Sofia. Lupii trecutului

Al treilea roman publicat sub egida editurii LIBREX în iulie 2016

Scrisoare de dragoste (Lupii trecutului. Sofia)

De câteva săptămâni voiam să scriu un articol care să cuprindă scrisori de dragoste, dar recitind Lupii trecutului. Sofia, m-am răzgândit. Aceasta este scrisoarea de dragoste pe care o căutam. Poate suna arogant, dar cred că este firesc să-ți placă ceea ce creezi, altfel nu ai mai scrie nimic, nu-i așa?

 

Sofia,

 Pe 11, luna asta, se fac șase luni de când ne-am văzut ultima dată. Nu pot să spun că îmi este dor de tine, pentru că nu am plecat cu adevărat de lângă tine. Am avut timp să decantez lucrurile, pasiunile, dar zâmbetul tău este la fel de viu și de real; mă bântuie. Nimic din ceea ce faci, nimic din ceea ce fac nu poate opri iubirea asta. Se spune că dragostea este oarbă, eu cred că doar nu-i pasă, este deasupra tuturor lucrurilor.

Mi-ai spus că ești cu cineva, ești fericită?

Spune-mi că ești fericită și scrisoarea asta va fi ultima amintire de la mine.

Spune-mi că nu m-ai uitat și nu voi mai fi nicăieri altundeva decât lângă tine.

Unul, altuia.

F.

P.S. Îți mulțumesc pentru că ești tu, cu toate chestiile magnifice pe care le spui, dar și cu prostiile pe care le debitezi; că de când ai apărut în viața mea, nicio zi nu mai seamănă cu alta, dar toate seamănă cu tine; pentru că aș vrea să fug de o mie de ori de tine și să mă întorc tot de atâtea ori; pentru dezordinea pe care-ai provocat-o atomilor mei; pentru că oriunde aș fi fără tine, nu este locul unde vreau să fiu; pentru că aș sta o viață să-ți număr bătăile inimii; pentru că senzualitatea ta este un exercițiu cardiac căruia abia-i fac față, dar nu aș renunța la el;

P.P.S. Te iubesc.

(citat din romanul Lupii trecutului. Sofia)

citat-frag-lupii-trecutului-sofia-natasa-alina-culea

_______________________________________

Natașa Alina Culea

cropped-natasa-alina-culea-carti.jpg

Recenzie Lupii trecutului. Sofia (AncaȘiCărțile)

„Am crezut că îmi construisem o părere în legătură cu operele Natașei Culea. Am crezut că voi rămâne surprinsă de acum înainte doar de poveste, că voi fi capabilă să îi recunosc amprenta și că data viitoare voi fi pregătită. Nu am fost. Nu pentru Lupii trecutului Sofia. Nu pentru o carte plină de mistere, de pasiune, de fantasme, de rațiuni, de trăiri, de iluzii și de profunzime.

Nu credeam că voi asista la spectacolul lumii exact așa cum este el: necenzurat, neprelucrat și nefiltrat”

continuare…

439765ed3f74e01ce1e88d9941896c1c_400x400

Și-am cunoscut o asemenea iubire, de era să nu mai mor niciodată…

 

 

Recenzie Lupii trecutului (RândurileEvei)

„Mi se pare incredibil de reușit contrastul dintre Fabian și Carol. Fabian este întruchiparea bărbatului serios și realizat, pe plan profesional. În opoziție cu el se regăsește Carol, care este arhetipul artistului nerealizat, fără succes, și fără nici un câștig de pe urma lucrărilor sale. Dialogurile dintre Sofia și Carol sunt, în opinia mea, de-a dreptul savuroase, ele creează unul dintre deliciile acestei minunate cărți.

Așadar, recomand această carte, din toată inima! Din punctul meu de vedere, este o carte de 5 stele, o poveste cum rar ne este dat să citim”

continuare… pe blogul RândurileEvei

carte-lupii-trecutului-natasa

Recenzie carte: Lupii trecutului Sofia (ClubulCititoarelorModerne)

Când am închis cartea, am dorit-o iar… cu nesaț. Lupii trecutului. Sofia de Natașa Alina Culea

Cu “Sofia. Lupii trecutului” și creatoarea ei, Natașa Alina Culea ne-am întîlnit la lansarea cărții în Chișină și ne-am îndrăgit de la prima pagină.
S-a început tot cu umor fin, puțin sarcasm și pasiune un strat favorabil pentru a îndrăgi o carte, da? Am fost martoră cum își duc oamenii viața din deprindere fără tulburări șă fericire. Din pagini am citit cum dragoastea vine pe neașteptate te face imobil, te prinde în vîrtej și încep să te tem să mai trăiești, fără ea.

Preluat de pe blogul Clubul Cititoarelor Moderne (Moldova, Chișinău)

continuare…

header

Lupii trecutului. Sofia- disponibil la LIBREX

  • Lupii trecutului.Sofia este deja disponibil la LIBREX! 
  • Primele 1.000 de exemplare cumpărate vor avea și autograf 🙂

Urmați linkul-Dacă vă înscrieți la newsletter-ul Librex, aveți un voucher de 10 lei (îl puteți folosi la următoarea comandă).

Pasiune, mister, ratiune, umor fin. O carte fabuloasa!  

Sofia – Salomé, ce transfigurare păgână a simțurilor! Foc mistuitor, înăbușit după ardere în cenușa vrajbei! Iad? Fetișism? Păcat? Blasfemie? Resemnare? Fiecare e liber să se raporteze la ele, cum crede sau cum poate, în timp ce inocența copilăriei este mișelește pângărită. Iubirea? Oare iubirea rămâne veșnica promisiune? Devine căutare? Devine strigăt? O luptă stingheră corp la corp cu lupii trecutului, cu iluziile noastre…

Amalia Elena Constantinescu – doctor în Filologie, scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România

Câteva citate din carte:

Print

Citat Lupii trecutului. Sofia

Lupii trecutului, citat, carte, fragment, natasa alina culea

Citat. Lupii trecutului. Sofia

Print

Citat din carte. Lupii trecutului. Sofia

Web

Citat. Lupii trecutului. Sofia

 

___________________________________

cărți, romane, apariții, lupii trecutului.sofia, noutăți, cărți contemporane românești

Lupii trecutului (Fragment) Fata din tren

Deschid portiera mașinii și mă înclin în fața ei. Arată spectaculos, îmbrăcată cu o rochie galbenă cu poalele largi, dar strânsă într-un șnur ce îi înconjoară talia subțire, cu sânii cruzi, pe jumătate acoperiți de materialul vaporos. Pielea ei cafenie, mătăsoasă, este pusă în evidență de galbenul declarativ al rochiei. Rochie ce așteaptă complimentul unui bărbat. Părul negru i se revarsă în valuri pe spatele descoperit complet. Toată făptura ei te duce cu gândul la o prințesă exotică a unui Egipt căzut în adorație în fața piciorului ei mic.

— Vă rog să intrați în caleașcă… îi spun vrăjit, luându-i geamantanul mic din mână. Știi că escapada noastră va dura aproape o săptămână, nu?

Redevin precaut. Nu vreau să intervină nimic în planul meu pus la cale cu atâta grijă.

— Ți-ai luat tot ce-ți trebuie?

— Da! Da! Da! Abia aștept să fiu răpită, domnul meu!… zice Sofia și mă sărută apăsat pe buze. Pot să întreb unde mergem sau este un mare și întunecat secret la mijloc?

— Sigur, prințesă, tu poți întreba, dar eu nu îți voi răspunde. Ai luat pașaportul, cartea de identitate, totul?

— Afirmativ!… spune ea vioaie.

Sunt nerăbdător să fim împreună așa cum voiam, nu într-o cameră de hotel, ci într-un cadru potrivit frumoasei mele iubite. Avem nevoie să schimbăm acest fundal de ascunzișuri în care am ajuns să ne complacem și să ne încleșteze libertatea de-a iubi.

Ajungem la gară după două ore pierdute în trafic, din fericire, anticipasem și asta. La vederea trenului ce strălucește nepăsător în soarele răcoros al dimineții, Sofia scoate un chiot de încântare și începe să țopăie de nerăbdare pe marginea peronului, făcând tot felul de deducții ilogice asupra destinației noastre.

— Să fie Madagascar? Sau poate Guineea Ecuatorială? Nu, Guadalajara, asta este! Mergem în Mexic! Eu voi dansa dezlănțuită și despletită, desigur, iar tu mă vei privi cu un trabuc din mahorcă, stins între buzele crăpate de soare, fiind ferit de insolație sub un sombrero. Tu mă vei întreba galeș, după prea multe pahare de tequila pe care le vei sparge-n dinți: Crees en amor a primera vista, bonita? Eu îți voi răspunde țanțoșă: — Plimbă ursu’, senior, yo no hablo español!

