Arlechinul

Fragment din romanul ARLECHINUL. Cap. 2, Paris, 1875

După o lună în care Maxim nu a fost revendicat de nimeni, toți circarii îl considerau deja unul de-l lor, încă un copil adăugat familiei numeroase a neobositului Galaxy. Autoritățile s-au oferit, într-un final, să li-l ia de pe cap și să îl mute la un orfelinat din Avignon, dar Elda nici nu a vrut să audă de așa ceva și a început formalitățile de adopție cu sprijinul oficial al unei cunoștințe mai vechi de-a lui Patty Bell. Așa a devenit mamă la 40 de ani ghicitoarea în Tarot, cea cu multe inele pe mâini și puțin cam prea grasă, de o carnație care încă mai avea elasticitatea cauciucului și culoarea pielii asemănătoare cu a untului danez. Toată lumea o respecta pe Elda și originile ei de vrăjitoare celtică. Dacă era așa sau nu, nu se știa, cert era că nimeni nu a spus altceva vreodată, ea beneficiind de respectabilitatea persoanei care a stat mai mult de douăzeci de ani sub cupola circului și căreia i se cerea mereu sfatul în orice privință. Atunci când Elda nu știa ce să le spună, deschidea pur și simplu cărțile de Tarot și le interpreta așa cum simțea în ziua respectivă, convinsă fiind că Tarotul nu o mințea niciodată. Betty, prietena ei cea mai bună, a pus și ea umărul la creșterea lui Maxim care putea fi destul de solicitant uneori. Betty fusese dansatoare pe sârmă, dar un reumatism insistent și vremelnic a scos-o din reprezentații înainte să împlinească 28 de ani. Acum ajuta mai mult pe la bucătărie și cosea vestimentația tuturor, cârpind ciorapi sau lipind paietele de pe costumele acrobaților. De mai bine de zece ani își petrecea toate serile cu Elda și, mai nou, cu Maxim, care creștea având o oarecare teamă de o singură persoană: Zuberi – bărbatul de oțel, africanul care-l impresiona prin expresia severă a chipului neclintit și culoarea de abanos a pielii, sub care se reliefau cei mai pronunțați mușchi pe care băiatul îi văzuse vreodată. Zuberi a fost mult timp eroul lui. A ajuns să îi cunoască pe toți circarii, unul câte unul, deși stătea cel mai mult pe lângă poalele fustei celei pe care a început să o considere adevărata lui mamă, Elda. Îl tot bătea la cap și pe Veles, magicianul, să îl învețe numere de magie, deși acesta insista cu același truc cu moneda, nedorind să-și dezvăluie secretele omulețului insistent, care îi era deja drag, dar nu îndeajuns de drag încât să-i transmită tainele sale bine păzite.

– Veles este un magician adevărat, Elda?

– Este un magician atât de bun încât probabil a ieșit din lampa lui Aladin. Nimeni nu știe de unde vine. Ba mai mult, nici noi nu reușim să ne amintim când a sosit el la circ sau în ce împrejurare. Vezi, Maxim? Circul este fascinant și mereu va fi așa. O să crești fericit aici, a adăugat ea mulțumită de decizia luată.

În lumea nouă a circului, băiețelul s-a schimbat subit. A început să vorbească cu Elda, mai întâi câteva cuvinte pe zi, apoi fraze întregi, după care, nimeni nu a mai scăpat de vorbăria lui veselă și neostenită. Transformarea era spectaculoasă, deși nimeni nu și-o explica sau doar aparținea circului cu adevărat și tocmai își găsise locul pe lume. Elda era cea mai fericită dintre toți și a considerat această metamorfoză semnul divin de care avea nevoie ca să-și justifice lipsa de implicare în căutarea părinților lui biologici.

– Dar Oceania cu Terra au același tată, Elda? o întreba băiețelul.

– Îhâm…

– Și aceeași mamă?

– Firește.

– Și mama lor avea o altă soră geamănă?

– Băiete, îmi faci capul tobă. Parcă-mi plăceai mai mult mutulică așa.

– Ce înseamnă mutulică?

– Un mut mai mic.

– Îhâm… a imitat-o Maxim imediat.

– Dar Panthera de ce nu are două pantere, dar are doi tigri? continua el șirul ecuațiilor cu necunoscute.

Panthera era o dresoare oacheșă de care Maxim s-a îndrăgostit cu inocența anilor lui. Se ducea zilnic să o vadă cum îmblânzea cei doi tigri siberieni: pe Hex și pe Tezeu. Era răpitoare, într-adevăr. Machiată strident, cu bustul opulent și mișcări senzuale ale corpului, era poate cea mai atrăgătoare femeie din tot circul. Ursa, dresoarea lui Teddy, ursul, era marea ei rivală. Cele două nu se sufereau una pe alta și totul pornise demult, demult, de la un buchet de flori trimis din greșeală de către un admirator al Pantherei, Ursei. Între ele domnea necruțător zeul războiului, Marte, iar vorbele celor două femei îi erau săgețile și prefăcătoria lor îi era scutul divin.

– Dar de ce îi cheamă așa de neobișnuit? De ce nu se numesc Jean sau Alain?

