Arlechinul

Arlechinul – al șaselea roman scris de Natașa Alina Culea. Editura Librex

Fragment din romanul ARLECHINUL

După o lună în care Maxim nu a fost revendicat de nimeni, toți circarii îl considerau deja unul de-l lor, încă un copil adăugat familiei numeroase a neobositului Galaxy. Autoritățile s-au oferit, într-un final, să li-l ia de pe cap și să îl mute la un orfelinat din Avignon, dar Elda nici nu a vrut să audă de așa ceva și a început formalitățile de adopție cu sprijinul oficial al unei cunoștințe mai vechi de-a lui Patty Bell. Așa a devenit mamă la 40 de ani ghicitoarea în Tarot, cea cu multe inele pe mâini și puțin cam prea grasă, de o carnație care încă mai avea elasticitatea cauciucului și culoarea pielii asemănătoare cu a untului danez. Toată lumea o respecta pe Elda și originile ei de vrăjitoare celtică. Dacă era așa sau nu, nu se știe, cert este că nimeni nu a spus altceva vreodată, ea beneficiind de respectabilitatea persoanei care a stat mai mult de douăzeci de ani sub cupola circului și căreia i se cerea mereu sfatul în orice privință. Atunci când Elda nu știa ce să le spună, deschidea pur și simplu cărțile de Tarot și le interpreta așa cum simțea în ziua respectivă, convinsă fiind că Tarotul nu o mințea niciodată. Betty, prietena ei cea mai bună, a pus și ea umărul la creșterea lui Maxim, care putea fi destul de solicitant uneori. Betty fusese dansatoare pe sârmă, dar un reumatism insistent și vremelnic a scos-o din reprezentații înainte să împlinească 28 de ani. Acum ajuta mai mult pe la bucătărie și cosea vestimentația tuturor, cârpind ciorapi sau lipind paietele de pe costumele acrobaților. De mai bine de zece ani își petrecea toate serile cu Elda și, mai nou, cu Maxim, care creștea având o oarecare teamă de o singură persoană: Zuberi – bărbatul de oțel, africanul care-l impresiona prin expresia severă a chipului neclintit și culoarea de abanos a pielii, sub care se reliefau cei mai pronunțați mușchi pe care băiatul îi văzuse vreodată. Zuberi a fost mult timp eroul lui. A ajuns să îi cunoască pe toți circarii, unul câte unul, deși stătea cel mai mult pe lângă poalele fustei celei pe care a început să o considere adevărata lui mamă, Elda. Îl tot bătea la cap și pe Veles, magicianul, să îl învețe numere de magie, deși acesta insista cu același truc cu moneda, nedorind să-și dezvăluie secretele omulețului insistent, care îi era deja drag, dar nu îndeajuns de drag încât să-i transmită tainele sale bine păzite.

— Veles este un magician adevărat, Elda?

— Este un magician atât de bun încât probabil a ieșit din lampa lui Aladin. Nimeni nu știe de unde vine. Ba mai mult, nici noi nu reușim să ne amintim când a sosit el la circ sau în ce împrejurare. Vezi, Maxim? Circul este fascinant și mereu va fi așa. O să crești fericit aici, a adăugat ea mulțumită de decizia luată.

În lumea nouă a circului, băiețelul s-a schimbat subit. A început să vorbească cu Elda, mai întâi câteva cuvinte pe zi, apoi fraze întregi, după care, nimeni nu a mai scăpat de vorbăria lui veselă și neostenită. Transformarea era spectaculoasă, deși nimeni nu și-o explica sau doar aparținea circului cu adevărat și tocmai își găsise locul pe lume. Elda era cea mai fericită dintre toți și a considerat această metamorfoză semnul divin de care avea nevoie ca să-și justifice lipsa de implicare în căutarea părinților lui biologici.

— Dar Oceania cu Terra au același tată, Elda? o întreba băiețelul.

— Îhâm…

— Și aceeași mamă?

— Firește.

— Și mama lor avea o altă soră geamănă?

— Băiete, îmi faci capul tobă. Parcă-mi plăceai mai mult mutulică așa.

— Ce înseamnă mutulică?

— Un mut mai mic.

— Îhâm… a imitat-o Maxim imediat.

— Dar Panthera de ce nu are două pantere, dar are doi tigri? continua el șirul ecuațiilor cu necunoscute.

Panthera era o dresoare oacheșă de care Maxim s-a îndrăgostit cu inocența anilor lui. Se ducea zilnic să o vadă cum îmblânzea cei doi tigri siberieni: pe Hex și pe Tezeu. Era răpitoare, într-adevăr. Machiată strident, cu bustul opulent și mișcări senzuale ale corpului, era poate cea mai atrăgătoare femeie din tot circul. Ursa, dresoarea lui Teddy, ursul, era marea ei rivală. Cele două nu se sufereau una pe alta și totul pornise demult, demult, de la un buchet de flori trimis din greșeală de către un admirator al Pantherei, Ursei. Între ele domnea necruțător zeul războiului, Marte, iar vorbele celor două femei îi erau săgețile și prefăcătoria lor îi era scutul divin.

— Dar de ce îi cheamă așa de neobișnuit? De ce nu se numesc Jean sau Alain?

— Pe cine? Ce? întrebă nedumerită Elda, neimplicată în firul discuției.

— Pe Hex și pe Tezeu.

— Ce e neobișnuit în asta? se prefăcea Elda mirată pentru a-i alimenta curiozitatea copilului.

Dar Maxim nu renunța cu una cu două. Avea 1001 de întrebări doar într-o zi.

— Și Leo? Pe el de ce îl cheamă așa? Unde este fundul lui Leo? L-a mâncat un leu și acum se plimbă prin junglă cu fundul lui Leo în stomac?

