Gânduri, veganism/vegetarianism, articole motivaționale și câte-n lună și-n stele.

Blog

Salcia care nu putea să plângă

Lângă zăvoiul de arini, mustind de broaște, dar și de mătasea broaștei, stătea să plângă o salcie. Împărțită între îndatoririle de salcie plângătoare și spiritul ei  de-o veselie euforică ceva ce n-a văzut pădurea și nici în scorbură de cer n-ai să găsești, salcia noastră își răsfira pletele în apă, gândindu-se aproape abătută:

— Cred că până la ora asta toată pădurea a aflat că doar m-am prefăcut că plâng. Și Dumnezeu știe că am încercat, am luat chiar și pastile depresive pentru sălcii de peste opt ani, dar nimic… Nimic, nimic, repetă ea nervoasă. Uff, poate că dacă îmi țin crengile așa și le împletesc nițel, aș semăna cu un salcâm și mă vor lăsa cu toții în pace. Cum să plâng când soarele mă dezmiardă cât e ziua de lungă și printre rădăcinile mele se joacă firele de apă? Când fluturi aurii poposesc pe brațele mele ce devin aripi? Degeaba încerc să-mi găsesc scuze, n-am plâns nici când era mohorât afară. N-am nicio scuză. E doar firea mea veselă de vină, bat-o vina!

La nici trei maluri distanță, într-adevăr, se reunește de urgență Consiliul Celor Mai Bătrâne Sălcii pentru a se discuta cazul salciei care nu poate să plângă.

— Ne face neamul de rușine! Mi-a spus cineva, din surse sigure, că a văzut-o cu crengile ridicate, mai că semăna cu o balerină. În definitiv, ce-am ajuns noi? Lacul lebedelor? Nu se poate așa ceva! Râd și curcile de noi!

— Este un exemplu prost pentru sălciile mai tinere!

Rumoare printre toate sălciile adunate, revoltate atât de mult, că pentru o clipă au uitat și ele să mai plângă, tot repetând cele mai naive învinuiri care se pot aduce cuiva. Poate că unele sălcii ar fi dorit să nu mai plângă nici ele, dar au tăcut mâlc, lăsându-și crengile în jos, de frica oprobiului general, rușinate de un asemenea gând.

— De ce nu se conformează? Toate sălciile plâng de la începutul începutului. Este firesc să plângi, așa cum este firesc să te conformezi până la sfârșitul sfârșitului.

— Așa este, Înalte Consiliu! strigă sălciile adunate în cor, clătinându-și coroanele de frunze cu atâta indignare, că ieșeau speriate veverițele din vizuinele lor.

— Eu, ști… ți, am… am… văzut-o dansând, se bâlbâie o răchită rămasă aproape goală, cu trei frunze pleoștite în creștetul capului.

— Oh, nu! Oh, nu!

Firește, răchita nu are ce să caute în Consiliul Sălciilor, dar abaterea ei este trecută cu vederea, fiind o abatere mică față de grozăvia salciei care nu vrea să plângă și, pentru că, s-o spunem pe șleau, scandalul este binevenit, indiferent pe ce cale vine, iar sălciile închid și ele ochii atunci când este convenabil.

Vă întrebați cum s-a terminat revolta împotriva salciei care nu plânge? Nici eu nu știu, mai ales că am auzit povestea de la un cocor, care a auzit-o de la  un bâtlan, care a auzit-o de la un pește, care i-a povestit-o cu condiția să nu-l înghită. Firește că bâtlanul tot a mâncat peștele după ce i-a ascultat povestea, căci asta este firea bâtlanului. Poate că povestea noastră s-a deformat totuși pe parcurs. Și unde ați auzit voi pește care să povestească? Așa este cu poveștile, te lași purtat de ele și nu mai realizezi că nu sunt adevărate.

_______________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Psihopați în literatură. Eroi dark din cărți și romantismul periculos

Câteva personaje fascinante, cu tendințe de psihopatie, din cărți.

Georges Duroy – Bel-Ami (Guy de Maupassant):

Dorian Gray – Portretul lui Dorian Gray (Oscar Wilde):

Christian Grey – Cincizeci de umbre ale lui Grey (E L James):

Maxim – Arlechinul (da, chiar de mine 🙂 ):

Lily, Arlette – Rătăcirile fetei nesăbuite (Mario Vargas Llosa):

Tom Ripley – Talentatul domn Ripley (Patricia Highsmith):

Hannibal Lecter – Tăcerea mieilor (Thomas Harris):

Introducere:

Când oamenii se gândesc la psihopați, își imaginează un criminal sau un nebun. Nimic mai greșit! Psihopații sunt, în genere, sociabili. Nu îi confundați cu sociopații care, într-adevăr, nu se pot integra social. De foarte multe ori psihopatul este o persoană publică, este sociabil și, foarte probabil, are o carieră de succes. Imaginați-vă un bărbat/femeie inteligent(ă), dezinvolt(ă), carismatic(ă) și fascinant(ă)! Poate fi un psihopat și ai întâlnit și tu măcar unul până acum!

Dacă vorbim de personajele din literatură, da, Hannibal Lecter este chintesența psihopatiei.

Toți psihopații sunt narcisiști, dar nu toți narcisiștii sunt psihopați. Psihopații din literatură fascinează cititorii. Ei sunt un fel de vânători-vampiri de la care cititorii așteaptă compasiune și schimbare. Ei bine, sunt iluzii. În viața reală Christian Grey nu s-ar schimba niciodată pentru nimeni și aceasta poate fi o iluzie primejdioasă pentru multe cititoare romantice în căutarea unui astfel de prototip masculin, ce sigur ar duce la nenumărate abuzuri emoționale și fizice. Poate că simți compasiune față de ei, dar, în realitate, ei nu ar avea față de tine. Va trebui să alegi, pentru că ei au ales deja propria persoană deasupra oricui, indiferent cum.

Statistică:

20% dintre CEOs sunt psihopați.

1% din populația totală este reprezentat de psihopați.

25% dintre condamnați sunt psihopați.

1 din 5 lideri din domeniul afacerilor și politică au tendințe grave de psihopatie.