– Pe cine? Ce? întrebă nedumerită Elda, neimplicată în firul discuției.

– Pe Hex și pe Tezeu.

– Ce e neobișnuit în asta? se prefăcea Elda mirată pentru a-i alimenta curiozitatea copilului.

Dar Maxim nu renunța cu una cu două. Avea 1001 de întrebări doar într-o zi.

– Și Leo? Pe el de ce îl cheamă așa? Unde este fundul lui Leo? L-a mâncat un leu și acum se plimbă prin junglă cu fundul lui Leo în stomac?

Elda voia să râdă cu lacrimi, dar s-a prefăcut că are mai multă treabă decât avea în realitate ca să scape de întrebările băiatului, care curgeau necontenit. Leo era, evident, un dresor de lei, un italian care era mai tot timpul nemulțumit și bombănea din te miri ce. Adevărata cauză a frustrării lui era însă bucata lui lipsă de fund – așa cum remarcase băiețelul – partea stângă, sfâșiată de o leoaică în urmă cu câțiva ani. Nu rămăsese atât de supărat că îi lipsea o parte din fund, ci pentru spectacolul ridicol pe care l-a oferit în cadrul reprezentației. Nu putea să uite durerea care l-a sfâșiat într-o clipită și sângele ce șiroia din el, în timp ce unii spectatori se prăpădeau de râs pe băncile din jurul arenei. Omorâse leoaica în acea noapte și fusese aspru pedepsit de către directoarea Patty Bell care a vrut să-l gonească din circ pentru totdeauna, cu tot cu fundul cărpăcit și fără vreun alt talent cu care ar fi putut să se întrețină. A fost iertat cu greu, după ce un an de zile și-a ispășit pedeapsa de a curăța toate excrementele animalelor. Și-a dresat un alt leu, un mascul de data aceasta, pe portocaliul și fiorosul Dante. A rămas însă marcat de experiența avută, spunând la toată lumea că femeile și femelele sunt periculoase și nedisciplinate: pericolose!

Fragment din romanul ARLECHINUL – autoare: Natașa Alina Culea

Libris

Editura Hebe

LibrarieNet

Libraria Mihai Eminescu

EMag

Blog

Plouă doi câte doi

Muzica este de două feluri: toate celelalte, pe care dansează trupul, și muzica clasică, pe care dansează sufletul. Și tot ascultând-o, am pierdut noțiunea timpului și a venit potopul. S-au urcat doi câte doi în arcă. Nu și păsările. Ele nu se pot urca sau târî, de aceea sosesc mereu la timp. Doar oamenii se pot târî și-n aer. Și a plutit încărcatura de doi un an și zece zile până-n Ararat. Viața a palpitat în doi și a dat naștere unor alte vieți care doar în doi poate da naștere iar. Dacă nu ar fi fost atât de simplu! De două ori simplu.

Și picurii de ploaie, doi câte doi, ascultă cu urechea lipită de geam Rachmaninoff, înainte de a fi absorbiți de tăcerea pământului.

Dar omul e muzică și potop. Împărțit la doi. Și bun, și rău. Și împărțit. Când înăuntrul lui, când în afara lui.

Am întârziat. Dar ploaia, ca păsările, a venit la timp. Plouă și înăuntrul afarei tale?  

Blog

Din Moldova în Italia, Belgia, Grecia, Tailanda, U.A.E… – Arlechinul călător

Despre superinițiativele și surprizele grupului de lectură Nicio_Zi_Fara_lectura v-am scris un articol pe îndelete AICI.

În articolul de astăzi o să vă încânt grafic cu cele mai frumoase și mai neașteptate inițiative din partea membrelor clubului de lectură. Astfel călătorește „Arlechinul” mai ceva ca o stewardesă 🙂 Călătoria a pornit datorită Kristinei Doba de la ELibraria și a continuat grație Victoriei Donțov, fondatoarea grupului Nicio_Zi_Fara_Lectura către membrele grupului, în toate colțurile lumii.

Realizatoarea clipului si membra a clubului Nicio_zi_fara_lectura: Diana Barovschi Clubul de lectură Nicio_Zi_Fără_lectura – fondatoare Victoria Dontov https://www.facebook.com/victoria.don… https://www.facebook.com/groups/31864…
Victoria Dontov – Nicio_Zi_Fara_Lectura

Vă mulțumesc pentru toate fotografiile și clipurile realizate din preaplin sufletesc și dragoste pentru carte!

Mai multe despre Nicio_Zi_Fără_Lectură:

Grupul de Facebook

Pagina de Facebook

Blog

O zi din viața lui Cupidon

O zi din viața lui Cupidon

Mi-a expirat buletinul, se gândește Cupidon ridicându-se în capul oaselor. Iar vor râde de numele meu alea care locuiesc în spatele ghiseelor de sticlă. Eros-Cupidon-Amor – ce nume tâmpit! Zici că m-a făcut maică-mea cu Dionis, nu cu Marte. De nu m-ar suna azi, să-mi facă creierii pane cu poveștile ei amoroase și să-mi reproșeze că nu o sun mai des!  Dacă nu era maică-mea, era o… Haide, lasă, că-i maică-mea la urma urmei.

