Gânduri, veganism/vegetarianism, articole motivaționale și câte-n lună și-n stele.

Blog

O zi din viața lui Cupidon

O zi din viața lui Cupidon

Mi-a expirat buletinul, se gândește Cupidon ridicându-se în capul oaselor. Iar vor râde de numele meu alea care locuiesc în spatele ghiseelor de sticlă. Eros-Cupidon-Amor – ce nume tâmpit! Zici că m-a făcut maică-mea cu Dionis, nu cu Marte. De nu m-ar suna azi, să-mi facă creierii pane cu poveștile ei amoroase și să-mi reproșeze că nu o sun mai des!  Dacă nu era maică-mea, era o… Haide, lasă, că-i maică-mea la urma urmei.

Aruncă un ochi în căsuța de e-mail și oftează. Plină și ea ochi. Plânsete, plângeri și alte cuvinte cu p.

Fix de ce aveam nevoie pe mahmureala asta! își trece el mâna prin păr. S-au învățat să aștepte totul de la mine și ei să nu facă nimic. Să stea în casă și să aștepte să zbor eu până la ei, să am noroc să găsesc geamul deschis, să se nimerească o pereche potrivită prin apropiere, dar să nu fie instalatorul, să fie soare afară, să se audă muzica sferelor, să le dau și flori, eventual… Da’ cine sunt eu? Sluga lor? Și dacă mai greșesc și eu, ca tot zeul, din când în când, gata, s-a făcut gaură-n cer și-alta-n pământ, plâng, mor, se duc la ghicitoare, se sinucid. Cine se mai sinucide, domnule, în ziua de azi din iubire? Abureli.

Își târșâie pașii în papucii cu puf ai maică-sii și intră-n baie.

Da’ ce praștie m-am făcut aseară, constată el uitându-se-n oglindă. Cine m-a pus să amestec băuturile? Ce mufă explodată am, se strâmbă el. Nici nu mă mir că n-am reușit fără arc să o vrăjesc pe roșcata aia urcată pe șasiu.

Se așază în fața laptopului. Se irită mai tare.

Da’ bine, mă, mureați dacă nu-l băgați în cc și pe Zeus? Încă o zi de căcat, concluzionă. Iar arcul, iar săgețile, iar dramele. Îi pasă cuiva de declinul meu? Nu mai sunt trendy demult, deci să mă mai scutească! O să-mi rup arcul și săgețile pe genunchi, să văd ce naiba faceți fără mine, nerecunoscătorilor!

_________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Femeia cu secrete și bărbatul fără umbră

Femeia cu secrete și bărbatul fără umbră

Se crede lesne că femeia are secrete, dar aproape că nimeni nu crede că sunt bărbați fără umbră. Din aporia asta vom începe noi povestea. Se zice că nici poveștile nu mai sunt ce au fost, pentru că nici ele nu mai încep cu „A fost odată ca niciodată”. De fapt, majoritatea poveștilor se repetă, nu este ca niciodată, ci ca întotdeauna, ele se repetă și se repetă, fiind cumva o versiune prea puțin modificată a celorlalte povești trăite. Dacă ar fi să o spunem pe șleau, poveștile ar trebui să aibă mai puține minciuni. Firește, minciunile nu deranjează așa cum deranjează adevărul aruncat peste față ca o mănușă albă. Ia tu minciunile dintr-o poveste, să vezi ce te vor mârâi oamenii, dezvelindu-și gingiile ca ambalajele de cadouri. Ei bine, povestea noastră nu are nicio minciună în ea, deși, trebuie să recunoaștem, nu are nici vreun adevăr. Cum așa? Foarte simplu. Pentru că este scrisă pe linia subțire, ca o liță, aflată între adevăr și minciună. Femeia cu secrete se balansa pe linia asta, ca o balerină în plină furtună pe mare. Ca după orice furtună, au rămas pe țărm o mulțime de lucruri: un pantof fără șiret, un ceas fără limbi, o sticlă fără mesaj, un tort fără cireașă, o bancă fără bătrâni, o poveste fără final și, bineînțeles, un bărbat fără umbră. Cum a rămas el fără umbră? Păi, fugind mereu de el foarte repede, până și-a ostenit într-atât umbra, că a rămas în urmă și s-a dezis de om ca oricare înger. Femeia cu secrete, trebuie să precizăm de pe acum, avea mai multe secrete câți purici are un câine în blană, deși secretele ei nu țopăiau pe ici pe colo, ci stăteau mute ca un pește. De atâtea secrete, ea nu mai putea să meargă, darămite să fugă, că tare greu e să duci secrete, și mirată a fost când a văzut un bărbat care putea doar să fugă. S-au așezat pe banca goală și au mâncat din tortul fără cireașă. Norocul lor a fost că timpul a respectat ceasul fără limbă și s-a oprit și el. Pantoful fără șiret nu simțea lipsa șiretului, pentru că fusese demult de tot la închisoarea de pantofi și îi fusese strașnic de teamă să nu se spânzure în cutia de pantofi cu el. Și pentru că ați înțeles deja că această poveste nu va avea un final, probabil vă întrebați cum a rămas cu sticla fără mesaj. Și nu are niciun sens să vă spun ce s-a întâmplat mai departe, pentru că nimeni nu știe. Unul dintre puținele adevăruri este că nimeni nu știe ce va fi.

