Gânduri, veganism/vegetarianism, articole motivaționale și câte-n lună și-n stele.

Blog

Ce este fericirea?

Ce este fericirea?

În primul rând, să stabilim faptul că dacă s-ar cunoaște secretul, nu ar mai fi secret, nu? Dar dacă nu e niciun secret, ci ceva foarte simplu?

Ideea acestui articol a pornit de la o postare de-a mea pe Facebook:

Nu cred că poți începe o demonstrație fără precizarea de bază:

Ce este fericirea?

fericire sf [At: (a. 1702) LITURGHIE, ap. GCR I, 334/ Pl: ~ri / E: ferici1 Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină Si: (învferice (4), (învfericie, (învfericință. 2 (ÎlavDin ~ Printr-un concurs de împrejurări favorabile. 3 (Fig) Persoana sau obiectul care procură fericirea (1).

Fericirea, după cum aflăm din DEX, este o stare de spirit, pe care nu cred că am putea să o avem mereu, nu de alta, dar am înnebuni de fericire și ne-ar deranja puțin cămașa legată la spate. A doua concluzie logică este că putem fi fericiți doar cu pauze. Știm deja că deși lucrurile materiale ajută, sunt vedete cărora nu lucrurile materiale sau respectul, admirația, mariajul… (fill in the blank) le lipseau, și care, cu toate acestea, s-au sinucis, și nu de prea multă fericire. Sincer, nu cred că există oameni mai fericiți decât îndrăgostiții. Problema cea mare este că și această stare nu durează foarte mult. În general, câțiva ani – dacă ești norocos.

Fotografie reală, da, se poate 🙂

Dar dacă am schimba definiția fericirii? Atunci ar putea dura cât vrem noi, nu?

Dacă fericirea ar fi faptul că respiri? Dacă fericirea ar fi o înghețată? Sau să bei o ceașcă cu cafea alături de un prieten? Dacă fericirea ar fi o dezmierdare? Dacă fericirea ar fi o călătorie cu trenul? Dacă fericirea ar fi să te uiți la stele?

Dacă fericirea înseamnă să găsești ciuperci?

Sau să dai mâncare porumbeilor?

Sau să te prostești?

Să râzi cu un prieten…

Are puterea o definiție să ne facă fericiți sau nefericiți? Eu spun că da.

Concluzia? Îndrăgostește-te, prelungește-ți starea de îndrăgostire și îmbogățește-ți definiția fericirii (cum vrei tu)! Fericirea poate fi simplă? E doar o definiție! Schimb-o!

Bye, bye old definition of happiness!
Blog

De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?

Dumnezeu există pentru că oamenii sunt nefericiți, căci doar în suferință ne rugăm noi. De altminteri, nu știm prea bine ce ne face fericiți. Altfel n-am fi inventat numerele, care au început să ne măsoare zilele rămase pe pământ, nici armele și nici comparațiile. Oamenii s-au priceput dintotdeauna să-și atingă scopurile, dar nu și să fie fericiți, căci fericirea presupune ca fiecare om să se cunoască pe el însuși. Nefericit este cel care aleargă după ideile altora despre fericire!

— Fie trăim, fie suntem fericiți! spun oamenii când se trezesc.

Și apoi trăiesc. Și de atâta trăit, și de atâta fugă, unii și-au pierdut umbra pe drum.

Adevărul a căzut de pe tron, ca un rege suduit de popor, și a devenit demodat. Azi oamenii iau ce-i sacru și-i schimbă sensul cum vor ei, ca să-și justifice fărădelegile. Astfel, fără Dumnezeu, fără adevăr și fără speranță oamenilor le rămâne doar ziua de astăzi, pe care trebuie să o jupoaie de piele ca pe un șarpe și să o lase spânzurată-n drum, de un stejar mort.

Ateii gnostici strigă:

— Să coboare la noi, că doar n-o să ne urcăm noi la El! Să vină aici, să-L vedem și noi, să ne demonstreze cu acte cine este și să-L răstignim încă o dată!

Dar chiar și aceaștia, la prima spaimă, spun: — Doamne-ajută!

Lângă Babel sau, poate, lângă zidul Ierusalimului, ce stă să cadă în sus, un agnostic se sfădește cu un credincios:

— Demonstrează tu că există!

— Demonstrează tu că nu există!

Și pentru că n-au știut să facă, acestea fiind zise, a venit greul, căci, de cele mai multe ori, cel mai greu este să nu faci nimic.

De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?

______________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

O revoluție artistică începută în Calafat: KARMA!

Acest articol este dedicat unei librării ALTFEL, librăria KARMA. De ce altfel? În primul rând pentru că este condusă de oameni calzi și minunați, care sprijină scriitorii români și au venit de-a lungul timpului cu cele mai ingenioase idei, puse în practică în moduri cu totul și cu totul creative. Echipa Karma pătrunde în oameni dincolo de aspectele afișate și, de multe ori, înșelătoare. Mariana m-a contactat, acum o vreme, pentru o lansare de carte – invitație pe care abia aștept să o onorez. De atunci, m-au susținut continuu. Țin să le mulțumesc cu acest articol, dar nu doar pentru susținerea neașteptată, ci și pentru că merită fiecare conotație reprezentată de conceptul KARMA. Aceasta este karma, destinul frumos care vine ca o încununare a unor eforturi la fel de frumoase. Nu este o librărie. Este mult mai mult de atât. Este un concept, o mișcare, o revoluție artistică începută în Calafat!

Ce reprezintă proiectul Karma Calafat pentru voi? De ce KARMA?

Mariana:

KARMA este un proiect de suflet, gândit de mine și de sora mea, Carmen Ciuica. Deci, numele librăriei provine de la CARmen și MAriana. Rezultatul a fost o idee impactantă!