Aruncă un ochi în căsuța de e-mail și oftează. Plină și ea ochi. Plânsete, plângeri și alte cuvinte cu p.

Fix de ce aveam nevoie pe mahmureala asta! își trece el mâna prin păr. S-au învățat să aștepte totul de la mine și ei să nu facă nimic. Să stea în casă și să aștepte să zbor eu până la ei, să am noroc să găsesc geamul deschis, să se nimerească o pereche potrivită prin apropiere, dar să nu fie instalatorul, să fie soare afară, să se audă muzica sferelor, să le dau și flori, eventual… Da’ cine sunt eu? Sluga lor? Și dacă mai greșesc și eu, ca tot zeul, din când în când, gata, s-a făcut gaură-n cer și-alta-n pământ, plâng, mor, se duc la ghicitoare, se sinucid. Cine se mai sinucide, domnule, în ziua de azi din iubire? Abureli.

Își târșâie pașii în papucii cu puf ai maică-sii și intră-n baie.

Da’ ce praștie m-am făcut aseară, constată el uitându-se-n oglindă. Cine m-a pus să amestec băuturile? Ce mufă explodată am, se strâmbă el. Nici nu mă mir că n-am reușit fără arc să o vrăjesc pe roșcata aia urcată pe șasiu.

Se așază în fața laptopului. Se irită mai tare.

Da’ bine, mă, mureați dacă nu-l băgați în cc și pe Zeus? Încă o zi de căcat, concluzionă. Iar arcul, iar săgețile, iar dramele. Îi pasă cuiva de declinul meu? Nu mai sunt trendy demult, deci să mă mai scutească! O să-mi rup arcul și săgețile pe genunchi, să văd ce naiba faceți fără mine, nerecunoscătorilor!

_________

NATAȘA ALINA CULEA

Articles in English

The woman with secrets, and the man without shadow

The woman with secrets, and the man without shadow

It is easy to believe a woman has secrets, but almost nobody believes that a man without shadow can exist. From this point of confusion we start our story. Even stories are not what they used to be with “once upon a time” Actually, most of the stories in our lives repeat themselves, all of them are a modified version of the first story we lived. If I have to be totally honest, most of the stories should have less lies. Of course, lies are not bothering as much as the truth, especially the one thrown in the face likes a white glove. Take the lies in one story, and you’ll see how people will growl at you. Well, our story has no lie in it, but neither some truth. How is this possible? Very simple. Because this story is written on the thin line between the truth and lie.

Our woman with secrets was walking on this line like a ballerina in full storm on the sea. No storm is passing without wreckage, so we have: a shoe without laces, a clock without tongue, a bottle with no message, a cake with no cherry, a bench with no old people, a story without an ending, and, of course, a man without shadow. The man had no shadow because he ran so much and so fast that his own shadow couldn’t keep up with him anymore and left the man alone, like any guardian angel. The woman had more secrets than a dog had fleas, although her secrets weren’t jumping from here to there, but were as mute as fish. Because of the weight of her secrets, she couldn’t walk, out of the question to be able to run. Can you imagine her surprise when she saw a man who could only run? Luckily, the time stopped, out of respect for the watch without tongue, and both of them stood on the bench and ate the cake. The shoe with no lace had no problem with this lack, because many years ago he went in the prison for shoes, and he was all the time worried not to hang himself with his own lace while sleeping. You already understood that this story has no end, so probably you wonder what happened with the bottle without message. I cannot tell you what happened afterwards, because it is one tiny truth in our story, and that is nobody ever knows what will happen next.