Blog

Inițiative admirabile: Clubul de lectură (Nicio_Zi_Fără_Lectură), cu Victoria Donțov

Mi-am făcut un obicei din a scrie pe blog despre cele mai frumoase inițiative culturale, despre oamenii care fac eforturi reale pentru a susține arta, cartea și spiritul românesc. Astăzi vreau să vă vorbesc despre Clubul de lectură Nicio_Zi_Fără_lectură, despre fondatoarea lui, Victoria Donțov, precum și despre membrii acestuia. Trebuie să menționăm că acest club a luat naștere în Rep. Moldova datorită dorinței de a promova valorile culturale românești. Ce poate fi mai frumos?! Eu am aflat despre Clubul de lectură grație Kristinei Doba, fondatoarea ELibrăria. Mulțumită lor, romanul meu, „Arlechinul” circulă prin Europa, fiind citit de membrele clubului, care și realizează niște fotografii de carte minunate.

Victoria Donțov, fondatoarea clubului Nicio_Zi_Fără_lectură

Victoria, Cum a luat naștere clubul de lectură Nicio_zi_Fără_Lectură?

Victoria Donțov: Ideea de Club era în căpșorul meu de câțiva ani buni, dar nu eram sigură că oamenii au nevoie de asta într-o eră a tehnologiei.
Anul trecut mi-am propus în luna octombrie să nu am nici o zi fără lectură pentru a putea transforma asta într-un obicei. Din cauza rutinei, nu-mi prea reușea, deși am fost mereu îndrăgostită de cărți. Apoi am venit cu ideea de a întreba pe facebook de prietenii mei cine mai vrea să avem un octombrie cu #nicio_zi_fără_lectură. Spre surprinderea mea, s-au înscris în Campania de Promovare a Lecturii 50 oameni. Am format un grup pe facebook unde monitorizam și ne inspiram unul pe celălalt cum și dacă ne reușește să citim câte puțin sau mult, nu conta, important în fiecare zi. La sfârșitul Campaniei am organizat “O seară cu vin și cărți” cu participanții și 2 tineri scriitori din orașul Orhei. Acea întâlnire mi-a dat aripi și pe 15 decembrie 2018 am lansat Clubul #nicio_zi_fără_lectură.

Cine sunt fondatorii acestui club, Victoria?

Victoria Donțov: Fondatoarea sunt eu și toți membrii Clubului de lectură 🙂

Câți membri are clubul de lectură?

Victoria Donțov: Membrii grupului-club sunt puțin peste 500.

 
Ce proiecte minunate de viitor aveți? Care este activitatea pe care o desfășurați în cadrul acestei comunități?

Victoria Donțov: Proiectele de viitor vor fi în mare parte continuitatea celor din prezent:

1) Evenimentul lunii – în fiecare lună, Clubul organizează câte un Eveniment offline, cu oaspeți și invitați sociali precum: scriitori, actori, interpreți și alte personalități, pentru a vorbi despre viață, cărți și valorile umane.

2) Cărțile lunii – unde numărăm câte pagini citim împreună în fiecare lună.

3) Cărțile Călătoare – mai multe cărți ale scriitorilor noștri călatoresc prin lume, pe la membrii Clubului din Diaspora.

4) Diaspora citește românește 100% – cu ajutorul partenerilor, Clubul expediază seturi de cărți în orașele și țările unde avem membri – pentru a promova limba și cartea românească.

5) Donează cosița – primește o carte – un proiect în colaborare cu Comunitatea Run Pink Moldova, unde încurajăm să se doneze cosița pentru a putea ajuta femeile bolnave de cancer la sân și în schimb primesc o carte. Ajutăm și promovăm.

Donează cosița, primește o carte

6) De Crăciun mai vreau o Carte – proiect pentru membrii Clubului. Își dăruiesc cărți și daruri mici de Crăciun unul altuia fără să știe de la cine primesc, află odată cu cadoul primit.

Planurile de viitor sunt mai multe. Dorim să ajungem în cât mai multe țări și orașe cu evenimentele și scriitorii noștri. Si în grupul nostru dorim să atragem cât mai mulți oameni pe care să-i motivăm sau cu care să motivăm.


Cum a schimbat acest club de lectură viața membrilor săi?

Victoria Donțov: Vom lăsa chiar membrii clubului să răspundă la această întrebare:

Mariana Farrell Salut. Eu nu-mi pot imagina o lume fără cărți, fără lectură, fără oameni minunați de la care ai ceva de învățat. Clubul #nicio_zi_fără_lectură pentru mine este locul unde mă simt relaxată, unde revin cu bucurie în fiecare zi să văd o poză cu cărțile altor membri, recenzii sau recomandări. Când deschid pagina clubului, simt emoții similare la fel cum aș deschide ușa caselor unor oameni dragi sufletului meu.

______

Diana Barovschi: Când eram adolescentă, am descoperit dragostea pentru cărți. Dar… am dat-o uitării pentru o alta dragoste, dragoste pentru Familie.
Datorită acestui club, mi-am trezit din nou, marea dragoste de a citi. O fac mereu când am timp: în drum spre muncă, dimineața pana la 10, seara înainte de somn. Iar dacă o carte e foarte interesanta, ma dezlipesc foarte greu de ea. Am descoperit oameni noi, care mi-au devenit prieteni dragi sufletului!
M-am înscris la biblioteca de lângă casă, cred ca tot a fost un ghiont din adâncul sufletului datorită clubului. Acum nu mă mai văd fără o carte în mână în timpul liber.

______

Silvia Motoc:  Cărțile întotdeauna au facut parte din viața mea… însă, clubul #nicio_zi_fara_lectura mi-a înrădăcinat și mai mult această plăcere. Iubesc să citesc. Aderând la acest grup, mi-am dorit să-i inspir și pe alții să citească mai mult, dar nu știu cât de mult îmi reușește acest lucru! Cert e faptul că prin cărți poți vedea orice și poți merge oriunde! Drept dovadă, clubul nostru iubit, prin cărți ne-a unit și pe noi, membrii, astfel devenind o familie!

