Interviuri

Invitată la „Știrea cea bună”, A7TV

După cum unii dintre voi știți, ieri am fost invitată la emisiunea „Știrea cea bună” (și chiar știrea cea bună este), moderată de domnul Cornel Pavel Dărvășan (jurnalist, Doctor în Științe, teolog). În prima parte a emisiunii a fost invitată Andreea Marin – care nu mai are nevoie de nicio introducere – iar în a doua parte mă puteți vedea vorbind despre cărți, dar nu numai – dacă v-a fost dor de mine și de o emisiune care înalță, nu coboară, care susține cultura, arta și, cel mai important, umanitatea în toate fațetele ei.

Pentru cei care nu ați văzut ieri seara emisiunea live (Știrea cea bună – A7TV), vă atașez linkul de pe Youtube:

… și câteva fotografii din fața și din spatele camerei 🙂


Natașa Alina Culea, autoare

Blog

Vă invit la teatru! Iar! „Cumetrele” – Nottara

Cum să petreci o seară încântătoare? Când ai râs ultima dată? Haide, la teatru cu tine! 🙂

În seara asta am văzut o piesă excelentă la teatrul Nottara, pe care o recomand cu brațele deschise:

Cumetrele
de Michel Tremblay

Piesa Cumetrele nu este doar o comedie, deoarece m-a emoționat în repetate rânduri, determinându-mă să regândesc complexitatea naturii umane, a imperativelor noastre afective. Ultima scenă mi-a amintit de „Avarul” lui Molière. Cum ne agățăm noi de ceea ce considerăm de drept al nostru… Frumusețea teatrului atinge sublimul atunci când rolul actorilor ne amintește de rolul pe care-l jucăm noi, fiecare în viața lui, secundar în viața altora.

Regia: Corina Dragomir
Distribuția:
Germaine Lauzon – Ada Navrot
Linda Lauzon – Mihaela Subţirică
Rose Ouimet – Daniela Minoiu
Lissete de Courval – Ioana Abur
Marie-Ange Brouillette – Anca Bejenaru / Laura Vasiliu
Des-Neiges Verrette – Raluca Tiţa
Therese Dubuc – Cristina Casian
Olivine Dubuc – Alexandru Mike Gheorghiu
Angeline Sauve – Corina Dragomir
Rhéauna Bibeau – Laura Anghel
Lise Paquette – Marina Palii
Pierrette Guérin – Raluca Gheorghiu

Scenografia: Mihaela Popescu
Mişcarea scenică: Maria Mitrache Bokor
Tradaptarea: Petre Bokor

Replici geniale:

„În viață trebuie să ne simțim bine, chiar dacă ne vor prinde până la urmă”

„Sunt întoarsă pe dos, am călduri”

„Un uragan nu poate să mă împiedice să joc Bingo”

„Am intrat pe ușa din dos, dar vreau și eu să ies pe poarta mare”

„Vreau perii de veceu cu pisici”

Jocul actorilor a fost remarcabil, dar n-am putut să nu remarc timbrul vocal aparte al actriței Cristina Casian.

Un mic video:

Foto credit: Teatrul Nottara
bty

__________________

Natașa Alina Culea (autoare)

Blog

The day I met God – sau întâlnirea mea cu Mihail Șișkin

Nu mi-am dat seama cât de evidentă era fascinația mea pentru Mihail Șișkin decât când am primit mesaje de la doi scriitori, să mă duc neapărat la Ateneul Român pe 8 octombrie.  (Tare le mulțumesc!) Ceea ce am și făcut cu mare fervoare.

Lume multă! Lume care trăiește literatură. Cum a spus și Șișkin: dacă ne pregătim de înmormântarea literaturii, atunci se pare că e o petrecere a naibii la ea.

De ce Șișkin? Ce are el altceva decât ceilalți scriitori pe care i-am citit? În primul rând, am început să-l citesc neștiind nimic despre el. Îmi aduc aminte de primele lui cuvinte dintr-o carte, cum dădeam foile și eram buimăcită de genialitatea scrierii lui. Nu înțelegeam cum de a găsit cineva simplitatea absolută a scrisului conținând complexitatea absolută. L-am găsit viu, răvășitor, uman. Nu prea îmi pasă de premiul Nobel, căci ar fi o onoare pentru ei să i-l ofere, și nu invers.

Dacă scriitorul este copleșitor, oratorul se ridică la aceleași așteptări, discursul lui fiind, așa cum mă așteptam, existențialist și ludic.

Nu voi reda micuța conversație cu el, dar îmi voi aminti ultima lui replică: Natasha, you made my day!

