselves. That’s why we borrow Gods our flaws. It is easier to love an imperfect being. This is the forth law. We wouldn’t admit it, but we laugh of them inside us, believing that in this way we are better. We need to be better. This is the fifth law.

Do not dare to be happy, nobody will forgive you! This is the sixth law.

Nobody wants the best for himself, everybody wants to feel alive. When everything goes well, you cannot enjoy anything, you become numb. This is the seventh law.

The realistic people laugh at the idealistic ones, because of their way of seeing world as it can be. The world as it can be laugh of the realistic people. This is the eighth law.

______________________

Blog

Cele opt legi pe care nu le (mai) învățăm

Fără scriitor nu există poveste. Și primul lucru pe care-l învață scriitorul e că nimeni nu vrea adevărul. La ce e bun adevărul, dacă nu te ajută de vreun fel? Oamenii vor să fie mințiți frumos. Aceasta e prima lege.

Nu ne pricepem să iubim. Aceasta este a doua lege. De despărțit nici nu mai vorbesc.

Toți oamenii își spun: eu nu sunt ca ceilalți. Și toți au dreptate. Aceasta este a treia lege.

Ne vedem doar pe noi. Așa le-am dat zeilor metehnele noastre. Este mai ușor să iubești pe cineva imperfect. Aceasta este a patra lege. Nu recunoaștem, dar râdem de ei în sinea noastră, crezându-ne astfel mai buni. Avem nevoie să fim mai buni. Aceasta este a cincea lege.

Nu îndrăzni să fii fericit. Nu ți-o va ierta nimeni. Aceasta este a șasea lege.

Nimeni nu vrea să-i fie bine, ci să simtă că trăiește. Când toate îți merg bine, nu te mai poți bucura de nimic. Aceasta este a șaptea lege.

Realiștii râd de naivi că nu văd lumea așa cum este, ci așa cum ar putea fi. Iar lumea așa cum ar putea fi râde de realiști. Aceasta este a opta lege. S-ar părea că am devenit cinică. Sper că așa este.

______________________________________________

Blog

India prin ochii mei sau negrăita frumusețe a haosului

Unii când spun India se gândesc la zeitățile hindușilor, la tuk-tukuri, la Taj Mahal, la Gangele cel sfânt, la caste, la Mahatma Gandhi, la poluare, la Yoga, la karma… Toate acestea fac parte din India, într-adevăr, dar India este mai mult decât o țară, fie ea și una de peste un miliard de suflete. Este haos și mișcare, este mizerie și negrăită frumusețe, este kitch și artă vie. Fie te trezești contemplând India ca pe un tablou din care nu faci parte, fie te regăsești în ea și o iubești cu totul, învățând să te iubești și pe tine cu totul, asta doar după ce India a distrus tot ceea ce credeai că ești, pentru a te putea reda ție. Am avut nevoie de nouă luni de la vizita mea în India pentru a scrie despre ea. Uitându-mă în urmă, amintirile și locurile – nu văzute, ci trăite, se îmbogățesc de noi și noi semnificații, se transformă, dar ceva îți scapă totuși printre degete. O definiție. India nu poate fi definită. Poate că acesta este și motivul pentru care am fost fascinată și de Yoga. Mult mai mult decât o disciplină, este o filosofie a cărei rădăcini se pierd în istoria necunoscută, cea de dinaintea scrisului și a sanskritei.

Mai mult decât obiectivele turistice, unde mă obosea uneori furnicarul de oameni, captam texturi, nuanțe, zbor de pasăre, porți ferecate, mici gesturi și aromele unui loc în care totul devine posibil, deși nimic nu este. India este o frumoasă iluzie, dar așa este și viața.

Cu ce cuvinte să începi a descrie o țară în care nu există regulile „civilizației” (observați ghilimelele, vă rog), iar regulile lor sunt fie ridicole de-a dreptul – precum existența îngrozitoare a bieților daliți – fie înălțător de spirituale, trăind într-o comuniune desăvârșită cu natura și animalele.