______

Violeta Capatana-Leahovici:  Mereu am iubit lectura. Iubeam să citesc. Printre toate treburile pe care le aveam de îndeplinit acasă mereu îmi făceam loc pentru o lectură. Dar grijile și rutina au rolul lor în viața de zi cu zi. Nu mai găseam timp sa citesc și nici pentru a mai compune vreo poezie (lucru care mai înainte ma inspira). Datorită acestui grup am început din nou sa citesc. Vazând atâtea recomandări, atâta aventură și entuziasm din partea membrilor mi-a venit setea de o carte. Mulțumesc mult pentru ca sunteți atât de receptivi/receptive și oferiți o energie pozitivă și o nouă suflare iubitorilor de cărți!!

______

Elena Vorotneac: Mai bogați.

_______

Aurica Simanov: Cartea, pentru mine, este un refugiu din prezen, din rutină. Și tu singur ești acel care decizi ce refugiu poți alege: trecutul, prezentul sau viitorul. Clubul #nicio_zi_fara_lectura e un motoras care ne activeaza, atunci cand rutina ne da peste cap… e un clopoțel ce mereu ne amintește ca nicio zi să nu treacă fără lectură. Și lucrează foarte bine motto-ul, precum și postările, îndemnurile! Mersi, Victoria Donțov, pentru această șansă frumoasă și necesară.

______
Diana Popa
: Pentru mine clubul #nici_o_zi_fara_lectura e ca o familie, unde ne împărtășim cu drag bucuriile lecturii, e locul unde mă regăsesc și mă simt bine. Cărțile pentru mine sunt refugiu și relaxare, iar fiecare ediție a clubului e o întâlnire de suflet. Deja nu-mi închipui o zi fără clubul #nici_o_zi_fara_lectura!

______

Dumitrita Banari: Clubul #nicio_zi_fără_lectură m’a fermecat enorm chiar de la prima lansare din Decembrie 2018. M’a surprins atât de mult prin simplul motiv ca nici o dată nu știi la ce să te aștepți la fiecare întrunire a acestui club. Dar chiar și cu ajutorul grupușorului, am avut ocazia să cunosc persoane minunate și autori conteporani foooarte talentați și mai ales din Orheiul nostru scump. Citeam și înainte mult, acum însă am ocazia să îmi împărtășesc alegerile în materie de lectură, dar și să mă inspir cu maare drag de la ceilalți membri ai grupului. Deja suntem o comunitate și după mine, inspirăm alți oameni să aleagă frumosul și utilul, pentru relaxare. Aici e depus mult suflet, mai ales de Victoria Donţov care îi mulțumesc pentru această idee minunată și transformată în realitate

______


Svetlana Matvievici
 Chiar dacă nu sunt foarte activă în grup, mereu când văd vreo postare mă gândesc la cărțile abandonate pe noptieră. A devenit o sursă de inspirație și motivație în plus. Participarea la #cartracalatoare3 m-a făcut curioasă să citesc impresiile din acel carnețel care călătorește împreună cu cartea. Admir dedicația și implicarea adminelor și le doresc tuturor cât mai mult timp pentru lectură.

Mai multe despre Nicio_Zi_Fără_Lectură:

Grupul de Facebook

Pagina de Facebook

La cât mai multe astfel de inițiative, Nicio_Zi_Fără_lectură. Vă mulțumesc pentru că existați frumos!

Natașa Alina Culea

__________

Blog

Vă invit la teatru! Iar! „Cumetrele” – Nottara

Cum să petreci o seară încântătoare? Când ai râs ultima dată? Haide, la teatru cu tine! 🙂

În seara asta am văzut o piesă excelentă la teatrul Nottara, pe care o recomand cu brațele deschise:

Cumetrele
de Michel Tremblay

Piesa Cumetrele nu este doar o comedie, deoarece m-a emoționat în repetate rânduri, determinându-mă să regândesc complexitatea naturii umane, a imperativelor noastre afective. Ultima scenă mi-a amintit de „Avarul” lui Molière. Cum ne agățăm noi de ceea ce considerăm de drept al nostru… Frumusețea teatrului atinge sublimul atunci când rolul actorilor ne amintește de rolul pe care-l jucăm noi, fiecare în viața lui, secundar în viața altora.

Regia: Corina Dragomir
Distribuția:
Germaine Lauzon – Ada Navrot
Linda Lauzon – Mihaela Subţirică
Rose Ouimet – Daniela Minoiu
Lissete de Courval – Ioana Abur
Marie-Ange Brouillette – Anca Bejenaru / Laura Vasiliu
Des-Neiges Verrette – Raluca Tiţa
Therese Dubuc – Cristina Casian
Olivine Dubuc – Alexandru Mike Gheorghiu
Angeline Sauve – Corina Dragomir
Rhéauna Bibeau – Laura Anghel
Lise Paquette – Marina Palii
Pierrette Guérin – Raluca Gheorghiu

Scenografia: Mihaela Popescu
Mişcarea scenică: Maria Mitrache Bokor
Tradaptarea: Petre Bokor

Replici geniale:

„În viață trebuie să ne simțim bine, chiar dacă ne vor prinde până la urmă”

„Sunt întoarsă pe dos, am călduri”

„Un uragan nu poate să mă împiedice să joc Bingo”

„Am intrat pe ușa din dos, dar vreau și eu să ies pe poarta mare”

„Vreau perii de veceu cu pisici”

Jocul actorilor a fost remarcabil, dar n-am putut să nu remarc timbrul vocal aparte al actriței Cristina Casian.