Hmmm… și câteva fotografii de la eveniment. Nu aș fi avut nicio fotografie dacă nu mă întâlneam neîntâmplător cu Alia Ana, o fată foarte frumoasă pe care am cunoscut-o la lansările mele de la Gaudeamus. Mulțumesc, Alia!

Dragii mei, cumpărați toate cărțile lui și să ne bucurăm că trăim în acest contemporan nebun în care există și oameni, și genii.

Foto credit: Curtea Veche
Foto credit: Curtea Veche

__________________

Natasha Alina Culea – author

Rusalka

Începutul romanului „Rusalka” în revista „Misterele Dunării”

Articol preluat de pe MISTERELE DUNĂRII

În pregătire numărul 10 al Revistei Misterele Dunării!

Din sumar:

Natașa Alina Culea – Rusalka (fragment)

Alexandru se întoarce, după 20 de ani de înstrăinare, în satul copilăriei sale, din inima Deltei. Fără să știe că, intrând în această lume tainică, ale cărei rosturi îi sunt străine și de neînțeles, nu face decât altceva să împlinească destinul ce-i fusese rânduit. Rusalca i se arată, în valurile Dunării, încă din primele clipe petrecute pe tărâmul dintre ape. Din momentul primului contact, și până la întâlnirea cu Rusalca, în tot acest răstimp al așteptării, toate semnele par a prevesti ceea ce urma să se întâmple: vaporul numit Rusalka, sărbătoarea Rusaliilor, efemeridele, numite popular Rusalii, vizita la casa spânzuratului, victima Rusalcăi, poemul Rusalcăi. Semne, pe care Alexandru le ignoră. Superstiții, în care nu crede. O rânduială a lucrurilor, pe care nu o pricepe. Pentru că, în această lume a simplității primordiale, viața oamenilor se desfășoară după legile naturii și ale lui Dumnezeu.
Va reuși Alexandru, în ciuda tuturor semnelor și prevestirilor, să păcălească destinul și să scape chemării Rusalcăi?
Veți afla în Rusalka, al șaptelea roman (în curs de apariție) al Natașei Alina Culea, o scriitoare născută la Tulcea, socotită una dintre vocile cele mai reprezentative ale tinerei generații de scriitori români .
CONTINUARE…

Misterele Dunarii – nr 10
Blog

Cine are nevoie de adevărul cui?

Cine are nevoie de adevărul cui?

Vrând să atingem stelele cu mâna, trec ani ce nu pot fi numărați decât ca pe mătănii; și fiecărui an trecut îi ținem lumânarea aprinsă. Și, iată, în timp ce noi învățăm să trăim, pământul vrea să ne învețe rostul tăcerii. Clepsidra vieții este o fântână cu gura deschisă spre cer, dar o fântână fără burduf sau, poate, doar ascuns. Prea ocupați, și noi ne ascundem unii de alții, ca de colindători, și doar când trebuie să traversăm strada ne ținem de mână. Și-atunci evităm să ne privim în ochi, ca nu cumva să ne legăm unii de alții mai mult decât ar fi convenabil. Convenabilul acesta îl socotim la gramaj, ca marmelada odinioară. Când aripa nopții ne atinge, ne întrebăm ce-i cu adevărat al nostru. Deținem și altceva în afara zilei de ieri? Apoi numărăm oi în care stau, și ei ascunși, lupii. În orizontul dimineții ne trezim pe aceiași ghimpi plantați de noi ieri. Cine i-o fi pus aici? ne întrebăm în timp ce bem cafeaua din pastile sau cu pastile.

Versuri

Poate voi veni…

Poate voi veni

Cuvintele mi se desprind din coli

Și se înalță-n stol de rândunele,

Sub streașină stau amintiri ca niște soli,

Păzite în mici cuiburi de inele.

Oleandrul freamătă de-atâta floare

Și viile dansează pe câmpii;

Iubirea  e o apă curgătoare,

Cheamă-mă, poate voi veni…

Pe deal un câine latră o domniță

Cu păr din frunze, mirosind a vatră,

A mere coapte și a roiniță,

Ce vine mândră, ca o idolatră.

E toamnă și în mine-i dor de leagăn,

Și nu știu ce cuvânt s-ar cuveni

Să îți șoptesc, alungită pe pământul reavăn,

Cheamă-mă, poate voi veni…

_________________

NATAȘA ALINA CULEA

Versuri

Emoții înglobate

EMOȚII ÎNGLOBATE

****

Chiar erai ieri, când încă nu eram?