Râde hohotitor. Este de o veselie nebună. O sărut iar pentru toate nebuniile pe care le debitează cu atâta drăgălășenie.

 

– fragment din romanul LUPII TRECUTULUI-

 

Natașa Alina Culea

Cărți scrise:

  • Natașa, bărbații și psihanalistul
  • Marat
  • Lupii trecutului

Lupii trecutului. Sofia (Focul)

Fragment

Nu pot să fac asta, deși știu că m-ar ierta pentru toate lacrimile ei. Mă iartă atunci când eu nu o pot face și nu-mi cere niciodată nimic. Atitudinea ei îndârjită mă micșorează, frumoasa reprezentantă unui popor nomad care-a înfruntat opresiuni de sute de ani, crescând dârzenie sub tălpile goale cu care-au bătut lumea în lung și-n lat. Țiganii, primii care au aflat că viața este un drum și nu o destinație, căutătorii, păstrătorii tainelor cu izvoare păgâne.

Oprim în fața acelui hotel mic, dar cu aer de boutique chic și rezerv o cameră la etaj.

-Un dormitor matrimonial, vă rog… îi spun recepționerei.

Urcăm la etaj și ea întră prima în cameră. Când dau să trec pragul, îmi pune mâna în piept, oprindu-mă cu un surâs.

-Așteaptă un minut și intră și tu, dacă vrei, desigur. Dacă nu, îmi voi oferi singură plăceri de nedescris în cuvinte.

S-a metamorfozat iar, fata naivă și îndrăgostită a dispărut, a revenit femeia fatală, cea pentru care sexul este o artă a detaliului. Femeia care nu răspunde niciunei presiuni masculine, care își controlează fiecare mișcare, care hipnotizează și subjugă, dar niciodată nu este subjugată la rândul ei. Focul Sofiei. Până acum am identificat cel puțin cinci sofii: rebela care sfidează legile oamenilor, cugetătoarea care definește și reconturează sensurile vieții, seducătoarea, cea care știe să iubească așa cum doar copiii pot iubi, deplin, fără așteptări și, în sfârșit, păstrătoarea de tăceri. Toate sunt Sofia dar niciuna nu este ea, așa cum culorile fac parte din curcubeu, dar o singură culoare nu este curcubeul.

Nu știu la ce altceva s-a mai gândit, dar aștept, așa cum mi-a cerut, în holul hotelului și sper să nu treacă cineva să mă vadă cum stau debil în fața ușii închise. Când aproximez că au trecut chiar două minute, intru și eu.

Mai multe fragmente (ordine aleatorie)

Lupii trecutului I, II, III

IV

V

VI

VII

VIII

 

Natașa Alina Culea

Cărți scrise:

  • Natașa, bărbații și psihanalistul (2014)
  • Marat. Iubirea are spini (2015)
  • Lupii trecutului. Sofia (2016)

Lupii trecutului. Sofia IX (fragment roman)

-Sofia, mă duc să cumpăr câteva cafele de la bar și revin… Ai văzut pe undeva pantalonii mei roșii?… cred că acolo am banii. Doamne, sunt blană… Carol se ridică de pe parchet și, cu țigara în gură, se uită nedumerit în jurul lui. Este un tip cu un deosebit simț al umorului, altfel nu pot să înțeleg cum de a plecat din casă într-un tricou galben cu Tweety, pantaloni roz cu girafe și niște papuci care păreau de stat prin casă, acei papuci cu puf ce fac ravagii printre femeile trecute de cincizeci de ani.

Sofia îi trimite o sărutare prin aer, spunându-i maternal:

Bisous, Dodo!

…Cât de bătrân mă simt prin comparație cu jovialitatea copilărească celor doi! Nu pot să joc pe terenul lor, mă simt neîndemănatic, depășit. Oare sunt anost? Ce ciudat, nu m-am întrebat niciodată asta. Dacă Dumnezeu mi-ar cere chiar acum să-mi justific existența, dacă m-ar întreba indignat:

-Ce-ai făcut Fabiane cu viața ta, ce-ai făcut cu slava pe care am sădit-o în voi toți?

-Doamne, mă întreb, să fii plictisitor este pe lista ta de păcate?

-Hmmm, stai să verific, mai uit, sunt mai bătrân ca timpul și, uneori, mai viclean ca iluzia lui… Fabian Adameșteanu, rubrica păcate…

-Dumnezeule, sunt vinovat înaintea ta, îmi înșel soția, cred că iubesc pentru prima dată în viață!

-Ce verzi și uscate îndrugi acolo, fiule? Nimeni nu poate fi vinovat că iubește! N-ați învățat nimic până acum? Ahh… am găsit, să fii plictisitor se pedepsește cu trei canoane teribile! Da, teribile! Hmm… cine-o fi scris grozăviile astea aici? Vaai… chiar eu, dar ce și cine altcineva este în afara mea?

-Care sunt canoanele acestea, Doamne? Pedepsește-mă cum crezi de cuviință, dar lasă-mi-o pe Sofia!

Un hohot de râs dumnezeiesc. Își lovește pântecele de hazul Omului.

-Asta crezi că fac? Născocesc pedepse îndrăcite? Nu fi caraghios, fiule! De ce-aș face ceva atât de inutil, drept cine mă iei? Dacă aș putea să mă simt în vreun fel, altfel decât Dumnezeu, m-aș simți jignit! Sunteți atât de pricepuți în a vă flagela singuri, să vă mai pedepsesc și eu după o viață în care orbecăiți ca niște cârtițe și vă zvârcoliți ca râmele-n țărână? Voi, parte din mine, asta ați ales să faceți? Tu ce crezi, măi băiete, eu m-aș pedepsi singur, mi-aș da cu mâna stângă peste mâna dreaptă? Nu studiați cumva logică la școală? Auzi la el! V-ați luat atât de mult în serios că ați inventat până și noțiunea de moarte! Voi, nu eu! Ce idee strașnică, grozavă, numai voi vă puteați gândi la asta, voi cu mintea voastră născocitoare, clocitoare de blestemății… Vai, o exista cuvântul ăsta, clocitoare? Hahaha, sunt Dumnezeu la urma urmei, pot să creez ce cuvânt poftesc!

Dumnezeu își drege glasul să pară mai impozant și continuă cu voce bubuitoare:

-Voi, care vă credeți singuri în Univers, voi și numai voi, atât ați întins aroganța și-acum crâcniți că vă pedepsesc. Nu vreți să vă decideți totuși? Nuferi în noroi, asta sunteți! Nuferi v-am făcut eu, mlaștina din jur v-o mocirliți singuri. Vă aruncați singur în ea iar de-acolo urlați  că nu vedeți cerul!

Dumnezeu nu pare să mă ia în serios. Culmea, pare să aibă până și simțul umorului!

-Mai vreau o șansă, Doamne! Nu mai vreau să simulez că trăiesc!

-Ascultă-mă bine, fiule, există niște legi în universul ăsta.

-Câte?

-Trei, fiule. Îmi place simplitatea, dacă lucrurile n-ar fi atât de simple, n-ar funcționa atât de bine. Prima lege: tot ceea ce există va exista mereu! Asta înseamnă că nu există altceva decât șansă! Multiplicată la infinit!

-Am înțeles, Doamne. Și celelalte legi?

-Întregul este Unul și Unul este Întregul.

-Ce înseamnă asta?

-Înseamnă că tu ești parte din tot ceea ce este, că mereu vei fi!

-Adică, nu murim niciodată?

-Niciodată. Vă schimbați forma, da, dar chiar și-atunci este alegerea voastră!

-Mai există și o altă lege?

-Da. Tot ce iubești, te va iubi pe tine. Atenție, nu pe cine iubești, ceea ce iubești, ai înțeles diferența? „Cine” este doar una dintre formele pe care le ia „ce”.

-Cred că da.

-Este excelent să crezi! Dacă ai fi crezut, așa cum spui, n-am mai fi purtat discuția asta!

Un nou hohot de râs dumnezeiesc.

…Ai fi știut că ești fără de păcat! Crezi că eu creez imperfecțiune, sunt cumva un amator în ale dumnezeirii?

-Doamne, te voi lăsa acum, am în față o minune de fată și-ți mulțumesc pentru ea!

-N-ai cum să mă lași nici dacă vrei, să nu uiți asta! Doar minuni aveți în față, dacă doar ați deschide ochii și nu v-ați mai îndărătnici atât…

Vocea lui Dumnezeu s-a estompat. Ecou.

-Doamne, încă ceva!

-S-auzim!

-Este fericirea posibilă?

-Ești deja fericit! Orice făptură a creației vine deja fericită. Învățați de la animale, ele n-au nevoie nimic pentru a fi fericite. Cu toate astea, tot voi le numiți inferioare! Cât vă place să complicați lucrurile, ați pus complexitatea și dificultatea pe un piedestal, le venerați, și-apoi vă mirați că totul este atât de greu! Decideți odată! Nu mai spune vreau să fiu fericit, spune-ți că ești deja, singurul adevăr!