Psihopatia este mai redusă la femei – nu se știe de ce

Notă: Nimeni nu este 100% psihopat. Vorbim de tendințe de psihopatie.

Caracteristicile principale ale psihopaților:

  • lipsa empatiei
  • lipsa conștiinței
  • egoism extrem
  • incapacitatea de a simți vină sau regret  
  • imagine de sine grandioasă
  • mincinoși patologici
  • comportament sexual intens, promiscuu (nu și în cazul în care poziția lor de putere îi obligă la a fi, cel puțin la suprafață, respectabili)
  • ușurință de a manipula alți oameni
  • nepăsare pentru sentimentele sau drepturile altor oameni
  • tendința de a-i vedea pe ceilalți ca pe posibile prăzi sau ca pe o distracție
  • vor face orice pentru a-și îndeplini planurile – de multe ori, bine puse la punct.

Alte trăsături ale psihopaților:

De foarte multe ori, ca și cum s-ar compensa lipsa emoției, psihopații sunt foarte inteligenți (majoritatea are IQ peste limita medie).

Sunt unii psihopați destul de justițiari și pot face fapte bune, deoarece contribuie la imaginea narcisistă pe care o au de întreținut.

Farmecul psihopaților este superficial. Se plictisesc ușor și au nevoie de noi stimulente.

Le place să câștige, sunt foarte competitivi.

Pot fi violenți, dar nu neapărat. Iar dacă ajung violenți, vor vorbi cu o mare ușurință despre actul de violență. În schimb, pot fi foarte calmi în situații extrem de tensionate.

Psihopații sunt foarte buni detectivi emoționali ai stării celorlalți, doar că ei nu le pot simți. Le pot mima foarte bine – dacă au ceva de câștigat din asta. În general, fie le mimează neconvingător, fie foarte bombastic.

Nu își pot asuma responsabilități, deoarece nu îi interesează în mod genuin ceilalți oameni sau fericirea și singuranța lor. Nu uitați: eu primul, eu indiferent ce.

Au toate noțiunile de morală pe care le știi și tu. Înțeleg foarte bine ei care fapte sunt reprobabile și care nu, prin deducție și rațiune, fără a internaliza procesul emoțional aferent. În interiorul lor, ei cred că tu meriți să fii folosit în interesul lor, pentru că te faci vinovat de naivitate, deci prostie.

Psihopații sunt oameni de succes! De ce au succes? Foarte simplu. Psihopații văd oamenii ca pe potențiale prăzi, iar lumea ca pe un teren de vânătoare. Pentru că nu se împiedică de morală ajung unde vor, pe cea mai scurtă cale.

Psihopații nu se vindecă. Nu au cum, în primul rând. Acea parte a creierului răspunzătoare de empatie nu este activă. Ei se nasc așa, nu copilăria marcată de probleme îi face psihopați, doar poate sa o declanseze. În puținele cazuri în care au fost sub tratament psihologic, doar au învățat să fie mai abili.

Dacă vă imaginați că psihopații nu țin la nimeni, vă înșelați iar. Au sentimente, doar că sunt diferite și oricum s-ar manifesta ele, vor predomina tendințele de psihopatie enumerate mai sus.

Profesiile preferate ale psihopaților. Profesii ce țin de exercitarea puterii și controlul asupra altora: CEO, lideri, medici, avocați, actori, polițiști, persoane publice, atleți, politicieni, soldați etc.

Cum poți recunoaște, mai subtil, un psihopat? Foarte mulți, incidental, strecoară într-un discurs verbal sau scris diverse cuvinte legate de psihopatie (nebunie, sclerozare, demență, delir, egocentric, grandios, măreț etc). Sunt oportuniștii nr. 1. Pentru că se plictisesc repede, pot avea diverse gesturi nervoase. Au diferite stări paranoice. Supraexcitația și nevoia de nou se pot manifesta prin stări de euforie. Pot fi speakeri foarte buni, deoarece nu sunt emotivi și iubesc să influențeze sau să manipuleze.

Notă: Mulți psihopați nu știau că sunt psihopați (cazul Fallon):

Cât de uimiți ați fi dacă v-aș spune că cei mai mulți psihopați cred despre ei că sunt persoane bune? Sunt psihopații bolnavi? În viziunea mea, nu. Doar diferiți. Dacă am cataloga așa de ușor pe oricine, am putea spune și că prostia e o boală, că omoară anual mai mulți oameni decât psihopații. Să mai spunem și faptul că societatea încurajează comportamentul psihopat, că ei sunt primii recompensați în multe domenii? Aș putea vorbi la nesfârșit despre psihopați și narcisiști, dar mă voi opri deocamdată aici…

Blog

Cele opt legi pe care nu le (mai) învățăm

Fără scriitor nu există poveste. Și primul lucru pe care-l învață scriitorul e că nimeni nu vrea adevărul. La ce e bun adevărul, dacă nu te ajută de vreun fel? Oamenii vor să fie mințiți frumos. Aceasta e prima lege.

Nu ne pricepem să iubim. Aceasta este a doua lege. De despărțit nici nu mai vorbesc.

Toți oamenii își spun: eu nu sunt ca ceilalți. Și toți au dreptate. Aceasta este a treia lege.

Ne vedem doar pe noi. Așa le-am dat zeilor metehnele noastre. Este mai ușor să iubești pe cineva imperfect. Aceasta este a patra lege. Nu recunoaștem, dar râdem de ei în sinea noastră, crezându-ne astfel mai buni. Avem nevoie să fim mai buni. Aceasta este a cincea lege.

Nu îndrăzni să fii fericit. Nu ți-o va ierta nimeni. Aceasta este a șasea lege.

Nimeni nu vrea să-i fie bine, ci să simtă că trăiește. Când toate îți merg bine, nu te mai poți bucura de nimic. Aceasta este a șaptea lege.

Realiștii râd de naivi că nu văd lumea așa cum este, ci așa cum ar putea fi. Iar lumea așa cum ar putea fi râde de realiști. Aceasta este a opta lege. S-ar părea că am devenit cinică. Sper că așa este.