De azi suntem înlănțuiți de arbori,

C-am depășit măsura fericirii

Născându-ne unul pe altul, împotriva firii.

****

Muză pentru poeți încurcătura asta,

Bătând la sfânta ușă a casei noastre;

Bătu-ne-ar fericirea să ne bată!

Iubirea asta e cumva exagerată.

****

Dar noi, nepăsători, bulgăream cerul

Și cerul de senin în piept ne bate;

Prin degete-mi părul îți curge ploaie

Și noi trăim emoții înglobate.

****

Chimiștii chinuiți voiesc să recreeze

În eprubete, prin laboratoare,

Formula asta nouă a fericirii

Stând gardă, așteptând foaia mărturisirii:

****

„Îmi ești un curcubeu din cer în mare,

Dansând înalt vals cosmic printre stele!”

„Îți sunt umbră de cerb și vânt de libertate;

Ne suntem unul altuia realitate!”.

****

Stejarii se întorc cu capu-n ceruri

Și curcile râd de harababură,

Iar noi eliberați de lanț și judecată

Trăim din plin iubirea acuzată.

****

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Ce este fericirea?

Ce este fericirea?

În primul rând, să stabilim faptul că dacă s-ar cunoaște secretul, nu ar mai fi secret, nu? Dar dacă nu e niciun secret, ci ceva foarte simplu?

Ideea acestui articol a pornit de la o postare de-a mea pe Facebook:

Nu cred că poți începe o demonstrație fără precizarea de bază:

Ce este fericirea?

fericire sf [At: (a. 1702) LITURGHIE, ap. GCR I, 334/ Pl: ~ri / E: ferici1 Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină Si: (învferice (4), (învfericie, (învfericință. 2 (ÎlavDin ~ Printr-un concurs de împrejurări favorabile. 3 (Fig) Persoana sau obiectul care procură fericirea (1).

Fericirea, după cum aflăm din DEX, este o stare de spirit, pe care nu cred că am putea să o avem mereu, nu de alta, dar am înnebuni de fericire și ne-ar deranja puțin cămașa legată la spate. A doua concluzie logică este că putem fi fericiți doar cu pauze. Știm deja că deși lucrurile materiale ajută, sunt vedete cărora nu lucrurile materiale sau respectul, admirația, mariajul… (fill in the blank) le lipseau, și care, cu toate acestea, s-au sinucis, și nu de prea multă fericire. Sincer, nu cred că există oameni mai fericiți decât îndrăgostiții. Problema cea mare este că și această stare nu durează foarte mult. În general, câțiva ani – dacă ești norocos.

Fotografie reală, da, se poate 🙂

Dar dacă am schimba definiția fericirii? Atunci ar putea dura cât vrem noi, nu?

Dacă fericirea ar fi faptul că respiri? Dacă fericirea ar fi o înghețată? Sau să bei o ceașcă cu cafea alături de un prieten? Dacă fericirea ar fi o dezmierdare? Dacă fericirea ar fi o călătorie cu trenul? Dacă fericirea ar fi să te uiți la stele?

Dacă fericirea înseamnă să găsești ciuperci?

Sau să dai mâncare porumbeilor?

Sau să te prostești?

Să râzi cu un prieten…

Are puterea o definiție să ne facă fericiți sau nefericiți? Eu spun că da.

Concluzia? Îndrăgostește-te, prelungește-ți starea de îndrăgostire și îmbogățește-ți definiția fericirii (cum vrei tu)! Fericirea poate fi simplă? E doar o definiție! Schimb-o!

Bye, bye old definition of happiness!
Blog

De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?

Dumnezeu există pentru că oamenii sunt nefericiți, căci doar în suferință ne rugăm noi. De altminteri, nu știm prea bine ce ne face fericiți. Altfel n-am fi inventat numerele, care au început să ne măsoare zilele rămase pe pământ, nici armele și nici comparațiile. Oamenii s-au priceput dintotdeauna să-și atingă scopurile, dar nu și să fie fericiți, căci fericirea presupune ca fiecare om să se cunoască pe el însuși. Nefericit este cel care aleargă după ideile altora despre fericire!

— Fie trăim, fie suntem fericiți! spun oamenii când se trezesc.

Și apoi trăiesc. Și de atâta trăit, și de atâta fugă, unii și-au pierdut umbra pe drum.

Adevărul a căzut de pe tron, ca un rege suduit de popor, și a devenit demodat. Azi oamenii iau ce-i sacru și-i schimbă sensul cum vor ei, ca să-și justifice fărădelegile. Astfel, fără Dumnezeu, fără adevăr și fără speranță oamenilor le rămâne doar ziua de astăzi, pe care trebuie să o jupoaie de piele ca pe un șarpe și să o lase spânzurată-n drum, de un stejar mort.