Elda voia să râdă cu lacrimi, dar s-a prefăcut că are mai multă treabă decât avea în realitate ca să scape de întrebările băiatului, care curgeau necontenit. Leo era, evident, un dresor de lei, un italian care era mai tot timpul nemulțumit și bombănea din te miri ce. Adevărata cauză a frustrării lui era însă bucata lui lipsă de fund – așa cum remarcase băiețelul – partea stângă sfâșiată de o leoaică în urmă cu câțiva ani. Nu rămăsese atât de supărat că îi lipsea o parte din fund, ci pentru spectacolul ridicol pe care l-a oferit în cadrul reprezentației. Nu putea să uite durerea care l-a sfâșiat într-o clipită și sângele ce șiroia din el, în timp ce unii spectatori se prăpădeau de râs pe băncile din jurul arenei. Omorâse leoaica în acea noapte și fusese aspru pedepsit de către directoarea Patty Bell care  a vrut să-l gonească din circ pentru totdeauna, cu tot cu fundul cărpăcit și fără vreun alt talent cu care ar fi putut să se întrețină. A fost iertat cu greu, după ce un an de zile și-a ispășit pedeapsa de a curăța toate excrementele animalelor. Și-a dresat un alt leu, un mascul de data aceasta, pe portocaliul și fiorosul Dante. A rămas însă marcat de experiența avută, spunând la toată lumea că femeile și femelele sunt periculoase și nedisciplinate: pericoloso!

*

După fiecare reprezentație a circului Galaxy, seara se adunau și spuneau glume deochiate și povești neadevărate. Crescând, Maxim a aflat povestea fiecăruia, mai puțin a magicianului Veles, care se încăpățâna să rămână un mister pentru toată lumea. A făcut cunoștință cu Bayar, tătarul din Astrahan care arunca flăcări ca un dragon, fără a păți nimic, de care era pur și simplu fascinat. Bayar fusese un lăptar în țara lui, care a fugit de acasă pentru a scăpa de bătăile tatălui lui și se alăturase circului destul de târziu, când avea 16 ani. A aflat și povestea lui Zuberi, omul de oțel, cel care putea trage cu dinții o greutate de o tonă, pe cel care arunca greutăți ca și cum ar arunca floricele de porumb sau căra cu ușurință un cal în spate.faff41d521dccea196b20633aa2143cc

Zuberi se născuse într-un sat african de la marginea Ghanei, alungat fiind din satul lui de doi jaguari trimiși de către vrăjitoarele Voodoo să atace sătenii și să le decimeze animalele sau măcar așa s-a vuit prin împrejurimi. Vrăjitoarele și șamanii erau mai periculoși în Africa decât gheparzii și jaguarii cu ochii roșii. Chiar și mătușa lui Zuberi era din familia lui Marie Laveau[1], cea care venera spiritele Loa. Mătușa lui era și ea preoteasă Mambos și a aruncat asupra satului vecin un wangas[2], în numele Șarpelui[3]. De câte ori Zuberi îi povestea lui Maxim despre Africa, băiețelul încremenea în jurul focului, văzând cu ochii minții jungla africană, oamenii negri și vrăjitorii care levitau noaptea, îmblânzind fiarele sălbatice și incantând spiritele primejdioase ale junglei.

face+photography+vintage+kids

Alteori, Maxim își petrecea timpul cu Terra si Oceania. Acestea, identice ca două picături de apă, erau diferențiate doar de-o pârdalnică de aluniță apărută pe lobul urechii Oceaniei, ca o insulă ivită după ce a scăzut nivelul apei în anotimpul secetos. Ambele se bucurau de compania băiețelului și de admirația lui naturală față de tot ceea ce vedea, fără preferințe. Ceea ce ele nu băgau de seamă era că Maxim, deși mic, complimenta pe toată lumea, depistând vremelnic cel mai rapid mod de a căpăta favoruri și de a manipula emoțional oamenii din jur, făcându-le pe cele două surori să se simtă speciale. Ca toate femeile, și cele două erau emotive și vulnerabile, datorită spiritului feminin matern înnăscut dar și a lipsei de simț practic. Maxim știa că  emoționalul femeilor prima adesea rațiunii și aplica același tratament tuturor sufletelor feminine pe care le întâlnea. Circarii le deosebeau pe gemene doar după alunița cu pricina, și probabil era destul de iritant pentru cele două surori să vadă privirile celor din jur zăbovind mereu pe urechea lor, în căutarea miniaturalei diferențe. Desigur, numele lor reale nu erau Terra și Oceania, le chemau Ashnaa și Ashni, dar toți performerii aveau nume împrumutate care după o vreme li se păreau ale lor. Ba chiar s-ar fi simțit jigniți dacă le spuneai altfel, reamintindu-le de o existență, în general, mizeră, cea de dinaintea gloriei și aplauzelor. Până la urmă, cum ar suna un anunț precum „Marele Magician John vă va uimi în reprezentația din seara aceasta!” sau „Surorile Beth și Martha vă vor șoca în noaptea nopților!”? Lipsa unor iubiți constanți le-a format diferit purtarea gemenelor, echilibrate doar în exercițiile prestate în numerele lor, în realitate, una fiind destul de iritabilă și puțin răutăcioasă, iar cealaltă căzând mereu într-o melancolică pasivitate ca a celor care renunță să mai creadă în dorințele lor sau să creadă că ar putea fi îndeplinite vreodată. Ăsta era impactul singurătății și a sexualității înăbușite ale celor două tinere, spre deosebire de modul general de recunoaștere al unui burlac de rând, care, de multe ori putea fi depistat olfactiv sau vizual după aspectul neglijent, uneori însoțit de un miros de casă cu ferestre nedeschise, rufe nespălate la timp și țigări.

Vintage Creepy Clowns (1)

În primii ani ai circului, Maxim se juca foarte des cu o altă fetiță, cu doi ani mai mare ca el, dar mult mai înceată la minte. Se numea Melly și era copilul din flori al unei bicicliste de o moralitate mult prea îndoielnică, chiar și pentru circari. Cum maică-sa nu prea se sinchisea de ea, Elda se ocupa de ambii copiii, confecționându-le jucării din cârpe, mașini de lemn sau răsfățându-i cu bomboane vanilate și fursecuri cu migdale și prune uscate. Cei doi copii nu aveau mai nimic în comun, în afară de vârsta fragedă: Maxim era ager la minte și zvăpăiat, pe când Melly era cam netoată și fără vreun interes anume pentru nimic în afara mâncării. Când fetița abia reușise să învețe să citească și să scrie câteva litere, Maxim citea volume destul de groase de aventuri, puse la dispoziția lui de Veles, probabil printr-o altă magie misterioasă de-a lui.