_________________

NATAȘA ALINA CULEA

bty
Blog

Femeia cu secrete și bărbatul fără umbră

Femeia cu secrete și bărbatul fără umbră

Se crede lesne că femeia are secrete, dar aproape că nimeni nu crede că sunt bărbați fără umbră. Din aporia asta vom începe noi povestea. Se zice că nici poveștile nu mai sunt ce au fost, pentru că nici ele nu mai încep cu „A fost odată ca niciodată”. De fapt, majoritatea poveștilor se repetă, nu este ca niciodată, ci ca întotdeauna, ele se repetă și se repetă, fiind cumva o versiune prea puțin modificată a celorlalte povești trăite. Dacă ar fi să o spunem pe șleau, poveștile ar trebui să aibă mai puține minciuni. Firește, minciunile nu deranjează așa cum deranjează adevărul aruncat peste față ca o mănușă albă. Ia tu minciunile dintr-o poveste, să vezi ce te vor mârâi oamenii, dezvelindu-și gingiile ca ambalajele de cadouri. Ei bine, povestea noastră nu are nicio minciună în ea, deși, trebuie să recunoaștem, nu are nici vreun adevăr. Cum așa? Foarte simplu. Pentru că este scrisă pe linia subțire, ca o liță, aflată între adevăr și minciună. Femeia cu secrete se balansa pe linia asta, ca o balerină în plină furtună pe mare. Ca după orice furtună, au rămas pe țărm o mulțime de lucruri: un pantof fără șiret, un ceas fără limbi, o sticlă fără mesaj, un tort fără cireașă, o bancă fără bătrâni, o poveste fără final și, bineînțeles, un bărbat fără umbră. Cum a rămas el fără umbră? Păi, fugind mereu de el foarte repede, până și-a ostenit într-atât umbra, că a rămas în urmă și s-a dezis de om ca oricare înger. Femeia cu secrete, trebuie să precizăm de pe acum, avea mai multe secrete câți purici are un câine în blană, deși secretele ei nu țopăiau pe ici pe colo, ci stăteau mute ca un pește. De atâtea secrete, ea nu mai putea să meargă, darămite să fugă, că tare greu e să duci secrete, și mirată a fost când a văzut un bărbat care putea doar să fugă. S-au așezat pe banca goală și au mâncat din tortul fără cireașă. Norocul lor a fost că timpul a respectat ceasul fără limbă și s-a oprit și el. Pantoful fără șiret nu simțea lipsa șiretului, pentru că fusese demult de tot la închisoarea de pantofi și îi fusese strașnic de teamă să nu se spânzure în cutia de pantofi cu el. Și pentru că ați înțeles deja că această poveste nu va avea un final, probabil vă întrebați cum a rămas cu sticla fără mesaj. Și nu are niciun sens să vă spun ce s-a întâmplat mai departe, pentru că nimeni nu știe. Unul dintre puținele adevăruri este că nimeni nu știe ce va fi.

Blog

Inițiative admirabile: Clubul de lectură (Nicio_Zi_Fără_Lectură), cu Victoria Donțov

Mi-am făcut un obicei din a scrie pe blog despre cele mai frumoase inițiative culturale, despre oamenii care fac eforturi reale pentru a susține arta, cartea și spiritul românesc. Astăzi vreau să vă vorbesc despre Clubul de lectură Nicio_Zi_Fără_lectură, despre fondatoarea lui, Victoria Donțov, precum și despre membrii acestuia. Trebuie să menționăm că acest club a luat naștere în Rep. Moldova datorită dorinței de a promova valorile culturale românești. Ce poate fi mai frumos?! Eu am aflat despre Clubul de lectură grație Kristinei Doba, fondatoarea ELibrăria. Mulțumită lor, romanul meu, „Arlechinul” circulă prin Europa, fiind citit de membrele clubului, care și realizează niște fotografii de carte minunate.

Victoria Donțov, fondatoarea clubului Nicio_Zi_Fără_lectură

Victoria, Cum a luat naștere clubul de lectură Nicio_zi_Fără_Lectură?

Victoria Donțov: Ideea de Club era în căpșorul meu de câțiva ani buni, dar nu eram sigură că oamenii au nevoie de asta într-o eră a tehnologiei.
Anul trecut mi-am propus în luna octombrie să nu am nici o zi fără lectură pentru a putea transforma asta într-un obicei. Din cauza rutinei, nu-mi prea reușea, deși am fost mereu îndrăgostită de cărți. Apoi am venit cu ideea de a întreba pe facebook de prietenii mei cine mai vrea să avem un octombrie cu #nicio_zi_fără_lectură. Spre surprinderea mea, s-au înscris în Campania de Promovare a Lecturii 50 oameni. Am format un grup pe facebook unde monitorizam și ne inspiram unul pe celălalt cum și dacă ne reușește să citim câte puțin sau mult, nu conta, important în fiecare zi. La sfârșitul Campaniei am organizat “O seară cu vin și cărți” cu participanții și 2 tineri scriitori din orașul Orhei. Acea întâlnire mi-a dat aripi și pe 15 decembrie 2018 am lansat Clubul #nicio_zi_fără_lectură.

Cine sunt fondatorii acestui club, Victoria?

Victoria Donțov: Fondatoarea sunt eu și toți membrii Clubului de lectură 🙂

Câți membri are clubul de lectură?

Victoria Donțov: Membrii grupului-club sunt puțin peste 500.

 
Ce proiecte minunate de viitor aveți? Care este activitatea pe care o desfășurați în cadrul acestei comunități?

Victoria Donțov: Proiectele de viitor vor fi în mare parte continuitatea celor din prezent:

1) Evenimentul lunii – în fiecare lună, Clubul organizează câte un Eveniment offline, cu oaspeți și invitați sociali precum: scriitori, actori, interpreți și alte personalități, pentru a vorbi despre viață, cărți și valorile umane.

2) Cărțile lunii – unde numărăm câte pagini citim împreună în fiecare lună.

3) Cărțile Călătoare – mai multe cărți ale scriitorilor noștri călatoresc prin lume, pe la membrii Clubului din Diaspora.

4) Diaspora citește românește 100% – cu ajutorul partenerilor, Clubul expediază seturi de cărți în orașele și țările unde avem membri – pentru a promova limba și cartea românească.

5) Donează cosița – primește o carte – un proiect în colaborare cu Comunitatea Run Pink Moldova, unde încurajăm să se doneze cosița pentru a putea ajuta femeile bolnave de cancer la sân și în schimb primesc o carte. Ajutăm și promovăm.