-Sunt fericit! Cred că pot fi fericit!

-Ar fi bine să crezi asta! Nu-ți mai bate îndoieli în aripile pe care ți le-am dat! În ziua de azi toți sunteți filosofi, toți sunteți teoreticieni, dar mai ales nihiliști. Toți vă plângeți că nu sunteți fericiți, împrăștiați vină către societate, educație, părinți, religie… Dar ce-ar fi să acceptați că nu este nimeni vinovat, nici măcar voi!? Nă vă mai puneți poalele-n cap, domnule! Nu-i nimeni de vină și nimic nu-i greșit în creație!

-Nu înțeleg…

-Nu vrei să înțelegi! Niciun lucru nu este bun sau rău, tu îl faci așa cu gândul tău!

-L-ai citat pe Shakespeare, Doamne?

-Și dacă l-am citat, ce? Eu sunt dramaturgia, eu sunt dramaturgul si adevărat îți spun „lumea toată este o scenă și actorii sunteți voi”, acum știind asta, ce rol vrei să joci? O farsă tragică? Asta vei avea! Acum, gata, vremea de râs a trecut și voi redeveni serios, că doar asta așteptați de la mine, să fiu strașnic, poruncitor, răzbunător! Hahahaa!!

Lupii trecutului I, II, III

IV

V

VI

VII

VIII

 

 

Natașa Alina Culea. Autor

  • Natașa, bărbații și psihanalistulnatasa alina culea
  • Marat. Iubirea are spini
  • Lupii trecutului. Sofia (în lucru)

Sofia. Lupii trecutului VIII

Fragment.

Varianta raw, da? 🙂

Sofia și Carol sunt așezați pe parchet, după obiceiul lor.

-Ei na, mai lipsește să zici că mă masturbez cu ochii pe tablouri… se apără Carol. Ce-i drept m-au tentat câteva… se corectează el. Nu-mi vine să cred că încă îți mai spun așa ceva, nici după ce fumezi nu ți se schimbă alura de colonel S.S. Pfuai, ce bine cred că ți-ar fi stat în uniformă, cu pantalonii în cizme, strânși pe cur… ahhhh! Mi-ar fi plăcut să fiu prizonier și să mor torturat de tine, să îmi pui lipitori pe pulă și căpușe…

Sofia se oprește cu mărul în mână și-o bufnește râsul.

-Prizăm ceva și ne destrăbălăm?… o întreabă Carol.

-Am de învățat și vreau să scriu, știi foarte bine, mi-am făcut program zilnic. Nu mă mai tenta!… sau te voi numi de acum înainte, Nicu!

-Nicu…?!… se miră Carol. Nicu sună a bărbat cu pula mică! Nu îs eu vreun armăsar dar, nah, medie tot o am… se apără el cu mâna pe inimă.

-Bine, bine, fără Nicu… păru să renunțe fata. Atunci…, ce zici de Mitică? Mitică cu pula mică!

Carol o privi curios și luă expresia unui copoi care a mirosit ceva în neregulă.

-Sophie chérie ți-ai făcut cumva un cui și nu m-ai așteptat?

Sofia scoate limba în direcția acestuia și mușcă iar din măr.

-Mama nu s-a prins? N-a fost pe-aici?

-Nope.

-Bine că n-a venit. Vine pe-aici doar ca să mă controleze, scorpia.

La auzul spuselor lui, fata se încruntă.

-Ce-ai cu Elvira, Carol? De ce atâta înverșunare?

-Nu știu, o urăsc. Tu știi că mi-a făcut același sandviș până în liceu? Să mănânci același sandviș cu unt și salam timp de 12 ani?! Ce altceva să simt pentru ea?

-Eu aș fi mâncat cu drag același sandviș, Carol.

-Am uitat, ei lasă, nu te necăji… zice acesta senin.

Carol se ridică agitat, cu perna în brațe, ca și cum și-ar fi amintit brusc ceva important. Făcut un semn teatral cu mâinile ca și cum urmează să dezvaluie misterul misterelor.

-Sophie, am cea mai grandioasă întâlnire peste fix șase ore, ce spui de asta?!

-Cu cine? Femeie sau bărbat?… întrebă fata amuzată.

-Femeie, femeie! Dar ce femeie! Eva mea, jur!!! Trebuie să mă duc să cumpăr prezervative antiejaculare, altfel nu mă va ține 17 secunde. Este exact cum îmi place mie, frumoasă, deșteaptă și căsătorită.

-Uneori mă întreb de ce ai capul atât de mare, Carol! Trebuie să rezolvi frica asta de intimitate, îți dai seama că le cauți căsătorite pentru că ți-e teamă să te implici… Calmează-te, ce te fâțâi de colo-colo, nu mă pot concentra și vreau să mă apuc de scris.

Carol îi zâmbește complice, făcându-i cu ochiul.

-Scrii la romanul tău?

-Cam așa…

-Pfuaaii, tu! Doi artiști, un pictor și-o scriitoare! Dacă nici asta n-o determină pe scorpie să ne mărească alocația, lumea asta n-are sens! Pula mea… ce combinație!… exclamă acesta transfigurat.

-Ei! Nu-i mai spune așa!

-Ai dreptate, ai dreptate, trebuie să mă liniștesc! Nu este scorpie, nici balaur, nici monstruleț, nici nu locuiește sub pat… își continuă acesta gândurile difuze. Auzi, unde este forfecuța aia? Mai ai bilete de autobuz? – astea-s cele mai bune de filtru… Sper că ai mai lăsat ceva dulce în frigider, nu pot fuma așa, fără o amandină măcar. Carol se duce la dulap și dintr-o cutiuță de tablă, scoase o punguță cu marijuana.

Sofia îl privește curioasă pe Carol, într-adevăr, era neobișnuit de agitat pentru o întâlnire, fie chiar și cu Eva. La vederea pungii, fata izbucni iar în hohote de râs isterice.

-Ce naiba e aia, Carol? Zici că ți-ai luat urzici, ce aiurea arată! Alte hohote de râs. Sofia se trânti în canapea urmărind paletele de lemn ale lustrei ce se rotesc pedant, concentric, cu mâinile îndoite sub cap.

Carol își rulează liniștit și pofticios o țigară mai groasă, pe care o mirosi înainte de a o aprinde. Fumează tacticos și-amintindu-și parcă de ceva, generos, îi pune și Sofiei țigara la gură, iar aceasta trage câteva fumuri.

-Carol, ce ce e cu tine? Ai o față tâmpă, detest când ai expresia asta de mulțumire bovină.

-Sunt cel mai frumos, deștept… am succes… zâmbesc și-mi strălucește un dinte de aur, ca în desene animate.

-Iar ai plecat…

-Daaaa… sunt pe o plajă în care se sărută cămile cu bursuci. O cămilă seamănă incredibil cu tine… e ciufulită și-are buzele groase ca ale tale. Un hohot de râs nestăvilit și Carol se aruncă pe spate. Șșșș… Sophie… se aude sirena de la Poliție, ce-o fi asta?

-Termină, Carol, este doar Ravel, tu l-ai pus în playlist.

-Tata… pfiii… aș fi putut să jur că era garda. Sophie, mai avem biscuiți de ciocolată? Și muștar Dijon… Doamne, fără muștar nici nu i-aș linge! N-am avut chef să ling nicio vrăbiuță de soție așa cum am chef să ling biscuiți cu muștar.

Sofia mai trage încă o dată din țigară și pleacă la bucătărie, de unde revine cu o tavă cu biscuiți și muștar într-un borcănel neînceput.

-Poftim, monsieur Carol. Hihihi, ce față de gușter flămând ai!

Sofia râde câteva secunde, după care redevine brusc serioasă:

-Îți aduci aminte când am fost amândoi cu Elvira la Versailles? Stăteam pe iarbă și-am văzut un gușter ce mergea pe un tip în costum care era și el întins pe un pled, la câțiva metri de noi. Așa față ai tu acum, de gușter pe pled.

-Pled? Ce pula mea, Sophie, mai există cuvântul pled? Uuuu… nici nu cred că știu bine ce este un gușter… aaa este șopârla aia care cică sare la gâtul proștilor? I-ai zis omului?

Sofia râde.

-Ce? Că are un gușter pe el sau că e prost? Nu i-am zis nimic, este nepoliticos, nu se face. Eventual aștepți să îl muște gușterul și apoi ai un subiect despre care să scrii sau nu.

-Mie mi-ai spune dacă aș avea un gușter pe pulă?

-Îmi tai pofta de mâncare… Ai mâncat toți biscuiții?… îl întreabă Sofia.

-Cred că mă doare o măsea… se văită Carol.