Și minciunile! Ești mințit continuu, ca niciunde. Să nu care cumva să chemi un taxi, că poate veni azi, mâine sau niciodată, și nu șoferul lui, care este posibil să se îmbolnăvească brusc și să-și trimită o altă rudă în locul lui, care te va minți – la rândul ei.

Cum să vorbești despre o țară în care există meseria de curățător de urechi?

Ce să scrii despre milioanele de oameni care dorm pe stradă și au doar hainele de pe ei? Despre cei care au ricșă, dar este și locul în care dorm, căci acea ricșă e casa lor?

Cu ce cuvinte să descrii țara care are un loc numit Varanasi, cu un foc ce arde de peste 4 000 de ani, unde daliții se ocupă de incinerarea morților care ard stropiți cu unt de shea, ale căror oase nearse sunt apoi aruncate în apa în care au fost spălați morții, în care oamenii se scaldă și se purifică?

Aici s-a adunat tot ceea ce ne deranjează pe noi și s-a multiplicat, până când India a formulat o întrebare: Știi că poți trăi neavând nimic, deci având totul?

Fie înțelegi India și te închini (așa cum se închină indienii în fața părinților atunci când îi văd, aplecați mult de mijloc), dansezi și râzi, fie vei sta bosumflat că nimic nu merge cum ar trebui, că apa e infectă, că șobolanii trec nestingheriți pe străzi, că ai câțiva și în baie – asta dacă nu vin și șopârlele, că poluarea în Delhi e de trei ori mai mare ca în Beijing, că verși pe stradă din cauza mirosului, că pentru traficul lor s-a inventat cuvântul infernal, că…

Pe mine India m-a făcut fericită: mâncare vegetariană din belșug (neapărat încercați panirul și lassi), maimuțe năstrușnice, vegetație luxuriantă, cultul pentru Mahatma Gandhi, ba chiar și minciunile – de care ai muri de râs, asta în cazul în care nu ai avea vreo urgență, căci și-ar cam pierde din haz, ce-i drept.


Natasa Alina Culea. Autor. Writer
Interviuri

Invitată la rubrica TV „Adolescenții”, cu Dani Dărvășan

La aceste două linkuri puteți viziona cele două părți ale rubricii „Adolescenții”, a lui Dani Dărvășan – A7TV. Vorbim despre cărți, adolescenți, tehnologie, programa școlară, succes și autenticitate.

Prima parte:

Ce carte să citesc? – A7TV – Natasa Alina Culea, Dani Darvasan

A doua parte:

Drumul catre succes, ca scriitor – A7TV, Adolescentii – Natasa Alina Culea si Dani Darvasan
Blog

Martha și George – O piesă de teatru cu fiica lui G. Hagi și fiul cântăreței Nicola

Nu poate trece și această săptămână fără să vă invit iar la teatru. De data aceasta la:

Martha și George, de Ileana Răducanu

  • Cu: Kira Hagi, Jonathan Alexandru
  • Regia: Filip Ristovski

Teatrul Nottara

Fie că vă place să vă delectați în timpul liber cu o piesă de teatru, fie că vă plac poveștile de dragoste tumultoase, mai ales cele cu iz istoric, nu veți regreta venind la Teatrul Nottara pentru Martha și GeorgePovestea romanțată a unei prințese.

Doar doi actori, Kira Hagi și Jonathan Alexandru, au reușit să învie trecutul; au dat viață unor personaje celebre și controversate:

  • Martha Bibescu, născută Lahovary, a fost poetă, romancieră (a scris peste patruzeci de cărți) și politiciană, una dintre primele femei mason ale României, dar, înainte de toate, o femeie cultă, pasională și… foarte frumoasă.
  • Prințul George Valentin Bibescu, cel care avea să-i devină soț în anul 1902, este fondatorul aeroportului Băneasa, el însuși fiind un pilot excepțional. Povestea faimosului cuplu a dat naștere la numeroase bârfe și scandaluri, savurate cu deliciu de public.

Martha s-a căsătorit cu prințul Bibescu la doar 16 ani, el având 25.