Ați găzduit la Karma nenumărate activități artistice și literare. Ne puteți spune câte ceva despre ele și despre celelalte proiecte în desfășurare?

Mariana:

Librăria s-a deschis pe data de 31 august 2017 cu un supereveniment, mai exact, lansarea cărții „Visătorii nu mor niciodată”, autoare: Carmen Voinea-Răducanu. Mi-a plăcut titlul cărții, am contactat-o și ea a răspuns pozitiv. A participat la lansare și conducerea editurii For You. Au venit în jur de 200 persoane, pornind astfel cu dreptul. Carmen Voinea Răducanu a revenit cu lansarea națională a următoarei cărți „Binecuvântate ne fie dorurile”. După o vreme ne-am gândit să „cuplăm” lansările de carte cu spectacole la care să participe un artist de muzică folk (poezie cântată). Datorită acestei idei, au venit la noi: Walter Ghicolescu, Nicu Nicușor, Ovidiu Scridon, Emeric Imre, Ovidiu Mihăilescu… O altă lansare a fost cea a Mariei Timuc și a lui Marius Ghidel.

Alte proiecte:

  • Avem Biblioteca stradală KARMA.
  • Am instalat un tonomat cu cărți în centrul orașului.
  • Ne-am implicat în activități de strângere de fonduri pentru evenimente caritabile.
  • Am organizat ateliere creative și recreative pentru copii.
  • Mergem in școlile de la sate „Nu vii tu la librărie, vine librăria la tine!”.
  • Revista Karma;
  • Librăria Karma on-line;
  • Festivalul Karma, reprezentat de un concurs pentru copii, un concurs de creație: poezie și proză.
  • Asociația culturală KARMA Calafat pentru accesarea de fonduri europene; Fără sprijinul autorităților locale!
  • Proiecție de film pentru copii;
  • Bibliotecă într-un centru de plasament pentru copii;

Ce vă reprezintă cel mai bine?

Mariana:

Logo-ul „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit”

Ne puteți spune câteva nume ale personalităților care au poposit la librăria Karma?

Mariana:
Datorită lansărilor de carte organizate, au venit mulți autori tineri (autori locali): Teodor Morar, Dana Roșca (care a devenit și librarul nostru), Gela Enea, Ovidiu Scridon, Camelia Florescu.

A venit și Mariana Pachis – o artistă recunoscută internațional, menționată în Cartea Recordurilor pentru desene în nisip.

Clara Mărgineanu – autoare și membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Ne-a călcat pragul și actorul Radu Gheorghe.

Ne-a onorat cu prezența și Principele Nicolae al României, împreună cu soția lui, Alina.

Artistul Emeric Imre.

Poeții: Spiridon Popescu și Mariana David.

Care sunt membrii echipei Karma?

Mariana:

Sorina, PR-ul librăriei, prietena noastră (sora mai mică, așa cum îi spunem noi) o minune de om.

Dana Roșca, librar, autor de carte: „De Dor”. – O iubim!

Daniel Dragă, librar, a început să iubească să citească la Karma!

Floricica Urziceanu, o învățătoare excepțională, dar mai ales un superOM.
Radu Ghitulescu este responsabilul nostru cu fotografiile.

Deoarece avem și un imn, este cântat de Walter Ghicolescu, pe versurile lui Teodor Morar.


Te așteptăm la noi!

_____________

Natasa Alina Culea – autoare.

Blog

Logosul peștelui

Nu există suferință mai mare în lume ca suferința peștelui. Pentru că nu are glas, oamenii nu se grăbesc să-i pună capăt suferinței, ci îl lasă să moară lent, chinuitor. Doar pentru că nu are glas, deci nu ne deranjează țipetele lui. Dar printre atâtea lucruri fără sens, cred că unul în plus nu mai contează atât de tare. Omul ia tot ce-i sfânt și-i schimbă sensul, pentru a-și justifica fărădelegile. Oare când vom păși pe pământ respectându-i sacralitatea vieții? Când nu vom mai prăda, ci vom ocroti?  Cât de mare este golul din noi, de avem nevoie de atâtea lucruri pentru a-l umple? Nefericit e omul care nu știe ce-l face fericit și aleargă după ideile altora. Este hidos să văd în supermarketuri acvarii cu pești. De nu aducem și vaci, miei, gâște, purcei de o săptămână? Să le dăm în cap în spatele rafturilor. De ce nu denumim raionul: cimitirul animalelor? Căci asta este. Peștii s-au născut muți, iar noi am crescut surzi. Și cum stăm noi așa, cu un picior în rai și altul în iad.

Un articol mai vechi, scris mai impetuos, despre veganism și vegetarianism AICI

Blog

Despre scris,

Despre scris

În scris m-am aruncat ca într-un lac de cuvinte căruia i-am subestimat adâncimea. Cineva trebuia să scrie despre privirea mamei când își vede copilul întors acasă. Cineva trebuia să scrie despre profeți și despre nădejde. Cineva trebuia să scrie despre durerea oamenilor. De unde să știu eu pe-atunci că mă voi îndrăgosti de ea? Despre durerea asta oamenii nu prea vor să mai vorbească sau dacă vorbesc, îi adaugă o digerabilă ironie. Le e frică de părerea celorlalți ca de vorbitul în public. Frica asta vine mereu insinuant, domol, îți dă târcoale, se învârte în jurul tău și prea târziu observi că te-a înfășurat în ea. Ca un păianjen, mai întâi te paralizează și apoi te mușcă de coaste și te consumă încet pe dinăuntru. Temnița fiecăruia e formată din dorințele pe care le-a avut odată și s-au îndeplinit. Fiecare își duce povara și chiar ne-am bucura că ne-o ducem mai bine decât am fi crezut, dar ne e prea teamă ca viața să nu o ia ca pe o provocare. Uneori nu înțeleg oamenii. Alteori nu înțeleg de ce apa nu curge în mai multe sensuri. Oamenii au mai multe fețe ca un cub Rubik, și se tot învârt și se învârt. Până să-mi dau seama de o față și să-i pipăi conturul, ca un orb, apare alta. Și tot așa.