Donează cosița, primește o carte

6) De Crăciun mai vreau o Carte – proiect pentru membrii Clubului. Își dăruiesc cărți și daruri mici de Crăciun unul altuia fără să știe de la cine primesc, află odată cu cadoul primit.

Planurile de viitor sunt mai multe. Dorim să ajungem în cât mai multe țări și orașe cu evenimentele și scriitorii noștri. Si în grupul nostru dorim să atragem cât mai mulți oameni pe care să-i motivăm sau cu care să motivăm.


Cum a schimbat acest club de lectură viața membrilor săi?

Victoria Donțov: Vom lăsa chiar membrii clubului să răspundă la această întrebare:

Mariana Farrell Salut. Eu nu-mi pot imagina o lume fără cărți, fără lectură, fără oameni minunați de la care ai ceva de învățat. Clubul #nicio_zi_fără_lectură pentru mine este locul unde mă simt relaxată, unde revin cu bucurie în fiecare zi să văd o poză cu cărțile altor membri, recenzii sau recomandări. Când deschid pagina clubului, simt emoții similare la fel cum aș deschide ușa caselor unor oameni dragi sufletului meu.

______

Diana Barovschi: Când eram adolescentă, am descoperit dragostea pentru cărți. Dar… am dat-o uitării pentru o alta dragoste, dragoste pentru Familie.
Datorită acestui club, mi-am trezit din nou, marea dragoste de a citi. O fac mereu când am timp: în drum spre muncă, dimineața pana la 10, seara înainte de somn. Iar dacă o carte e foarte interesanta, ma dezlipesc foarte greu de ea. Am descoperit oameni noi, care mi-au devenit prieteni dragi sufletului!
M-am înscris la biblioteca de lângă casă, cred ca tot a fost un ghiont din adâncul sufletului datorită clubului. Acum nu mă mai văd fără o carte în mână în timpul liber.

______

Silvia Motoc:  Cărțile întotdeauna au facut parte din viața mea… însă, clubul #nicio_zi_fara_lectura mi-a înrădăcinat și mai mult această plăcere. Iubesc să citesc. Aderând la acest grup, mi-am dorit să-i inspir și pe alții să citească mai mult, dar nu știu cât de mult îmi reușește acest lucru! Cert e faptul că prin cărți poți vedea orice și poți merge oriunde! Drept dovadă, clubul nostru iubit, prin cărți ne-a unit și pe noi, membrii, astfel devenind o familie!

______

Violeta Capatana-Leahovici:  Mereu am iubit lectura. Iubeam să citesc. Printre toate treburile pe care le aveam de îndeplinit acasă mereu îmi făceam loc pentru o lectură. Dar grijile și rutina au rolul lor în viața de zi cu zi. Nu mai găseam timp sa citesc și nici pentru a mai compune vreo poezie (lucru care mai înainte ma inspira). Datorită acestui grup am început din nou sa citesc. Vazând atâtea recomandări, atâta aventură și entuziasm din partea membrilor mi-a venit setea de o carte. Mulțumesc mult pentru ca sunteți atât de receptivi/receptive și oferiți o energie pozitivă și o nouă suflare iubitorilor de cărți!!

______

Elena Vorotneac: Mai bogați.

_______

Aurica Simanov: Cartea, pentru mine, este un refugiu din prezen, din rutină. Și tu singur ești acel care decizi ce refugiu poți alege: trecutul, prezentul sau viitorul. Clubul #nicio_zi_fara_lectura e un motoras care ne activeaza, atunci cand rutina ne da peste cap… e un clopoțel ce mereu ne amintește ca nicio zi să nu treacă fără lectură. Și lucrează foarte bine motto-ul, precum și postările, îndemnurile! Mersi, Victoria Donțov, pentru această șansă frumoasă și necesară.

______
Diana Popa
: Pentru mine clubul #nici_o_zi_fara_lectura e ca o familie, unde ne împărtășim cu drag bucuriile lecturii, e locul unde mă regăsesc și mă simt bine. Cărțile pentru mine sunt refugiu și relaxare, iar fiecare ediție a clubului e o întâlnire de suflet. Deja nu-mi închipui o zi fără clubul #nici_o_zi_fara_lectura!

______

Dumitrita Banari: Clubul #nicio_zi_fără_lectură m’a fermecat enorm chiar de la prima lansare din Decembrie 2018. M’a surprins atât de mult prin simplul motiv ca nici o dată nu știi la ce să te aștepți la fiecare întrunire a acestui club. Dar chiar și cu ajutorul grupușorului, am avut ocazia să cunosc persoane minunate și autori conteporani foooarte talentați și mai ales din Orheiul nostru scump. Citeam și înainte mult, acum însă am ocazia să îmi împărtășesc alegerile în materie de lectură, dar și să mă inspir cu maare drag de la ceilalți membri ai grupului. Deja suntem o comunitate și după mine, inspirăm alți oameni să aleagă frumosul și utilul, pentru relaxare. Aici e depus mult suflet, mai ales de Victoria Donţov care îi mulțumesc pentru această idee minunată și transformată în realitate

______


Svetlana Matvievici
 Chiar dacă nu sunt foarte activă în grup, mereu când văd vreo postare mă gândesc la cărțile abandonate pe noptieră. A devenit o sursă de inspirație și motivație în plus. Participarea la #cartracalatoare3 m-a făcut curioasă să citesc impresiile din acel carnețel care călătorește împreună cu cartea. Admir dedicația și implicarea adminelor și le doresc tuturor cât mai mult timp pentru lectură.