______________________________________________

Blog

India prin ochii mei sau negrăita frumusețe a haosului

Unii când spun India se gândesc la zeitățile hindușilor, la tuk-tukuri, la Taj Mahal, la Gangele cel sfânt, la caste, la Mahatma Gandhi, la poluare, la Yoga, la karma… Toate acestea fac parte din India, într-adevăr, dar India este mai mult decât o țară, fie ea și una de peste un miliard de suflete. Este haos și mișcare, este mizerie și negrăită frumusețe, este kitch și artă vie. Fie te trezești contemplând India ca pe un tablou din care nu faci parte, fie te regăsești în ea și o iubești cu totul, învățând să te iubești și pe tine cu totul, asta doar după ce India a distrus tot ceea ce credeai că ești, pentru a te putea reda ție. Am avut nevoie de nouă luni de la vizita mea în India pentru a scrie despre ea. Uitându-mă în urmă, amintirile și locurile – nu văzute, ci trăite, se îmbogățesc de noi și noi semnificații, se transformă, dar ceva îți scapă totuși printre degete. O definiție. India nu poate fi definită. Poate că acesta este și motivul pentru care am fost fascinată și de Yoga. Mult mai mult decât o disciplină, este o filosofie a cărei rădăcini se pierd în istoria necunoscută, cea de dinaintea scrisului și a sanskritei.

Mai mult decât obiectivele turistice, unde mă obosea uneori furnicarul de oameni, captam texturi, nuanțe, zbor de pasăre, porți ferecate, mici gesturi și aromele unui loc în care totul devine posibil, deși nimic nu este. India este o frumoasă iluzie, dar așa este și viața.

Cu ce cuvinte să începi a descrie o țară în care nu există regulile „civilizației” (observați ghilimelele, vă rog), iar regulile lor sunt fie ridicole de-a dreptul – precum existența îngrozitoare a bieților daliți – fie înălțător de spirituale, trăind într-o comuniune desăvârșită cu natura și animalele.

Și minciunile! Ești mințit continuu, ca niciunde. Să nu care cumva să chemi un taxi, că poate veni azi, mâine sau niciodată, și nu șoferul lui, care este posibil să se îmbolnăvească brusc și să-și trimită o altă rudă în locul lui, care te va minți – la rândul ei.

Cum să vorbești despre o țară în care există meseria de curățător de urechi?

Ce să scrii despre milioanele de oameni care dorm pe stradă și au doar hainele de pe ei? Despre cei care au ricșă, dar este și locul în care dorm, căci acea ricșă e casa lor?

Cu ce cuvinte să descrii țara care are un loc numit Varanasi, cu un foc ce arde de peste 4 000 de ani, unde daliții se ocupă de incinerarea morților care ard stropiți cu unt de shea, ale căror oase nearse sunt apoi aruncate în apa în care au fost spălați morții, în care oamenii se scaldă și se purifică?

Aici s-a adunat tot ceea ce ne deranjează pe noi și s-a multiplicat, până când India a formulat o întrebare: Știi că poți trăi neavând nimic, deci având totul?

Fie înțelegi India și te închini (așa cum se închină indienii în fața părinților atunci când îi văd, aplecați mult de mijloc), dansezi și râzi, fie vei sta bosumflat că nimic nu merge cum ar trebui, că apa e infectă, că șobolanii trec nestingheriți pe străzi, că ai câțiva și în baie – asta dacă nu vin și șopârlele, că poluarea în Delhi e de trei ori mai mare ca în Beijing, că verși pe stradă din cauza mirosului, că pentru traficul lor s-a inventat cuvântul infernal, că…

Pe mine India m-a făcut fericită: mâncare vegetariană din belșug (neapărat încercați panirul și lassi), maimuțe năstrușnice, vegetație luxuriantă, cultul pentru Mahatma Gandhi, ba chiar și minciunile – de care ai muri de râs, asta în cazul în care nu ai avea vreo urgență, căci și-ar cam pierde din haz, ce-i drept.


Natasa Alina Culea. Autor. Writer
Blog

Martha și George – O piesă de teatru cu fiica lui G. Hagi și fiul cântăreței Nicola

Nu poate trece și această săptămână fără să vă invit iar la teatru. De data aceasta la:

Martha și George, de Ileana Răducanu

  • Cu: Kira Hagi, Jonathan Alexandru
  • Regia: Filip Ristovski

Teatrul Nottara

Fie că vă place să vă delectați în timpul liber cu o piesă de teatru, fie că vă plac poveștile de dragoste tumultoase, mai ales cele cu iz istoric, nu veți regreta venind la Teatrul Nottara pentru Martha și GeorgePovestea romanțată a unei prințese.

Doar doi actori, Kira Hagi și Jonathan Alexandru, au reușit să învie trecutul; au dat viață unor personaje celebre și controversate:

  • Martha Bibescu, născută Lahovary, a fost poetă, romancieră (a scris peste patruzeci de cărți) și politiciană, una dintre primele femei mason ale României, dar, înainte de toate, o femeie cultă, pasională și… foarte frumoasă.
  • Prințul George Valentin Bibescu, cel care avea să-i devină soț în anul 1902, este fondatorul aeroportului Băneasa, el însuși fiind un pilot excepțional. Povestea faimosului cuplu a dat naștere la numeroase bârfe și scandaluri, savurate cu deliciu de public.

Martha s-a căsătorit cu prințul Bibescu la doar 16 ani, el având 25.

Kira și Jonathan au însuflețit personajele insuflând spectatorilor din sala George Constantin emoții contradictorii. Tocmai această polaritate a țesut realismul iubirii lor. Pasiune. Răzbunare. Tandrețe. Gelozie. Solidaritate. Prietenie. Iertare. Dar, mai presus de orice, iubirea care sfidează conveniențele sociale, își schimbă forma și gradul de intensitate, dar refuză să se predea.

Jocul actorilor a fost o frumoasă surpriză.

Ei bine, dacă vă așteptați ca fiica lui George Hagi să fie prețioasă, veți găsi în schimb o tânără actriță foarte talentată, naturală și, sincer, neașteptat de modestă. Jonathan a intrat perfect în rolul prințului Bibescu, începând de la scenele dramatice și până la derapajele unui tânăr privilegiat, dar constrâns și responsabilizat mult prea devreme.