Un mic video:

Foto credit: Teatrul Nottara
bty

__________________

Natașa Alina Culea (autoare)

Blog

The day I met God – sau întâlnirea mea cu Mihail Șișkin

Nu mi-am dat seama cât de evidentă era fascinația mea pentru Mihail Șișkin decât când am primit mesaje de la doi scriitori, să mă duc neapărat la Ateneul Român pe 8 octombrie.  (Tare le mulțumesc!) Ceea ce am și făcut cu mare fervoare.

Lume multă! Lume care trăiește literatură. Cum a spus și Șișkin: dacă ne pregătim de înmormântarea literaturii, atunci se pare că e o petrecere a naibii la ea.

De ce Șișkin? Ce are el altceva decât ceilalți scriitori pe care i-am citit? În primul rând, am început să-l citesc neștiind nimic despre el. Îmi aduc aminte de primele lui cuvinte dintr-o carte, cum dădeam foile și eram buimăcită de genialitatea scrierii lui. Nu înțelegeam cum de a găsit cineva simplitatea absolută a scrisului conținând complexitatea absolută. L-am găsit viu, răvășitor, uman. Nu prea îmi pasă de premiul Nobel, căci ar fi o onoare pentru ei să i-l ofere, și nu invers.

Dacă scriitorul este copleșitor, oratorul se ridică la aceleași așteptări, discursul lui fiind, așa cum mă așteptam, existențialist și ludic.

Nu voi reda micuța conversație cu el, dar îmi voi aminti ultima lui replică: Natasha, you made my day!

Hmmm… și câteva fotografii de la eveniment. Nu aș fi avut nicio fotografie dacă nu mă întâlneam neîntâmplător cu Alia Ana, o fată foarte frumoasă pe care am cunoscut-o la lansările mele de la Gaudeamus. Mulțumesc, Alia!

Dragii mei, cumpărați toate cărțile lui și să ne bucurăm că trăim în acest contemporan nebun în care există și oameni, și genii.

Foto credit: Curtea Veche
Foto credit: Curtea Veche

__________________

Natasha Alina Culea – author

Blog

Cine are nevoie de adevărul cui?

Cine are nevoie de adevărul cui?

Vrând să atingem stelele cu mâna, trec ani ce nu pot fi numărați decât ca pe mătănii; și fiecărui an trecut îi ținem lumânarea aprinsă. Și, iată, în timp ce noi învățăm să trăim, pământul vrea să ne învețe rostul tăcerii. Clepsidra vieții este o fântână cu gura deschisă spre cer, dar o fântână fără burduf sau, poate, doar ascuns. Prea ocupați, și noi ne ascundem unii de alții, ca de colindători, și doar când trebuie să traversăm strada ne ținem de mână. Și-atunci evităm să ne privim în ochi, ca nu cumva să ne legăm unii de alții mai mult decât ar fi convenabil. Convenabilul acesta îl socotim la gramaj, ca marmelada odinioară. Când aripa nopții ne atinge, ne întrebăm ce-i cu adevărat al nostru. Deținem și altceva în afara zilei de ieri? Apoi numărăm oi în care stau, și ei ascunși, lupii. În orizontul dimineții ne trezim pe aceiași ghimpi plantați de noi ieri. Cine i-o fi pus aici? ne întrebăm în timp ce bem cafeaua din pastile sau cu pastile.

Blog

Ce este fericirea?

Ce este fericirea?

În primul rând, să stabilim faptul că dacă s-ar cunoaște secretul, nu ar mai fi secret, nu? Dar dacă nu e niciun secret, ci ceva foarte simplu?

Ideea acestui articol a pornit de la o postare de-a mea pe Facebook:

Nu cred că poți începe o demonstrație fără precizarea de bază:

Ce este fericirea?

fericire sf [At: (a. 1702) LITURGHIE, ap. GCR I, 334/ Pl: ~ri / E: ferici1 Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină Si: (învferice (4), (învfericie, (învfericință. 2 (ÎlavDin ~ Printr-un concurs de împrejurări favorabile. 3 (Fig) Persoana sau obiectul care procură fericirea (1).

Fericirea, după cum aflăm din DEX, este o stare de spirit, pe care nu cred că am putea să o avem mereu, nu de alta, dar am înnebuni de fericire și ne-ar deranja puțin cămașa legată la spate. A doua concluzie logică este că putem fi fericiți doar cu pauze. Știm deja că deși lucrurile materiale ajută, sunt vedete cărora nu lucrurile materiale sau respectul, admirația, mariajul… (fill in the blank) le lipseau, și care, cu toate acestea, s-au sinucis, și nu de prea multă fericire. Sincer, nu cred că există oameni mai fericiți decât îndrăgostiții. Problema cea mare este că și această stare nu durează foarte mult. În general, câțiva ani – dacă ești norocos.

Fotografie reală, da, se poate 🙂

Dar dacă am schimba definiția fericirii? Atunci ar putea dura cât vrem noi, nu?

Dacă fericirea ar fi faptul că respiri? Dacă fericirea ar fi o înghețată? Sau să bei o ceașcă cu cafea alături de un prieten? Dacă fericirea ar fi o dezmierdare? Dacă fericirea ar fi o călătorie cu trenul? Dacă fericirea ar fi să te uiți la stele?

Dacă fericirea înseamnă să găsești ciuperci?

Sau să dai mâncare porumbeilor?

Sau să te prostești?

Să râzi cu un prieten…

Are puterea o definiție să ne facă fericiți sau nefericiți? Eu spun că da.