Mai multe despre Nicio_Zi_Fără_Lectură:

Grupul de Facebook

Pagina de Facebook

La cât mai multe astfel de inițiative, Nicio_Zi_Fără_lectură. Vă mulțumesc pentru că existați frumos!

Natașa Alina Culea

__________

Interviuri

Invitată la „Știrea cea bună”, A7TV

După cum unii dintre voi știți, ieri am fost invitată la emisiunea „Știrea cea bună” (și chiar știrea cea bună este), moderată de domnul Cornel Pavel Dărvășan (jurnalist, Doctor în Științe, teolog). În prima parte a emisiunii a fost invitată Andreea Marin – care nu mai are nevoie de nicio introducere – iar în a doua parte mă puteți vedea vorbind despre cărți, dar nu numai – dacă v-a fost dor de mine și de o emisiune care înalță, nu coboară, care susține cultura, arta și, cel mai important, umanitatea în toate fațetele ei.

Pentru cei care nu ați văzut ieri seara emisiunea live (Știrea cea bună – A7TV), vă atașez linkul de pe Youtube:

EMISIUNEA INTERGRALĂ:

DOAR PARTEA CU MINE:

… și câteva fotografii din fața și din spatele camerei 🙂





Natașa Alina Culea, autoare

Blog

Vă invit la teatru! Iar! „Cumetrele” – Nottara

Cum să petreci o seară încântătoare? Când ai râs ultima dată? Haide, la teatru cu tine! 🙂

În seara asta am văzut o piesă excelentă la teatrul Nottara, pe care o recomand cu brațele deschise:

Cumetrele
de Michel Tremblay

Piesa Cumetrele nu este doar o comedie, deoarece m-a emoționat în repetate rânduri, determinându-mă să regândesc complexitatea naturii umane, a imperativelor noastre afective. Ultima scenă mi-a amintit de „Avarul” lui Molière. Cum ne agățăm noi de ceea ce considerăm de drept al nostru… Frumusețea teatrului atinge sublimul atunci când rolul actorilor ne amintește de rolul pe care-l jucăm noi, fiecare în viața lui, secundar în viața altora.

Regia: Corina Dragomir
Distribuția:
Germaine Lauzon – Ada Navrot
Linda Lauzon – Mihaela Subţirică
Rose Ouimet – Daniela Minoiu
Lissete de Courval – Ioana Abur
Marie-Ange Brouillette – Anca Bejenaru / Laura Vasiliu
Des-Neiges Verrette – Raluca Tiţa
Therese Dubuc – Cristina Casian
Olivine Dubuc – Alexandru Mike Gheorghiu
Angeline Sauve – Corina Dragomir
Rhéauna Bibeau – Laura Anghel
Lise Paquette – Marina Palii
Pierrette Guérin – Raluca Gheorghiu

Scenografia: Mihaela Popescu
Mişcarea scenică: Maria Mitrache Bokor
Tradaptarea: Petre Bokor

Replici geniale:

„În viață trebuie să ne simțim bine, chiar dacă ne vor prinde până la urmă”

„Sunt întoarsă pe dos, am călduri”

„Un uragan nu poate să mă împiedice să joc Bingo”

„Am intrat pe ușa din dos, dar vreau și eu să ies pe poarta mare”

„Vreau perii de veceu cu pisici”

Jocul actorilor a fost remarcabil, dar n-am putut să nu remarc timbrul vocal aparte al actriței Cristina Casian.

Un mic video:

Foto credit: Teatrul Nottara
bty

__________________

Natașa Alina Culea (autoare)

Blog

The day I met God – sau întâlnirea mea cu Mihail Șișkin

Nu mi-am dat seama cât de evidentă era fascinația mea pentru Mihail Șișkin decât când am primit mesaje de la doi scriitori, să mă duc neapărat la Ateneul Român pe 8 octombrie.  (Tare le mulțumesc!) Ceea ce am și făcut cu mare fervoare.

Lume multă! Lume care trăiește literatură. Cum a spus și Șișkin: dacă ne pregătim de înmormântarea literaturii, atunci se pare că e o petrecere a naibii la ea.

De ce Șișkin? Ce are el altceva decât ceilalți scriitori pe care i-am citit? În primul rând, am început să-l citesc neștiind nimic despre el. Îmi aduc aminte de primele lui cuvinte dintr-o carte, cum dădeam foile și eram buimăcită de genialitatea scrierii lui. Nu înțelegeam cum de a găsit cineva simplitatea absolută a scrisului conținând complexitatea absolută. L-am găsit viu, răvășitor, uman. Nu prea îmi pasă de premiul Nobel, căci ar fi o onoare pentru ei să i-l ofere, și nu invers.