Ateii gnostici strigă:

— Să coboare la noi, că doar n-o să ne urcăm noi la El! Să vină aici, să-L vedem și noi, să ne demonstreze cu acte cine este și să-L răstignim încă o dată!

Dar chiar și aceaștia, la prima spaimă, spun: — Doamne-ajută!

Lângă Babel sau, poate, lângă zidul Ierusalimului, ce stă să cadă în sus, un agnostic se sfădește cu un credincios:

— Demonstrează tu că există!

— Demonstrează tu că nu există!

Și pentru că n-au știut să facă, acestea fiind zise, a venit greul, căci, de cele mai multe ori, cel mai greu este să nu faci nimic.

De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?

______________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

O revoluție artistică începută în Calafat: KARMA!

Acest articol este dedicat unei librării ALTFEL, librăria KARMA. De ce altfel? În primul rând pentru că este condusă de oameni calzi și minunați, care sprijină scriitorii români și au venit de-a lungul timpului cu cele mai ingenioase idei, puse în practică în moduri cu totul și cu totul creative. Echipa Karma pătrunde în oameni dincolo de aspectele afișate și, de multe ori, înșelătoare. Mariana m-a contactat, acum o vreme, pentru o lansare de carte – invitație pe care abia aștept să o onorez. De atunci, m-au susținut continuu. Țin să le mulțumesc cu acest articol, dar nu doar pentru susținerea neașteptată, ci și pentru că merită fiecare conotație reprezentată de conceptul KARMA. Aceasta este karma, destinul frumos care vine ca o încununare a unor eforturi la fel de frumoase. Nu este o librărie. Este mult mai mult de atât. Este un concept, o mișcare, o revoluție artistică începută în Calafat!

Ce reprezintă proiectul Karma Calafat pentru voi? De ce KARMA?

Mariana:

KARMA este un proiect de suflet, gândit de mine și de sora mea, Carmen Ciuica. Deci, numele librăriei provine de la CARmen și MAriana. Rezultatul a fost o idee impactantă!

Ați găzduit la Karma nenumărate activități artistice și literare. Ne puteți spune câte ceva despre ele și despre celelalte proiecte în desfășurare?

Mariana:

Librăria s-a deschis pe data de 31 august 2017 cu un supereveniment, mai exact, lansarea cărții „Visătorii nu mor niciodată”, autoare: Carmen Voinea-Răducanu. Mi-a plăcut titlul cărții, am contactat-o și ea a răspuns pozitiv. A participat la lansare și conducerea editurii For You. Au venit în jur de 200 persoane, pornind astfel cu dreptul. Carmen Voinea Răducanu a revenit cu lansarea națională a următoarei cărți „Binecuvântate ne fie dorurile”. După o vreme ne-am gândit să „cuplăm” lansările de carte cu spectacole la care să participe un artist de muzică folk (poezie cântată). Datorită acestei idei, au venit la noi: Walter Ghicolescu, Nicu Nicușor, Ovidiu Scridon, Emeric Imre, Ovidiu Mihăilescu… O altă lansare a fost cea a Mariei Timuc și a lui Marius Ghidel.

Alte proiecte:

  • Avem Biblioteca stradală KARMA.
  • Am instalat un tonomat cu cărți în centrul orașului.
  • Ne-am implicat în activități de strângere de fonduri pentru evenimente caritabile.
  • Am organizat ateliere creative și recreative pentru copii.
  • Mergem in școlile de la sate „Nu vii tu la librărie, vine librăria la tine!”.
  • Revista Karma;
  • Librăria Karma on-line;
  • Festivalul Karma, reprezentat de un concurs pentru copii, un concurs de creație: poezie și proză.
  • Asociația culturală KARMA Calafat pentru accesarea de fonduri europene; Fără sprijinul autorităților locale!
  • Proiecție de film pentru copii;
  • Bibliotecă într-un centru de plasament pentru copii;

Ce vă reprezintă cel mai bine?

Mariana:

Logo-ul „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit”

Ne puteți spune câteva nume ale personalităților care au poposit la librăria Karma?

Mariana:
Datorită lansărilor de carte organizate, au venit mulți autori tineri (autori locali): Teodor Morar, Dana Roșca (care a devenit și librarul nostru), Gela Enea, Ovidiu Scridon, Camelia Florescu.

A venit și Mariana Pachis – o artistă recunoscută internațional, menționată în Cartea Recordurilor pentru desene în nisip.