Concluzia? Îndrăgostește-te, prelungește-ți starea de îndrăgostire și îmbogățește-ți definiția fericirii (cum vrei tu)! Fericirea poate fi simplă? E doar o definiție! Schimb-o!

Bye, bye old definition of happiness!
Blog

De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?

Dumnezeu există pentru că oamenii sunt nefericiți, căci doar în suferință ne rugăm noi. De altminteri, nu știm prea bine ce ne face fericiți. Altfel n-am fi inventat numerele, care au început să ne măsoare zilele rămase pe pământ, nici armele și nici comparațiile. Oamenii s-au priceput dintotdeauna să-și atingă scopurile, dar nu și să fie fericiți, căci fericirea presupune ca fiecare om să se cunoască pe el însuși. Nefericit este cel care aleargă după ideile altora despre fericire!

— Fie trăim, fie suntem fericiți! spun oamenii când se trezesc.

Și apoi trăiesc. Și de atâta trăit, și de atâta fugă, unii și-au pierdut umbra pe drum.

Adevărul a căzut de pe tron, ca un rege suduit de popor, și a devenit demodat. Azi oamenii iau ce-i sacru și-i schimbă sensul cum vor ei, ca să-și justifice fărădelegile. Astfel, fără Dumnezeu, fără adevăr și fără speranță oamenilor le rămâne doar ziua de astăzi, pe care trebuie să o jupoaie de piele ca pe un șarpe și să o lase spânzurată-n drum, de un stejar mort.

Ateii gnostici strigă:

— Să coboare la noi, că doar n-o să ne urcăm noi la El! Să vină aici, să-L vedem și noi, să ne demonstreze cu acte cine este și să-L răstignim încă o dată!

Dar chiar și aceaștia, la prima spaimă, spun: — Doamne-ajută!

Lângă Babel sau, poate, lângă zidul Ierusalimului, ce stă să cadă în sus, un agnostic se sfădește cu un credincios:

— Demonstrează tu că există!

— Demonstrează tu că nu există!

Și pentru că n-au știut să facă, acestea fiind zise, a venit greul, căci, de cele mai multe ori, cel mai greu este să nu faci nimic.

De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?

______________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

O revoluție artistică începută în Calafat: KARMA!

Acest articol este dedicat unei librării ALTFEL, librăria KARMA. De ce altfel? În primul rând pentru că este condusă de oameni calzi și minunați, care sprijină scriitorii români și au venit de-a lungul timpului cu cele mai ingenioase idei, puse în practică în moduri cu totul și cu totul creative. Echipa Karma pătrunde în oameni dincolo de aspectele afișate și, de multe ori, înșelătoare. Mariana m-a contactat, acum o vreme, pentru o lansare de carte – invitație pe care abia aștept să o onorez. De atunci, m-au susținut continuu. Țin să le mulțumesc cu acest articol, dar nu doar pentru susținerea neașteptată, ci și pentru că merită fiecare conotație reprezentată de conceptul KARMA. Aceasta este karma, destinul frumos care vine ca o încununare a unor eforturi la fel de frumoase. Nu este o librărie. Este mult mai mult de atât. Este un concept, o mișcare, o revoluție artistică începută în Calafat!

Ce reprezintă proiectul Karma Calafat pentru voi? De ce KARMA?

Mariana:

KARMA este un proiect de suflet, gândit de mine și de sora mea, Carmen Ciuica. Deci, numele librăriei provine de la CARmen și MAriana. Rezultatul a fost o idee impactantă!

Ați găzduit la Karma nenumărate activități artistice și literare. Ne puteți spune câte ceva despre ele și despre celelalte proiecte în desfășurare?

Mariana:

Librăria s-a deschis pe data de 31 august 2017 cu un supereveniment, mai exact, lansarea cărții „Visătorii nu mor niciodată”, autoare: Carmen Voinea-Răducanu. Mi-a plăcut titlul cărții, am contactat-o și ea a răspuns pozitiv. A participat la lansare și conducerea editurii For You. Au venit în jur de 200 persoane, pornind astfel cu dreptul. Carmen Voinea Răducanu a revenit cu lansarea națională a următoarei cărți „Binecuvântate ne fie dorurile”. După o vreme ne-am gândit să „cuplăm” lansările de carte cu spectacole la care să participe un artist de muzică folk (poezie cântată). Datorită acestei idei, au venit la noi: Walter Ghicolescu, Nicu Nicușor, Ovidiu Scridon, Emeric Imre, Ovidiu Mihăilescu… O altă lansare a fost cea a Mariei Timuc și a lui Marius Ghidel.

Alte proiecte:

  • Avem Biblioteca stradală KARMA.
  • Am instalat un tonomat cu cărți în centrul orașului.
  • Ne-am implicat în activități de strângere de fonduri pentru evenimente caritabile.
  • Am organizat ateliere creative și recreative pentru copii.
  • Mergem in școlile de la sate „Nu vii tu la librărie, vine librăria la tine!”.
  • Revista Karma;
  • Librăria Karma on-line;
  • Festivalul Karma, reprezentat de un concurs pentru copii, un concurs de creație: poezie și proză.
  • Asociația culturală KARMA Calafat pentru accesarea de fonduri europene; Fără sprijinul autorităților locale!
  • Proiecție de film pentru copii;
  • Bibliotecă într-un centru de plasament pentru copii;

Ce vă reprezintă cel mai bine?

Mariana:

Logo-ul „Ai atâtea vieți câte cărți ai citit”

Ne puteți spune câteva nume ale personalităților care au poposit la librăria Karma?