Dacă scriitorul este copleșitor, oratorul se ridică la aceleași așteptări, discursul lui fiind, așa cum mă așteptam, existențialist și ludic.

Nu voi reda micuța conversație cu el, dar îmi voi aminti ultima lui replică: Natasha, you made my day!

Hmmm… și câteva fotografii de la eveniment. Nu aș fi avut nicio fotografie dacă nu mă întâlneam neîntâmplător cu Alia Ana, o fată foarte frumoasă pe care am cunoscut-o la lansările mele de la Gaudeamus. Mulțumesc, Alia!

Dragii mei, cumpărați toate cărțile lui și să ne bucurăm că trăim în acest contemporan nebun în care există și oameni, și genii.

Foto credit: Curtea Veche
Foto credit: Curtea Veche

__________________

Natasha Alina Culea – author

Rusalka

Începutul romanului „Rusalka” în revista „Misterele Dunării”

Articol preluat de pe MISTERELE DUNĂRII

În pregătire numărul 10 al Revistei Misterele Dunării!

Din sumar:

Natașa Alina Culea – Rusalka (fragment)

Alexandru se întoarce, după 20 de ani de înstrăinare, în satul copilăriei sale, din inima Deltei. Fără să știe că, intrând în această lume tainică, ale cărei rosturi îi sunt străine și de neînțeles, nu face decât altceva să împlinească destinul ce-i fusese rânduit. Rusalca i se arată, în valurile Dunării, încă din primele clipe petrecute pe tărâmul dintre ape. Din momentul primului contact, și până la întâlnirea cu Rusalca, în tot acest răstimp al așteptării, toate semnele par a prevesti ceea ce urma să se întâmple: vaporul numit Rusalka, sărbătoarea Rusaliilor, efemeridele, numite popular Rusalii, vizita la casa spânzuratului, victima Rusalcăi, poemul Rusalcăi. Semne, pe care Alexandru le ignoră. Superstiții, în care nu crede. O rânduială a lucrurilor, pe care nu o pricepe. Pentru că, în această lume a simplității primordiale, viața oamenilor se desfășoară după legile naturii și ale lui Dumnezeu.
Va reuși Alexandru, în ciuda tuturor semnelor și prevestirilor, să păcălească destinul și să scape chemării Rusalcăi?
Veți afla în Rusalka, al șaptelea roman (în curs de apariție) al Natașei Alina Culea, o scriitoare născută la Tulcea, socotită una dintre vocile cele mai reprezentative ale tinerei generații de scriitori români .
CONTINUARE…

Misterele Dunarii – nr 10
Blog

Cine are nevoie de adevărul cui?

Cine are nevoie de adevărul cui?

Vrând să atingem stelele cu mâna, trec ani ce nu pot fi numărați decât ca pe mătănii; și fiecărui an trecut îi ținem lumânarea aprinsă. Și, iată, în timp ce noi învățăm să trăim, pământul vrea să ne învețe rostul tăcerii. Clepsidra vieții este o fântână cu gura deschisă spre cer, dar o fântână fără burduf sau, poate, doar ascuns. Prea ocupați, și noi ne ascundem unii de alții, ca de colindători, și doar când trebuie să traversăm strada ne ținem de mână. Și-atunci evităm să ne privim în ochi, ca nu cumva să ne legăm unii de alții mai mult decât ar fi convenabil. Convenabilul acesta îl socotim la gramaj, ca marmelada odinioară. Când aripa nopții ne atinge, ne întrebăm ce-i cu adevărat al nostru. Deținem și altceva în afara zilei de ieri? Apoi numărăm oi în care stau, și ei ascunși, lupii. În orizontul dimineții ne trezim pe aceiași ghimpi plantați de noi ieri. Cine i-o fi pus aici? ne întrebăm în timp ce bem cafeaua din pastile sau cu pastile.

Versuri

Poate voi veni…

Poate voi veni

Cuvintele mi se desprind din coli

Și se înalță-n stol de rândunele,

Sub streașină stau amintiri ca niște soli,

Păzite în mici cuiburi de inele.

Oleandrul freamătă de-atâta floare

Și viile dansează pe câmpii;

Iubirea  e o apă curgătoare,

Cheamă-mă, poate voi veni…

Pe deal un câine latră o domniță

Cu păr din frunze, mirosind a vatră,

A mere coapte și a roiniță,

Ce vine mândră, ca o idolatră.

E toamnă și în mine-i dor de leagăn,

Și nu știu ce cuvânt s-ar cuveni

Să îți șoptesc, alungită pe pământul reavăn,

Cheamă-mă, poate voi veni…

_________________

NATAȘA ALINA CULEA

Versuri

Emoții înglobate

EMOȚII ÎNGLOBATE

****

Chiar erai ieri, când încă nu eram?

De azi suntem înlănțuiți de arbori,

C-am depășit măsura fericirii

Născându-ne unul pe altul, împotriva firii.

****

Muză pentru poeți încurcătura asta,

Bătând la sfânta ușă a casei noastre;

Bătu-ne-ar fericirea să ne bată!

Iubirea asta e cumva exagerată.

