Rusalka, de Nataşa Alina Culea. Misticismul deltaic.

Cărți scrise, Rusalka

Fragment din romanul RUSALKA – conversație între Sașa și mătușa Tudosia

Fragment din romanul în lucru, RUSALKA, de Nataşa Alina Culea

— Scrii, Sașa? Despre ce scrii tu? Despre oameni sau despre poveștile pe care ei le spun? îl întreabă Tudosia, apărută de niciunde, cu crenguțe de salcie și bulgări de tămâie în mâini.

— Nu pot să scriu despre ceilalți oameni. Eu scriu doar despre mine, este singurul subiect pe care-l cunosc cu adevărat.

— Zi-mi tu, Sașa, ce ești? Ziarist sau scriitor?

— Nici eu nu știu încă.

— Dacă nu știi, înseamnă că ești ziarist. Dar, ia, spune-mi, cum de ai venit tu la mine, după atâția amar de ani? Ce cauți tu să-ți dea Delta, și nu găsești în altă parte?

— Chiar vrei să știi, tanti?

— Dacă nu voiam să aflu, nu te întrebam. Tu crezi că eu n-am treabă? Poate-ți pare ție că aici nu se petrece nimic, dar noi cu nimicul ăsta suntem ocupați până peste cap.

   Sașa zâmbește. Ochii îi lucesc de alcool, dansând între pleoape.

— M-am despărțit de logodnica mea acum câteva luni, chiar înainte de nuntă.

— Deci te-ai refugiat aici pentru că ideea ta de iubire nu s-a potrivit cu ceea ce ai primit de la ea. De ce v-ați despărțit? întreabă ea, uscând cu cârpa un pahar ud, agitându-se când lângă masă, când lângă dulap, ștergând rând pe rând vasele ude.

— Parcă s-a întâmplat altuia, nu mie. Ea se mai întâlnea cu cineva. Știu cum ar fi trebuit să mă simt după ce am aflat, dar adevărul este că mă simțeam așa de dinainte să aflu că mă înșală. Nu este ciudat? Bănuiesc că aș putea să o iert pe Camelia, dar nu știu ce să-i iert. Cum se iartă un om?

— Orice rugăciune adevărată începe cu o iertare, Sașa. Dar iertarea asta nu trebuie forțată. Iartă tu atunci când poți și iartă din tot sufletul, așa cum și tu ți-ai dori să fii iertat.

— Nici măcar nu știu dacă am iubit-o.

— Iubești prima persoană căreia vrei să-i împărtășești gândurile tale, un cântec, o poezie, un tablou…

— Înseamnă că n-am iubit-o. Mă doare mai mult mintea decât sufletul. Nu mă gândesc la ea, ci doar la minciunile ei. Mai mult decât pierderea ei mă doare că mi-am pierdut încrederea în mine și în capacitatea de a discerne caracterul unui om.

— Nicio femeie nu te poate minți așa cum se minte pe ea însăși, Sașa.

   Mătușa Tudosia se oprește o clipă, dar se reapucă mai înverșunată de șters un capac de cratiță.

— Mi-a trimis acum câteva zile un mesaj furios. Tot ea este furioasă, spune el și surâde amar.

— Înseamnă că totuși ea te iubește, în felul ei. Ura este iubire neîmpărtășită. N-a reușit să ajungă la tine așa cum ar fi vrut. Și nici la ea. De aceea ți-a scris așa. Inima ei se zbate ca un pește pe uscat.

— Nu aveam de ce să n-o iubesc. Camelia e frumoasă, deșteaptă, educată. Vorbește patru limbi străine. Poți merge oriunde cu ea, lasă în urmă, ca un iz de parfum, o impresie fermecătoare. Mereu m-am întrebat de ce are același zâmbet pentru toată lumea. Nu mi-a plăcut să-i împart zâmbetul cu tot restul lumii. Nu ar trebui să zâmbești la fel iubitului tău așa cum îi zâmbești șefului sau vânzătorului de ziare.

— Zici că vorbești de gestiunea unui magazin atunci când vorbești de calitățile ei, Sașa. Când iubești, iubești. De cele mai multe ori, fără absolut niciun motiv. Și ce contează calitățile unei persoane în afara relației? Dacă n-au nicio legătură cu voi, dacă nu ajută relația de vreun fel, de ce ți-ar păsa ție de ele?