Și până la urmă, ce o fi așa de greu în a-ți recunoaște tristețea? Până și Pământul a spus odată: I’m feeling blue. Și albastru a rămas, căci deprinderile sunt greu de înlăturat. Scriu și despre pământ, și despre rădăcinile copacilor – încolăcite ca șerpii când fac dragoste. Ce știi tu despre pământ? Umblai cu capul în nori când te-ai împiedicat și-ai căzut în mine. Eu ți-am întins mâna doar ca să-ți spun că n-am nevoie de nimic. Nu te-am iubit din primul moment, doar Dumnezeu și animalele iubesc necondiționat. Apoi a venit noaptea, iar noaptea trezește doar prădătorii și visătorii. Despre lipsa viselor mi-e scârbă și milă ca de un violator de capre. Abia atunci murim, iar moartea e socialistă și ne omoară pe toți la fel. Doar n-o să ne agățăm de viață doar din încăpățânare.

Sau, poate, am început să scriu ca să nu mai știe nimeni nimic despre mine. Nu pot să nu mă întreb uneori: Ce s-ar fi ales de mine fără scris?

______________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Nevolnicia jurnalismului actual și cei zece leproși

Nu-ți trebuie ochelari pentru a remarca nevolnicia jurnalismului actual și lipsa acută de valoare a scrisului. Cât suntem de indignați ca societate pentru ceea ce se promovează astăzi în media?

Un exemplu între o mie

În perioada interbelică jurnalistul Filip Brunea Fox scria despre leproșii din Lărgeanca, îndreptând atenția publicului asupra condițiilor mizere, inumane, ale leprozeriei:

Dar ministerul sănătății cunoaște toate acestea. Întreg Ismailul știe strădaniile d-lui dr. Ion Þuchel, medicul primar al județului, care de zece ani, trimite rapoarte, reclamații peste reclamații, rămase fără răspuns. Dimpotrivă, a fost răsplătit cu admonestații, căci pentru domnii de la București, jalbele n-au trecere când nu sunt politice, chestiunile grave nu se bucură de solicitudine, decât atunci când – ca în cazul de față – ireparabilul se produce.
Bah! leproșii de la Lărgeanca! Cui îi arde de dânșii! Sunt inofensivi, fiindcă-i așteaptă țintirimul!
Dar când fug? Dar când frica vă pune d-lor demnitari, o mână rece pe chelie? Dar când lepra „dresată în liberatate”, poate fi întâlnită pe stradă, în voiaj, sau în cabinetul oficial (o delegație de leproși a fost la București)?
Atunci se dau comunicate…

[…]

Viziunea lui decembrie în pustietatea asta; leproșii strânși laolaltă, tăcuți, zgribuliți, ascultînd gemetele vântului și, în răstimpuri, urletele lupilor hămesiți. Fără voie, mă săgetă un fior.
Lângă mine, Cătălin. Fără să-l privesc, l-am întrebat cu o falsă indiferență:
 „Mulți morți?”
„Mulți…”
„Dar de ce atât de puține cruci?”
„Păi, le mai iau băieții, să facă foc iarna!”

Datorită reportajelor lui leprozeria a fost strămutată în Tichilești, în județul Tulcea, în condiții ceva mai decente. Ori nu acesta este rolul scrisului? De când s-a ajuns de la vindecare prin scris la murdăria sau inutilitatea scrisului?

Leprozeria, singura din România, există și-n ziua de astăzi, drastic diminuată numeric. Anul trecut s-a binevoit a se majora alocația zilnică a unui lepros de la 11 de RON pe zi la 20 de RON. Cred că a rămas vistieria goală după o asemenea mărinimie anunțată de cabinetul Dăncilă. Cu atât mai mult cu cât leproșii sunt copleșitor de mulți, adică 10 suflete cu totul.

Lepra este o boală îngrozitoare din care nu mori repede, dar rămâi întemnițat pentru tot restul vieții. Pentru că li se atrofiază nervii, leproșii mor arzându-se, degerând sau rănindu-se tocmai pentru că nu simt durerea. Binecuvântați sunt cei care pot simți durerea, nu?

Când mi se lipesc ochii (întâmplător) pe un articol actual, de genul „Șoc și groază, i s-a rupt tocul vedetei (de paie) X”, constat că avea dreptate Petre Țuțea: democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: „Ce mai faci, frate?”. Când spun vedetă de paie, spun reprezentanta de drept a unei societăți de paie, și-amintesc de un alt citat:

„Un plâns nervos, de om obosit. Şi am plecat de acolo, ca să nu-l mai aud. Pentru că asta e faimoasa noastră generozitate. Ne ferim să nu ne murdărim cumva de singurătatea şi de suferinţele altora” (Un om norocos – O. Paler)

Poate că lepra asta nu este doar fizică, ci și sufletească, întinzându-se în societatea de azi. Eu spun un lucru: dacă n-ai învățat să ajuți, învață să te dai la o parte.

Vă invit să urmăriți acest reportaj și să vă minunați.