Kira și Jonathan au însuflețit personajele insuflând spectatorilor din sala George Constantin emoții contradictorii. Tocmai această polaritate a țesut realismul iubirii lor. Pasiune. Răzbunare. Tandrețe. Gelozie. Solidaritate. Prietenie. Iertare. Dar, mai presus de orice, iubirea care sfidează conveniențele sociale, își schimbă forma și gradul de intensitate, dar refuză să se predea.

Jocul actorilor a fost o frumoasă surpriză.

Ei bine, dacă vă așteptați ca fiica lui George Hagi să fie prețioasă, veți găsi în schimb o tânără actriță foarte talentată, naturală și, sincer, neașteptat de modestă. Jonathan a intrat perfect în rolul prințului Bibescu, începând de la scenele dramatice și până la derapajele unui tânăr privilegiat, dar constrâns și responsabilizat mult prea devreme.

Music and Lyrics: Jonathan Alexandru


Natașa Alina Culea – scriitoare
Articles in English

The beginning of MARAT (a novel by Natasha Alina Culea)

  

Isn’t it amazing that my first trip abroad is to China? That far-off land, with winged dragons, large rice fields and wind chimes, that land I often dreamed of, as a child, my imagination giving birth to nomadic desires. In my mind, China smells of jasmine tea served in delicate porcelain cups and has the color of the red silk road; it is a country of contrasts, where civilization and tradition intertwine, in a song too subtle for the ears of the Europeans; its incredible progress resembles pure alchemy; the speed with which China adapts to modern times overwhelms us, and yet it is the same country where the  rickshaw is pulled by one man carrying another, the same country where families have 3 members or less, the only child, as dictated by law, the one who does not know the meaning of brother, nor sister, being either a solitary child, or having the whole world as its family – hard to tell…

   I see China as being drowned in the present, but feeding on a past that does not pass.

These are my thoughts on that evening of December 5, 2000, holding the ticket of certainty in my hand, a blue ticket, winged with the Tarom logo. I am exalted at the thought that tomorrow I will sip my coffee in China; animated by the natural enthusiasm of my just turned twenty-two years, I reflect near the packed luggage. It seems like I have everything I could desire, I tell myself and I recap: a relationship of about two years with a handsome young man who loves me – Denis Dumitru by his full name -, a comfortable and relaxing life, I’m young and I’m about to head out to China! I also have a collection of CDs from the 60’s-70’s, a dressing room packed with clothes and shoes, a dog, which, theoretically, is more Denis’s than mine, a crystal globe, where it snows if you give it a good giggle, a library with old books, bought from fairs, which I love with all my heart and… a wooden spoon, with strawberries painted on it, which my grandmother gave me, before leaving and never coming back.

   But am I what I have? Am I happy or do I just think I am? There was no cloud on my sky, undisturbed by world`s turmoil; there is nothing missing from the peaceful happiness landscape in which I live. What else is there to find in this world that I hold in my hands?

Enough about me, let’s talk about Denis, my boyfriend, a practical and organized young man, dedicated to tangible things, a guy who does not let himself be dragged into sentimental outbursts, these being my exclusive concern. Denis has an innate sense of measure, doubled by common sense, acquired through the severe education given by his parents. Denis always knows what he wants, and two years ago he told me he wanted me, and I was happy because I never imagined a better partner. He is now twenty-six, four years older than me, though his seriousness makes him seem more mature than he is. Denis may at times seem a bit demanding in his expectations, in general, but to me he shows a great deal of indulgence. Over time I tested his patience, like those times when I was taking money from home and going out to buy something for dinner, coming back with a poetry book or a painting that inspired me at the time.

  “Food for the soul, Denis!” I used to tell him and jump in his arms, thus avoiding being lectured for my ignorance.

   Denis manages various businesses inherited from his parents, including a chain of clothing stores, and, for the first time, sends me to China instead of going himself, to supply the stores with new merchandise, especially as December is a very productive month, and what he had bought was quickly selling out. Anyone working in the field of trade knows that this is the most prosperous time of the year. Of course, this trip is not very creative, because I have the route already set by Denis. I took note of the places where I need to go, the people I need to contact, the phone numbers I will need and so on. In conclusion, I have everything planned in advance. The plane ride will go directly to Beijing and will take about nine and a half hours. Once there, I will stay at Jing Lun hotel, where I have a room booked, and I will get in touch with Mr. Li Hua Chen, also known to the Romanians as Max, so it’s a bit easier to pronounce and remember. Like when you’re an artist and you get a stage name, even though Mr. Li is not an artist, at least not from the information in my notes. I check my agenda again, taking my responsibility of a blonde Bucharest-Beijing and Beijing-Bucharest emissary very seriously.