Music and Lyrics: Jonathan Alexandru


Natașa Alina Culea – scriitoare
Blog

Cronică de teatru: Vizitatorul, de Eric-Emmanuel Schmitt (Nottara)

Uneori e bine să-ți urmezi întâi nebunia, apoi rațiunea.

Teatrul Nottara, București

Vizitatorul
de Eric-Emmanuel Schmitt

Regia: Claudiu Goga

Sigmund Freud – Alexandru Repan

Necunoscutul – Marius Stănescu 

Anna Freud – Crenguţa Hariton

Nazistul – Cristian Nicolaie

Scriitorul franco-belgian Eric-Emmanuel Schmitt nu cred că mai are nevoie de vreo prezentare. Cine nu a citit „Cea mai frumoasă carte din lume”, „Femeia în fața oglinzii”, „Milarepa” sau „Oscar și Tanti Roz”, să o facă repejor. Eu știu sigur că voi citi tot ce a scris și tot ce va mai scrie acest autor contemporan prolific. Revenind la piesa noastră de teatru, Schmitt este cunoscut și ca dramaturg, dar și ca regizor. Tot la teatrul Nottara am văzut și Variațiuni Enigmatice, scrisă tot de el, în care joacă tot marele actor Alexandru Repan, cel care în seara asta a fost imaginea vie a genialului doctor Sigmund Freud.

Viena anului 1938 este surprinsă în plină ascensiune nazistă. Apar primele zvonuri despre lagărele de concentrare și despre ororile ce se întâmplă în ele – redate în conversațiile dintre Freud și fiica lui, Anna:

Am auzit că îi bagă pe evrei în niște camere false de duș și de acolo nimeni nu mai știe de ei. Vor face din ei și săpun. Să te speli la cur cu cei pe care-i urăști, original, nu?

Anna Freud este arestată de Gestapo, iar Sigmund Freud, bătrân, bolnav și învins are parte de o vizită neașteptată. A unui nebun? A unui impostor? A lui Dumnezeu? Și nu poate fi Dumnezeu tot ceea ce își dorește să fie?

Ateu convins, Freud împărtășește neașteptatului vizitator din gândurile lui referitoare la credință, Dumnezeu, rațiune, îndoială. Furia lui seamănă cu confesiunea unui pacient care și-a reprimat timp îndelungat suferința:

Iau destule medicamente și droguri! Nu mai am nevoie și de drogul credinței!

Ateul nu mai are iluzii, le-a transformat pe toate în curaj.

Dacă Dumnezeu ar exista, l-aș acuza de promisiune mincinoasă!

Doar imbecilii văd miracole peste tot.

Și tot el exclamă:

Vreau o minune!

Schmitt a ales eternul subiect al îndoielii în această piesă. Nu întâmplător personajul central este Freud, întruchiparea rațiunii și cel care a sondat ca nimeni altul sufletul omului, întemeietorul psihanalizei. Dar, așa cum spune chiar Freud:

Credeți că dacă mă ocup cu alinarea suferinței altora, mă pot scuti de propria mea suferință?

Și, nu. Nimeni nu se poate scuti de propria suferință. Dintre toate nucleele cunoașterii, în filosofie și în psihanaliză se reliefează cel mai bine oscilarea omului între credință și rațiune neangajată teist.

Vizitatorul, poate, Dumnezeu, nu se apără, doar răspunde în fața acuzațiilor lui Freud:

L-am făcut pe om liber. Și ca să facă bine, și ca să facă rău, altfel, ce rost ar mai fi avut libertatea?

Se plânge Dumnezeu de singurătate?

Oriunde m-aș duce dau tot de mine!

Magistral surprinsă în piesa de teatru „Vizitatorul” segregarea omului, plânsul lui neputincios în fața tăcerii lui Dumnezeu.

V-o recomand cu multă căldură!

____________________

Natașa Alina Culea, autoare

Blog

Plouă doi câte doi

Muzica este de două feluri: toate celelalte, pe care dansează trupul, și muzica clasică, pe care dansează sufletul. Și tot ascultând-o, am pierdut noțiunea timpului și a venit potopul. S-au urcat doi câte doi în arcă. Nu și păsările. Ele nu se pot urca sau târî, de aceea sosesc mereu la timp. Doar oamenii se pot târî și-n aer. Și a plutit încărcatura de doi un an și zece zile până-n Ararat. Viața a palpitat în doi și a dat naștere unor alte vieți care doar în doi poate da naștere iar. Dacă nu ar fi fost atât de simplu! De două ori simplu.

Și picurii de ploaie, doi câte doi, ascultă cu urechea lipită de geam Rachmaninoff, înainte de a fi absorbiți de tăcerea pământului.

Dar omul e muzică și potop. Împărțit la doi. Și bun, și rău. Și împărțit. Când înăuntrul lui, când în afara lui.

Am întârziat. Dar ploaia, ca păsările, a venit la timp. Plouă și înăuntrul afarei tale?  

Blog

Din Moldova în Italia, Belgia, Grecia, Tailanda, U.A.E… – Arlechinul călător

Despre superinițiativele și surprizele grupului de lectură Nicio_Zi_Fara_lectura v-am scris un articol pe îndelete AICI.

În articolul de astăzi o să vă încânt grafic cu cele mai frumoase și mai neașteptate inițiative din partea membrelor clubului de lectură. Astfel călătorește „Arlechinul” mai ceva ca o stewardesă 🙂 Călătoria a pornit datorită Kristinei Doba de la ELibraria și a continuat grație Victoriei Donțov, fondatoarea grupului Nicio_Zi_Fara_Lectura către membrele grupului, în toate colțurile lumii.

Realizatoarea clipului si membra a clubului Nicio_zi_fara_lectura: Diana Barovschi Clubul de lectură Nicio_Zi_Fără_lectura – fondatoare Victoria Dontov https://www.facebook.com/victoria.don… https://www.facebook.com/groups/31864…
Victoria Dontov – Nicio_Zi_Fara_Lectura

Vă mulțumesc pentru toate fotografiile și clipurile realizate din preaplin sufletesc și dragoste pentru carte!