_________________

NATAȘA ALINA CULEA – AUTOARE

Blog

Ce-am mai citit în iulie – august. Recomandări

Lista mea de lecturi este și o listă de recomandări, deoarece am mai spus că nu citesc decât ceea ce mă fascinează, deși această fascinație poate fi destul de răsucită uneori. În momentul ăsta vârful este reprezentat de cei trei magi ai literaturii filosofice românești: O. Paler, C-tin Noica și P. Țuțea. O anumită duioșie mă îndeamnă să îl aduc mai aproape de mine pe O. Paler, a cărui eleganță a resemnării ideilor mă vindecă afectiv. Dacă M. Șișkin a spus că literatura rusă nu a reușit să împiedice niciun război, în schimb, literatura lui și a lui O. Paler poate pune capăt războaielor din sufletul vostru. Încercați.

Ernest Hemingway – Pentru cine bat clopotele?

Milan Kundera – Viața e în altă parte

Octavian Paler – Viața pe un peron

Octavian Paler – Un om norocos

Cezar Petrescu –  Aranca – știma lacurilor

Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător

Thomas Mann – Muntele vrăjit

John Fowles – Iubita locotenentului francez

Simon Montefiore – Sashenka

Sergiu Someșan – Iubirea ca o pânză de păianjen

Citesc încă:

Daphne du Maurier – Golful francezului

Constantin Noica – Mathesis sau bucuriile simple

Petre Țuțea – Între Dumnezeu și neamul meu

__________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Uneori iubirea e un glonț în capul calului rănit

Ieri a trecut ca un melc ardelenesc. A trecut lin, fără să fie întrerupt de nimeni, ca un tren fără stații. Fără să se plângă de politică sau de inflație, cum ar fi avut chef. Ceasul deșteptător de pe noptieră e alb și mic, mai mic decât o atenție, dar cu gură mare, și zici că are acid sulfuric pe limbi. Sfârâie de câte ori ajunge la ora exactă. Unii au fost concepuți demult, demult, cu prilejul unei pene de curent. Nu era Dumnezeu atunci. Dumnezeu este al bețivilor și al copiilor, cel puțin așa se spune. Se spune, probabil, pentru a-i justifica absența, de cele mai multe ori, nemotivată. Ca să poți să treci prin lume, trebuie să o eviți. Să nu ai niciodată încredere în oamenii fără vicii, apropo. Să bei, să fumezi, să ai halucinații și de la ciupercile champignon. Să bei până când, voind să te ușurezi, experimentezi aterizarea unui avion în condiții de turbulență. Ideea asta, grecească, am pierdut-o acum câțiva ani, în cimitir, chiar de Paște. A revenit abia doi ani mai târziu, fix de Valentine’s Day, ajunsă la timp ca după urarea de la radio „Să fiți iubiți!”, să spună „Sictir!”. Știa că uneori iubirea e un glonț în capul calului rănit. Că noi de trăit, trăim conform ideilor altora, dar de murit, tot în legea noastră murim. Uneori și să dai libertatea cuiva care se rătăcește în ea poate fi cruzime. În spatele lor își justifică existența o femeie cu cămașă din piele de șarpe, asuprindu-i pe cei pe care poate să-i asuprească, dând luciu cu limba ghetelor celor pe care nu-i poate asupri. Atâția s-au ascuns după ipocrizie, că s-a întors lumea pe dos și afară-i înăuntru, iar înăuntru e afară. O șterg de praf pe Venus din Milo și o iubesc și așa, ciungă, căci pentru defecte iubim noi. Și bine că n-au găsit-o chinezii, că din cauza Feng Shui-ului ar fi fost obligați s-o arunce la gunoi, așa cum am arunca noi unele zile. Scriitorii văd durerea oamenilor și se îndrăgostesc de ea, dar, mai ales, o înțeleg. Una dintre cele mai mari dureri ale omului este aceea de a nu fi înțeles.

__________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Dimineața manelizată

„Ascultă de mine!  Și nu fugi de mine, viața meaaa… În orice zii, ma vei iubii…”

Așa mi-a sărit somnul în dimineața asta. Ce Kafka, ce Paler, ce început  liniștit de zi! Sau, mai bine zis, „zii”. Și eu, și tot cartierul ascultam manelele ce străbăteau blocurile prin pereții subțiri ca foițele de țigară, venite de la vecinii melomani. Confuză încă, mă uit pe geam. Nu lipsea nimic întru desăvârșire! Grătarul fumegând, înfipt în trotuarul ADP-ului, trei mașini cu portbagajele deschise unde stăteau ca-n loje la teatru vreo două-trei familii, cu kinderi cu tot, toți pătrunși până la oase de profunzimea versurilor. Munții de semințe din jurul lor erau dovada vie că bairamul începuse de ceva timp, din respect pentru somnul celorlalți, probabil, (pour epater les bourgeois) și că totuși termopanele își făcuseră și ele datoria cât putuseră, înainte de a fi cucerite de elanul muzical venit din boxele exploatate mai rău ca Roșia Montana. Burțile lor, ca niște butoaie de bere, în tricouri prea strâmte, cu mesaje haurii ca soarele, precum și fizicul dus la sală niciodată erau expuse direct retinei mele. Săreau capacele la sticlele de bere ca broaștele. Ascultam de dușmani, de trădare, de iubire dubioasă. Chiote, veselie și scărpinat la…

Da’ ce să mai spun… Bună dimineața și vouă!

Blog

Cu fiecare zi ce trece învățăm că…

Cu fiecare zi ce trece învățăm că

Oamenii nu vor să audă adevărul, ci ceea ce îi face să se simtă bine.

Oamenii se pricep să-și atingă scopurile, dar nu și să fie fericiți, pentru că fericirea este autocunoaștere, și prea puțini oameni se cunosc.

În perioadele grele ale vieții se cern oamenii care sunt alături de tine și lucrurile importante. Ca în sita căutătorilor de aur, să nu te miri că rămâi doar cu câteva pepite.

Mulți oameni te vor întreba ce faci, dar puțini vor fi interesați de răspuns.

Vor fi oameni care te văd ca pe un prieten azi și ca pe un dușman mâine.