  “Did you memorize everything I told you?” Denis asks me. He seems a little worried. “Anyway, if you have any questions, call me on Luana’s phone, as I still haven’t been able to understand what’s wrong with your roaming service.”

   I hug Denis instead of nodding, still holding the agenda with black covers.

   “It’s time to go, right? I can’t wait to get on the plane, Denis! I will miss you so much!” I exclaim and open the door to the cold outside, which immediately whips our faces.

   We both leave the house, and Rex, noticing the agitation going on, jumps with its big paws on my white coat.

  “Rex, sit, Rex!” I shout at the dog who refuses to get down. Although well trained, he still does not accept directions other than the ones given by its big heart, as he weighs a lot for his size, I worry. “Denis, I think you should start running through the park with Rex, isn’t he a bit chubby?” I ask him without actually waiting for an answer.

  “Alina, let’s get in the car!” laughs Denis. “We’ll talk about Rex’s increased cholesterol when you come back.” We both laugh and Denis gets behind the wheel, while I sit on the right seat, which is slowly starting to warm up. I never liked leather seats, they are freezing during winter and too hot in summer. Yes, this is what I do whenever I have a task to fulfill; this trip had blocked me, so I clung to all the useless details like Rex’s weight, the buttons on my white coat which I now count for the first time, the texture of the car seats, even the weather in Guatemala, although I don’t intend to go there. Some people that are faced with a concrete fact mobilize quickly and become efficient; not me though, on the contrary, I spread my attention in all directions with great care. I am super excited, like a bow that has little more to burst from its most vulnerable spot. I can’t wait to take off. With all the thoughts going on in my head, I do not focus on the journey itself, but on the emotion of the important event about to happen in my life…

_______________________

A novel by Natasha Alina Culea

The novel can be bought on:

Barnes & Noble

Apple Books

Kobo

Scribd

Blog

Cronică de teatru: Vizitatorul, de Eric-Emmanuel Schmitt (Nottara)

Uneori e bine să-ți urmezi întâi nebunia, apoi rațiunea.

Teatrul Nottara, București

Vizitatorul
de Eric-Emmanuel Schmitt

Regia: Claudiu Goga

Sigmund Freud – Alexandru Repan

Necunoscutul – Marius Stănescu 

Anna Freud – Crenguţa Hariton

Nazistul – Cristian Nicolaie

Scriitorul franco-belgian Eric-Emmanuel Schmitt nu cred că mai are nevoie de vreo prezentare. Cine nu a citit „Cea mai frumoasă carte din lume”, „Femeia în fața oglinzii”, „Milarepa” sau „Oscar și Tanti Roz”, să o facă repejor. Eu știu sigur că voi citi tot ce a scris și tot ce va mai scrie acest autor contemporan prolific. Revenind la piesa noastră de teatru, Schmitt este cunoscut și ca dramaturg, dar și ca regizor. Tot la teatrul Nottara am văzut și Variațiuni Enigmatice, scrisă tot de el, în care joacă tot marele actor Alexandru Repan, cel care în seara asta a fost imaginea vie a genialului doctor Sigmund Freud.

Viena anului 1938 este surprinsă în plină ascensiune nazistă. Apar primele zvonuri despre lagărele de concentrare și despre ororile ce se întâmplă în ele – redate în conversațiile dintre Freud și fiica lui, Anna:

Am auzit că îi bagă pe evrei în niște camere false de duș și de acolo nimeni nu mai știe de ei. Vor face din ei și săpun. Să te speli la cur cu cei pe care-i urăști, original, nu?

Anna Freud este arestată de Gestapo, iar Sigmund Freud, bătrân, bolnav și învins are parte de o vizită neașteptată. A unui nebun? A unui impostor? A lui Dumnezeu? Și nu poate fi Dumnezeu tot ceea ce își dorește să fie?