Mai multe despre Nicio_Zi_Fără_Lectură:

Grupul de Facebook

Pagina de Facebook

Blog

O zi din viața lui Cupidon

O zi din viața lui Cupidon

Mi-a expirat buletinul, se gândește Cupidon ridicându-se în capul oaselor. Iar vor râde de numele meu alea care locuiesc în spatele ghiseelor de sticlă. Eros-Cupidon-Amor – ce nume tâmpit! Zici că m-a făcut maică-mea cu Dionis, nu cu Marte. De nu m-ar suna azi, să-mi facă creierii pane cu poveștile ei amoroase și să-mi reproșeze că nu o sun mai des!  Dacă nu era maică-mea, era o… Haide, lasă, că-i maică-mea la urma urmei.

Aruncă un ochi în căsuța de e-mail și oftează. Plină și ea ochi. Plânsete, plângeri și alte cuvinte cu p.

Fix de ce aveam nevoie pe mahmureala asta! își trece el mâna prin păr. S-au învățat să aștepte totul de la mine și ei să nu facă nimic. Să stea în casă și să aștepte să zbor eu până la ei, să am noroc să găsesc geamul deschis, să se nimerească o pereche potrivită prin apropiere, dar să nu fie instalatorul, să fie soare afară, să se audă muzica sferelor, să le dau și flori, eventual… Da’ cine sunt eu? Sluga lor? Și dacă mai greșesc și eu, ca tot zeul, din când în când, gata, s-a făcut gaură-n cer și-alta-n pământ, plâng, mor, se duc la ghicitoare, se sinucid. Cine se mai sinucide, domnule, în ziua de azi din iubire? Abureli.

Își târșâie pașii în papucii cu puf ai maică-sii și intră-n baie.

Da’ ce praștie m-am făcut aseară, constată el uitându-se-n oglindă. Cine m-a pus să amestec băuturile? Ce mufă explodată am, se strâmbă el. Nici nu mă mir că n-am reușit fără arc să o vrăjesc pe roșcata aia urcată pe șasiu.

Se așază în fața laptopului. Se irită mai tare.

Da’ bine, mă, mureați dacă nu-l băgați în cc și pe Zeus? Încă o zi de căcat, concluzionă. Iar arcul, iar săgețile, iar dramele. Îi pasă cuiva de declinul meu? Nu mai sunt trendy demult, deci să mă mai scutească! O să-mi rup arcul și săgețile pe genunchi, să văd ce naiba faceți fără mine, nerecunoscătorilor!

_________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Femeia cu secrete și bărbatul fără umbră

Femeia cu secrete și bărbatul fără umbră

Se crede lesne că femeia are secrete, dar aproape că nimeni nu crede că sunt bărbați fără umbră. Din aporia asta vom începe noi povestea. Se zice că nici poveștile nu mai sunt ce au fost, pentru că nici ele nu mai încep cu „A fost odată ca niciodată”. De fapt, majoritatea poveștilor se repetă, nu este ca niciodată, ci ca întotdeauna, ele se repetă și se repetă, fiind cumva o versiune prea puțin modificată a celorlalte povești trăite. Dacă ar fi să o spunem pe șleau, poveștile ar trebui să aibă mai puține minciuni. Firește, minciunile nu deranjează așa cum deranjează adevărul aruncat peste față ca o mănușă albă. Ia tu minciunile dintr-o poveste, să vezi ce te vor mârâi oamenii, dezvelindu-și gingiile ca ambalajele de cadouri. Ei bine, povestea noastră nu are nicio minciună în ea, deși, trebuie să recunoaștem, nu are nici vreun adevăr. Cum așa? Foarte simplu. Pentru că este scrisă pe linia subțire, ca o liță, aflată între adevăr și minciună. Femeia cu secrete se balansa pe linia asta, ca o balerină în plină furtună pe mare. Ca după orice furtună, au rămas pe țărm o mulțime de lucruri: un pantof fără șiret, un ceas fără limbi, o sticlă fără mesaj, un tort fără cireașă, o bancă fără bătrâni, o poveste fără final și, bineînțeles, un bărbat fără umbră. Cum a rămas el fără umbră? Păi, fugind mereu de el foarte repede, până și-a ostenit într-atât umbra, că a rămas în urmă și s-a dezis de om ca oricare înger. Femeia cu secrete, trebuie să precizăm de pe acum, avea mai multe secrete câți purici are un câine în blană, deși secretele ei nu țopăiau pe ici pe colo, ci stăteau mute ca un pește. De atâtea secrete, ea nu mai putea să meargă, darămite să fugă, că tare greu e să duci secrete, și mirată a fost când a văzut un bărbat care putea doar să fugă. S-au așezat pe banca goală și au mâncat din tortul fără cireașă. Norocul lor a fost că timpul a respectat ceasul fără limbă și s-a oprit și el. Pantoful fără șiret nu simțea lipsa șiretului, pentru că fusese demult de tot la închisoarea de pantofi și îi fusese strașnic de teamă să nu se spânzure în cutia de pantofi cu el. Și pentru că ați înțeles deja că această poveste nu va avea un final, probabil vă întrebați cum a rămas cu sticla fără mesaj. Și nu are niciun sens să vă spun ce s-a întâmplat mai departe, pentru că nimeni nu știe. Unul dintre puținele adevăruri este că nimeni nu știe ce va fi.

Blog

Inițiative admirabile: Clubul de lectură (Nicio_Zi_Fără_Lectură), cu Victoria Donțov

Mi-am făcut un obicei din a scrie pe blog despre cele mai frumoase inițiative culturale, despre oamenii care fac eforturi reale pentru a susține arta, cartea și spiritul românesc. Astăzi vreau să vă vorbesc despre Clubul de lectură Nicio_Zi_Fără_lectură, despre fondatoarea lui, Victoria Donțov, precum și despre membrii acestuia. Trebuie să menționăm că acest club a luat naștere în Rep. Moldova datorită dorinței de a promova valorile culturale românești. Ce poate fi mai frumos?! Eu am aflat despre Clubul de lectură grație Kristinei Doba, fondatoarea ELibrăria. Mulțumită lor, romanul meu, „Arlechinul” circulă prin Europa, fiind citit de membrele clubului, care și realizează niște fotografii de carte minunate.