-Durerile de măsele sunt cele mai rele, sâcâitoare ca niște muște de căcat pe care încerci în zadar să le alungi, și…, n-au nimic nobil în ele, o suferință banală din care poți să mori destins, n-o să tragă nimeni salve de tun în urma ta. Poate doar Evele tale, le și văd înșirate lângă groapa în care stai cu vată-n nas, bocind până vor mai face un nou afluent Dunării.

-Vai, Sophie, de ce a trebuit să spui asta?! Carol este disperat și se uită-n tavan cu o expresie totală de dezolare. Acum le văd și eu… mereu m-am gândit că o să mor tânăr, n-o să fut nici măcar unu la sută din femeile pe care le vreau, ce să mai spun de cele care ar fi a doua mea opțiune!

-Tu?! Tu redefinești ipohondriile, de-aia nu-ți priește marijuana, să adaugi ipohondriei paranoia și vanitate? Pfiiii, ce combinație!… Sofia își dă o palmă peste frunte, își ia laptopul în brațe și începe să scrie, în timp ce Carol continuă să privească extaziat în jurul lui. După câteva minute, Sofia închide capacul laptopului și spune îngândurată:

-Eu cred că voi muri tânără… Ceea ce nu este atât de rău, se va spune despre mine „fata aceea frumoasă”, nu aș îmbătrâni niciodată și nu aș ajunge bolnavă de reumatism sau artrită, asta în cazul fericit, desigur.

-Ooo, nu! Să nu mori! Cred că aș suferi ca un câine aruncat în zăpadă.

Sofia se uită curioasă la el:

-Cu câte femei vei suferi?… îl întreabă, aruncându-i o ocheadă, glumeață.

-Cu multe, desigur, dar nu aș suferi mai puțin ca atunci când mi-a murit peștișorul din acvariu. Ce viață de căcat, să trăiești toată viața singur într-un bol cu apă. Am urât-o încă o dată pe Elvira că mi l-a cumpărat. Îl chema Peștișor… Dacă mor înaintea ta, Sophie, asigură-te că-mi vor scrie pe cruce că și timbrele gemeau când le lingeam, am citit asta undeva și cred că înglobează toată filosofia mea de-o viață.

-Vai, vai! Câtă trufie… Știi, Carol, eu cred că mă voi sinucide înainte să îmbătrânesc.

Carol o privește aprobator.

-Și eu m-aș sinucide, ai dreptate cu asta. Aș muri luând o supradoză, cel mai probabil. Și mi-as tăia și venele…

-Nu te cred, tu ai lua pastile ca o muiere. Te cunosc, ții prea mult să arăți bine chiar și post-mortem. Când îți vor cânta recviemuri, să ai freza pe dreapta și costumul asortat la șosete.

-Venele de la picioare, fată!… Să nu îmi distrug tatuajele în caz că supraviețuiesc.

-Știam eu, știam eu!… exclamă fata entuziasmată.

 

 

Natasa Alina Culea

Autoarea cartilor:

  • Natasa, barbatii si psihanalistul
  • Marat. Iubirea are spini
  • Lupii trecutului. Sofia 

Lupii trecutului. Sofia VII – Început

Black_scroll_with_transparent_background

Și-am cunoscut o așa iubire…

 de era să nu mai mor niciodată…

 

Încă mă întreb de ce a ținut nevastă-mea să ajungem aici, fie și pentru un weekend, știu că vrea să fim printre prieteni, ei atenuează ecoul dintre noi, dar Ben și Ana? Relația noastră s-a adâncit în liniște, cred că la asta s-a gândit și Carina invitând mai multe cupluri. Liniștea nu se mai termină.

….această punere a inelelor şi îngerul Tău să meargă înaintea lor în toate zilele vieţii lor acum și pururea și în vecii vecilor…

Verigheta mă strânge… vecii vecilor…

Automatisme și liniște…

Este trist să se termine o relație, dar infinit mai trist să continue decât că am făcut niște promisiuni în care am crezut pentru un timp. Înfometați și ostoiți ca doi ogari care continuă cursa când nu mai este nimic de pierdut, darămite de câștigat…

Treisprezece ani de căsnicie se împlinesc taman astăzi. Treisprezece ani bătuți cuie în mine, ani care au trecut lăsat urme. Resemnare.

De dimineață am condus până la Sinaia pentru un buchet de flori pe care i l-am lăsat în pat, alături de o cutie cu brățara admirată acum câteva săptămâni.

Câtă liniște… Doar gândurile îmi roiesc ca niște păsări neliniștite care nu-și mai găsesc drumul către cârd. M-a deșteptat devreme zgomotul lor de aripi, se roteau în jurul a două preocupări: metamorfoza căsniciei mele și cadoul pentru Carina.

Răsuflu ușurat, cadoul Carinei este bifat, mi-am încheiat obligația. Aici s-a terminat iubirea, chiar aici, atunci când plăcerea a lăsat locul obligației. Închid fără zgomot ușa și cobor la parter, în livingul imens unde canapelele cafenii se odihnesc în fața unui televizor pe jumătate de perete. Miroase a lemn sau a muzeu. Deasupra atârnă o lustră metalică, gotică, ca o amenințare ce venea de undeva din grinzile lemnoase masive. Cum ar fi dacă mi-ar cade lustra asta-n cap și mi-ar rămâne înfiptă ca o căciulă mai avangardistă? Eu aș încremeni pe vecie cu o expresie de consternare uimită… Ar ține asta loc de divorț sau aș merge și pe lumea cealaltă cu veriga încleștată de inelarul meu?

Unul dintre pereții livingului, o fereastră imensă, descoperă peisajul ce-mi taie respirația de-atâta verde; natură încremenită într-un tablou de Brănișteanu. Ies în curtea vilei. Ceață. Se ridică de pe crestele munților, agale, agale, descoperind o vale umbrită de pădurea de conifere, case din cărămidă și piatră cu acoperișuri țuguiate și înroșite, orânduite gospodărește de-a lungul străzilor neasfaltate, pietruite cu prundiș. Rămășițele nopții se oglindesc în boabele de rouă; se sparg alunecând pe pământ; se scutură de ielele nopți.

Mă așez într-un balansoar și-mi aprind o țigară, bucurându-mă de răcoarea tihnită.

-Era atât de greu să-ți amintești de geantă?… se aude vocea iritată a lui Tudor. …Aveam în ea un, un pachet de cărți de joc și alte cărți de citit.

-Care geantă, Tudore?

Diana este mirată ca de o mare grozăvie.

-Aia portocalie din piele de drac, cum care?

-De ce nu îți faci bagajele singur, mă rog?… îi răspunde cu o voce la fel de iritată, Diana. Și ce cărți? Poate doar ca să adormi mai repede, ai citit vreodată o carte de când suntem împreună? Ce tot vorbești acolo?

-Da, dragă, de mai multe ori… scrâșnește Tudor.

-Aceeași carte de mai multe ori?… râde Diana cu poftă.

-…Și tu ai fundul mare!

Diana se oprește nedumerită.

-Și tu ai nevoie de lumini de semnalizare în jurul vasul de toaletă ca să-l nimerești.

-Poate…, dar n-am fundul mare… spune Tudor liniștit. Știe că a câștigat. Nu se întâmpla des așa că savurează momentul.

Mă bufnește râsul. Diana și Tudor și-au reiterat veșnica dispută care-i destindea pe toți cei care asistau la ea și îi tensiona pe protagoniștii acesteia.

-Fabian, ce naiba faci acolo, agățat de leagăn?… întreabă Diana, de parcă ar avea de gând să se certe și cu mine, acum că abandonase subiectul genții din piele de drac.

-Vă evit… spun sincer.

-Cam târziu pentru asta, nu crezi? Lasă, știu că ne iubești în felul tău de taciturn tuciuriu. Carina nu s-a trezit?

-Iată-mă!

În cadrul ușii de la intrare, apare Carina, nevastă-mea. Urmele somnului i se șterseseră de pe chip, mascate cu pudră și rimel. Știu ritualul și ordinea lui. La încheietura mâinii îi strălucește brățara dăruită. Acum se va îndrepta către mine…

-Îți mulțumesc, iubire!…

Carina vine și mi se așază pe picior, înlănțuindu-mă cu brațele ei lungi și albe. Miroase marin, ciudat, nu obișnuiește să cumpere parfumuri cu miros marin, spune că doar le-ar da cadou unor femei cărora le lipsește personalitatea.

Îi zâmbesc.

-Carina, Fabian! Este gata cafeaua, să mergem în foișor… strigă Diana, venind cu o tavă cu cafele, urmată de Tudor și de cel de-al doilea cuplu invitat de către Carina, Ben și Ana.

Îmi sunt nesuferiți amândoi, dar Carina a insistat să vină și ei. Ben, un american trecut de 50 de ani, care locuiește în București de două decenii și se îndeletnicește cu tot soiul de afaceri dubioase, luându-și ca parteneri de afaceri persoane cu o moralitate îndoielnică; nu este doar înfumurat dar ceva din el îmi stârnește dorința să îl pocnesc în ochiul stâng. Ben și-ar fi vândut-o și pe maică-sa pentru profit, ce spun aici, pe tot neamul lui de vipere venit în goana după aur, iar Ana, soția lui, o snoabă cu un tupeu ce se asortează perfect cu lubricitatea și cu imoralitatea lui evidentă. Ana este un accesoriu comod pentru Ben, bună de pus la butonieră, frumoasă ca o floare și ai rămâne cu impresia asta dacă și-ar ține gura mai des, ruinându-și singura calitate pe care i-a dat-o Creatorul, ce-i drept, cu ambele mâini.

Ana îi șușotește ceva la ureche lui Ben, puțin mai departe de foișor.

Refuz să înțeleg preferințele Carinei, sistemul ei de valori ce-mi complică și mie existența, dar mă conformez din cauza aniversării și al valului de reproșuri care ar putea să mi se spargă în cap dacă îi spun exact ce cred despre prietenii ei. Cred că simt nevoia să compensez cumva lipsa mea de implicare, să pavez cu ceva distanța dintre noi, dacă nu din afecțiune, atunci dintr-un fel de vină amestecată cu o capitulare resemnată.

Luăm loc în jurul mesei. Diana adoră să facă pe gazda perfectă, deși nu suntem în casa ei, dar astea are mai puțină importanță. Maniile ei legate de perfecțiune îl înnebunesc pe Tudor, cu toate acestea, Diana este o femeie foarte puternică și isteață, în ciuda acestui simulacru de doamnă scrobită cu care făcea paradă în fața altora. Se iubesc. Da, se iubesc, cu toate ciondănelile lor zilnice…

Continuare:

Lupii trecutului I, II, III

Lupii trecutului IV

Lupii trecutului V

Lupii trecutului VI

Lupii trecutului VIII 

Natasa Alina Culea (autor)

  • Natașa, bărbații și psihanalistulnatasa alina culea, scriitoare romania
  • Marat
  • Lupii trecutului

Lupii trecutului. Sofia VI

…- Viața doare… îmi sfârșește ea explicația la ureche.

-De ce trebuie să doară?

-Nu trebuie, dar dacă te naști cu aripi, ce mai este de cunoscut? Sofia mi-a luat degetul mare conturându-și singură buzele, vârându-l apoi în căldura gurii ei.

-…Dansează-mi… am rugat-o. Dansează pentru mine, Sofia. Dansează-mi viața din tine.

Sofia s-a ridicat înnebunitor de încet de pe mine. O urmăream cu vederea încețoșată ducându-mi la buze chiloții ei, păstrătorii tainei Sofiei.

Și-a ridicat brațele, unduindu-și corpul pe muzica noastră. Corpul ei spunea povești despre dragoste și ură, despre serafimi decăzuți în clinchetul brățărilor ei metalice. Și-a lăsat rochia să îi alunece de pe corp, în timp ce mișcările îndrăcite mă hipnotizau și mă țintuiau în pat fără vlagă. Părul îi mângâia cu tandrețe fundul feciorelnic, tresăltând la fiecare mișcare. Îmi pulsa în vene mișcările ei ispititoare de felină tânără și crudă. În ochii ei ardeau incantații și vrăji, mistuindu-mi judecata. O vedeam în noapte, dansând în jurul focului cu picioarele desculțe în iarba rece, plânsă de rouă, îmblânzind jivinele atrase de mirosul cărnii fragede. Copacii își întinseră rădăcinile asmuțite de dorință, căutându-i urma pașilor repezi. Sofia dansa sufletul nopții, gustându-i tenebrele. Trei corbi se roteau în jurul ei, ciugulindu-se unul pe altul în transa hipnotică a dansului ei ce distorsionase mersul lucrurilor.

-Oprește-te!… i-am strigat. Nu mai suport să nu fii a mea! Vino aici…

Alte fragmente:

I, II, III 

IV

V

 

Lupii trecutului. Sofia V – Picatura chinezeasca

Mă uit la ceas și trag furios din țigară. Sofia a întârziat 47 de minute și 47 de secunde numărate pe ceas. O sun, telefonul se încăpățânează să îmi redea un text de call center. De ce naiba femeia asta refuză să se conformeze? De ce nu plec?! Ar fi trebuit să fac asta dupa 7 minute, nu dupa 47, dar tocmai pentru ca erau 47 de minute nu pot să mai plec. Cât o mai ducem în tensiunea asta? Luni vrea să divorțez, marți preferă situația așa cum este, miercuri o ia de la capăt. Sofia…, tornada care mi-a pustiit tot ceea ce credeam că sunt, care m-a descompus în cioburi cu care obișnuiește să se joace, le așază într-un puzzle și le răscolește iar la prima fantezie. Îmi iubește cioburile și eu iubesc să fiu jocul ei. Nu m-a redus nimeni la zero cu atâta rafinament…

-Nu ți se pare că soarele este mai binevoitor ca de obicei?

Vocea Sofiei este senină și melodioasă, contrastând cu starea mea anxioasă. Se poartă ca și cum ne-am fi văzut ieri ultima oară, în timp ce eu îmbătrânisem fără ea ca-n povești, ca alții într-un an.

-Știi ce a făcut din mine absența ta?… o întreb.

Nu răspunde, nicio umbră de regret pe fața ei luminată de soarele perpendicular.

-Te mai așteptam câteva minute și-apoi plecam. O faci intenționat?

-Nu, am fost reținută, atâta tot.

-Ia loc, te rog, vrei o cafea?

Este îmbrăcată într-o rochie roșie, iar bărbații de la mese o urmăresc cu privirea ca taurii la coridă. La fel de înverșunat, la fel de letal. Decât să te îmbraci în rochie roșie, mai bine umbli dezbrăcată, este chiar mult mai cuviincios. Sunt nedrept, Sofia ar atrage atenția și dacă și-ar strange părul în coc, și dacă și-ar pune perle, și dacă s-ar îmbrăca în veșminte de călugăriță. Doamne-ferește, cred că aș păcătui chiar mai abitir. Sexualitatea ei nu poate fi deghizată cu una cu două.

-Da, fără zahar, fără lapte… îi spune ea chelneriței și se întoarce spre mine, înconjurându-mă cu privirea ei în care mișunau gânduri oarbe precum cârtițele. Așteaptă ceva de la mine.

-Ce te-a reținut până la ora asta?… o întreb încercând să par impasibil.

Ne urmărim mișcările unul altuia, deși, dacă este o luptă, nu vreau să o duc. De ce trebuie să fie totul atât de dificil? Vreau doar să fiu cu ea.

Sofia își dă părul pe spate, curbându-și gâtul.

-Ar fi mai potrivit să strecori un „cine” la începutul întrebării tale indiscrete…

Am o senzație incredibilă că nu o să-mi placă ceea ce voi auzi. Glumele ei tâmpite, nervii mei întinși praștie erau ambrozia ei pe care o sorbea picătură cu picătură chinezească. Asta aștepta de la mine.

-Pentru asta m-ai chemat? Ce însemn eu pentru tine?… zic și fac o pauză. Tu te gândești la mine măcar câteodată?

-Daca ții neapărat să știi, da, mă gândesc, mă gândeam… doar în prima parte, la un moment dat a devenit prea mult… și cum mi-a cerut să îi șoptesc numele în timp ce unghiile mele… Sofia îmi spunea toate acestea cu un aer de confidență între doi buni prieteni.

-Să te ia naiba, Sofia!

-Nimic nou sub soarele ăsta binevoitor… Tu când faci sex cu soția ta, te gândești la mine? Nu, nu vreau să aud că „nu este acelasi lucru”. Da, să mă ia naiba… nu-mi pasă. Să te ia naiba și pe tine.

Vocea ei analgezică este mai echilibrată ca metronomul, mai calmă ca liniștea dinaintea furtunii.

-M-ai pierdut pentru totdeauna, așa să știi!… îi strig ridicându-mă în picioare.

-N-ai cum să pierzi ceea ce n-ai avut… îmi zâmbește frumos, ca la o ședință foto și soarbe nestingherită din cafea.

Aș putea să o strâng de gât aici și acum. În loc de asta, mă ridicat de la masă, îmi iau cheile și plec. Ajuns în parcare, mă uit ultima dată către Sofia. Este liniștită, își aprinde o țigară și-și trece un picior peste celălalt. Plec, dar o iau cu mine, este sculptată minuțios în memoria mea, va dăinui peste timp și împrejurări asemenea Sfinxului, impenetrabilă, fascinantă, la fel de plină de nerăspunsuri. Cum dracu’ am ajuns să ne certăm iar, fără ca măcar să ne împăcăm? Are dreptate, să mă ia naiba și pe mine!

Pentru a citi Sofia I, II, III si IV aici si aici

 

Natașa Alina Culea (autoare)natasa alina culea autoare

Carti scrise:

  • Natasa, barbatii si psihanalistul (roman)
  • Marat. Iubirea are spini (roman)
  • Lupii trecutului. Sofia (roman)

 

Sofia (I, II, III) Lupii trecutului. Erotica

Sofia I, II, III

Sunt la nunta lui Dimitriu, noul meu colaborator pe partea de factoring. Am semnat un contract și trei acte adiționale și m-am și trezit cu o altă anexă formală, o invitație cu literele aurii ale unui font Edwardian Script, cu numele meu și-al Carinei: „pentru dl și dna Adameșteanu”. Am primit cu plăcere ascunsă, în fond se mai nenorocesc și alții în afara mea și asta trebuia neapărat sărbătorit. Cum am ajuns la niște concluzii atât de posomorâte, m-ar întreba careva…? Din proprie experiență, dar mi le-au întărit și alții. Nu, Diana cu Tudor sunt mai degrabă excepția, întăresc regula despre care nimeni nu vrea să vorbească. De mortuis nihil nisi bene (despre morți, doar de bine). Cei doi sunt și ei prin oraș într-o mică vacanță, ne-am întâlnit pe autostradă și n-am spus nimic văzând dâra de spermă ce le decora mașina de la un capăt la altul pe partea Dianei, doar i-am invidiat în liniște. Cum nunta s-a organizat la Mangalia, am venit și noi de ieri, cazându-ne la un hotel din centrul orașului.

Nevastă-mea se leagănă într-un vals cu un tip pe care nu-l cunosc, probabil un alt avocat… Cred că lucrează în firma Carinei, moaca lui de rozătoare bulversată îmi pare cumva, familiară… Hmm… parcă venise într-o zi după niște documente pe care Carina uitase să i le dea. Ăsta este, îl recunosc, era la fel de sclivisit și-atunci, cu freza unsă cu prea mult gel. Individul nu e rău, trebuie să recunosc, pare să aibă trecere la femei, ele sunt topite după metrosexuali d-ăștia, să își împrumute ceara epilatoare, să se scuipe-n oglindă unul pe altul, să se sfătuiască dacă bretonul să fie pe stânga sau pe dreapta… Ptiu… să fie acolo la ei!

Sunt oare gelos? Nuuu, gelozia n-are loc într-un cuplu ca al nostru. Toată lumea se plânge de ea, dar eu cred că ar trebui cultivată într-un cuplu, nu este nici pe departe atât de distructivă pe cât este căsătoria – cel mai eficace antidot al iubirii și-al sexualității. Atât de sigură este resemnarea în căsătorie că nici dacă mi s-ar fi aruncat un colac de salvare, n-aș fi avut suficientă forță să mă agăț de el. Sunt sleit.

Cu o zi înainte de plecare, mi-am consultat medicul. Sunt tot mai îngrijorat de starea mea de legumă vizitată aproape zilnic de migrene crâncene. Neanunțate, nepoftite. Nimic special, o tensiune puțin crescută și-atât, asta a fost tot ce a reuțit să-mi spună după investigații de parcă urma să fiu trimis pe Lună cu Apollo doi. Ar trebui să urmăm exemplul societătății antice din China, medicul să fie plătit atâta timp cât ești sănătos. Noi îl plătim când ne îmbolnăvim, păi cu premisa asta, ce Doamne iartă-mă mai vrem? Susținem un sistem făcut să ne mențină bolnavi, asta este problema cu societatea noastră, sistemele care nu funcționează în favoarea noastră sunt clădite în asemenea fel încât să reziste și să fie perpetuate. Mai ceva ca virușii. Nu am fobii dar tare mi-e teamă de incompetența medicilor, de fapt, asta este fobia mea, frica de incompetența lor… Una este să fii un horticultor nepriceput care a cultivat niște gutui cam rectangulare și alta e să despici craniul omului ca pe-un pepene zemos, să-ți bagi nasul și să cotrobăi prin cortexul omului până-l zăpăcești sau până când îi inversezi sinapsele.

Tot stând rezemat în cot, croșetând gânduri ce-ar duce invariabil la o nouă și neinvitată migrenă, simt niște ochi ațintiți asupra mea. Descopăr în colțul unei mese lungi acoperite de satin de culoarea dulcegăriilor invariabile într-o nuntă, un cap mic de fată luminat de o pereche de ochi vii ce strălucesc în semiobscuritatea din sală.

Ce ochi, par ai unei căprioare surprinse de lumina farurilor!

Fata mă fixează cu multă curiozitate, e chemare în privirea ei. Nu pare să aibă mai mult de 20 de ani…

Nu sunt arogant? Poate că îi blochez vederea către un alt tânăr chipeș. Nu mă uit în spatele meu, mă delectez gândindu-mă că sunt interesant pentru ea. La ce bun adevărul? Cine are nevoie de el? M-aș lipsi pe loc de câteva adevăruri, precum faptul că sunt căsătorit, că am patruzeci de ani și că frumoasa fată nu are de ce să fie interesată de mine…

Privind-o pe posesoarea ochilor sfredelitori, mă simt brusc bătrân, diferența de ani dintre noi este plumb și piatră, mă țintuiesc la pământ, mă împiedică să-mi iau zborul în direcția visurilor mele. Este atât de tânără, iar eu sunt atât de plictisit de viață și de ceea ce viața are să-mi ofere… Privirile ni se intersectează în linie dreaptă și-o fierbințeală îmi aprinde pelvisul răspândindu-mi-se rapid în fiecare celulă a corpului. Respirația mi se îngreunează. Ce deliciu! Oare mai am o șansă să nu fiu mortul care refuză să admită că nu mai trăiește? Nu mă trezi din somn dacă nu ai de gând să mă săruți și să mă readuci la viață, frumoaso…

O salut printr-o scurtă aplecare a capului. Îi zâmbesc – lucru pe care nu l-am făcut niciodată. Ce flirt infantil! Cred că sunt caraghios de-a dreptul. Dacă mi se înroșește nasul și-mi apar dungi pe costum? Sunt un clovn, asta sunt, unul bătrân, de două ori ridicol! Acușica o să-i revină iubitul de la baie unde s-a masturbat cu gândul la ea. Ar trebui să-mi fie rușine, este doar o copilă. Dar ce copilă, Dumnezeule! Ei bine, nu-mi este! La naiba cu societatea, la naiba cu regulile ei si la naiba cu mine!

Mi-aprind o altă țigară, termin paharul de whiskey dintr-o înghițitură și-mi stâlcesc țigara în scrumieră cu năduf.

Îmi zâmbește și ea. Șăgalnic.

Se ridică de la masă. Încet. O felină tânără cu ochi tainici.

Vine către mine!

Își face loc, grațios, printre mesele ce ne despart, fixându-mă cu ochii ei penetranți, animați de o inteligență vie pe care o intuiesc de parcă aș cunoaște-o cumva. Mers fluid. Este îmbrăcată într-o rochie roșie ce dansează insinuant în urma ei. O coamă de păr sălbatic, negru ca păcura, nefiresc de lung.

Este atât de aproape de mine, amprenta sexualității ei tocmai mi-a ars rețeaua neuronală. Privirea îmi rămâne fixată pe buzele ei ușor răsfrânte, roșii și cărnoase ca petalele de bujor sălbatic, o invitație pe un tărâm neexplorat. Nu mi-aș lua ochii de la ea nici dacă ar exploda sala. Senzațiile din pelvis se amplifică, le resimt dureros acum, îmi restrâng fluxul respirației.

Nu știu ce vrea de la mine, dar sunt fericit că vine. Atât de aproape…

-Fabian Adameșteanu… mă prezint eu și mă ridic de la masă.

M-am trezit din amorțeală complet.

Fata clipește amuzată din genele ei lungi ce se zbat ca aripile unui fluture deranjat de lumină, un fluture captiv. Mai să o bufnească râsul, se pare că manierele mele sunt de-a dreptul caraghioase… interesant, n-am știut. Mereu mi s-a spus că am prestanță, ce s-o fi întâmplat cu ea, a scăzut ca mercurul din termometru la apariția ei fenomenală?

-Mulțumesc… hohotește ea.

Sunt confuz, de parcă am făcut o gafă. Buun… se pare că nu ne prezentăm… Atunci…?