Mariana:
Datorită lansărilor de carte organizate, au venit mulți autori tineri (autori locali): Teodor Morar, Dana Roșca (care a devenit și librarul nostru), Gela Enea, Ovidiu Scridon, Camelia Florescu.

A venit și Mariana Pachis – o artistă recunoscută internațional, menționată în Cartea Recordurilor pentru desene în nisip.

Clara Mărgineanu – autoare și membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Ne-a călcat pragul și actorul Radu Gheorghe.

Ne-a onorat cu prezența și Principele Nicolae al României, împreună cu soția lui, Alina.

Artistul Emeric Imre.

Poeții: Spiridon Popescu și Mariana David.

Care sunt membrii echipei Karma?

Mariana:

Sorina, PR-ul librăriei, prietena noastră (sora mai mică, așa cum îi spunem noi) o minune de om.

Dana Roșca, librar, autor de carte: „De Dor”. – O iubim!

Daniel Dragă, librar, a început să iubească să citească la Karma!

Floricica Urziceanu, o învățătoare excepțională, dar mai ales un superOM.
Radu Ghitulescu este responsabilul nostru cu fotografiile.

Deoarece avem și un imn, este cântat de Walter Ghicolescu, pe versurile lui Teodor Morar.


Te așteptăm la noi!

_____________

Natasa Alina Culea – autoare.

Blog

Logosul peștelui

Nu există suferință mai mare în lume ca suferința peștelui. Pentru că nu are glas, oamenii nu se grăbesc să-i pună capăt suferinței, ci îl lasă să moară lent, chinuitor. Doar pentru că nu are glas, deci nu ne deranjează țipetele lui. Dar printre atâtea lucruri fără sens, cred că unul în plus nu mai contează atât de tare. Omul ia tot ce-i sfânt și-i schimbă sensul, pentru a-și justifica fărădelegile. Oare când vom păși pe pământ respectându-i sacralitatea vieții? Când nu vom mai prăda, ci vom ocroti?  Cât de mare este golul din noi, de avem nevoie de atâtea lucruri pentru a-l umple? Nefericit e omul care nu știe ce-l face fericit și aleargă după ideile altora. Este hidos să văd în supermarketuri acvarii cu pești. De nu aducem și vaci, miei, gâște, purcei de o săptămână? Să le dăm în cap în spatele rafturilor. De ce nu denumim raionul: cimitirul animalelor? Căci asta este. Peștii s-au născut muți, iar noi am crescut surzi. Și cum stăm noi așa, cu un picior în rai și altul în iad.

Un articol mai vechi, scris mai impetuos, despre veganism și vegetarianism AICI

Blog

Despre scris,

Despre scris

În scris m-am aruncat ca într-un lac de cuvinte căruia i-am subestimat adâncimea. Cineva trebuia să scrie despre privirea mamei când își vede copilul întors acasă. Cineva trebuia să scrie despre profeți și despre nădejde. Cineva trebuia să scrie despre durerea oamenilor. De unde să știu eu pe-atunci că mă voi îndrăgosti de ea? Despre durerea asta oamenii nu prea vor să mai vorbească sau dacă vorbesc, îi adaugă o digerabilă ironie. Le e frică de părerea celorlalți ca de vorbitul în public. Frica asta vine mereu insinuant, domol, îți dă târcoale, se învârte în jurul tău și prea târziu observi că te-a înfășurat în ea. Ca un păianjen, mai întâi te paralizează și apoi te mușcă de coaste și te consumă încet pe dinăuntru. Temnița fiecăruia e formată din dorințele pe care le-a avut odată și s-au îndeplinit. Fiecare își duce povara și chiar ne-am bucura că ne-o ducem mai bine decât am fi crezut, dar ne e prea teamă ca viața să nu o ia ca pe o provocare. Uneori nu înțeleg oamenii. Alteori nu înțeleg de ce apa nu curge în mai multe sensuri. Oamenii au mai multe fețe ca un cub Rubik, și se tot învârt și se învârt. Până să-mi dau seama de o față și să-i pipăi conturul, ca un orb, apare alta. Și tot așa.

Și până la urmă, ce o fi așa de greu în a-ți recunoaște tristețea? Până și Pământul a spus odată: I’m feeling blue. Și albastru a rămas, căci deprinderile sunt greu de înlăturat. Scriu și despre pământ, și despre rădăcinile copacilor – încolăcite ca șerpii când fac dragoste. Ce știi tu despre pământ? Umblai cu capul în nori când te-ai împiedicat și-ai căzut în mine. Eu ți-am întins mâna doar ca să-ți spun că n-am nevoie de nimic. Nu te-am iubit din primul moment, doar Dumnezeu și animalele iubesc necondiționat. Apoi a venit noaptea, iar noaptea trezește doar prădătorii și visătorii. Despre lipsa viselor mi-e scârbă și milă ca de un violator de capre. Abia atunci murim, iar moartea e socialistă și ne omoară pe toți la fel. Doar n-o să ne agățăm de viață doar din încăpățânare.

Sau, poate, am început să scriu ca să nu mai știe nimeni nimic despre mine. Nu pot să nu mă întreb uneori: Ce s-ar fi ales de mine fără scris?

______________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Nevolnicia jurnalismului actual și cei zece leproși

Nu-ți trebuie ochelari pentru a remarca nevolnicia jurnalismului actual și lipsa acută de valoare a scrisului. Cât suntem de indignați ca societate pentru ceea ce se promovează astăzi în media?