Oamenii trec prin viață ca războinicii, și după atâtea lupte pierdute, zâmbesc din ce în ce mai puțin.

Dacă trăim în siguranță, murim în siguranță.

Teama de a vorbi în public arată cât de frică ne este de părerea altora.

Viața îngenunchează și călăi, și regi, și arlechini.

Oamenii sunt obișnuiți să-și respecte morții, dar nu și pe cei vii.

Unii oameni trăiesc doar pentru că le este teamă să se sinucidă.

Pe lumea asta copiii se nasc plângând, iar bătrânii mor cu zâmbetul pe buze.

Nu este o opțiune să-ți respecți părinții, cum nici pentru părinți nu este o opțiune să fie gata să-și dea viața pentru tine.

La porțile închise nu trebuie să bați mai tare.

Omul era mai fericit înainte să se inventeze numerele, căci nu avea cum să-și măsoare timpul rămas pe Pământ.

Daca am fi mereu fericiți, n-ar exista Dumnezeu, căci noi ne rugăm doar în suferință.

Poeziile sunt cuvintele nespuse dintre oameni.

Dacă am scrie un roman al vieții noastre, se prea poate să fie o dramă, căci nu va fi suficient de interesant nici pentru noi să-l citim.

Într-o zi, pământul ăsta va rămâne fără loc de morminte, iar noi vom călca doar pe schelete și amintiri.

Unele cupluri arată ca un război în care au pierdut ambele părți.

Nu toate amintirile se estompează; unele taie-n carne vie, ca și cum s-ar petrece acum. Și acum. Și acum.

Omul este Raiul și Iadul pentru el însuși.

NATAȘA ALINA CULEA

(autoare)
Blog

Pădurea de degete a următoarei dimineți

Dimineața, ca ploaia, a stins toate visele, deși sunt destul de sigură că am răsărit în mine. M-am uitat în jur și nu mai era nimeni. Nu mai trebuia să mă frământ pentru soarta lumii, pentru încălzirea globală și pentru răcirea sufletelor oamenilor. Eram liberă. Dar ce spun aici? Doar păsările sunt cu adevărat libere, chiar dacă și ele tot în pământ se întorc. M-am ridicat din pat. Voiam să beau apă, dar m-am răzgândit. Dacă îmi voi astâmpăra setea și nu voi mai avea nevoie de nimic? Plictisită, deși era încă devreme, m-am jucat cu cenușa amintirilor. După ce m-am plictisit și de jocul ăsta m-am jucat de-a v-ați ascunselea. În principiu, era simplu și toți oamenii îl joacă mereu. Trebuie să te ascunzi de tine, să numeri până la 10, fără să te uiți după tine, iar apoi trebuie să te cauți. Mulți oameni se joacă precum struții. Sau poate struții se joacă precum oamenii, nu-mi dau seama care dintre ei au început primii. Unii oameni se ascund băgându-și doar capul în pământ, nu se îngroapă cu totul, crezând că dacă ei nu se mai văd pe ei, atunci partea rămasă neascunsă, fără ochi, nu se poate căuta. Totuși, chiar dacă nu te-ai ascuns prea bine, asta nu înseamnă că ești vinovat de ceva, chiar dacă oamenii simt mereu nevoia să fie vinovați de ceva, sentiment rămas de la copilul din capul lor, nebătut, lipsit de somnul strașnic ce vine doar în urma unei bătăi la fel de strașnice. Nevinovații nu trebuie să ceară iertare de la nimeni, nici măcar de la ei, iar asta îi stingherește cumplit. Pentru că aveam sentimentul că începeam să mă găsesc, am trecut repede la jocul numărul trei. Am luat soarele abia născut și am așteptat să vină noaptea, după care l-am așezat pe cer, între stele. Ce haos s-a creat! Stelele încercau să lumineze mai tare ca soarele, pentru că era cerul lor de drept, soarele nu voia să-și mai domolească din lumină, și uite-așa până când a explodat cerul cu totul și a căzut pe pământ ca o cometă. S-a făcut ditamai gaura în pământ și oamenii următoarei dimineați au acoperit-o cu trandafiri, așa cum acoperi orice mormânt. Ca după orice dramă petrecută, au apărut și judecătorii. Aceștia erau mai plictisiți ca mine, pentru că singura lor plăcere adevărată era să pândească o dramă nouă, asta era drama lor. În doar câteva ceasuri, din cauză că am deschis televizorul, apăsând din greșeală pe butonul telecomenzii, au apărut drame noi în lume, iar degetele arătătoare ale judecătorilor au crescut cu fiecare dramă, fără să se mai oprească. Și așa se face că, până seara, în mijlocul lumii a crescut cea mai mare pădure din degete arătătoare. Nu au crescut însă drept, ca steagurile, ci arătând unul spre altul. Toată lumea era acum un hățiș de degete. După judecători au venit paraziții. Paraziții aceștia, ca și judecătorii, își fac apariția doar în caz de drame. Ei nu sunt preocupați doar să arate cu degetul, ca judecătorii, ei văd mai departe de atât, luând bucăți din dramă, șlefuindu-le până când lucesc de-a binelea. Poleiala rezultată și-o pun pe umeri, ca epoleții, peste tinicheaua deja existentă.

Doar scriitorul mai putea scrie despre țicneala generată, căci doar el se îndoiește de fiecare cuvânt.

________________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Nemulțumirea de la începutul începutului

Să scrii o carte este un act blasfemic și nu aș justifica un astfel de gând, căci pentru gânduri nu trebuie să ceri iertare nimănui, doar pentru ceea ce transpui în realitate ca urmare a incitării lor.