Ateu convins, Freud împărtășește neașteptatului vizitator din gândurile lui referitoare la credință, Dumnezeu, rațiune, îndoială. Furia lui seamănă cu confesiunea unui pacient care și-a reprimat timp îndelungat suferința:

Iau destule medicamente și droguri! Nu mai am nevoie și de drogul credinței!

Ateul nu mai are iluzii, le-a transformat pe toate în curaj.

Dacă Dumnezeu ar exista, l-aș acuza de promisiune mincinoasă!

Doar imbecilii văd miracole peste tot.

Și tot el exclamă:

Vreau o minune!

Schmitt a ales eternul subiect al îndoielii în această piesă. Nu întâmplător personajul central este Freud, întruchiparea rațiunii și cel care a sondat ca nimeni altul sufletul omului, întemeietorul psihanalizei. Dar, așa cum spune chiar Freud:

Credeți că dacă mă ocup cu alinarea suferinței altora, mă pot scuti de propria mea suferință?

Și, nu. Nimeni nu se poate scuti de propria suferință. Dintre toate nucleele cunoașterii, în filosofie și în psihanaliză se reliefează cel mai bine oscilarea omului între credință și rațiune neangajată teist.

Vizitatorul, poate, Dumnezeu, nu se apără, doar răspunde în fața acuzațiilor lui Freud:

L-am făcut pe om liber. Și ca să facă bine, și ca să facă rău, altfel, ce rost ar mai fi avut libertatea?

Se plânge Dumnezeu de singurătate?

Oriunde m-aș duce dau tot de mine!

Magistral surprinsă în piesa de teatru „Vizitatorul” segregarea omului, plânsul lui neputincios în fața tăcerii lui Dumnezeu.

V-o recomand cu multă căldură!

____________________

Natașa Alina Culea, autoare

Articles in English

Is it raining outside of your inside too?

There are just two kinds of music: all the other – on which the body can dance, and classical music – on which the soul can dance. While I was listening Rachmaninoff the flood came at my door. So they climbed two by two on the Arch. Not the birds. The birds cannot crawl or climb, that’s why they always arrive in time. ~ People crawl. ~ So they floated one year and ten days until Ararat. Life bloomed in two. If it wouldn’t be that simple! Two times simple! The drops of rain, two by two, are listening to my music on the other side of the window, before being absorbed by the silence of the earth. But the human is music and flood. Divided in two. Good, and bad. And divided. When inside of himself, when outside of himself. And he is sometimes late. Just the birds and the rain come in perfect time. Is it raining outside of your inside too?

Arlechinul

Fragment din romanul ARLECHINUL. Cap. 2, Paris, 1875

După o lună în care Maxim nu a fost revendicat de nimeni, toți circarii îl considerau deja unul de-l lor, încă un copil adăugat familiei numeroase a neobositului Galaxy. Autoritățile s-au oferit, într-un final, să li-l ia de pe cap și să îl mute la un orfelinat din Avignon, dar Elda nici nu a vrut să audă de așa ceva și a început formalitățile de adopție cu sprijinul oficial al unei cunoștințe mai vechi de-a lui Patty Bell. Așa a devenit mamă la 40 de ani ghicitoarea în Tarot, cea cu multe inele pe mâini și puțin cam prea grasă, de o carnație care încă mai avea elasticitatea cauciucului și culoarea pielii asemănătoare cu a untului danez. Toată lumea o respecta pe Elda și originile ei de vrăjitoare celtică. Dacă era așa sau nu, nu se știa, cert era că nimeni nu a spus altceva vreodată, ea beneficiind de respectabilitatea persoanei care a stat mai mult de douăzeci de ani sub cupola circului și căreia i se cerea mereu sfatul în orice privință. Atunci când Elda nu știa ce să le spună, deschidea pur și simplu cărțile de Tarot și le interpreta așa cum simțea în ziua respectivă, convinsă fiind că Tarotul nu o mințea niciodată. Betty, prietena ei cea mai bună, a pus și ea umărul la creșterea lui Maxim care putea fi destul de solicitant uneori. Betty fusese dansatoare pe sârmă, dar un reumatism insistent și vremelnic a scos-o din reprezentații înainte să împlinească 28 de ani. Acum ajuta mai mult pe la bucătărie și cosea vestimentația tuturor, cârpind ciorapi sau lipind paietele de pe costumele acrobaților. De mai bine de zece ani își petrecea toate serile cu Elda și, mai nou, cu Maxim, care creștea având o oarecare teamă de o singură persoană: Zuberi – bărbatul de oțel, africanul care-l impresiona prin expresia severă a chipului neclintit și culoarea de abanos a pielii, sub care se reliefau cei mai pronunțați mușchi pe care băiatul îi văzuse vreodată. Zuberi a fost mult timp eroul lui. A ajuns să îi cunoască pe toți circarii, unul câte unul, deși stătea cel mai mult pe lângă poalele fustei celei pe care a început să o considere adevărata lui mamă, Elda. Îl tot bătea la cap și pe Veles, magicianul, să îl învețe numere de magie, deși acesta insista cu același truc cu moneda, nedorind să-și dezvăluie secretele omulețului insistent, care îi era deja drag, dar nu îndeajuns de drag încât să-i transmită tainele sale bine păzite.