Copilăria lui Maxim a fost memorabilă, presărată de călătorii neobișnuite și experiențe extraordinare, iar adeseori, în visele lui se amestecau maimuțele cu câinii și papagalii, dresorii de cai cu echilibriștii sau înghițitorii de sârmă cu balerinele de la Galaxy. Universul flamboaiant al circului înghițise trecutul de care el oricum nu dorea să-și amintească.

_____________________________________

[1] Celebră practicantă Voodoo din secolul al XIX-lea.

[2] Blestem

[3] Divinitate supremă în Voodoo, numit și Mawu.

 

Aici puteți citi începutul romanului ARLECHINUL.

Începutul celui de-al șaselea roman, „Arlechinul”

ÎNCEPUTUL ROMANULUI ARLECHINUL – LANSARE LA GAUDEAMUS 2018

ARLECHINUL

img-thing

CAPITOLUL 1

 FERESTRE DESCHISE SPRE CER

Dimineața mohorâtă de noiembrie a adunat un stol de ciori pe peticul de pământ cu iarbă arsă, în parcul amenajat din cartierul Primăverii. Blocurile, încă jilave după o ploaie măruntă, dar insistentă, ca niște piese multicolore de lego, îmbinate neașteptat, se înalță sfidător pe limba străzii. Ferestrele încep să se aprindă una după alta, luminate în nuanțe de galben și argintiu, unele cu draperii, altele cu jaluzele, altele cu geamuri goale, invitându-le să le descoperi intimitatea desfăcută a casei. Bucureștiul se trezește. Arterele orașului încep să fie străbătute de mașini cu șoferi care gonesc spre ceva, pe jumătate adormiți. Gesturile lor automate, aceleași, aceleași, le dau în vileag monotonia în care se scaldă ca într-o baltă călduță, ca un ochi de apă în asfaltul ciobit, care visează uneori să fie o picătură de ocean; cu un pas înainte și un pas înapoi, mereu între ieri și mâine, trăim într-o întrebare fără răspuns: se termină noaptea sau începe dimineața? Iar dacă este o nouă zi în care putem schimba totul, nu o vedem, deși avem ochii larg deschiși.

București 2015

Lidia se trezește din somn cu fața boțită pe-o parte din cauza poziției incomode a capului ei mic, flancat de două perne. Obișnuiește să doarmă pe mai multe perne, ca și cum s-ar ridica din pat mai repede sau ar fi măcar în curs de a se ridica din pat, dacă ar fi vreo urgență. O neliniște veche cu care Lidia este obișnuită; vine din senin, ca o ploaie de vară, iar dacă nu-i dă atenție, pleacă așa cum a venit, revenind atunci când va fi așteptată cel mai puțin. Ridică palma dreaptă în dreptul ochilor pentru a împiedica să o orbească raza de soare care a reușit să străbată jaluzelele groase din brocart ca peruzeaua, tivite la mașina de cusut a doamnei Clara. Florile de pe tapetul pastel încă au contururi dansatoare și nedeslușite. Se uită la ceasul atârnat puțin strâmb pe perete și pupilele ochilor ei, înconjurate de un cerc albăstrui precum nimbul lunii dintr-o noapte înnorată, se dilată brusc.

— Doamne! Iar am întârziat! O să mă admonesteze cotoroanța! mormăie ea înciudat, înainte să se trezească de tot.

Cotoroanța este educatoarea Micăi, iar Mica este fata Lidiei. Sigur că nu o cheamă așa, ci Mihaela, dar maică-sa o strigă mereu Mica. Așa i-a zis din prima zi de viață, atunci când asistenta i-a adus copila în brațe, iar Lidia s-a mirat teribil să vadă un ghemotoc așa de redus ca dimensiuni. Nu era suficient că nu reușea să se adapteze noii poziții de o responsabilitate scandaloasă, cea de mamă, dar acum trebuia să aibă grijă de o creatură ridicol de plăpândă, a cărei fragilitate o arunca într-o cumplită deznădejde.

— Doar atât am făcut? După atâta efort? Așa de mică? Soră, nu vi se pare că este anormal de mică? a întrebat ea speriată.

— Dar are o greutate normală, i-a răspuns asistenta medicală mai nedumerită ca Lidia de această întrebare lipsită de logică.

Proaspăta mamă, simțindu-se golită și de copilul care crescuse în ea, și de gânduri, a rămas cu ochii în tavan și picioarele încă tremurând. Mica i-a rămas numele, chiar dacă fetița a crescut și este acum de statură medie dacă o comparăm cu celalte colege ale ei de la grădiniță, ordonate uneori de educatoare, pe mărimi, ca un șir de popice.

Încă amețită, Lidia sare din patul atât de primitor și se repede căscând în baie. Se aude apa curgând și pe lângă ușa lăsată întredeschisă ies fire parfumate de aburi și câteva note muzicale. Indiferent cât ar fi de grăbită, ea cântă mereu în baie, fie și doar un vers sau două dintr-un cântec mereu la modă, cam infantil după gustul Nevenei, prietena ei. După ce se tamponează grăbită cu prosopul și-și trage hainele pe ea, se încalță cu o pereche de pantofi sport și-și atârnă geanta de umăr. În douăzeci de minute, nu mai multe, dar nici mai puține, iese pe ușa casei și se îndreaptă spre parcarea din spatele vilei așezate hotărât pe strada Maxim Gorki. După ce se mai enervează puțin și-n traficul care geme de caroserii mânând aiurea, în mașina ei colorată ca o acadea, mai dulce ca o lingușire, dar destul da rapidă cu cei 160 de cai putere, ajunge în fața grădiniței americane de lângă bulevardul Ion Mihalache. Dând să intre în clădire, evită în ultimul moment coliziunea cu o tânără polenizată, cam prin luna a șasea, cu un alt copil de mână, un băiețel cu părul creț, îmbrăcat ca un secretar de partid.

Așa cum se așteptă, educatoarea o ia îmbufnată în primire de cum o vede apărând pe hol. Iar Lidia chiar apare, nu glumește, căci deși este îmbrăcată și aranjată în grabă, atrage atenția tuturor prin șarmul degajat de ea în efluvii.

— Bună ziua, doamnă Caraman. Mă bucur că ați reușit să veniți în cele din urmă.