****

Dar noi, nepăsători, bulgăream cerul

Și cerul de senin în piept ne bate;

Prin degete-mi părul îți curge ploaie

Și noi trăim emoții înglobate.

****

Chimiștii chinuiți voiesc să recreeze

În eprubete, prin laboratoare,

Formula asta nouă a fericirii

Stând gardă, așteptând foaia mărturisirii:

****

„Îmi ești un curcubeu din cer în mare,

Dansând înalt vals cosmic printre stele!”

„Îți sunt umbră de cerb și vânt de libertate;

Ne suntem unul altuia realitate!”.

****

Stejarii se întorc cu capu-n ceruri

Și curcile râd de harababură,

Iar noi eliberați de lanț și judecată

Trăim din plin iubirea acuzată.

****

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Ce este fericirea?

Ce este fericirea?

În primul rând, să stabilim faptul că dacă s-ar cunoaște secretul, nu ar mai fi secret, nu? Dar dacă nu e niciun secret, ci ceva foarte simplu?

Ideea acestui articol a pornit de la o postare de-a mea pe Facebook:

Nu cred că poți începe o demonstrație fără precizarea de bază:

Ce este fericirea?

fericire sf [At: (a. 1702) LITURGHIE, ap. GCR I, 334/ Pl: ~ri / E: ferici1 Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină Si: (învferice (4), (învfericie, (învfericință. 2 (ÎlavDin ~ Printr-un concurs de împrejurări favorabile. 3 (Fig) Persoana sau obiectul care procură fericirea (1).

Fericirea, după cum aflăm din DEX, este o stare de spirit, pe care nu cred că am putea să o avem mereu, nu de alta, dar am înnebuni de fericire și ne-ar deranja puțin cămașa legată la spate. A doua concluzie logică este că putem fi fericiți doar cu pauze. Știm deja că deși lucrurile materiale ajută, sunt vedete cărora nu lucrurile materiale sau respectul, admirația, mariajul… (fill in the blank) le lipseau, și care, cu toate acestea, s-au sinucis, și nu de prea multă fericire. Sincer, nu cred că există oameni mai fericiți decât îndrăgostiții. Problema cea mare este că și această stare nu durează foarte mult. În general, câțiva ani – dacă ești norocos.

Fotografie reală, da, se poate 🙂

Dar dacă am schimba definiția fericirii? Atunci ar putea dura cât vrem noi, nu?

Dacă fericirea ar fi faptul că respiri? Dacă fericirea ar fi o înghețată? Sau să bei o ceașcă cu cafea alături de un prieten? Dacă fericirea ar fi o dezmierdare? Dacă fericirea ar fi o călătorie cu trenul? Dacă fericirea ar fi să te uiți la stele?

Dacă fericirea înseamnă să găsești ciuperci?

Sau să dai mâncare porumbeilor?

Sau să te prostești?

Să râzi cu un prieten…

Are puterea o definiție să ne facă fericiți sau nefericiți? Eu spun că da.

Concluzia? Îndrăgostește-te, prelungește-ți starea de îndrăgostire și îmbogățește-ți definiția fericirii (cum vrei tu)! Fericirea poate fi simplă? E doar o definiție! Schimb-o!

Bye, bye old definition of happiness!
Blog

De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?

Dumnezeu există pentru că oamenii sunt nefericiți, căci doar în suferință ne rugăm noi. De altminteri, nu știm prea bine ce ne face fericiți. Altfel n-am fi inventat numerele, care au început să ne măsoare zilele rămase pe pământ, nici armele și nici comparațiile. Oamenii s-au priceput dintotdeauna să-și atingă scopurile, dar nu și să fie fericiți, căci fericirea presupune ca fiecare om să se cunoască pe el însuși. Nefericit este cel care aleargă după ideile altora despre fericire!

— Fie trăim, fie suntem fericiți! spun oamenii când se trezesc.

Și apoi trăiesc. Și de atâta trăit, și de atâta fugă, unii și-au pierdut umbra pe drum.

Adevărul a căzut de pe tron, ca un rege suduit de popor, și a devenit demodat. Azi oamenii iau ce-i sacru și-i schimbă sensul cum vor ei, ca să-și justifice fărădelegile. Astfel, fără Dumnezeu, fără adevăr și fără speranță oamenilor le rămâne doar ziua de astăzi, pe care trebuie să o jupoaie de piele ca pe un șarpe și să o lase spânzurată-n drum, de un stejar mort.

Ateii gnostici strigă:

— Să coboare la noi, că doar n-o să ne urcăm noi la El! Să vină aici, să-L vedem și noi, să ne demonstreze cu acte cine este și să-L răstignim încă o dată!

Dar chiar și aceaștia, la prima spaimă, spun: — Doamne-ajută!

Lângă Babel sau, poate, lângă zidul Ierusalimului, ce stă să cadă în sus, un agnostic se sfădește cu un credincios:

— Demonstrează tu că există!

— Demonstrează tu că nu există!

Și pentru că n-au știut să facă, acestea fiind zise, a venit greul, căci, de cele mai multe ori, cel mai greu este să nu faci nimic.

De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?

______________________

NATAȘA ALINA CULEA