– Veles este un magician adevărat, Elda?

– Este un magician atât de bun încât probabil a ieșit din lampa lui Aladin. Nimeni nu știe de unde vine. Ba mai mult, nici noi nu reușim să ne amintim când a sosit el la circ sau în ce împrejurare. Vezi, Maxim? Circul este fascinant și mereu va fi așa. O să crești fericit aici, a adăugat ea mulțumită de decizia luată.

În lumea nouă a circului, băiețelul s-a schimbat subit. A început să vorbească cu Elda, mai întâi câteva cuvinte pe zi, apoi fraze întregi, după care, nimeni nu a mai scăpat de vorbăria lui veselă și neostenită. Transformarea era spectaculoasă, deși nimeni nu și-o explica sau doar aparținea circului cu adevărat și tocmai își găsise locul pe lume. Elda era cea mai fericită dintre toți și a considerat această metamorfoză semnul divin de care avea nevoie ca să-și justifice lipsa de implicare în căutarea părinților lui biologici.

– Dar Oceania cu Terra au același tată, Elda? o întreba băiețelul.

– Îhâm…

– Și aceeași mamă?

– Firește.

– Și mama lor avea o altă soră geamănă?

– Băiete, îmi faci capul tobă. Parcă-mi plăceai mai mult mutulică așa.

– Ce înseamnă mutulică?

– Un mut mai mic.

– Îhâm… a imitat-o Maxim imediat.

– Dar Panthera de ce nu are două pantere, dar are doi tigri? continua el șirul ecuațiilor cu necunoscute.

Panthera era o dresoare oacheșă de care Maxim s-a îndrăgostit cu inocența anilor lui. Se ducea zilnic să o vadă cum îmblânzea cei doi tigri siberieni: pe Hex și pe Tezeu. Era răpitoare, într-adevăr. Machiată strident, cu bustul opulent și mișcări senzuale ale corpului, era poate cea mai atrăgătoare femeie din tot circul. Ursa, dresoarea lui Teddy, ursul, era marea ei rivală. Cele două nu se sufereau una pe alta și totul pornise demult, demult, de la un buchet de flori trimis din greșeală de către un admirator al Pantherei, Ursei. Între ele domnea necruțător zeul războiului, Marte, iar vorbele celor două femei îi erau săgețile și prefăcătoria lor îi era scutul divin.

– Dar de ce îi cheamă așa de neobișnuit? De ce nu se numesc Jean sau Alain?

– Pe cine? Ce? întrebă nedumerită Elda, neimplicată în firul discuției.

– Pe Hex și pe Tezeu.

– Ce e neobișnuit în asta? se prefăcea Elda mirată pentru a-i alimenta curiozitatea copilului.

Dar Maxim nu renunța cu una cu două. Avea 1001 de întrebări doar într-o zi.

– Și Leo? Pe el de ce îl cheamă așa? Unde este fundul lui Leo? L-a mâncat un leu și acum se plimbă prin junglă cu fundul lui Leo în stomac?