Lidia scapă o grimasă pe care se grăbește să o transforme într-un zâmbet drăgălaș înainte să fie reperată de femeia din fața ei. Educatoarea Lidiei știe foarte bine că ea nu este căsătorită, tocmai de aceea insista cu această domnie impertinentă. Nu răspunde dublei provocări ale educatoarei care poartă astăzi un sacou gri, în care stă țeapănă și serioasă ca-ntr-un sicriu furat de dantelărie. Mai poartă și o expresie anume pentru Lidia, acea mină care transmite neîncredere în abilitățile părintești ale tinerei din fața ei. Pentru ea, a fi actriță este echivalent cu a fi o încurcă-lume și cap în nori laolaltă, iar îmbrăcămintea ei dulce o vede ca pe un ambalaj din staniol ieftin și țipător din care se învelesc bomboanele fondante. Iar Lidia chiar semăna cu un astfel de deliciu ornamental. Tânăra, pe de altă parte, este iritată că educatoarea se poartă cu ea ca și cum ar fi unul dintre copilași, amintindu-i neplăcut de bona cu care o lăsase maică-sa, atunci când Lidia avea între patru și șase anișori, găsind-o apoi cu vânătâi suspecte, dar nu îndeajuns de serioase încât să ridice mari suspiciuni. Lidiei îi scapă un oftat.

— Bună ziua, doamnă… se chinuie în zadar Lidia să-și amintească numele femeii. Are nevoie de un bărbat femeia asta, dar nu cred că-i ridică fusta nici vântul din Dobrogea, se gândește ea, uitându-se senină la femeia de 45 de ani din fața ei.

— Din păcate, trebuie să vorbesc foarte serios cu dumneavoastră.

Ce ciudat, își spune Lidia ironic, și eu care credeam că îmi va spune un banc sau ceva frivol care mă va face să râd în hohote, după care ne vom invita una pe alta la o cafea. Unii oameni sunt atât de plictisitori încât s-ar plictisi și-n propria lor companie, sunt sigură, continuă ea firul gândurilor.

— Nu ați găsit nimic acasă sau în geanta Mihaelei? Un lucru care nu îi aparține?

Lidia se miră cu toată fața. Gura ei formează un ou perfect, ochii i se măresc până li se vede tot albul, iar sprâncenele nu se arcuiesc în tonalitate cu expresia de uimire, ci, independent, se încăpățânează să arboreze scepticismul, deși cuvintele educatoarei sunt destul de clare.

— Nuuu! De ce?

— Avem motive să credem că fata dumneavoastră a furat o jucărie a altui copil.

Cuvântul „furat” este pronunțat cu multă afectare moralizatoare, iar acest „credem” are rolul de a împărți responsabilitatea acuzei cu altcineva, pentru un efect mai impactant, sugerând cumva ideea că nimeni din cadrul educațional nu a închis un ochi în noaptea aceea, toți gândindu-se la nemaiauzitul act al Micăi Caraman, fetița cu tată nevăzut și mamă iresponsabilă.

— Nu cred că a făcut Mica așa ceva! încearcă Lidia să se convingă singură. Poate au făcut doar schimb de jucării. Asta trebuie să fi fost! Știți cum sunt copiii, mereu fac schimb între ei și apoi uită sau distorsionează adevărul. Ce știu eu?! Sunt în stare să-și schimbe și aerul pe care-l respiră, glumește ea nu foarte reușit, intimidată puțin de expresia de bufniță care nu face concesii, a femeii postată în fața ei ca o patrulă.

— Vreți să o chemăm pe Mihaela și să discutați cu ea de față cu toată lumea? Vă dați seama că lucrurile nu pot rămâne așa și pot fi consecințe dintre cele mai grave. Până la urmă, trebuie să ne păstrăm și noi reputația ca școală, și nici eu nu vreau să fiu învinuită pentru ceea ce face fata dvs. Sunt sigură că mă înțelegeți. Ce îi învăț eu pe copii acceptând un asemenea act? Că următoarea dată pot fura mai mult. Nu, nu! Nu îmi pot pune în cărcă ceilalți părinți care au mai multă grijă de educația copiilor.

Lidia nu-i bagă în seamă afectarea, doar se sperie de ideea atroce a educatoarei și contrară tuturor ideilor ei cu privire la educarea Micăi.

— Nu. Nu am de gând să o cert de față cu nimeni, nu mi se pare normală o asemenea pedeapsă. Voi vorbi cu ea acasă, între patru ochi.

— Cum doriți, dvs știți mai bine cum să vă educați copilul, spune învățătoarea pe jumătate sarcastică, pe jumătate bosumflată că nu asistă la scena admonestării Mihaelei, fiica actriței Lidia Caraman.

Cele două femei intră în clasa în care doar Mica își bălăngănește picioarele sub bancă, complet singură, jucându-se cu câteva creioane colorate. Le vorbește în engleză creioanelor personificate, cu griji și preocupări mature, punându-le în cutia lor și scoțându-le la loc.

****

Ajunse acasă, Lidia se apucă să controleze geanta fetiței, cu chipul lui Tinker Bell. Scotocind prin rucsacul roz cu fermoar, scoate o jumătate de sandwich cu pastă de masline – preferata Micăi, câteva cărțulii pentru colorat, dar și o jucărie nouă: un arlechin micuț, cu fața de porțelan, îmbrăcat în hăinuțe sclipitoare și stridente, că l-ai fi putut vedea de pe un satelit plasat în spațiul dintre Pământ și Lună. Lidia ia jucăria în mână și se uită la ea fascinată. Deși supărată, o înțelege pe Mica, micuțul arlechin emană o atracție ciudată, cu acel amestec de râs și plâns, cu hăinuțele lui bufante. Revenindu-și din transă, strigă enervată din abisul ambilor plămâni.

— Mica!!

Fetița presimte, ca un iepure bănuitor, că ceva nu este foarte în regulă și vine târșâindu-și picioarele, precaută. Intră ezitant în cameră și o vede pe maică-sa cu arlechinul în mână, cu o expresie după care Mica nu se dă în vânt. Cunoaște și această tonalitate a maică-sii. Se uită la Lidia, se uită la micul clovn și decide imediat cam ce atitudine trebuie să adopte în regim de urgență:

— Da, mami? spune ea complet neștiutoare și inocentă ca un înger cu aripioarele în ghiozdan.

— A cui este jucăria asta și de ce este la tine în geantă?! Să-mi spui acum, te rog.