Victoria Donțov, fondatoarea clubului Nicio_Zi_Fără_lectură

Victoria, Cum a luat naștere clubul de lectură Nicio_zi_Fără_Lectură?

Victoria Donțov: Ideea de Club era în căpșorul meu de câțiva ani buni, dar nu eram sigură că oamenii au nevoie de asta într-o eră a tehnologiei.
Anul trecut mi-am propus în luna octombrie să nu am nici o zi fără lectură pentru a putea transforma asta într-un obicei. Din cauza rutinei, nu-mi prea reușea, deși am fost mereu îndrăgostită de cărți. Apoi am venit cu ideea de a întreba pe facebook de prietenii mei cine mai vrea să avem un octombrie cu #nicio_zi_fără_lectură. Spre surprinderea mea, s-au înscris în Campania de Promovare a Lecturii 50 oameni. Am format un grup pe facebook unde monitorizam și ne inspiram unul pe celălalt cum și dacă ne reușește să citim câte puțin sau mult, nu conta, important în fiecare zi. La sfârșitul Campaniei am organizat “O seară cu vin și cărți” cu participanții și 2 tineri scriitori din orașul Orhei. Acea întâlnire mi-a dat aripi și pe 15 decembrie 2018 am lansat Clubul #nicio_zi_fără_lectură.

Cine sunt fondatorii acestui club, Victoria?

Victoria Donțov: Fondatoarea sunt eu și toți membrii Clubului de lectură 🙂

Câți membri are clubul de lectură?

Victoria Donțov: Membrii grupului-club sunt puțin peste 500.

 
Ce proiecte minunate de viitor aveți? Care este activitatea pe care o desfășurați în cadrul acestei comunități?

Victoria Donțov: Proiectele de viitor vor fi în mare parte continuitatea celor din prezent:

1) Evenimentul lunii – în fiecare lună, Clubul organizează câte un Eveniment offline, cu oaspeți și invitați sociali precum: scriitori, actori, interpreți și alte personalități, pentru a vorbi despre viață, cărți și valorile umane.

2) Cărțile lunii – unde numărăm câte pagini citim împreună în fiecare lună.

3) Cărțile Călătoare – mai multe cărți ale scriitorilor noștri călatoresc prin lume, pe la membrii Clubului din Diaspora.

4) Diaspora citește românește 100% – cu ajutorul partenerilor, Clubul expediază seturi de cărți în orașele și țările unde avem membri – pentru a promova limba și cartea românească.

5) Donează cosița – primește o carte – un proiect în colaborare cu Comunitatea Run Pink Moldova, unde încurajăm să se doneze cosița pentru a putea ajuta femeile bolnave de cancer la sân și în schimb primesc o carte. Ajutăm și promovăm.

Donează cosița, primește o carte

6) De Crăciun mai vreau o Carte – proiect pentru membrii Clubului. Își dăruiesc cărți și daruri mici de Crăciun unul altuia fără să știe de la cine primesc, află odată cu cadoul primit.

Planurile de viitor sunt mai multe. Dorim să ajungem în cât mai multe țări și orașe cu evenimentele și scriitorii noștri. Si în grupul nostru dorim să atragem cât mai mulți oameni pe care să-i motivăm sau cu care să motivăm.


Cum a schimbat acest club de lectură viața membrilor săi?

Victoria Donțov: Vom lăsa chiar membrii clubului să răspundă la această întrebare:

Mariana Farrell Salut. Eu nu-mi pot imagina o lume fără cărți, fără lectură, fără oameni minunați de la care ai ceva de învățat. Clubul #nicio_zi_fără_lectură pentru mine este locul unde mă simt relaxată, unde revin cu bucurie în fiecare zi să văd o poză cu cărțile altor membri, recenzii sau recomandări. Când deschid pagina clubului, simt emoții similare la fel cum aș deschide ușa caselor unor oameni dragi sufletului meu.

______

Diana Barovschi: Când eram adolescentă, am descoperit dragostea pentru cărți. Dar… am dat-o uitării pentru o alta dragoste, dragoste pentru Familie.
Datorită acestui club, mi-am trezit din nou, marea dragoste de a citi. O fac mereu când am timp: în drum spre muncă, dimineața pana la 10, seara înainte de somn. Iar dacă o carte e foarte interesanta, ma dezlipesc foarte greu de ea. Am descoperit oameni noi, care mi-au devenit prieteni dragi sufletului!
M-am înscris la biblioteca de lângă casă, cred ca tot a fost un ghiont din adâncul sufletului datorită clubului. Acum nu mă mai văd fără o carte în mână în timpul liber.

______

Silvia Motoc:  Cărțile întotdeauna au facut parte din viața mea… însă, clubul #nicio_zi_fara_lectura mi-a înrădăcinat și mai mult această plăcere. Iubesc să citesc. Aderând la acest grup, mi-am dorit să-i inspir și pe alții să citească mai mult, dar nu știu cât de mult îmi reușește acest lucru! Cert e faptul că prin cărți poți vedea orice și poți merge oriunde! Drept dovadă, clubul nostru iubit, prin cărți ne-a unit și pe noi, membrii, astfel devenind o familie!

______

Violeta Capatana-Leahovici:  Mereu am iubit lectura. Iubeam să citesc. Printre toate treburile pe care le aveam de îndeplinit acasă mereu îmi făceam loc pentru o lectură. Dar grijile și rutina au rolul lor în viața de zi cu zi. Nu mai găseam timp sa citesc și nici pentru a mai compune vreo poezie (lucru care mai înainte ma inspira). Datorită acestui grup am început din nou sa citesc. Vazând atâtea recomandări, atâta aventură și entuziasm din partea membrilor mi-a venit setea de o carte. Mulțumesc mult pentru ca sunteți atât de receptivi/receptive și oferiți o energie pozitivă și o nouă suflare iubitorilor de cărți!!

______

Elena Vorotneac: Mai bogați.