Clara Mărgineanu – autoare și membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Ne-a călcat pragul și actorul Radu Gheorghe.

Ne-a onorat cu prezența și Principele Nicolae al României, împreună cu soția lui, Alina.

Artistul Emeric Imre.

Poeții: Spiridon Popescu și Mariana David.

Care sunt membrii echipei Karma?

Mariana:

Sorina, PR-ul librăriei, prietena noastră (sora mai mică, așa cum îi spunem noi) o minune de om.

Dana Roșca, librar, autor de carte: „De Dor”. – O iubim!

Daniel Dragă, librar, a început să iubească să citească la Karma!

Floricica Urziceanu, o învățătoare excepțională, dar mai ales un superOM.
Radu Ghitulescu este responsabilul nostru cu fotografiile.

Deoarece avem și un imn, este cântat de Walter Ghicolescu, pe versurile lui Teodor Morar.


Te așteptăm la noi!

_____________

Natasa Alina Culea – autoare.

Blog

Logosul peștelui

Nu există suferință mai mare în lume ca suferința peștelui. Pentru că nu are glas, oamenii nu se grăbesc să-i pună capăt suferinței, ci îl lasă să moară lent, chinuitor. Doar pentru că nu are glas, deci nu ne deranjează țipetele lui. Dar printre atâtea lucruri fără sens, cred că unul în plus nu mai contează atât de tare. Omul ia tot ce-i sfânt și-i schimbă sensul, pentru a-și justifica fărădelegile. Oare când vom păși pe pământ respectându-i sacralitatea vieții? Când nu vom mai prăda, ci vom ocroti?  Cât de mare este golul din noi, de avem nevoie de atâtea lucruri pentru a-l umple? Nefericit e omul care nu știe ce-l face fericit și aleargă după ideile altora. Este hidos să văd în supermarketuri acvarii cu pești. De nu aducem și vaci, miei, gâște, purcei de o săptămână? Să le dăm în cap în spatele rafturilor. De ce nu denumim raionul: cimitirul animalelor? Căci asta este. Peștii s-au născut muți, iar noi am crescut surzi. Și cum stăm noi așa, cu un picior în rai și altul în iad.

Un articol mai vechi, scris mai impetuos, despre veganism și vegetarianism AICI

Cărți scrise, Rusalka

Fragment din romanul RUSALKA – conversație între Sașa și mătușa Tudosia

Fragment din romanul în lucru, RUSALKA, de Nataşa Alina Culea

— Scrii, Sașa? Despre ce scrii tu? Despre oameni sau despre poveștile pe care ei le spun? îl întreabă Tudosia, apărută de niciunde, cu crenguțe de salcie și bulgări de tămâie în mâini.

— Nu pot să scriu despre ceilalți oameni. Eu scriu doar despre mine, este singurul subiect pe care-l cunosc cu adevărat.

— Zi-mi tu, Sașa, ce ești? Ziarist sau scriitor?

— Nici eu nu știu încă.

— Dacă nu știi, înseamnă că ești ziarist. Dar, ia, spune-mi, cum de ai venit tu la mine, după atâția amar de ani? Ce cauți tu să-ți dea Delta, și nu găsești în altă parte?

— Chiar vrei să știi, tanti?

— Dacă nu voiam să aflu, nu te întrebam. Tu crezi că eu n-am treabă? Poate-ți pare ție că aici nu se petrece nimic, dar noi cu nimicul ăsta suntem ocupați până peste cap.

   Sașa zâmbește. Ochii îi lucesc de alcool, dansând între pleoape.

— M-am despărțit de logodnica mea acum câteva luni, chiar înainte de nuntă.

— Deci te-ai refugiat aici pentru că ideea ta de iubire nu s-a potrivit cu ceea ce ai primit de la ea. De ce v-ați despărțit? întreabă ea, uscând cu cârpa un pahar ud, agitându-se când lângă masă, când lângă dulap, ștergând rând pe rând vasele ude.

— Parcă s-a întâmplat altuia, nu mie. Ea se mai întâlnea cu cineva. Știu cum ar fi trebuit să mă simt după ce am aflat, dar adevărul este că mă simțeam așa de dinainte să aflu că mă înșală. Nu este ciudat? Bănuiesc că aș putea să o iert pe Camelia, dar nu știu ce să-i iert. Cum se iartă un om?

— Orice rugăciune adevărată începe cu o iertare, Sașa. Dar iertarea asta nu trebuie forțată. Iartă tu atunci când poți și iartă din tot sufletul, așa cum și tu ți-ai dori să fii iertat.