Mă ia de mână. Continuă să zâmbească cu aceeași siguranță cu care s-a ancorat în ochii mei. Chemarea îmi suprimă orice rezistență ce n-a venit vreodată, orice gând, ce-a refuzat să mai vină, orice precauție ce-a renunțat să mă mai admonesteze. Nu mai sunt bărbatul căsătorit cu una dintre femeile de pe ringul de dans, dar cine a rămas în locul lui? Înconjurat de cunoscuți, cu unul mai mult decât aș fi vrut, plec cu ea către niciunde și nicicând. Voința mea, un fulg de nea ce s-a topit  pe buzele ei zeflemitoare. Dumnezeule, în sfârșit, se întâmplă ceva în viața mea! Trăiesc, sânge și limfă aleargă în venele mele, inima-mi bate ca un clopot de biserică. Trăiesc! Trăiesc!

Ieșim din restaurant și intrăm într-un vis.

În ființa mea s-a produs un cutremur, îi resimt magnitudinea, revolta înfierbântată, clocotul… Calc pe nori și pe principii. Un câmp minat. Îi strâng mâna mică și caldă, îi sărut podul palmei. Pletele ei lungi îmi mângâie brațul, fiecare atingere este o dezmierdare tulburătoare. O nălucă erotică fără nume!

Suntem pe plajă.

Luna pe jumătate înecată în mare își oglindește argintul în părul fetei cu licurici pe tâmple și heruvimi în păr.

Fata își întoarce capul către mine și-mi spune:

-Vrei să-ți zdruncin puțin viața?

Râde.

–Spune, vrei?

Nu o interesează aprobarea mea, știe că poate să facă ce vrea cu mine. De ce mă întreabă? Sunt aici mai mult decât am fost vreodată-n altă parte.

-Mai mult de atât? Oh, Doamne…
Simt nisip în pantofi, un dulce disconfort îmi amintește că totul este real. Cu atât mai bine, nu este nevoie să mă ciupesc, am fost caraghios suficient. Adulmec aroma fragedă a corpului ei cu fiecare por, toate simțurile mele sunt în alertă, în contrast cu mintea mea incapabilă să formuleze un gând deslușit. Mă uit la ea fără a spune nimic, cuvintele refuză pur și simplu să mi se închege pe buze. Erotismul ei m-a făcut mormânt de tăcere, doar prosternare, doar admirație. Ce înfrângere frumoasă!

Mi-am depus tăcerea, ofrandă, pe buzele ei.

Ce naiba mi se întâmplă? Am băut prea mult whiskey și fata asta este o sirenă care mă ademenește în mare? Și dacă voi muri în ea, aș putea să mor de mai multe ori? Nimic altceva nu ar avea mai mult sens!

Își aprinde o țigară, și-mi suflă fumul direct în față. Degetele îi tremură ușor.

Sirena mea este stânjenită și încearcă să ascundă asta! O duioșie neînchipuită îmi sparge pieptul. Îi mângâi linia gâtului cu buricele degetelor, pierzându-mă în ochii ei ce strălucesc în noapte mai puternic decât orice astru.

Mirose îmbătător a vanilie și-a fum de țigară.

Îi zâmbesc.

Felul în care se uită la mine mă face să-mi pierd echilibrul, o senzație de o insuportabilă concupiscență. Fără niciun cuvânt, îi iau capul în mâini și-o sărut cu sete. Cine dracu’ sunt? Cine mi-a luat locul cu atâta determinare? Poate că n-am fost eu niciodată? Sunt într-un vis sau abia acum m-am trezit din el?

Un sărut nesfârșit cu fata plămădită din dorințe ascunse sub preșul de iluzii.

Îi sorb polenul de pe buze și mă adâncesc în gura ei. O respir. Alt cutremur.

-Cine ești tu? Cine ești?… îi șoptesc printre săruturi.

Fata trage o gură din țigară și-mi suflă fumul în față, teatral, fără să-mi răspundă. Se joacă. O pisică, își amețește victima, o lasă să creadă că mai are o șansă atunci când nu are niciuna.

Îi iau țigara din mână și-o arunc în apa ce ne ajunge la picioare, cu un gest care, dacă nu era romantic, ar fi ajuns imediat penibil.

Își pironește privirea în ochii mei uimiți, voalați de dorință. Îndrăzneață, își alunecă mâna sub cămașa mea, atingându-mi pieptul în care mi s-au cuibărit nuferi.

-Hai în apă!… râde și-și aruncă părul răvășit de mâinile mele, pe spate… Hai să fugim, după ce fugim ne înecăm, sau invers!

Fata râde hohotitor și aleargă către marea învolburată, neagră precum catranul și la fel de caldă. Rapsodia mării, recviemul gândirii mele…

O urmez ca un sclav care nu are nevoie de lanțuri. Îmi meșteresc cătușele singur, doar să fiu ferecat de ea pe vecie. Intrăm în apă, amândoi îmbrăcați, mă las dus de ea, sensul existenței mele este acum chemarea ei amuzată, nebună. Intru în apă, în costum, încălțat, iar ea, în rochița ei roșie cu bretele. Își scoate sandalele din picioare, azvârlindu-le pe mal cu un chiot. Fac același lucru cu pantofii mei și cu sacoul, rămân cu picioarele goale înfipte în nisip și-ntr-o realitate orgasmică. Ținându-ne de mâini, ne îndreptăm către larg. Nu îmi pot lua ochii de la sânii ei deveniți acut vizibili datorită brizei reci ce ne învăluie acum coapsele.

Chicotește:

-Vreau mai adânc, îmi spune. Ești cu mine, vezi? Nu mai există nimic în afara mea… spune ea ca și cum și-ar fi dorit să mă subjuge mai mult decât eram. Imposibil.

… Și nimeni, adaug în gând.

Mă uit către restaurantul din care se mai aude vag muzică. Carina…

Trecut și prezent.

Îmi zâmbește.

Îmi pierd capul de tot, o trag către mine și-i lipesc pieptul de al meu. Îi ridic bărbia, îi sărut în neștire părul, ochii și buzele alea care se amuză puțin disprețuitor de mine. Buzele ei au gust de căpșuni, textură de catifea și eu mă pierd pe ele. Mă regăsesc pe limba ei insinuantă. Tresar. Gândurile mi se dizolvă, vreau să posed această ființă mitică, să pătrund în ea și să nu o mai las vreodată, să mă prind de ea și să fie mai mult a mea decât a ei. Să îmi contureze numele cu buzele ei, să își deschidă sexualitatea pentru mine. Floarea mea de colț.

Gândul că aș putea să nu o mai văd, deși nu pare să vrea să plece, îmi trimite frici de gheață în vintre. Cu o mână în părul ei, îi trag capul aproape de pieptul meu. Îi ridic rochița udă și-i cobor chiloții. Nu spune nimic, se uită doar la mine, cu aceeași expresie de nedeslușit.

Mă opresc din căutare.

Ne uităm unul la altul. Vreau să o privesc așa, să mă cheme… să tânjească după atingerea mea, să îmi ceară să pulsez în interiorul coapselor ei.

Valurile mării ne izbesc corpurile înfierbântate.

Aștept.

-Vino…

Chemarea ei.

Un freamăt și-un dor vechi mă întâmpină în adâncimile ei. Pătrund în ea sălbatic, devorându-i buzele de orhidee carnivoră. Climax! Aș putea muri în ea pentru toate păcatele omenirii, și ce moarte ar fi! Își încolăcește picioarele subțiri în jurul mijlocului meu, potrivită-mi mie numai; își trece mâinile prin părul meu. Se abandonează total ritmului meu, fără nicio împotrivire, o delicioasă uitare. Îi mușc ușor lobul urechii. O gust. Chipul ei este transfigurat, părul răvășit îi învăluie chipul într-o dulce decadență.

Șoptește sacadat:

-Să nu mă uiți niciodată…

Mi se desprinde din brațe, neașteptat, lăsându-mă tremurând, erect și solitar ca Sfinxul în lumina lunii. Devine brusc aceeași străină care flirtează cu mine. Clipele de dinainte n-au existat nicicând.

Gura i se arcuiește în același zâmbet superior, glumeț, de mai devreme:

-Destul, îmi spune, vreau să mă lași așa, dornică de mai mult. Vreau să păstrez asta, fă-mi cadou nerăbdarea ta. Vreau să mă gândesc la tine cu golul pe care l-ai lăsat în mine, să freamăt. Nu trebuie să înțelegi, doar să faci ceea ce îți spun…

Îmi vorbește ca și cum aș fi un copil neajutorat. Respir încă necontrolat și doar faptul că se îndepărtase de mine puțin mă înspăimânta, am nevoie de ea așa cum am nevoie de oxigen, deși parcă de oxigen m-aș putea lipsi. Mă stăpânesc cu greu să nu o ridic iar pe mine și să mă pierd în ea ca în ultimul refugiu.

Îi apuc brațele și i le strâng tare.

-Te joci cu mine? Ce te face să crezi că poți face asta?… o întreb pierdut.

-Nu întelegi, nu vreau să banalizez nimic, nu atâta timp cât are legatură cu mine.

Banalizez… am auzit bine? Ce ar putea fi legat de ea și să fie banal în același timp? Nimic!

Nu îi răspund, încerc să-mi liniștesc inima, dar rochia ei lipită de corp, gândul la chiloții ei plutind în vastitatea mării nu mă ajută deloc să-mi recapăt suflul sacadat.

-Cred ca am înotat destul pentru prima noapte, spune ea râzând și porni către mal, despicând valurile.

Abia acum simt mușcătura nopţii. Îmi ridic pantalonii uzi și închid nasturii cu greu. Ieşim amândoi din apă ţinându-ne de mâini, liane încleștate. Încerc să-mi aranjez inutil pantalonii, cămașa, îmi încalț pantofii și pășesc lângă ea, scârţâind pe nisip. Împroșc apă la fiecare pas făcut. Ea arată ca și cum s-ar fi născut din spuma mării ca Afrodita.

Nici măcar nu încearcă să arate prezentabil, își poartă cu naturalețe rochia răvășită acoperită de pletele pe care strălucesc stropi de apă.

Ce continuare ar putea exista după momente ca astea, în care simți că te naști a doua oară? Fata asta mi-a blocat orice iniţiativă masculină şi nu sunt obişnuit să fiu condus în felul acesta de nimeni. În ochii ei m-am văzut pentru prima dată așa cum sunt, nu așa cum am pretins până acum că sunt.

M-a trezit. M-a cutremurat. M-a iubit.

Copila mea tremură uşor în răcoarea nopţii şi, găsindu-mi sacoul aruncat pe nisip, i-l pun pe umeri, ca într-un film previzbil american.

Nu-mi mulțumește, dar îmi surâde candid. Ochii mei refuză să se desprindă de ea, și nu doar ochii, deși sper ca acest detaliu să nu fie atât de vizibil în întunericul străbătut de lămpile din parcarea hotelului.

-Voi lua un taxi, îmi spune.

-Nu vreau să pleci. Rămâi… îi spun decis să o fac parte din viața mea, cumva. Cum să plece de lângă mine? Mă doare fizic ca și cum aș primi un pumn în stomac doar gândindu-mă că se va disipa în noapte, lăsându-mă singur ca un nou-născut.

-Trebuie să plec.

Hohotește ea şi se îndreaptă către primul taximetru parcat pe aleea de la intrarea în hotel.

Alerg după ea.

Nu mai simt apa, nisipul, dar simt că o pierd.

-Nu mă poţi lăsa aşa, iubito, refuz.

Încerc să o sărut dar ea își pune mâinile la gură, râzând.

Râde iar, sirena mea zvăpăiată în al cărei cântec mă pierdusem ca un muritor de rând, ademenit de promisiunea unei eternități în regatul ei. S-a terminat înainte să înceapă? Nuuu, nu vreau!

-Notează-ţi numărul meu de telefon. Grăbeşte-te, domnule, înainte să mă transform în broască râioasă! Verdele nu mă prinde…

Îi cer șoferului o bucată de hârtie și-un creion, probabil că telefonul meu rămăsese în poșeta Carinei. La naiba!

Sirena ia carnetul din mâinile șoferului. Începe să noteze numărul, dar se oprește brusc și-mi spune:

-Ultima cifră te las să o ghiceşti. Ultima cifră sunt eu, redusă la o invenție a unui arab care privea lumea-n unghiuri…

 

Natașa Alina Culea

Cărți scrise:

  • Natașa, bărbații și psihanalistul
  • Marat. Iubirea are spini
  • Lupii trecutului. Sofia (în lucru)            natasa alina culea

Cine este Sofia? IV

Cine este Sofia? Dar lupii trecutului?

„Sofia” este un personaj pe care imaginația mea febrilă l-a născut într-o dimineață, la ora la care și soarele încă dormea; s-a născut din vise abrupte și s-a repezit către laptop iar eu nu i-am stat în cale, atâta tot. Mi-am scris cărțile („Natașa, bărbații și psihanalistul” și „Marat. Iubirea are spini”) din perspectiva unei femei și provocarea mea a fost să scriu și din perspectiva unui bărbat. Așa au apărut textele „Sofia” pe care le-am trimis inițial unui foarte bun prieten, și el le-a postat pe blogul lui. Ca niște copii puși pe șotii ne-am întrebat dacă cineva își va da seama că „Sofia” este scrisă de o femeie. Nu și-a dat seama nimeni, experimentul a fost încheiat. Acum, Sofia își reia locul pe blogul meu și o voi continua ori de câte ori voi simți nevoia să scriu.

Aici sunt link-urile cu textele de până acum, iar mai jos, aveți continuarea:

https://pascal33nour.wordpress.com/2014/12/27/sofia-unu/

https://pascal33nour.wordpress.com/2014/12/29/sofia-doi/

https://pascal33nour.wordpress.com/2015/01/01/sofia-trei/

sau pe blogul meu

 

Sofia (patru) 

-Uneori mă simt o țigancă; stau cu mâinile întinse, cu palmele căscate către cer și când cred că am prins iubirea, mi se scurge printre degete ca nisipul ce a uitat că a fost un vulcan odată. Iubirea nu mai este ce a fost.

-Sofia, iar faci o dramă din orice…

-Lasă-mă să vorbesc… Iubirea mea pentru tine este blestemată de trecutul tău. Stau aici cu tine și-ți citesc buzele, aceleași care-ți sărută soția în fiecare seară, atunci când eu dorm singură. Știu că nu vei divorța pentru că ți-e frică de fricile tale. Și ai atât de multe… teama că vei fi în direcția degetului întins, teama de a nu-ți face soția să sufere mai mult în lipsa ta, decât cu tine. Ți-e teamă de curbele sufletului meu, doar pentru că nu mă înțelegi. Vrei să mă posezi, să n-am alt gând decât gândul tău… și-apoi îmi vei reproșa că mi-am pierdut dârzenia. Aș vrea să nu știu atât de multe… Știu tot ce gândești și te iubesc pentru ceea ce nu ești. Așa sunt eu, m-am născut pribeagă, iubesc bărbatul care nu poți fi.

-Știi bine că pentru tine aș divorța și mâine, doar spune-mi.

-Niciodată nu vei auzi aceste cuvinte de la mine, auzi?! Vrei doar să treci responsabilitatea deciziei la mine. Tot ceea ce ai de făcut este să fii sincer cu tine însuți, dar ți-e frică! Trebuia să faci asta înainte de a mă întâlni, trebuia să știi că mă vei găsi. Te-ai abandonat pe tine, înainte de a mă abandona pe mine, înainte de a mă cunoaște.

-Nu de asta mi-e teamă, Sofia, mi-e teamă de iubirea ta, pentru că iubești clipa dar nu și urmările ei.

-Este prea târziu, oricum. Era târziu încă de când ne-am întâlnit și eu am știut asta, de aceea am venit la tine.

O țigară murea pe buzele ei răsfrânte. Se uita pe geam și vedea ceva ce exista doar în lumea ei mereu exaltată. M-am uitat și eu în direcția privirii ei, dar tot ceea ce vedeam era tot Sofia. Mereu Sofia și extensiile ei. Erau nori, se fugăreau unii pe alții pe albastrul nemișcat.

-Tu vei rămâne cu soția ta, eu voi rămâne cu toate drumurile pe care nu le-ai umblat tu. Nu poți să trăiești decât de sub fusta soției tale. Și-apoi…

Sofia s-a oprit și nu a simțit nevoia să își continue idea. Știam că nu are niciun sens să o întreb ceva, ea nu-mi aparținea. Era doar a ei, deși ea intra în mine ori de câte ori voia, după bunul ei plac. Se înfingea în sufletul meu și mi-l înapoia doar pentru a avea unde să se întoarcă. Lângă Sofia simt că există un destin, în afara ei plutesc ca un trunchi de copac ros și gol care s-a abandonat puhoaielor de apă tulbure. Știu că Sofia vrea ceva ce eu nu-i pot da. Ea nu căuta un bărbat, nici sensul vieții, în Sofia viața se lupta cu moartea, cochetau una cu cealalta înainte de a se sfâșia cu colți de fiară hămesită. Sofia știa să sufere, povara suferinței nu-i încovoia spatele și nu-i ștergea zâmbetul disprețuitor. Alte femei trec prin suferință ridicând paravane, Sofia se abandona suferinței până când nu mai avea ce să învețe de acolo. Nu știa ce este frica și asta mă speria cel mai rău. Sofia râdea de lacrimile ce-i curgeau repezi pe față și le ștergea cu mâna, zâmbind printre ele:

-Nu te uita la mine că plâng, așa sunt eu, emoțională. Nu plâng pentru tine, să îți fie milă doar de tine. Nici nu voi suferi după ce mă voi decide să plec, nu pot suferi pentru cineva pe care nu-l admir. Nu am nevoie de tine, știi asta…

Așa îmi spunea, răsucindu-și cuvintele în ființa mea.