Elda voia să râdă cu lacrimi, dar s-a prefăcut că are mai multă treabă decât avea în realitate ca să scape de întrebările băiatului, care curgeau necontenit. Leo era, evident, un dresor de lei, un italian care era mai tot timpul nemulțumit și bombănea din te miri ce. Adevărata cauză a frustrării lui era însă bucata lui lipsă de fund – așa cum remarcase băiețelul – partea stângă, sfâșiată de o leoaică în urmă cu câțiva ani. Nu rămăsese atât de supărat că îi lipsea o parte din fund, ci pentru spectacolul ridicol pe care l-a oferit în cadrul reprezentației. Nu putea să uite durerea care l-a sfâșiat într-o clipită și sângele ce șiroia din el, în timp ce unii spectatori se prăpădeau de râs pe băncile din jurul arenei. Omorâse leoaica în acea noapte și fusese aspru pedepsit de către directoarea Patty Bell care a vrut să-l gonească din circ pentru totdeauna, cu tot cu fundul cărpăcit și fără vreun alt talent cu care ar fi putut să se întrețină. A fost iertat cu greu, după ce un an de zile și-a ispășit pedeapsa de a curăța toate excrementele animalelor. Și-a dresat un alt leu, un mascul de data aceasta, pe portocaliul și fiorosul Dante. A rămas însă marcat de experiența avută, spunând la toată lumea că femeile și femelele sunt periculoase și nedisciplinate: pericolose!

Fragment din romanul ARLECHINUL – autoare: Natașa Alina Culea

Libris

Editura Hebe

LibrarieNet

Libraria Mihai Eminescu

EMag

Blog

Plouă doi câte doi

Muzica este de două feluri: toate celelalte, pe care dansează trupul, și muzica clasică, pe care dansează sufletul. Și tot ascultând-o, am pierdut noțiunea timpului și a venit potopul. S-au urcat doi câte doi în arcă. Nu și păsările. Ele nu se pot urca sau târî, de aceea sosesc mereu la timp. Doar oamenii se pot târî și-n aer. Și a plutit încărcatura de doi un an și zece zile până-n Ararat. Viața a palpitat în doi și a dat naștere unor alte vieți care doar în doi poate da naștere iar. Dacă nu ar fi fost atât de simplu! De două ori simplu.

Și picurii de ploaie, doi câte doi, ascultă cu urechea lipită de geam Rachmaninoff, înainte de a fi absorbiți de tăcerea pământului.

Dar omul e muzică și potop. Împărțit la doi. Și bun, și rău. Și împărțit. Când înăuntrul lui, când în afara lui.

Am întârziat. Dar ploaia, ca păsările, a venit la timp. Plouă și înăuntrul afarei tale?  

Blog

Din Moldova în Italia, Belgia, Grecia, Tailanda, U.A.E… – Arlechinul călător

Despre superinițiativele și surprizele grupului de lectură Nicio_Zi_Fara_lectura v-am scris un articol pe îndelete AICI.

În articolul de astăzi o să vă încânt grafic cu cele mai frumoase și mai neașteptate inițiative din partea membrelor clubului de lectură. Astfel călătorește „Arlechinul” mai ceva ca o stewardesă 🙂 Călătoria a pornit datorită Kristinei Doba de la ELibraria și a continuat grație Victoriei Donțov, fondatoarea grupului Nicio_Zi_Fara_Lectura către membrele grupului, în toate colțurile lumii.

Realizatoarea clipului si membra a clubului Nicio_zi_fara_lectura: Diana Barovschi Clubul de lectură Nicio_Zi_Fără_lectura – fondatoare Victoria Dontov https://www.facebook.com/victoria.don… https://www.facebook.com/groups/31864…
Victoria Dontov – Nicio_Zi_Fara_Lectura

Vă mulțumesc pentru toate fotografiile și clipurile realizate din preaplin sufletesc și dragoste pentru carte!