— Nici măcar nu știu dacă am iubit-o.

— Iubești prima persoană căreia vrei să-i împărtășești gândurile tale, un cântec, o poezie, un tablou…

— Înseamnă că n-am iubit-o. Mă doare mai mult mintea decât sufletul. Nu mă gândesc la ea, ci doar la minciunile ei. Mai mult decât pierderea ei mă doare că mi-am pierdut încrederea în mine și în capacitatea de a discerne caracterul unui om.

— Nicio femeie nu te poate minți așa cum se minte pe ea însăși, Sașa.

   Mătușa Tudosia se oprește o clipă, dar se reapucă mai înverșunată de șters un capac de cratiță.

— Mi-a trimis acum câteva zile un mesaj furios. Tot ea este furioasă, spune el și surâde amar.

— Înseamnă că totuși ea te iubește, în felul ei. Ura este iubire neîmpărtășită. N-a reușit să ajungă la tine așa cum ar fi vrut. Și nici la ea. De aceea ți-a scris așa. Inima ei se zbate ca un pește pe uscat.

— Nu aveam de ce să n-o iubesc. Camelia e frumoasă, deșteaptă, educată. Vorbește patru limbi străine. Poți merge oriunde cu ea, lasă în urmă, ca un iz de parfum, o impresie fermecătoare. Mereu m-am întrebat de ce are același zâmbet pentru toată lumea. Nu mi-a plăcut să-i împart zâmbetul cu tot restul lumii. Nu ar trebui să zâmbești la fel iubitului tău așa cum îi zâmbești șefului sau vânzătorului de ziare.

— Zici că vorbești de gestiunea unui magazin atunci când vorbești de calitățile ei, Sașa. Când iubești, iubești. De cele mai multe ori, fără absolut niciun motiv. Și ce contează calitățile unei persoane în afara relației? Dacă n-au nicio legătură cu voi, dacă nu ajută relația de vreun fel, de ce ți-ar păsa ție de ele?

— Tanti, vrei să te ajut cu ceva? o întreabă el. Vrei să spăl eu vasele?

— Nu schimba acum subiectul. Mai spune-mi de ea…

— Ce să îți spun? Cred că îi era și ei greu să mai păstreze aparențele unei relații. Uneori nu voia să vin să o iau de la serviciu. Nu cred că voia să fie văzută cu mine sau cel cu care se întâlnea era chiar de la serviciul ei.

— Când ești cu cineva care se ascunde să fie văzut cu tine, ești mai rău decât dacă ai fi singur. Nu ești nici măcar tu cu tine. Lasă, Sașa, bine că s-a dus. Sau te pomenești că vrei să te împaci cu ea?

— Nu știu dacă vreau să ne mai dau o șansă. Mă sperie doar gândul. Volatilitatea femeilor mă sperie.

— Ei lasă, că nu toate femeile sunt ca ea. Unele sunt chiar și mai rele, zâmbește bătrâna.

— Poate Camelia o să se schimbe…

— Poate se schimbă, nu zic nu, dar să nu contezi pe schimbarea asta. Sașa, dacă tot vrei să faci greșeli, să faci unele noi, că ai tot timpul, ești tânăr.

— Poate că nu i-am dat suficient spațiu. Poate că nu putea să primească ceea ce aveam eu să-i ofer.

— La porțile închise nu se bate mai tare, nepoate. Dacă îi dădeai spațiu, ar fi spus că i-ai dat prea mult spațiu și că ești prea indiferent. Am tot văzut la televizor, la invitații din emisiuni: spațiu, spațiu și iar spațiu și independență. Ascultă la mine, că sunt bătrână şi-am trăit mult pe lume, iubirea nu este spațiu, este posesiune. Înseamnă să vezi pe cineva ca făcând parte din tine. Când cineva nu vrea să fie cu tine și spațiul, dar și lipsa lui o vor deranja. Cred că a sosit timpul să afli ce-i demnitea. Sigur așa te-ar fi sfătuit și biata maică-ta, dacă mai trăia.

— Ce este demnitatea, tanti? La ce îți folosește?

— Nu mă lua peste picior, băiete. Dar ca să-ți răspund, demnitatea unei persoane arată unde trage linie și pune punct. Lasă, că nu e greu să găsești femei care să te înșele, doar bagă de seamă, ca din prea multă precauție, apoi să nu le ratezi pe cele care știu să iubească. Știu că este greu să dai drumul celor care te fac nefericit. Este chiar mai greu decât să dai drumul celor care te fac fericit. Ți-a promis cineva că-ți va fi ușor prin viață?