Scriitorul Alberto Bevilacqua se simțea ca o insulă, iar de restul lumii îl despărțea un ocean de nevâslit. Vezi tu, lumea nu-l mulțumea. Lumea nu i se potrivea, croiala ei îi stingherea mișcările, ca o cămașă de forță. Scriitorul este un om, căci măcar această matriță trupească îi e aidoma cu a altora, dar e un om nemulțumit, cusurgiu și taciturn. Creează o lume a lui, doar a lui, una care să-l reflecteze întru totul. Și se leapădă de lumea asta ca șarpele de piele. Între coperți se joacă de-a Dumnezeu și modelează oameni de hârtie. Și-i pedepsește, și le dă avânt, așa cum crede el de cuviință. Pe unii îi omoară cu mâna lui, nu că au fost răi, ci că au făcut fapte rele, iar pe alții îi lasă în plata Domnului, căci muri-vor ei singuri mai devreme sau mai târziu. Și-atunci își dă seama că răzbunarea nu există și că moartea nu-i o pedeapsă, iar dacă ar fi, ar fi aceeași pentru toată lumea.

Oare Dumnezeu așa s-a simțit la începutul începutului? Oare creația, lumea, apa, muza, insula, zorii zilei, pietrele au izvorât dintr-o nemulțumire? Dintr-o insuportabilă singurătate?

Dumnezeu a creat omul și calul. Și ambii erau liberi. Omul a creat biciul și a furat libertatea calului. Pentru că se simțea insuportabil de singur. Dar și-a spus că-i pentru trebuința lui.

__________________________

natașa alina culea

Blog

Iubirea și popcornul

Când ești îndrăgostit, ești fascinat. Ți-ai lua popcorn și ai privi persoana iubită toată viața.

Iubirea într-o relație este ca popcornul. Se termină prea repede și trebuie să rămâi la restul filmului.

Sexul este ca popcornul și filmul este ca relația. Filmul este doar un pretext ca să mănânci popcornul.

Ca popcornul, cea mai frumoasă relație este o combinație de dulce și sărat.

Nimeni nu te poate face să-ți ieși din popcorn mai mult ca persoana iubită.

Nu este iubire când îți împarți popcornul, ci când celălalt este popcornul tău.

___________________________

Iubire, popcorn și nihilism

___________________________

Blog

Trei interviuri, trei scriitoare române

Cella Serghi, Nora Iuga și Aurora Cornu.

Trei femei erudite, trei scriitoare române, trei femei nonconformiste care și-au făcut auzite vocile în literatura română. Trei femei admirabile care au lăsat în urmă scrieri neprețuite. Nu au avut o viață ușoară, și mă gândesc acum că poate avea cineva dreptate când spunea că scriitorilor nu le sunt menite vieți liniștite și că poate tocmai acest zbucium creează lucrări memorabile.

Vă invit să vizionați interviurile acestor trei scriitoare remarcabile!

NORA IUGA
CELLA SERGHI
AURORA CORNU

Blog, Bărbați vs femei

Despre realitate cu Adrian Cutinov (interviu)

Datorită popularității articolelor mele din seria Bărbați/Femei, am înțeles că există o mare nevoie a femeilor de a afla mai multe despre relațiile de cuplu. Femeile au nevoie să se ancoreze în principii, tocmai pentru că emoțiile și sensibilitatea lor înnăscute le îndepărtează de multe ori de realitate. Astăzi vorbim DESPRE REALITATE. Și cine te poate învăța mai bine despre asta decât cel care scrie pe blogul desprerealitate.ro. Adrian Cutinov este autorul celor trei cărți: „Cuvinte pentru femei scrise de un bărbat”, „Și frunzele ascund emoții” și „Hoții de iubire”. Pagina lui de Facebook este urmărită pe aproximativ 90.000 de cititori fideli, ceea ce spune multe referitor la informația pe care Adrian Cutinov o are de împărtășit lumii.

Adrian, spune-ne câte ceva despre tine, pentru ca cititorii, dar mai ales cititoarele site-ului meu să te cunoască mai bine

Bună, Natașa! M-am născut la malul mării și cred că acest lucru și-a pus o amprentă de romantism în scrierile mele. Marea are o energie greu de descris în cuvinte. De câte ori o privești, produce în tine o transformare. Îți dorești să pleci undeva, departe. Pe un tărâm în care toate grijile sunt lipsite de substanță. Un loc în care un bărbat poate fi cu adevarat liber. Și când ajungi acolo să te așezi pe nisip și să privești marea dintr-o altă perspectivă. Să nu-ți mai dorești să pleci, ci să te bucuri că exiști. Și-atât…!

Cum ai început să scrii, de ce?

Am început să scriu din nevoia de a mă exprima pe mine însumi. Cred că sunt momente în care fiecare dintre noi simte nevoia de a deveni creativ. De la dorința de a construi o casă, de a da naștere unei afaceri, de a inventa lucruri neinventate de alții înaintea noastră sau, de ce nu, de a scrie o carte.

M-am regăsit mereu printre cărți. Cărțile mă liniștesc. Îmi dau posibilitatea de a evada. Dacă autorul este unul valoros, rămân rătăcit în lumea lui câteva zile. Este ca un drog legal de care abuzez de câte ori am ocazia.

Am cochetat o perioadă cu muzica, dar mi s-a părut că arta scrisului îmi subliniază mai bine trăirile. În momentul în care scriu, intru într-o formă de meditație. Intru într-o stare de puritate. Mă simt ca un lotus care, deși are rădacinile adânc înfipte în noroi, printr-un soi de alchimie internă reușește să-și păstreze tulpina și floarea impecabil de curate. Scrisul este pentru mine o întoarcere la sursa primordială. Este o întoarcere către propriul meu sine. De acolo îmi iau energie și mă întorc pentru a-i reda frumusețea prin cuvinte. Așa cum mă pricep mai bine.