Acest „te rog”, ascuțit ca un cuțit de tăiat scrisori, din finalul comunicării, îi spune Micăi că situația este destul de gravă.

— Ăăă… este a mea pentru că se află în geanta mea, răspunde fetița perfect logic.

— Mica?! Eu nu ți-am cumpărat-o! Spune-mi de unde a apărut la tine în geantă! urcă maică-sa câteva note în plus față de cele destul de ridicate de până acum.

— Mi-a dat-o un coleg. Nu-mi amintesc bine, declară Mica în fața acuzelor ivite după colț.

Maică-sa începe să-și piardă răbdarea:

— Te rog să-mi spui adevărul acum! Povestește-mi despre care coleg este vorba, cum ți-a dat-o, ce ți-a spus, de ce e la tine…? Dar răspunde-mi odată! Cum a ajuns jucăria la tine în geantă?!

Mica își trece greutatea de pe un picior pe altul. A gândit deja o poveste bine ticluită, dar nu-și dă seama cât știe maică-sa din versiunea reală și din ce colț să apuce situația ei dificilă.

— Nu mai îmi aduc aminte foarte bine, mami. M-a cam durut burtica azi la școală și… nu mai știu, alege ea sfânta cale de mijloc, în același timp cu o mișcare inteligentă de a stârni compătimirea maică-sii care era, în fond, o femeie foarte sensibilă. Deși i se întâmplă foarte rar să fie smotocită bine de Lidia, și-atunci doar cu un ghiont prea puțin agresiv, îi este teamă de vocalizele ei nervoase decât de vreo repercusiune fizică. Dar nu suficient de teamă încât să o asculte sau să nu mai facă ceva interzis, desigur. Mica este ca hoțul trist, nu că a furat, ci că a fost prins.

Lidia șuieră aerul din plămâni, țintuindu-și odrasla cu o privire pe cât de mânioasă, pe atât de mâhnită. Nu exstă părinte pe lumea asta care să nu-și facă mustrări de conștiință pentru faptele copiilor, pur și simplu, sunt incapabili să le separe isprăvile de educația pe care ei le-au dat-o. Se calmează și reia firul discuției dintr-un alt unghi:

— Aș vrea foarte mult să-mi spui adevărul. Eu sunt mama ta și trebuie să știu ce faci. Sunt sau nu sunt mama ta?

— Ești, spune Mica nu foarte fericită să-i fie fiică taman acum.

— Atunci…?

— Este clovnul Denisei, răsuflă Mica. Dar mi l-a dat mie să îl țin.

— Cât timp să îl ții? continuă Lidia șirul desfășurării acțiunilor inculpatei.

— Nu mi-a spus.

— De ce l-ai pus la tine în geantă în loc să i-l dai înapoi?

— Nu mi l-a mai cerut, spune Mica cu aplomb.

Și asta e drept, gândește Lidia, fără a-i spune însă fetiței.

— Tu știi că trebuie să înapoiezi ce nu este al tău. Știi asta. Știu că știi. Denisa poate a uitat să îți spună, asta nu înseamnă că ai voie să-i păstrezi jucăria. Spune-mi, care este cel mai corect lucru pe care-l poți face acum?

— I-l dau mâine înapoi, renunță Mica având o expresie de câine bătut. Își rotește ochii prin cameră, evitând ca privirea să-i zăbovească asupra Lidiei. Îi plăceau mai mult jucăriile altor copii, dar ce adult poate contrazice această tendință firească și, până la urmă, umană.

— Și nu mai faci asta niciodată? Nu mai iei niciodată lucruri care nu-ți aparțin și nu le mai pui în geanta ta?!

— Bine, nu mai iau, se dă bătută Mica.

— Ce nu mai iei? insistă Lidia.

— Jucăriile altora.

— Nici alte lucruri care nu-ți aparțin, nu?

— Nici alte lucruri care nu-mi aparțin, repetă Mica transformată într-un papagal docil.

— Bine. Acum spală-te pe mâini și la masă cu tine, zice Lidia ceva mai înveselită, dar încă având o  umbră de îngrijorare între sprâncene.

PARIS, 1875

Franța celei de-a treia Republici a pierdut în primele trei luni ale anului trei artiști care au lăsat în urmă opere nemuritoare. Cele trei luni fatidice au trecut ca trei nori negri deasupra Parisului mohorât, după o iarnă care părea că nu se mai sfârșește. Ianuarie: Jean Jean-François Millet[1]. Februarie: Jean-Baptiste Camille Corot[2]. Martie: Tristan Corbière[3]. Declinul părea aproape, tangibil, iar parizienii mai superstițioși începeau să se întrebe dacă nu cumva acesta era sfârșitul, apocalipsa de care se vorbea atât. Nici în artă parizienii nu-și mai găseau alinare, trecuse vremea entuziasmului naiv, iar Maupassant și Zola[4] își dăduseră mâna și contribuiseră la nihilismul și pesimismul în care industrializarea era oglinda în care omul se reflecta mizer, ghidat ca o marionetă, muncit ca un animal de jug, în ambiții industriale. Dar ce-i păsa clasei politice franceze? Părea preocupată doar de industrie și de economie, de câștiguri rapide, de competiția nebună a metalurgiei sau luptându-se să câștige supremația în textilele cu care se mândrea Anglia, fie să ridice în Paris o clădire mai înaltă decât cele din Londra, rescriind Povestea despre două orașe[5]. Dominația agriculturii luase sfârșit, iar țăranii ori piereau de foame, ori deveneau niște orășeni respectabili, mâncători ai conservelor lui Durand[6], care intrau și ieșeau din furnicarul uzinelor, acele malaxoare ale spiritului artistic parnasian[7] ce încurajau noua eră a materialismului și a exploatării.

Marie Edme Patrice Maurice de Mac-Mahon[8] era la cel de-al treilea an de domnie, mai înverșunat împotriva republicanilor ca niciodată, se confrunta acum și cu regaliștii confuzi de atitudinea lui, când indecisă, când protectoare, când inexplicabil de indiferentă față de aceștia din urmă. În această atmosferă dominată de noi legi constituționale, o perioadă în care folosirea limbilor regionaliste era aspru pedepsită și doar catolicii respirau ușurați știindu-se majoritari, a poposit circul Galaxy la marginea Parisului, instalându-se cu tot cu cele 110 suflete, printre care: acrobați, dresori, arlechini, echilibriști, magicieni, aruncători de foc, și alte asemenea blestemății de meserii nemaiauzite, montându-și foile corturilor, cuștile cu animale domesticite și căruțele trase de cai și de măgari, acoperite cu pături, din care se auzeau oalele zdrăngănind.