Un exemplu între o mie

În perioada interbelică jurnalistul Filip Brunea Fox scria despre leproșii din Lărgeanca, îndreptând atenția publicului asupra condițiilor mizere, inumane, ale leprozeriei:

Dar ministerul sănătății cunoaște toate acestea. Întreg Ismailul știe strădaniile d-lui dr. Ion Þuchel, medicul primar al județului, care de zece ani, trimite rapoarte, reclamații peste reclamații, rămase fără răspuns. Dimpotrivă, a fost răsplătit cu admonestații, căci pentru domnii de la București, jalbele n-au trecere când nu sunt politice, chestiunile grave nu se bucură de solicitudine, decât atunci când – ca în cazul de față – ireparabilul se produce.
Bah! leproșii de la Lărgeanca! Cui îi arde de dânșii! Sunt inofensivi, fiindcă-i așteaptă țintirimul!
Dar când fug? Dar când frica vă pune d-lor demnitari, o mână rece pe chelie? Dar când lepra „dresată în liberatate”, poate fi întâlnită pe stradă, în voiaj, sau în cabinetul oficial (o delegație de leproși a fost la București)?
Atunci se dau comunicate…

[…]

Viziunea lui decembrie în pustietatea asta; leproșii strânși laolaltă, tăcuți, zgribuliți, ascultînd gemetele vântului și, în răstimpuri, urletele lupilor hămesiți. Fără voie, mă săgetă un fior.
Lângă mine, Cătălin. Fără să-l privesc, l-am întrebat cu o falsă indiferență:
 „Mulți morți?”
„Mulți…”
„Dar de ce atât de puține cruci?”
„Păi, le mai iau băieții, să facă foc iarna!”

Datorită reportajelor lui leprozeria a fost strămutată în Tichilești, în județul Tulcea, în condiții ceva mai decente. Ori nu acesta este rolul scrisului? De când s-a ajuns de la vindecare prin scris la murdăria sau inutilitatea scrisului?

Leprozeria, singura din România, există și-n ziua de astăzi, drastic diminuată numeric. Anul trecut s-a binevoit a se majora alocația zilnică a unui lepros de la 11 de RON pe zi la 20 de RON. Cred că a rămas vistieria goală după o asemenea mărinimie anunțată de cabinetul Dăncilă. Cu atât mai mult cu cât leproșii sunt copleșitor de mulți, adică 10 suflete cu totul.

Lepra este o boală îngrozitoare din care nu mori repede, dar rămâi întemnițat pentru tot restul vieții. Pentru că li se atrofiază nervii, leproșii mor arzându-se, degerând sau rănindu-se tocmai pentru că nu simt durerea. Binecuvântați sunt cei care pot simți durerea, nu?

Când mi se lipesc ochii (întâmplător) pe un articol actual, de genul „Șoc și groază, i s-a rupt tocul vedetei (de paie) X”, constat că avea dreptate Petre Țuțea: democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: „Ce mai faci, frate?”. Când spun vedetă de paie, spun reprezentanta de drept a unei societăți de paie, și-amintesc de un alt citat:

„Un plâns nervos, de om obosit. Şi am plecat de acolo, ca să nu-l mai aud. Pentru că asta e faimoasa noastră generozitate. Ne ferim să nu ne murdărim cumva de singurătatea şi de suferinţele altora” (Un om norocos – O. Paler)

Poate că lepra asta nu este doar fizică, ci și sufletească, întinzându-se în societatea de azi. Eu spun un lucru: dacă n-ai învățat să ajuți, învață să te dai la o parte.

Vă invit să urmăriți acest reportaj și să vă minunați.

_________________

NATAȘA ALINA CULEA – AUTOARE

Blog

Ce-am mai citit în iulie – august. Recomandări

Lista mea de lecturi este și o listă de recomandări, deoarece am mai spus că nu citesc decât ceea ce mă fascinează, deși această fascinație poate fi destul de răsucită uneori. În momentul ăsta vârful este reprezentat de cei trei magi ai literaturii filosofice românești: O. Paler, C-tin Noica și P. Țuțea. O anumită duioșie mă îndeamnă să îl aduc mai aproape de mine pe O. Paler, a cărui eleganță a resemnării ideilor mă vindecă afectiv. Dacă M. Șișkin a spus că literatura rusă nu a reușit să împiedice niciun război, în schimb, literatura lui și a lui O. Paler poate pune capăt războaielor din sufletul vostru. Încercați.

Ernest Hemingway – Pentru cine bat clopotele?

Milan Kundera – Viața e în altă parte

Octavian Paler – Viața pe un peron

Octavian Paler – Un om norocos

Cezar Petrescu –  Aranca – știma lacurilor

Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător

Thomas Mann – Muntele vrăjit

John Fowles – Iubita locotenentului francez

Simon Montefiore – Sashenka

Sergiu Someșan – Iubirea ca o pânză de păianjen

Citesc încă:

Daphne du Maurier – Golful francezului

Constantin Noica – Mathesis sau bucuriile simple

Petre Țuțea – Între Dumnezeu și neamul meu

__________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Uneori iubirea e un glonț în capul calului rănit

Ieri a trecut ca un melc ardelenesc. A trecut lin, fără să fie întrerupt de nimeni, ca un tren fără stații. Fără să se plângă de politică sau de inflație, cum ar fi avut chef. Ceasul deșteptător de pe noptieră e alb și mic, mai mic decât o atenție, dar cu gură mare, și zici că are acid sulfuric pe limbi. Sfârâie de câte ori ajunge la ora exactă. Unii au fost concepuți demult, demult, cu prilejul unei pene de curent. Nu era Dumnezeu atunci. Dumnezeu este al bețivilor și al copiilor, cel puțin așa se spune. Se spune, probabil, pentru a-i justifica absența, de cele mai multe ori, nemotivată. Ca să poți să treci prin lume, trebuie să o eviți. Să nu ai niciodată încredere în oamenii fără vicii, apropo. Să bei, să fumezi, să ai halucinații și de la ciupercile champignon. Să bei până când, voind să te ușurezi, experimentezi aterizarea unui avion în condiții de turbulență. Ideea asta, grecească, am pierdut-o acum câțiva ani, în cimitir, chiar de Paște. A revenit abia doi ani mai târziu, fix de Valentine’s Day, ajunsă la timp ca după urarea de la radio „Să fiți iubiți!”, să spună „Sictir!”. Știa că uneori iubirea e un glonț în capul calului rănit. Că noi de trăit, trăim conform ideilor altora, dar de murit, tot în legea noastră murim. Uneori și să dai libertatea cuiva care se rătăcește în ea poate fi cruzime. În spatele lor își justifică existența o femeie cu cămașă din piele de șarpe, asuprindu-i pe cei pe care poate să-i asuprească, dând luciu cu limba ghetelor celor pe care nu-i poate asupri. Atâția s-au ascuns după ipocrizie, că s-a întors lumea pe dos și afară-i înăuntru, iar înăuntru e afară. O șterg de praf pe Venus din Milo și o iubesc și așa, ciungă, căci pentru defecte iubim noi. Și bine că n-au găsit-o chinezii, că din cauza Feng Shui-ului ar fi fost obligați s-o arunce la gunoi, așa cum am arunca noi unele zile. Scriitorii văd durerea oamenilor și se îndrăgostesc de ea, dar, mai ales, o înțeleg. Una dintre cele mai mari dureri ale omului este aceea de a nu fi înțeles.

__________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Dimineața manelizată

„Ascultă de mine!  Și nu fugi de mine, viața meaaa… În orice zii, ma vei iubii…”

Așa mi-a sărit somnul în dimineața asta. Ce Kafka, ce Paler, ce început  liniștit de zi! Sau, mai bine zis, „zii”. Și eu, și tot cartierul ascultam manelele ce străbăteau blocurile prin pereții subțiri ca foițele de țigară, venite de la vecinii melomani. Confuză încă, mă uit pe geam. Nu lipsea nimic întru desăvârșire! Grătarul fumegând, înfipt în trotuarul ADP-ului, trei mașini cu portbagajele deschise unde stăteau ca-n loje la teatru vreo două-trei familii, cu kinderi cu tot, toți pătrunși până la oase de profunzimea versurilor. Munții de semințe din jurul lor erau dovada vie că bairamul începuse de ceva timp, din respect pentru somnul celorlalți, probabil, (pour epater les bourgeois) și că totuși termopanele își făcuseră și ele datoria cât putuseră, înainte de a fi cucerite de elanul muzical venit din boxele exploatate mai rău ca Roșia Montana. Burțile lor, ca niște butoaie de bere, în tricouri prea strâmte, cu mesaje haurii ca soarele, precum și fizicul dus la sală niciodată erau expuse direct retinei mele. Săreau capacele la sticlele de bere ca broaștele. Ascultam de dușmani, de trădare, de iubire dubioasă. Chiote, veselie și scărpinat la…

Da’ ce să mai spun… Bună dimineața și vouă!

Blog

Cu fiecare zi ce trece învățăm că…

Cu fiecare zi ce trece învățăm că

Oamenii nu vor să audă adevărul, ci ceea ce îi face să se simtă bine.

Oamenii se pricep să-și atingă scopurile, dar nu și să fie fericiți, pentru că fericirea este autocunoaștere, și prea puțini oameni se cunosc.

În perioadele grele ale vieții se cern oamenii care sunt alături de tine și lucrurile importante. Ca în sita căutătorilor de aur, să nu te miri că rămâi doar cu câteva pepite.

Mulți oameni te vor întreba ce faci, dar puțini vor fi interesați de răspuns.

Vor fi oameni care te văd ca pe un prieten azi și ca pe un dușman mâine.

Oamenii trec prin viață ca războinicii, și după atâtea lupte pierdute, zâmbesc din ce în ce mai puțin.

Dacă trăim în siguranță, murim în siguranță.

Teama de a vorbi în public arată cât de frică ne este de părerea altora.

Viața îngenunchează și călăi, și regi, și arlechini.

Oamenii sunt obișnuiți să-și respecte morții, dar nu și pe cei vii.

Unii oameni trăiesc doar pentru că le este teamă să se sinucidă.

Pe lumea asta copiii se nasc plângând, iar bătrânii mor cu zâmbetul pe buze.

Nu este o opțiune să-ți respecți părinții, cum nici pentru părinți nu este o opțiune să fie gata să-și dea viața pentru tine.

La porțile închise nu trebuie să bați mai tare.

Omul era mai fericit înainte să se inventeze numerele, căci nu avea cum să-și măsoare timpul rămas pe Pământ.

Daca am fi mereu fericiți, n-ar exista Dumnezeu, căci noi ne rugăm doar în suferință.

Poeziile sunt cuvintele nespuse dintre oameni.

Dacă am scrie un roman al vieții noastre, se prea poate să fie o dramă, căci nu va fi suficient de interesant nici pentru noi să-l citim.

Într-o zi, pământul ăsta va rămâne fără loc de morminte, iar noi vom călca doar pe schelete și amintiri.

Unele cupluri arată ca un război în care au pierdut ambele părți.

Nu toate amintirile se estompează; unele taie-n carne vie, ca și cum s-ar petrece acum. Și acum. Și acum.

Omul este Raiul și Iadul pentru el însuși.

NATAȘA ALINA CULEA

(autoare)