Care sunt subiectele pe care le abordezi în cărțile tale?

Subiectele cărților mele sunt despre viața de zi cu zi. Percepută prin ochii și prin conștiința mea. Scriu despre iubire, despre idealuri, despre lacrimi, despre speranță, despre vise duse la realitate și despre speranțe distruse de către cei care se pricep de minune să taie aripile celor din jur.

Care este cea mai mare satisfacție a ta privind scrierile tale?

Cea mai mare satisfacție a mea în ceea ce privește cărțile mele este faptul că, plecând de la o simplă idee, pot da viață unei povești de 60.000 de cuvinte.  Trebuie să ai grijă de acele personaje și de nevoile și destinul lor. Știi și tu că nu este ușor.

De ce ai ales subiectul relațiilor de cuplu în cărțile tale?

Nu am ales cu precădere subiectul relațiilor de cuplu. Am ajuns la acest tip de scriere, pentru că mi-am dat seama că pe acest lucru îl ințeleg cel mai bine. Mi-am dat seama din mesajele primite de la cititori. Pe lângă toate acestea, acest subiect este inepuizabil. Dacă citim Balzac, înțelegem că, încă din perioada anilor 1800 – 1850, se scria mult despre relațiile de cuplu. S-a scris și înainte. Avem pretenția că după anii 1800 lumea a cunoscut o civilizație accelerată.Tragem concluzia că nici familiile cele mai prospere din Paris din acea perioadă nu au găsit soluția pentru cuplul ideal. Se va mai vărsa multă cerneală despre acest subiect și mult timp după ce voi trece și eu în neființă. Până nu se va schimba natura umană, nu vom găsi un panaceu pentru acest tip de probleme.

Crezi că putem generaliza bărbați/femei sau vorbim de cazuri individuale?

Nu putem generaliza prin sfaturi asemănătoare nici măcar același tip de „probleme”. Fiecare din noi iubește și tratează partenerul de lângă el în funcție de educația aleasă și de propriul discernământ social și spiritual.

Crezi în ideea de iubire necondiționată într-o relație?

 Iubirea necondiționată cred că se regăsește doar între mamă și copiii ei. În relația de cuplu nu putem vorbi de așa ceva. De exemplu, dacă eu mă angrenez într-o relație cu o femeie, fac această alegere deoarece am ceva de câștigat de acolo. Frumusețea ei, atingerea ei, senzualitatea ei care mă liniștește, pasiunea ei care mă face să uit de mine, inteligența ei care mă excită intelectual sau poate zestrea ei, în cazul vânătorilor de averi. Femeia alege să stea lângă un bărbat din diferite motive: este un bun amant, este șarmant, are simțul umorului, are o situație financiară foarte bună, are o inteligență de invidiat, este chipeș sau este un artist sau un sportiv înconjurat de succes. Și lista poate continua. 

Ce este starea de îndrăgostire? O reacție chimică, ceva predestinat…?

Starea de îndrăgostire este o stare chimică a creierului. Este un răspuns la diverși stimuli care excită un anumit organ de simț. De exemplu, îmi vine în birou o nouă colegă. Este superbă. Este frumoasă și când mă privește parcă mă furnică pielea. O doresc și încerc să fac tot posibilul să-i intru în grații. Toată făptura ei mă fascinează. Mă îndrăgostesc. A te îndrăgosti are un caracter limitat în timp. Dacă aș fi fost orb, nu aș fi putut s-o observ. Creierul nu și-ar fi primit stimulul. Aș fi putut să-i percep parfumul și să mi-o imaginez, dar deja intrăm într-un subiect forțat. Uite, Al Pacino, în Parfum de femeie, făcea complimente femeilor în funcție de parfumul lor, dar tot le atingea cu mâna și își dădea seama de armonia trăsăturilor figurilor acestora. Deși era orb. Un film superb, apropos!

Deci starea de îndrăgostire ni se poate întâmpla oricând. Să nu confundăm cu iubirea.

Cu ce gânduri intră bărbații într-o relație? Dar femeile?

Nu știu cu ce gânduri intră bărbații într-o relație. Ca să generalizez ar însemna să limitez și să distorsionez adevărul. Sunt bărbați care intră într-o relație doar pentru sex. Alții pentru a-și obține o carieră, căci iubita lor are o funcție care le-ar putea deschide uși mari și grele. Alții vor familie și copii. Sunt bărbați care vor averi. Fiecare este animat de ceva anume.

Femeile intră în relații în general pentru a putea fi înțelese. Ele au sufletul plin de mistere și ele ard de nerăbdare să arate aceste mistere bărbatului care le merită întreaga atenție. Femeile își doresc armonie. Își doresc să transforme cifra doi în cifra unu. Ele pot iubi cu fiecare fibră din ființă.

Nu spun că nu există femei care-și doresc doar distracție sau femei care vor avere. Indiferent de ce alegeri fac și ele, femeile au o componentă sufletească în plus față de unii bărbați. Aceasta componentă le face sensibile și vulnerabile.

Cum poate o femeie să recunoască un player?

O femeie poate recunoaște un player doar cu ajutorul inteligenței emoționale și cu ajutorul experienței.

De ce ajunge un bărbat un player?

Bărbații ajung players pentru distracție sau pentru a-și umple un gol lăsat de o altă femeie cândva. Ei nu mai pot avea încredere în femei. Din acest motiv încep să le trateze superficial pe toate. Fiecare femeie cucerită nu este altceva decât un alt munte pe care acest tip de bărbați îl escaladează. O medalie în plus. O cauză poate să fie și lipsa iubirii de la unul dintre părinți. Nu aș vrea să intrăm în psihoterapie.

Crezi că femeile se îndrăgostesc mai repede decât bărbații?