________________________________________

Fragment din romanul RUSALKA, de Natașa Alina Culea

Blog

Despre scris,

Despre scris

În scris m-am aruncat ca într-un lac de cuvinte căruia i-am subestimat adâncimea. Cineva trebuia să scrie despre privirea mamei când își vede copilul întors acasă. Cineva trebuia să scrie despre profeți și despre nădejde. Cineva trebuia să scrie despre durerea oamenilor. De unde să știu eu pe-atunci că mă voi îndrăgosti de ea? Despre durerea asta oamenii nu prea vor să mai vorbească sau dacă vorbesc, îi adaugă o digerabilă ironie. Le e frică de părerea celorlalți ca de vorbitul în public. Frica asta vine mereu insinuant, domol, îți dă târcoale, se învârte în jurul tău și prea târziu observi că te-a înfășurat în ea. Ca un păianjen, mai întâi te paralizează și apoi te mușcă de coaste și te consumă încet pe dinăuntru. Temnița fiecăruia e formată din dorințele pe care le-a avut odată și s-au îndeplinit. Fiecare își duce povara și chiar ne-am bucura că ne-o ducem mai bine decât am fi crezut, dar ne e prea teamă ca viața să nu o ia ca pe o provocare. Uneori nu înțeleg oamenii. Alteori nu înțeleg de ce apa nu curge în mai multe sensuri. Oamenii au mai multe fețe ca un cub Rubik, și se tot învârt și se învârt. Până să-mi dau seama de o față și să-i pipăi conturul, ca un orb, apare alta. Și tot așa.

Și până la urmă, ce o fi așa de greu în a-ți recunoaște tristețea? Până și Pământul a spus odată: I’m feeling blue. Și albastru a rămas, căci deprinderile sunt greu de înlăturat. Scriu și despre pământ, și despre rădăcinile copacilor – încolăcite ca șerpii când fac dragoste. Ce știi tu despre pământ? Umblai cu capul în nori când te-ai împiedicat și-ai căzut în mine. Eu ți-am întins mâna doar ca să-ți spun că n-am nevoie de nimic. Nu te-am iubit din primul moment, doar Dumnezeu și animalele iubesc necondiționat. Apoi a venit noaptea, iar noaptea trezește doar prădătorii și visătorii. Despre lipsa viselor mi-e scârbă și milă ca de un violator de capre. Abia atunci murim, iar moartea e socialistă și ne omoară pe toți la fel. Doar n-o să ne agățăm de viață doar din încăpățânare.

Sau, poate, am început să scriu ca să nu mai știe nimeni nimic despre mine. Nu pot să nu mă întreb uneori: Ce s-ar fi ales de mine fără scris?

______________________

NATAȘA ALINA CULEA

Versuri

Cântecul soldatului

Cântecul soldatului

_______

Se aude cornul sunând

Miroase a cer și-a povară

Pe batistă cu sânge îți scriu

Să-mi pui pe mormânt o vioară.

_______

Din fugă un glonț m-a oprit

Șuierând în noaptea polară

A-nghețat și luna pe-un vis

Spre cer mă uit ultima oară.

_______

Iubito, îmi încalc jurământul

Scris către mamă și țară

Mă cheamă acum doar pământul

Fie-mi țărâna ușoară!

_______

Iubito de nu-mă-uita

Ard între buze o țigară

Arde-n rană amintirea ta

Doar moartea de-acum ne separă.

_______

Iubito, vin corbii flămânzi

Miroase a pământ și-a povară

Stau stelele-n-cruce pe cer

Tu să-mi pui pe mormânt o vioară.

______________________

VERSURI: NATAȘA ALINA CULEA

______________________

Blog

Nevolnicia jurnalismului actual și cei zece leproși

Nu-ți trebuie ochelari pentru a remarca nevolnicia jurnalismului actual și lipsa acută de valoare a scrisului. Cât suntem de indignați ca societate pentru ceea ce se promovează astăzi în media?