— Marele circ Galaxy a venit în Paris! Prima reprezentație în seara asta! țipa un băiat negricios către mulțimea pestriță adunată în Place St. Eustache.

— …Reprezentații incredibile! Fenomenale! Animale exotice periculoase! Lume, lume! Diseară circul Galaxy vă aduce prima reprezentație la Paris, capitala lumii și a artei! a continuat să țipe băiatul îmbrăcat într-un costum lucios de clovn, cu o pălărie extravagantă pe cap și ciorapi lungi cu dungi, terminați într-o pereche de pantaloni bufanți.

Plictisiți, parizienii luau hârtiile împrăștiate de el, dar le aruncau doi pași mai departe, spre ciuda băiatului care alerga după foi să le strângă la loc, dar erau fie luate de vânt, fie părăsite în noroiul străzii.

— Lume, lume! a strigat el ducând la gură un cornet care-i amplifica sunetul, ajungând până la Luvru și dincolo de el.

— Dă-te mai încolo, puștiule! Nu vezi că-mi vând ziarele aici? îl apostrofă un alt tânăr pistruiat cu un maldăr de ziare legat de brâu cu o funie cu noduri. — Lume, lume, ultimele știri! Ororile comise în Bulgaria de mercenarii trimiși de Abdul Hamid! Bismark împiedică Franța să-și formeze aliați! Peste 12 000 de kilometri de cai de fier[9] în Anglia!

— Cumpără aici, cumpără șaluri din mătase milaneză! Cumpără toate culorile! vocifera de pe trotuarul de vizavi o vânzătoare grăsună cu cârlionți roșcați pe frunte și fustă umflată din bumbac ordinar.

Copleșiți de strigătele venite din toate părțile, oamenii care treceau se uitau nedumeriți când la hârtiile cu reclamă ale circului, când la ziarele cu știri, când la șalurile de mătase și cașmir, dar plecau mai departe fără a da curs niciunei invitații.

****

Patty Bell era mulțumită de mulțimea ce se strângea în fiecare zi de vineri împrejurul arenei, însă a treia reprezentație a circului Galaxy a adus un element neașteptat, în adevăratul sens al cuvântului. Un băiețel de vreo patru–cinci anișori a rămas în ultima bancă de lemn, chiar și după terminarea spectacolului. La început, nu a fost băgat în seamă. Așteptând să fie luat de părinții lui, lucrătorii au început să șteargă urmele reprezentației, așa că s-a apucat de măturat, au demontat decorurile, au reașezat băncile în stive, dar băiatul stătea tot acolo, ca un câine pripășit, fără să scoată un cuvințel. Scărpinându-se pe cap, Vasko, s-a dus întins la Elda să-i spună de aciuarea mucosului. Toată lumea se ducea la Elda pentru orice. De ce? Nimeni n-ar fi putut spune, dar Elda, deși nu făcea parte dintre circari, era emblema statutului de om de circ. S-au strâns în jurul băiețelului vreo șase muieri, printre care și directoarea circului, englezoaica Patty Bell, dresoarele Ursa și Tigra, Elda, ghicitoarea în Tarot – care își instala cortul în bâlciurile din apropierea circului – și Veleș, magicianul care era atât de priceput la magie, încât nimeni nu-și amintea când și în ce împrejurări ajunsese să lucreze la Galaxy.

— Cum adică l-ai găsit aici? Ăsta este un circ, aici nu cresc copii pe bănci, Vasko! a zis enervată Patty, gândindu-se deja la complicațiile unei asemenea isprăvi.

— L-o fi lăsat careva care a vrut să scape de el, a spus ca și cum vina ar fi a lui și ar fi împovărat cumplit de acuzația directoarei.

— Ce idee! De unde ți-a venit să spui o asemenea prostie? N-ai minte! Are vreo amețită de mamă care o să vină să-l ia când o să-și dea seama că nu poșeta îi lipsește acasă. Haide, du-te la treabă, nu mai pierde vremea. Leagă caiii!

Dar nici a doua, nici a treia, nici chiar a patra zi nu a venit nimeni să ia băiatul care rămăsese temporar în grija Eldei.

— Și-acum ce să facem cu el? Nu suntem azil de orfani… s-a văitat Patty ceva mai înduioșată. Stăm cu el pe cap de o săptămână.

Se jucase cu băiețelul câteva minute, după ce-și făcuse actele contabile, dar fusese suficient să-i îndulcească vehemența și autoritatea de care ea se bucura în secret. Era o femeie fericită să poată administra peste 100 de oameni și 37 de animale, neavând nici cea mai mică intenție să-și învelească mâinile în mănuși de catifea, mândră de spiritul ei antreprenor și destul de masculin de a-și duce treaba până la capăt într-o linie dreaptă, nu în curbe feminine așa cum obișnuiau să procedeze celelalte femei aflate în poziții de conducere.

— Nu știu ce mare lucru putem face, a intervenit Elda îngrijorată. Am fost la autorități de două ori până acum, dar nimeni nu a raportat dispariția băiatului, iar ei nu vor să-și asume plasarea acestuia, pe motiv că sunt zile de sărbătoare și toate unitățile de plasament sunt închise. Mă mai ocup eu de el până îi dăm de capăt misterului.

Patty Bell nu a fost rea niciodată, dar se cam săturase ca toată lumea să îi ceară ceva, responsabilitățile îi dădeau bătăi de cap și insomnii dese în ultima vreme, insomnii care-și întindeau tentaculele până în zorii zilei. Propunerea Eldei a fost considerată rezonabilă de toată adunătura, iar copilul a rămas în continuare în grija ei. Nimeni nu o contrazicea pe Elda, deși autoritatea ei nu era una ostentativă ca a lui Patty, ci una blândă, dar fermă. Elda era acel gen de femeie care se impunea subtil, dar oamenii ajungeau să facă orice pentru a-i fi pe plac și pentru a vedea că le zâmbește cu drăgălășenia ei obișnuită. Nimeni nu voia să o dezamăgească pe Elda.