_______

Aurica Simanov: Cartea, pentru mine, este un refugiu din prezen, din rutină. Și tu singur ești acel care decizi ce refugiu poți alege: trecutul, prezentul sau viitorul. Clubul #nicio_zi_fara_lectura e un motoras care ne activeaza, atunci cand rutina ne da peste cap… e un clopoțel ce mereu ne amintește ca nicio zi să nu treacă fără lectură. Și lucrează foarte bine motto-ul, precum și postările, îndemnurile! Mersi, Victoria Donțov, pentru această șansă frumoasă și necesară.

______
Diana Popa
: Pentru mine clubul #nici_o_zi_fara_lectura e ca o familie, unde ne împărtășim cu drag bucuriile lecturii, e locul unde mă regăsesc și mă simt bine. Cărțile pentru mine sunt refugiu și relaxare, iar fiecare ediție a clubului e o întâlnire de suflet. Deja nu-mi închipui o zi fără clubul #nici_o_zi_fara_lectura!

______

Dumitrita Banari: Clubul #nicio_zi_fără_lectură m’a fermecat enorm chiar de la prima lansare din Decembrie 2018. M’a surprins atât de mult prin simplul motiv ca nici o dată nu știi la ce să te aștepți la fiecare întrunire a acestui club. Dar chiar și cu ajutorul grupușorului, am avut ocazia să cunosc persoane minunate și autori conteporani foooarte talentați și mai ales din Orheiul nostru scump. Citeam și înainte mult, acum însă am ocazia să îmi împărtășesc alegerile în materie de lectură, dar și să mă inspir cu maare drag de la ceilalți membri ai grupului. Deja suntem o comunitate și după mine, inspirăm alți oameni să aleagă frumosul și utilul, pentru relaxare. Aici e depus mult suflet, mai ales de Victoria Donţov care îi mulțumesc pentru această idee minunată și transformată în realitate

______


Svetlana Matvievici
 Chiar dacă nu sunt foarte activă în grup, mereu când văd vreo postare mă gândesc la cărțile abandonate pe noptieră. A devenit o sursă de inspirație și motivație în plus. Participarea la #cartracalatoare3 m-a făcut curioasă să citesc impresiile din acel carnețel care călătorește împreună cu cartea. Admir dedicația și implicarea adminelor și le doresc tuturor cât mai mult timp pentru lectură.

Mai multe despre Nicio_Zi_Fără_Lectură:

Grupul de Facebook

Pagina de Facebook

La cât mai multe astfel de inițiative, Nicio_Zi_Fără_lectură. Vă mulțumesc pentru că existați frumos!

Natașa Alina Culea

__________

Blog

Vă invit la teatru! Iar! „Cumetrele” – Nottara

Cum să petreci o seară încântătoare? Când ai râs ultima dată? Haide, la teatru cu tine! 🙂

În seara asta am văzut o piesă excelentă la teatrul Nottara, pe care o recomand cu brațele deschise:

Cumetrele
de Michel Tremblay

Piesa Cumetrele nu este doar o comedie, deoarece m-a emoționat în repetate rânduri, determinându-mă să regândesc complexitatea naturii umane, a imperativelor noastre afective. Ultima scenă mi-a amintit de „Avarul” lui Molière. Cum ne agățăm noi de ceea ce considerăm de drept al nostru… Frumusețea teatrului atinge sublimul atunci când rolul actorilor ne amintește de rolul pe care-l jucăm noi, fiecare în viața lui, secundar în viața altora.

Regia: Corina Dragomir
Distribuția:
Germaine Lauzon – Ada Navrot
Linda Lauzon – Mihaela Subţirică
Rose Ouimet – Daniela Minoiu
Lissete de Courval – Ioana Abur
Marie-Ange Brouillette – Anca Bejenaru / Laura Vasiliu
Des-Neiges Verrette – Raluca Tiţa
Therese Dubuc – Cristina Casian
Olivine Dubuc – Alexandru Mike Gheorghiu
Angeline Sauve – Corina Dragomir
Rhéauna Bibeau – Laura Anghel
Lise Paquette – Marina Palii
Pierrette Guérin – Raluca Gheorghiu

Scenografia: Mihaela Popescu
Mişcarea scenică: Maria Mitrache Bokor
Tradaptarea: Petre Bokor

Replici geniale:

„În viață trebuie să ne simțim bine, chiar dacă ne vor prinde până la urmă”

„Sunt întoarsă pe dos, am călduri”

„Un uragan nu poate să mă împiedice să joc Bingo”

„Am intrat pe ușa din dos, dar vreau și eu să ies pe poarta mare”

„Vreau perii de veceu cu pisici”

Jocul actorilor a fost remarcabil, dar n-am putut să nu remarc timbrul vocal aparte al actriței Cristina Casian.

Un mic video:

Foto credit: Teatrul Nottara
bty

__________________

Natașa Alina Culea (autoare)

Blog

The day I met God – sau întâlnirea mea cu Mihail Șișkin

Nu mi-am dat seama cât de evidentă era fascinația mea pentru Mihail Șișkin decât când am primit mesaje de la doi scriitori, să mă duc neapărat la Ateneul Român pe 8 octombrie.  (Tare le mulțumesc!) Ceea ce am și făcut cu mare fervoare.

Lume multă! Lume care trăiește literatură. Cum a spus și Șișkin: dacă ne pregătim de înmormântarea literaturii, atunci se pare că e o petrecere a naibii la ea.

De ce Șișkin? Ce are el altceva decât ceilalți scriitori pe care i-am citit? În primul rând, am început să-l citesc neștiind nimic despre el. Îmi aduc aminte de primele lui cuvinte dintr-o carte, cum dădeam foile și eram buimăcită de genialitatea scrierii lui. Nu înțelegeam cum de a găsit cineva simplitatea absolută a scrisului conținând complexitatea absolută. L-am găsit viu, răvășitor, uman. Nu prea îmi pasă de premiul Nobel, căci ar fi o onoare pentru ei să i-l ofere, și nu invers.

Dacă scriitorul este copleșitor, oratorul se ridică la aceleași așteptări, discursul lui fiind, așa cum mă așteptam, existențialist și ludic.

Nu voi reda micuța conversație cu el, dar îmi voi aminti ultima lui replică: Natasha, you made my day!