Mai multe despre Nicio_Zi_Fără_Lectură:

Grupul de Facebook

Pagina de Facebook

Blog

O zi din viața lui Cupidon

O zi din viața lui Cupidon

Mi-a expirat buletinul, se gândește Cupidon ridicându-se în capul oaselor. Iar vor râde de numele meu alea care locuiesc în spatele ghiseelor de sticlă. Eros-Cupidon-Amor – ce nume tâmpit! Zici că m-a făcut maică-mea cu Dionis, nu cu Marte. De nu m-ar suna azi, să-mi facă creierii pane cu poveștile ei amoroase și să-mi reproșeze că nu o sun mai des!  Dacă nu era maică-mea, era o… Haide, lasă, că-i maică-mea la urma urmei.

Aruncă un ochi în căsuța de e-mail și oftează. Plină și ea ochi. Plânsete, plângeri și alte cuvinte cu p.

Fix de ce aveam nevoie pe mahmureala asta! își trece el mâna prin păr. S-au învățat să aștepte totul de la mine și ei să nu facă nimic. Să stea în casă și să aștepte să zbor eu până la ei, să am noroc să găsesc geamul deschis, să se nimerească o pereche potrivită prin apropiere, dar să nu fie instalatorul, să fie soare afară, să se audă muzica sferelor, să le dau și flori, eventual… Da’ cine sunt eu? Sluga lor? Și dacă mai greșesc și eu, ca tot zeul, din când în când, gata, s-a făcut gaură-n cer și-alta-n pământ, plâng, mor, se duc la ghicitoare, se sinucid. Cine se mai sinucide, domnule, în ziua de azi din iubire? Abureli.

Își târșâie pașii în papucii cu puf ai maică-sii și intră-n baie.

Da’ ce praștie m-am făcut aseară, constată el uitându-se-n oglindă. Cine m-a pus să amestec băuturile? Ce mufă explodată am, se strâmbă el. Nici nu mă mir că n-am reușit fără arc să o vrăjesc pe roșcata aia urcată pe șasiu.

Se așază în fața laptopului. Se irită mai tare.

Da’ bine, mă, mureați dacă nu-l băgați în cc și pe Zeus? Încă o zi de căcat, concluzionă. Iar arcul, iar săgețile, iar dramele. Îi pasă cuiva de declinul meu? Nu mai sunt trendy demult, deci să mă mai scutească! O să-mi rup arcul și săgețile pe genunchi, să văd ce naiba faceți fără mine, nerecunoscătorilor!

_________

NATAȘA ALINA CULEA

Articles in English

The woman with secrets, and the man without shadow

The woman with secrets, and the man without shadow

It is easy to believe a woman has secrets, but almost nobody believes that a man without shadow can exist. From this point of confusion we start our story. Even stories are not what they used to be with “once upon a time” Actually, most of the stories in our lives repeat themselves, all of them are a modified version of the first story we lived. If I have to be totally honest, most of the stories should have less lies. Of course, lies are not bothering as much as the truth, especially the one thrown in the face likes a white glove. Take the lies in one story, and you’ll see how people will growl at you. Well, our story has no lie in it, but neither some truth. How is this possible? Very simple. Because this story is written on the thin line between the truth and lie.

Our woman with secrets was walking on this line like a ballerina in full storm on the sea. No storm is passing without wreckage, so we have: a shoe without laces, a clock without tongue, a bottle with no message, a cake with no cherry, a bench with no old people, a story without an ending, and, of course, a man without shadow. The man had no shadow because he ran so much and so fast that his own shadow couldn’t keep up with him anymore and left the man alone, like any guardian angel. The woman had more secrets than a dog had fleas, although her secrets weren’t jumping from here to there, but were as mute as fish. Because of the weight of her secrets, she couldn’t walk, out of the question to be able to run. Can you imagine her surprise when she saw a man who could only run? Luckily, the time stopped, out of respect for the watch without tongue, and both of them stood on the bench and ate the cake. The shoe with no lace had no problem with this lack, because many years ago he went in the prison for shoes, and he was all the time worried not to hang himself with his own lace while sleeping. You already understood that this story has no end, so probably you wonder what happened with the bottle without message. I cannot tell you what happened afterwards, because it is one tiny truth in our story, and that is nobody ever knows what will happen next.

_________________

NATAȘA ALINA CULEA

bty