— Ah! Cum mai miroase! a strâmbat Patty din nas, apropiindu-se de băiat.

— Miroase a oi, a brânză… phiiii! Și Teddy al meu este mai curat ca el, a adăugat Ursa. Ce treabă! s-a minunat ea, nestingherită de vreun fel că băiatul auzea toată conversația deloc amabilă la adresa lui.

— O să-l mai spăl, altfel nu pot dormi cu el în pat, a spus Elda ținându-le isonul doar pentru a-i face să se îndepărteze mai repede. 

În realitate, un vis mai vechi de-al ei se îndeplinise, suferise foarte mult de pe urma unui avort și de atunci nu mai reușise să aibă copii. Ce-i drept, nici nu a încercat prea mult, nu i se părea de nasul ei vreun circar, iar altcineva care să accepte viața ei de pasăre călătoare nu s-a mai găsit. Desigur, trecuse vremea, iar acum, și dacă ar fi vrut, poate că nu ar mai fi găsit atât de ușor un înlocuitor al singurului bărbat pe care ea îl iubise în tinerețe, un rus care pierise în războiul din Crimeea[10]. Elda s-a gândit atunci că-și va putea exersa maternitatea de care a fost deposedată atât de brutal.

— Cum ziceai că te cheamă? s-a gândit, în sfârșit, Terra să-l întrebe și pe el ceva.

— Câți ani ai? a continuat Oceania, sora geamănă a Terrei.

Băiețelul intimidat de oamenii din jurul lui a rămas mut. Părea că-și înghițise limba. Se tot holba la costumul sclipitor al celor două gemene. Nu înțelegea de ce una dintre ele tot completează frazele celeilalte și de ce fiecare are un punct sângeriu în frunte. Surorile acrobate veneau tocmai din pământurile Indiei: ele erau Terra și Oceania, acrobatele fantastice. Au practicat Yoga de mici copile și au crescut mai elastice ca guma de mestecat, lăsând fetițele care asistau la reprezentațiile lor cu un țel nou în viață: să ajungă și ele să uimească lumea cu flexibilitatea lor mortală ca unduirile unei cobre.

După ce l-a îmbăiat și l-a schimbat în niște haine curate, împrumutate de la copilul lui Maurice, dresorul de câini, Elda a găsit de cuviință că băiețelul este aproape respectabil, dacă nu chiar frumos. L-a spălat timp îndelungat, căci mirosul din el nu s-a dus cu una cu două și a cedat abia după ce l-a uns bine cu săpun parfumat de lavandă, făcut de ea însăși. Se uita la el și nu-i venea să creadă că băiețelul părea să fie chiar al ei, chiar dacă visul ei era o bulă din săpunul ei de lavandă, o bulă care se putea sparge oricând.

— Acum îmi spui cum te cheamă? Sau nici astăzi? a întrebat ea, fără mari speranțe să-l audă vorbind, copilul tăcând mâlc în tot acest răstimp, ceea ce făcea căutarea părinților lui și mai anevoioasă.

Băiatul a ezitat o vreme, dar pe seară, învins de un măr copt cu zahăr, pe care l-a mâncat fericit din mâna Eldei, a îngăimat, într-un final:

— Mathis…

— Mathis? l-a întrebat ea nemulțumită. Numele ăsta nu-mi place deloc și nici nu ți se potrivește, a spus ea supărată și îndurerată că Mathis îi reamintea de numele cu care ea voise să-și boteze copilul care nu s-a mai născut. Superstițioasă, scuipă în sân, făcu semnul crucii și-i spuse decis: — Eu îți voi spune Maxim. Max. Ce spui, îți place?

Băiatul a dat din umeri, neștiind ce să răspundă, după care s-a șters la gură direct cu mâneca bluzei curate. I se părea că Max este un nume de câine, dar nu a protestat. Era clar un băiețel introvertit sau știa deja că nu poți opri o femeie din ideile ei și abandona ceea ce nu se putea schimba. De când venise la circ, doar scutura din cap sau dădea din umeri, refuzând să împărtășească lumii ceva din zbuciumul lui. Poate că era nedumerit întrucât abia spusese un cuvânt, și acesta era deja contrazis și schimbat de Elda. Ce rost avea să încerce iar?

Ea i-a împins în fața și o cană cu cacao aburindă, întrebându-l iar:

— Nume de familie ai?

Noul Maxim, fost Mathis, a dat din umeri la fel ca mai înainte. Elda se îmbufnă iar.

— Imposibil să n-ai nume de familie. Toată lumea are un nume de familie, măi băiatule. Bine, s-a corectat ea, toată lumea mai puțin Veles, naiba știe ce-i cu el. Și, văzând ochii mirați ai băiatului, a adăugat: Veles este un magician. Știi ce este un magician? Ai auzit cuvântul ăsta?

Cum băiatul a ridicat iar din umei, Elda a continuat să vorbească pe un ton pedagogic:

— Nu ești prea vorbăreț, se pare. Stai liniștit și te culcă după ce termini de băut laptele cu cacao, a adăugat ea cu o umbră de tristețe în glas, amintindu-și iar de Mathis al ei.

Copilul a adormit pe salteaua tare alături de Elda, care l-a mângâiat pe frunte până când i-a auzit răsuflarea ușoară în ritm constant, semn că el intrase deja pe poarta viselor. Se uita la el nevenindu-i să creadă că poate ține în brațe un copil adevărat, chiar și al altei femei care poate plângea după el. Un vălătuc de emoții o îmbrățișau pe ghicitoarea în Tarot. Văzuse ea că i-a tot căzut din pachetul de cărți Împărăteasa, carte asociată și cu maternitatea și fertilitatea, dar nu i-a trecut prin cap că aceasta s-ar adeveri și că ar reprezenta-o chiar pe ea. A decis că nu va mai încerca să-l forțeze pe Mathis–Maxim să vorbească și să-l ajute să-și găsească părinții. Atâta timp cât mama lui nu se interesa de el, pentru Elda treaba era cât se poate de clară, băiețelul era al ei, așa că a continuat să se zgâiască la el cum dormea în bluza de bumbac și pantalonii decolorați din jerseu, simțindu-se împroprietărită, căci nu s-a gândit nicio clipă la ceea ce băiețelul putea dori, văzându-l mai degrabă ca pe un bun al ei venit ca recompensă pentru maternitatea ei ratată și era pregătită să îl iubească la fel de orbește ca orice altă mamă sau cârtiță.