— Tanti, vrei să te ajut cu ceva? o întreabă el. Vrei să spăl eu vasele?

— Nu schimba acum subiectul. Mai spune-mi de ea…

— Ce să îți spun? Cred că îi era și ei greu să mai păstreze aparențele unei relații. Uneori nu voia să vin să o iau de la serviciu. Nu cred că voia să fie văzută cu mine sau cel cu care se întâlnea era chiar de la serviciul ei.

— Când ești cu cineva care se ascunde să fie văzut cu tine, ești mai rău decât dacă ai fi singur. Nu ești nici măcar tu cu tine. Lasă, Sașa, bine că s-a dus. Sau te pomenești că vrei să te împaci cu ea?

— Nu știu dacă vreau să ne mai dau o șansă. Mă sperie doar gândul. Volatilitatea femeilor mă sperie.

— Ei lasă, că nu toate femeile sunt ca ea. Unele sunt chiar și mai rele, zâmbește bătrâna.

— Poate Camelia o să se schimbe…

— Poate se schimbă, nu zic nu, dar să nu contezi pe schimbarea asta. Sașa, dacă tot vrei să faci greșeli, să faci unele noi, că ai tot timpul, ești tânăr.

— Poate că nu i-am dat suficient spațiu. Poate că nu putea să primească ceea ce aveam eu să-i ofer.

— La porțile închise nu se bate mai tare, nepoate. Dacă îi dădeai spațiu, ar fi spus că i-ai dat prea mult spațiu și că ești prea indiferent. Am tot văzut la televizor, la invitații din emisiuni: spațiu, spațiu și iar spațiu și independență. Ascultă la mine, că sunt bătrână şi-am trăit mult pe lume, iubirea nu este spațiu, este posesiune. Înseamnă să vezi pe cineva ca făcând parte din tine. Când cineva nu vrea să fie cu tine și spațiul, dar și lipsa lui o vor deranja. Cred că a sosit timpul să afli ce-i demnitea. Sigur așa te-ar fi sfătuit și biata maică-ta, dacă mai trăia.

— Ce este demnitatea, tanti? La ce îți folosește?

— Nu mă lua peste picior, băiete. Dar ca să-ți răspund, demnitatea unei persoane arată unde trage linie și pune punct. Lasă, că nu e greu să găsești femei care să te înșele, doar bagă de seamă, ca din prea multă precauție, apoi să nu le ratezi pe cele care știu să iubească. Știu că este greu să dai drumul celor care te fac nefericit. Este chiar mai greu decât să dai drumul celor care te fac fericit. Ți-a promis cineva că-ți va fi ușor prin viață?

________________________________________

Fragment din romanul RUSALKA, de Natașa Alina Culea

Interviuri, Rusalka

Interviu și primul capitol al romanului RUSALKA – premieră

Articol preluat de pe site-ul GânduriDintrePagini

În premieră, primul capitol al romanului „Rusalka”, de Natașa Alina Culea

        Scriitoarea Natașa Alina Culea lucrează la un nou roman, care se va numi „Rusalka”, și care va fi lansat cât mai curând. Am stat de vorbă cu Natașa, iar aceasta ne-a spus câteva cuvinte despre noua sa carte la care lucrează în acest moment și, de asemenea, ne-a oferit în premieră primul capitol din noul său roman.

        „Rusalka” va fi cel de al șaptelea roman al autoarei române cu rădăcini ucrainene și poloneze. Natașa Alina Culea, până în prezent, a mai lansat următoarele cărți: „Natașa, bărbații și psihanalistul” (recenzie: aici), „Marat” (recenzie: aici), „Lupii trecutului. Sofia” (recenzie: aici), „Nopți la Monaco” (recenzie: aici), „Visele nu dorm niciodată” (recenzie: aiciși „Arlechinul” (recenzie: aici).


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: Bună, Natașa! Lucrezi la un nou roman, „Rusalka”, spune-ne câteva lucruri despre acest nou roman.

Natașa Alina Culea: Inspirată de suflul magic al numărului șapte, deoarece „Rusalka” este romanul meu cu numărul șapte – simbol biblic al desăvârșirii creației divine (Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea s-a odihnit. Geneza 2.1-2), scriu un roman fantastic, hrănit de mitologia românească și cea slavă, plasat geografic în inima Deltei Dunării.