Femeile se îndrăgostesc mai repede decât bărbații. Sensibilitatea lor le face să se atașeze emoțional mai ușor decât bărbații.

Ce crezi despre funcționalitatea unei relații?

Funcționalitatea unei relații își are sensul în situația și în cazul în care cei doi participanți la relație sunt potriviți pentru aceasta și au experiențe de viață similare până în acel moment. Orice diferență majoră dintre ei va ieși la suprafață. Ca un neg în vârful nasului.

Trebuie să muncești pentru o relație frumoasă sau, mai degrabă, vine de la sine?

Pentru o relație frumoasă trebuie să muncești, fără doar și poate. Ambii parteneri. Vedem în jur, din păcate, multe persoane care muncesc singure în construirea unei relații. Acel efort depus pentru doi le copleșește și cad sub povara propriei dorințe de a construi ceva perfect. Ca o clădire care se înalță doar pe un singur pilon.

Ce „greșeli” fac femeile la începutul unei relații?

Nu știu dacă femeile fac mai multe greșeli decât bărbații, dar dacă ar fi să subliniem una din ele este faptul că își doresc să transforme partenerul în ceva ce nu va fi niciodată. Vor să transforme inginerii în artiști și poeții în mecanici. Bărbatul din fața ta este ceea ce este el, nu ceea ce crezi tu că va fi atunci când va începe să umble cu tine.

Niciun afon nu va începe să simtă muzica dacă va ieși de mâine cu cea mai mare pianistă. Nu mai cereți bărbaților ce nu pot să vă ofere! Căutați bărbați care aveau acele calități intrinseci înainte să vă cunoască.

Dar bărbații?

Bărbații fac greșeala să creadă că femeile vor avea o răbdare infinită cu ei și din acest motiv devin nepăsători.

Dacă ai categorisi bărbații „grosso modo”, în funcție de maturitatea lor emoțional-relațională, care ar fi aceste segmentări?

Nu pot categorisi bărbații. Sunt diverse arhetipuri masculine pe care le-au tot definit Carl Gustav Jung și alți psihologi și psihanaliști. Nu-mi pot aroga o astfel de segmentare și sablonizare a bărbaților sau femeilor.

Multumesc mult pentru șansa acestui interviu!

A.

Unde îl puteți găsi pe Adrian Cutinov:

Facebook Despre realitate

DESPREREALITATE.RO

Blog

Gânduri, rânduri și citate – Natașa Alina Culea

Aşa este viața, ca un câine căruia îi arunci băţul. Te-ai obişnuit să ţi-l aducă, i-l arunci cu încredere, dar într-o zi nu se mai întoarce cu băţul. Într-o altă zi, nu se mai întoarce nici câinele. Așa se duce omul, ca un stăpân care nu află la timp că n-a stăpânit nimic.

Divorțul s-a născocit ca să nu fii nevoit să te culci cu o greșeală pentru tot restul vieții.

Cât de greu este uneori să dai drumul celor ce te fac nefericit!

Când ești cu cineva care se ascunde să fie văzut cu tine, ești mai rău decât dacă ai fi singur. Nu ești nici măcar tu cu tine.

Fidelitatea este pentru mulți oameni o lipsă de opțiuni.

Ne pregătim să ne scriem romanul vieții, dar ajungem să trăim ciorna lui.

Viața este o comedie la care plângem cu toții.

Dacă ești pe un drum greșit, degeaba ai fost primul la start.

Unii oameni n-au nevoie de aprobarea celorlalţi, îşi fac singuri soclu şi se caţără pe el cu ambâţ. Este de ajuns un prost să-i admire, că nu mai scapi de măreţia lor.

Iubești prima persoană căreia vrei să-i împărtășești emoția unui cântec, a unui peisaj, a unei lecturi, a unui gând…

O femeie care nu primeşte în mod obişnuit atenţia bărbaţilor va fi mult mai predispusă la aventuri.

Fiecare om spune două poveşti: una lui însuşi, când nu-l vede şi nu-l aude nimeni, alta, celorlalţi oameni. Niciodată aceste două poveşti nu seamănă între ele.

În lumea asta mare doar cei inteligenţi se îndoiesc, proștii ştiu mereu totul.

Nu există un loc în care se duc iubirile să moară. Realitatea este că ele nu mor niciodată, doar noi învăţăm să trăim cu gândul că nu vor mai fi.

Dacă răneşti repetat orgoliul sau demnitatea unui om, îl pregăteşti pentru o zi în care, indiferent cât de mare ar fi iubirea lui, va avea suficientă putere să se îndepărteze de tine. O iubire mare poate fi urmată de o indiferenţă şi mai mare.

Este culmea narcisismului să spui că cineva trebuie să te placă aşa cum eşti; declaraţia ta îţi dă mână liberă să fii nemernic, dacă asta vrei, iar celălalt să fie obligat să te placă.

Cu un pas înainte şi unul înapoi, noi trăim într-o întrebare fără răspuns: se termină noaptea sau începe dimineaţa? Iar dacă este o nouă zi în care putem schimba totul, nu o vedem, deşi avem ochii larg deschişi.

În lumea asta sunt multe legi pentru multe lucruri. Bunăoară, eşti pedepsit dacă furi o pâine, dar nu te pedepseşte nimeni dacă frângi inima cuiva, ceea ce, trebuie să recunoaştem, este o infracţiune mult mai gravă.

Dacă m-aș putea simți altfel decât Eu, mi-ar plăcea să fiu Tu.

Hoțul pe hoț se iartă mai ușor.

După ce te căsătorești cu fast, surle și trâmbițe, la divorț vrei doar să ieși pe ușa din dos.

Pentru a primi pe e-mail cele mai noi articole > butonul Subscribe/Follow/Urmărește