****

După o lună în care Maxim nu a fost revendicat de nimeni, toți circarii îl considerau deja unul de-l lor, încă un copil adăugat familiei numeroase a neobositului Galaxy. Autoritățile s-au oferit să li-l ia de pe cap și să îl mute la un orfelinat din Avignon, dar Elda nici nu a vrut să audă de așa ceva și a început formalitățile de adopție cu sprijinul oficial al unei cunoștințe mai vechi de-a lui Patty Bell. Așa a devenit mamă la 40 de ani ghicitoarea în Tarot, cea cu multe inele pe mâini și puțin cam prea grasă, de o carnație care încă mai avea elasticitatea cauciucului și culoarea pielii asemănătoare cu a untului danez. Toată lumea o respecta pe Elda și originile ei de vrăjitoare celtică. Dacă era așa sau nu, nu se știe, cert este că nimeni nu a spus altceva vreodată, ea beneficiind de respectabilitatea persoanei care a stat mai mult de douăzeci de ani sub cupola circului și căreia i se cerea mereu sfatul în orice privință. Atunci când Elda nu știa ce să le spună, deschidea pur și simplu cărțile de Tarot și le interpreta așa cum simțea în ziua respectivă, convinsă fiind că Tarotul nu o mințea niciodată. Betty, prietena ei cea mai bună, a pus și ea umărul la creșterea lui Maxim, care putea fi destul de solicitant uneori. Betty fusese dansatoare pe sârmă, dar un reumatism insistent și vremelnic a scos-o din reprezentații înainte să împlinească 28 de ani. Acum ajuta mai mult pe la bucătărie și cosea vestimentația tuturor, cârpind ciorapi sau lipind paiete de pe costumele acrobaților. De mai bine de zece ani își petrecea toate serile cu Elda și, mai nou, cu Maxim, care creștea având o oarecare teamă de o singură persoană: Zuberi – bărbatul de oțel, africanul care-l impresiona prin expresia severă a chipului neclintit și culoarea de abanos a pielii, sub care se reliefau cei mai pronunțați mușchi pe care băiatul îi văzuse vreodată. Zuberi a fost mult timp eroul lui. Maxim a ajuns să îi cunoască pe toți circarii, unul câte unul, deși stătea cel mai mult pe lângă poalele fustei celei pe care a început să o considere adevărata lui mamă, Elda. Îl tot bătea la cap și pe Veles, magicianul, să îl învețe numere de magie, deși acesta insista cu același truc cu moneda, nedorind să-și dezvăluie secretele omulețului insistent, care îi era deja drag, dar nu îndeajuns de drag încât să-i transmită secretele sale bine păzite.

— Veles este un magician adevărat, Elda?

— Este un magician atât de bun încât probabil a ieșit din lampa lui Aladin. Nimeni nu știe de unde vine. Ba mai mult, nici noi nu reușim să ne amintim când a sosit el la circ sau în ce împrejurare. Vezi, Maxim? Circul este fascinant și mereu va fi așa. O să crești fericit aici, a adăugat ea mulțumită de decizia luată.

În lumea nouă a circului, băiețelul s-a schimbat subit. A început să vorbească cu Elda, mai întâi câteva cuvinte pe zi, apoi fraze întregi, după care, nimeni nu a mai scăpat de vorbăria lui veselă și neostenită. Transformarea era spectaculoasă, deși nimeni nu și-o explica sau el doar aparținea circului cu adevărat. Elda era cea mai fericită dintre toți și a considerat această metamorfoză semnul divin de care avea nevoie ca să-și justifice lipsa de implicare în căutarea părinților lui biologici.

— Dar Oceania cu Terra au același tată, Elda? o întreba băiețelul.

— Îhâm…

— Și aceeași mamă?

— Firește.

— Și mama lor avea o altă soră geamănă?

— Băiete, îmi faci capul tobă. Parcă-mi plăceai mai mult mutulică așa.

— Ce înseamnă mutulică?

— Un mut mai mic.

— Îhâm… a imitat-o Maxim imediat.

— Dar Panthera de ce nu are două pantere, dar are doi tigri? continua el șirul necunoscutelor.

Panthera era o dresoare oacheșă de care Maxim s-a îndrăgostit cu inocența anilor lui. Se ducea zilnic să o vadă cum îmblânzea cei doi tigri siberieni: pe Hex și pe Tezeu.

 

________________________________________

[1] Pictor francez (1814 – 1875)

[2] Pictor peisagist francez, precursorul impresionismului (1796 – 1875)

[3] Poet francez, precursorul lirismului modern (1845 – 1875)

[4] Henri René Albert Guy de Maupassant (1850-1893) și Émile Zola (1840-1902) – scriitori francezi din secolul al XIX-lea.

[5] Poveste despre cele două orașe (A Tale of Two Cities) – roman de referință scris de autorul englez Charles Dickens, în care acțiunea se desfășoară în cele două orașe: Londra și Paris, înainte de revoluția franceză (1789-1799).

[6] Peter Durand, negustor englez,  inventatorul conservelor în anul 1810.

[7] Curent artistic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ce proslăvea natura, structura și întoarcerea la clasicism.

[8] Primul duce de Magenta (1808 – 1893), Șef de Stat al Franței între anii 1873 și 1875 și Președinte a celei de-a Treia Republici între anii 1875 și 1879.

[9] Expresie ce desemnează calea ferată în acele vremuri.

[10] Războiul din Crimeea a durat din 1853 până în 1856, conflict armat între Imperiul Rus, pe de o parte, și Alianța Regatului Unit al Marii Britanii și-a Irlandei, pe de altă parte, precum și aliații lor.

 

Cărțile se pot achiziționa de pe site-ul Librex, Libris, Cărturești, Mihai Eminescu, precum și din librăriile fizice din toată țara.

 

Alte fragmente din cărți (postate pe site):

natasa alina culea carti scriitoare romania marat natasa barbatii si psihanalistul, lupii trecutuluiNatașa Alina Culea (romancieră)

Cărți scrise:

  1. Natașa, bărbații și psihanalistul
  2. Marat
  3. Lupii trecutului. Sofia
  4. Nopți la Monaco
  5. Visele nu dorm niciodată
  6. Arlechinul