Hmmm… și câteva fotografii de la eveniment. Nu aș fi avut nicio fotografie dacă nu mă întâlneam neîntâmplător cu Alia Ana, o fată foarte frumoasă pe care am cunoscut-o la lansările mele de la Gaudeamus. Mulțumesc, Alia!

Dragii mei, cumpărați toate cărțile lui și să ne bucurăm că trăim în acest contemporan nebun în care există și oameni, și genii.

Foto credit: Curtea Veche
Foto credit: Curtea Veche

__________________

Natasha Alina Culea – author

Blog

Cine are nevoie de adevărul cui?

Cine are nevoie de adevărul cui?

Vrând să atingem stelele cu mâna, trec ani ce nu pot fi numărați decât ca pe mătănii; și fiecărui an trecut îi ținem lumânarea aprinsă. Și, iată, în timp ce noi învățăm să trăim, pământul vrea să ne învețe rostul tăcerii. Clepsidra vieții este o fântână cu gura deschisă spre cer, dar o fântână fără burduf sau, poate, doar ascuns. Prea ocupați, și noi ne ascundem unii de alții, ca de colindători, și doar când trebuie să traversăm strada ne ținem de mână. Și-atunci evităm să ne privim în ochi, ca nu cumva să ne legăm unii de alții mai mult decât ar fi convenabil. Convenabilul acesta îl socotim la gramaj, ca marmelada odinioară. Când aripa nopții ne atinge, ne întrebăm ce-i cu adevărat al nostru. Deținem și altceva în afara zilei de ieri? Apoi numărăm oi în care stau, și ei ascunși, lupii. În orizontul dimineții ne trezim pe aceiași ghimpi plantați de noi ieri. Cine i-o fi pus aici? ne întrebăm în timp ce bem cafeaua din pastile sau cu pastile.

Blog

Ce este fericirea?

Ce este fericirea?

În primul rând, să stabilim faptul că dacă s-ar cunoaște secretul, nu ar mai fi secret, nu? Dar dacă nu e niciun secret, ci ceva foarte simplu?

Ideea acestui articol a pornit de la o postare de-a mea pe Facebook:

Nu cred că poți începe o demonstrație fără precizarea de bază:

Ce este fericirea?

fericire sf [At: (a. 1702) LITURGHIE, ap. GCR I, 334/ Pl: ~ri / E: ferici1 Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină Si: (învferice (4), (învfericie, (învfericință. 2 (ÎlavDin ~ Printr-un concurs de împrejurări favorabile. 3 (Fig) Persoana sau obiectul care procură fericirea (1).

Fericirea, după cum aflăm din DEX, este o stare de spirit, pe care nu cred că am putea să o avem mereu, nu de alta, dar am înnebuni de fericire și ne-ar deranja puțin cămașa legată la spate. A doua concluzie logică este că putem fi fericiți doar cu pauze. Știm deja că deși lucrurile materiale ajută, sunt vedete cărora nu lucrurile materiale sau respectul, admirația, mariajul… (fill in the blank) le lipseau, și care, cu toate acestea, s-au sinucis, și nu de prea multă fericire. Sincer, nu cred că există oameni mai fericiți decât îndrăgostiții. Problema cea mare este că și această stare nu durează foarte mult. În general, câțiva ani – dacă ești norocos.

Fotografie reală, da, se poate 🙂

Dar dacă am schimba definiția fericirii? Atunci ar putea dura cât vrem noi, nu?

Dacă fericirea ar fi faptul că respiri? Dacă fericirea ar fi o înghețată? Sau să bei o ceașcă cu cafea alături de un prieten? Dacă fericirea ar fi o dezmierdare? Dacă fericirea ar fi o călătorie cu trenul? Dacă fericirea ar fi să te uiți la stele?

Dacă fericirea înseamnă să găsești ciuperci?

Sau să dai mâncare porumbeilor?

Sau să te prostești?

Să râzi cu un prieten…

Are puterea o definiție să ne facă fericiți sau nefericiți? Eu spun că da.

Concluzia? Îndrăgostește-te, prelungește-ți starea de îndrăgostire și îmbogățește-ți definiția fericirii (cum vrei tu)! Fericirea poate fi simplă? E doar o definiție! Schimb-o!

Bye, bye old definition of happiness!
Blog

De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?

Dumnezeu există pentru că oamenii sunt nefericiți, căci doar în suferință ne rugăm noi. De altminteri, nu știm prea bine ce ne face fericiți. Altfel n-am fi inventat numerele, care au început să ne măsoare zilele rămase pe pământ, nici armele și nici comparațiile. Oamenii s-au priceput dintotdeauna să-și atingă scopurile, dar nu și să fie fericiți, căci fericirea presupune ca fiecare om să se cunoască pe el însuși. Nefericit este cel care aleargă după ideile altora despre fericire!

— Fie trăim, fie suntem fericiți! spun oamenii când se trezesc.

Și apoi trăiesc. Și de atâta trăit, și de atâta fugă, unii și-au pierdut umbra pe drum.

Adevărul a căzut de pe tron, ca un rege suduit de popor, și a devenit demodat. Azi oamenii iau ce-i sacru și-i schimbă sensul cum vor ei, ca să-și justifice fărădelegile. Astfel, fără Dumnezeu, fără adevăr și fără speranță oamenilor le rămâne doar ziua de astăzi, pe care trebuie să o jupoaie de piele ca pe un șarpe și să o lase spânzurată-n drum, de un stejar mort.

Ateii gnostici strigă:

— Să coboare la noi, că doar n-o să ne urcăm noi la El! Să vină aici, să-L vedem și noi, să ne demonstreze cu acte cine este și să-L răstignim încă o dată!

Dar chiar și aceaștia, la prima spaimă, spun: — Doamne-ajută!

Lângă Babel sau, poate, lângă zidul Ierusalimului, ce stă să cadă în sus, un agnostic se sfădește cu un credincios:

— Demonstrează tu că există!

— Demonstrează tu că nu există!

Și pentru că n-au știut să facă, acestea fiind zise, a venit greul, căci, de cele mai multe ori, cel mai greu este să nu faci nimic.

De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?

______________________

NATAȘA ALINA CULEA