Un exemplu între o mie

În perioada interbelică jurnalistul Filip Brunea Fox scria despre leproșii din Lărgeanca, îndreptând atenția publicului asupra condițiilor mizere, inumane, ale leprozeriei:

Dar ministerul sănătății cunoaște toate acestea. Întreg Ismailul știe strădaniile d-lui dr. Ion Þuchel, medicul primar al județului, care de zece ani, trimite rapoarte, reclamații peste reclamații, rămase fără răspuns. Dimpotrivă, a fost răsplătit cu admonestații, căci pentru domnii de la București, jalbele n-au trecere când nu sunt politice, chestiunile grave nu se bucură de solicitudine, decât atunci când – ca în cazul de față – ireparabilul se produce.
Bah! leproșii de la Lărgeanca! Cui îi arde de dânșii! Sunt inofensivi, fiindcă-i așteaptă țintirimul!
Dar când fug? Dar când frica vă pune d-lor demnitari, o mână rece pe chelie? Dar când lepra „dresată în liberatate”, poate fi întâlnită pe stradă, în voiaj, sau în cabinetul oficial (o delegație de leproși a fost la București)?
Atunci se dau comunicate…

[…]

Viziunea lui decembrie în pustietatea asta; leproșii strânși laolaltă, tăcuți, zgribuliți, ascultînd gemetele vântului și, în răstimpuri, urletele lupilor hămesiți. Fără voie, mă săgetă un fior.
Lângă mine, Cătălin. Fără să-l privesc, l-am întrebat cu o falsă indiferență:
 „Mulți morți?”
„Mulți…”
„Dar de ce atât de puține cruci?”
„Păi, le mai iau băieții, să facă foc iarna!”

Datorită reportajelor lui leprozeria a fost strămutată în Tichilești, în județul Tulcea, în condiții ceva mai decente. Ori nu acesta este rolul scrisului? De când s-a ajuns de la vindecare prin scris la murdăria sau inutilitatea scrisului?

Leprozeria, singura din România, există și-n ziua de astăzi, drastic diminuată numeric. Anul trecut s-a binevoit a se majora alocația zilnică a unui lepros de la 11 de RON pe zi la 20 de RON. Cred că a rămas vistieria goală după o asemenea mărinimie anunțată de cabinetul Dăncilă. Cu atât mai mult cu cât leproșii sunt copleșitor de mulți, adică 10 suflete cu totul.

Lepra este o boală îngrozitoare din care nu mori repede, dar rămâi întemnițat pentru tot restul vieții. Pentru că li se atrofiază nervii, leproșii mor arzându-se, degerând sau rănindu-se tocmai pentru că nu simt durerea. Binecuvântați sunt cei care pot simți durerea, nu?

Când mi se lipesc ochii (întâmplător) pe un articol actual, de genul „Șoc și groază, i s-a rupt tocul vedetei (de paie) X”, constat că avea dreptate Petre Țuțea: democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: „Ce mai faci, frate?”. Când spun vedetă de paie, spun reprezentanta de drept a unei societăți de paie, și-amintesc de un alt citat:

„Un plâns nervos, de om obosit. Şi am plecat de acolo, ca să nu-l mai aud. Pentru că asta e faimoasa noastră generozitate. Ne ferim să nu ne murdărim cumva de singurătatea şi de suferinţele altora” (Un om norocos – O. Paler)

Poate că lepra asta nu este doar fizică, ci și sufletească, întinzându-se în societatea de azi. Eu spun un lucru: dacă n-ai învățat să ajuți, învață să te dai la o parte.

Vă invit să urmăriți acest reportaj și să vă minunați.

_________________

NATAȘA ALINA CULEA – AUTOARE

Blog

Ce-am mai citit în iulie – august. Recomandări

Lista mea de lecturi este și o listă de recomandări, deoarece am mai spus că nu citesc decât ceea ce mă fascinează, deși această fascinație poate fi destul de răsucită uneori. În momentul ăsta vârful este reprezentat de cei trei magi ai literaturii filosofice românești: O. Paler, C-tin Noica și P. Țuțea. O anumită duioșie mă îndeamnă să îl aduc mai aproape de mine pe O. Paler, a cărui eleganță a resemnării ideilor mă vindecă afectiv. Dacă M. Șișkin a spus că literatura rusă nu a reușit să împiedice niciun război, în schimb, literatura lui și a lui O. Paler poate pune capăt războaielor din sufletul vostru. Încercați.

Ernest Hemingway – Pentru cine bat clopotele?

Milan Kundera – Viața e în altă parte

Octavian Paler – Viața pe un peron

Octavian Paler – Un om norocos

Cezar Petrescu –  Aranca – știma lacurilor

Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător

Thomas Mann – Muntele vrăjit

John Fowles – Iubita locotenentului francez

Simon Montefiore – Sashenka

Sergiu Someșan – Iubirea ca o pânză de păianjen

Citesc încă:

Daphne du Maurier – Golful francezului

Constantin Noica – Mathesis sau bucuriile simple

Petre Țuțea – Între Dumnezeu și neamul meu

__________________

NATAȘA ALINA CULEA