Gândurile dintre pagini: Care este sursa ta de inspirație pentru acest roman și, de asemenea, numele cărții ce reprezintă?

Natașa Alina Culea: Născută în Tulcea, am crescut ascultând povești cu creaturi ale apelor și spirite deltaice. Acest roman va fi o ofrandă închinată locurilor mele natale și străbunilor mei, pentru care Dunărea a reprezentat și viața, și calea, și moartea. Cu „Rusalka” pășesc cu smerenie pe urmele scriitorilor care și-au expus cuvintelor fascinația către nocturn, psihologia superstiției, metamorfoză și metafizică mitologică, păstrând absența grotescului, tocmai pentru a reliefa expresivitatea lirică a texturii scrierii mistice românești. Știma sau rusalka este o creatură demonică a apei care va impregna țesătura mea narativă, îmbogățindu-și sensurile deja existente în folclorul local.


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: Ne poți prezenta un scurt fragment din romanul „Rusalka”, ca să ne facem o idee despre cum va fi noua ta carte?

Natașa Alina Culea: Vă ofer primul capitol al romanului:


RUSALKA, de NATAȘA ALINA CULEA


Capitolul 1

SPRE INIMA DELTEI DUNĂRII

        Vaporașul despică valurile care se răsfrâng de-o parte și de a alta-i, unduindu-se și stingându-se unele într-altele, ca într-o nesfârșită îmbrățișare. Soarele se gătește de asfințit, aruncând nori contururi și umbre stacojii, culcându-se domol sub linia șerpuitoare a orizontului deltaic. Liniștea serii este străpunsă de țipete de păsări care străbat văzduhul ca sulițele.

        Pliac, pliac, pliac…, clipocește Dunărea albastră, nesfârșită ca timpul, nepătrunsă ca testamentul existenței.  Cerul se reflectă în luciul ei, descântându-i rotunjimile valurilor. Dunărea! După Napoleon „le roi des fleuves de l’Europe[1]”, care cu apa ei binecuvântată spală din timpuri uitate păcatele oamenilor prin care ea curge, vremuind prin arterele veacurilor, martoră mută a dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor în brațele malurile ei. Dunărea! Cu istoria și multele ei nume, de la romanii care i-au zis Danubius la ucrainienii care-o descântă Дунай – Dunai, tot curge și curge pe filele istoriei, și va curge pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi. Zămislită de creștetul Carpaților, se abandonează voluptos în Marea Neagră, inspirând în urma ei poeții și frică, și prosternare, și nebunie, și melancolii, și superstiții, hrănind popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai stinge o lumânare în biserică, la sfârșitul liturghiei. Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile ei răsare astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Misterul vieții însăși sălășluiește în desișul pădurilor ei, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n ascunzișurile de stuf și papură, ferit de ochiul căutător al civilizației care rupe norii, plămădește lutul ierbii, smulge copacii din ancore, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și construiește deasupra lui orașe din piatră strămutată.

        Ușa cabinei se deschide, în fanta ei ivindu-se un bărbat. Străbate puntea de lemn, care-i geme sub tălpi, lată de câțiva metri robuști. Se oprește șovăitor lângă balustrada metalică, șubrezită de timp și scorojită de vopseluri. Umerii puțin cocârjați îi știrbesc semeția înălțimii. Lucirea din ochii lui redă desfătarea celor câteva pahare de vin, băute în cabina legănată de apă. Așteaptă răbdător să ajungă în Maliuc, comuna aflată la douăzeci și cinci de kilometri de orașul Tulcea, și nu obișnuiește să-și facă griji înainte ca acestea să-și facă sosite siluetele amenințătoare.

        Cred că aș putea dormi luni la rând, ca Eri a lui Haruki Murakami, își spune. Ce binecuvântare să te întinzi între cer și apă și să umpli spațiul dintre ele cu un somn fără vise… Dar voi fi lăsat în pace? se îndoiește el, amintindu-și că va locui în casa mătușii lui, nu într-un cuib părăsit de berze. Zâmbește fără zâmbet, tras de-o mânecă de umbra revederii și de alta, de nevoia lui de a fi singur. Și-atunci de ce am mai venit? Era timpul să plec din viața mea. O chemare.

        Umbrele înserării încep să se prindă de coroanele fantomatice ale copacilor copleșiți de licheni și de iederă ambițioasă ce li se cațără până-n frunți. Corurile de broaște se trezesc la viață, trâmbițând în inima Deltei, răsfirând ecouri printre pletele salciilor încleștate în malul apei.

        Văzduhul începe să freamăte și vântul iscat de nicăieri să rotească frunze și stropi nevinovați de apă. Murmurul se întețește. Valurile își izbesc umerii de ambarcațiunea care plutește mai nesigur, clătinată de colo-colo. Din cerul negru cad săgeți ce ciuruie pojghița apei. Miroase a iarbă cosită din brâu.

        Alexandru se dezmeticește și trage de mânerul ușii, adăpostindu-se în cabina micuță, așezându-se pe băncuța de lângă geamul murdar, spălat acum cu furie de ploaia ce-și continuă mai înverșunată răpăiala. Scoate cu dinții dopul de plută al sticlei cu vin. Bea direct din ea. Licoarea, ca o transfuzie, se scurge până la ultima picătură din sticlă în om.

        Tunetele scutură ambarcațiunea din toate încheieturile. Întunericul este brăzdat de fulgerele ce se aprind, întinzându-se precum nervurile unei frunze căzute-n cer. Șiroaiele inundă puntea vaporașului „Rusalka”.

        În pântecul cabinei, aruncându-și privirea pe geam, lui Alexandru i se pare că deslușește o siluetă umană înotând în mohorârea apei. Sare ca ars de pe banchetă, iese din cabină, în ropotele ploii, îndreptându-se către timonier. Bate cu pumnii în ușă, iar când acesta îi deschide, strigă:

– Este cineva în apă!

– Ești sigur? Unde?

– În dreapta, cred că tocmai am trecut de el!

Alexandru îi arată cu mâna locul în care văzuse silueta înotătorului sau înotătoarei.

        Cârmaciul oprește ambarcațiunea, ia un binoclu și scrutează atent în fața lui. Nevăzând nimic, iese pe punte și continuă să se uite în apă, în toate direcțiile. Alexandru stă nefolositor, ud leoarcă, lângă el.

– Nu se zărește nimic. Poate era un pește mai mare?

– Nu! Am văzut pe cineva înotând.

– Ei, drăcia dracului! suduie timonierul și se uită iar, dând roată vasului.

Alexandru începe să se întrebe dacă nu cumva băuse prea mult, agitând și timonierul, întârziind și ceilalți pasageri aflați la bord.

– Nimic, dă din cap bărbatul cel vânjos venind către el.

        Timonierul se gândește că orășenii ăștia, picați în Deltă ca extratereștrii, oricum nu ar face diferența dintre un pește și-un om în apă, cu atât mai mult când miros a alcool de la câțiva pași. Își face totuși datoria și raportează prin stație că unuia dintre pasageri i s-a „părut” că a văzut un om în apă. Dă coordonatele locului în care s-a oprit, mai staționează douăzeci de minute, dar, nevăzând nimic anormal, reia cursul către Maliuc, cu toți pasagerii alarmați, ieșiți pe punte, lângă balustradă, agitați ca păduchii pe linia părului. Un roșcovan cu fața arsă de soare și vânt se clatină pe picioare, beat turtă. Alexandru îi zâmbește înțelegător, la urma urmei, hoțul pe hoț mai ușor se iartă.

        Revine în cabină, neliniștit de ceea ce văzuse în apă. Stomacul îi e chinuit ca de un demon de o apăsare și-un zbucium pe care nu le prevăzuse în odiseea lui spre Delta Dunării. De restul lumii îl desparte acum făptura din apă.

       Vaporașul își reia cursul către satele îmbibate de apă din inima Deltei.


[1] Regele râurilor europene – traducere din lb. franceză.


Gândurile dintre pagini: Toate cele șase cărți ale tale de până acum au fost foarte bine primite de către public, cum crezi că va fi primită această nouă carte a ta? La ce te aștepți de la ea?

Natașa Alina Culea: Nu am decât o singură așteptare: să scriu cum n-am mai scris ce nu s-a scris.


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: De ce proză fantastică după romanele de până acum, exceptând „Visele nu dorm niciodată”,  care are elemente de suprarealism?

Natașa Alina Culea: Este o răzvrătire în fața realității proza fantastică…

CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI