Arlechinul

Fragment din romanul ARLECHINUL. Cap. 2, Paris, 1875

După o lună în care Maxim nu a fost revendicat de nimeni, toți circarii îl considerau deja unul de-l lor, încă un copil adăugat familiei numeroase a neobositului Galaxy. Autoritățile s-au oferit, într-un final, să li-l ia de pe cap și să îl mute la un orfelinat din Avignon, dar Elda nici nu a vrut să audă de așa ceva și a început formalitățile de adopție cu sprijinul oficial al unei cunoștințe mai vechi de-a lui Patty Bell. Așa a devenit mamă la 40 de ani ghicitoarea în Tarot, cea cu multe inele pe mâini și puțin cam prea grasă, de o carnație care încă mai avea elasticitatea cauciucului și culoarea pielii asemănătoare cu a untului danez. Toată lumea o respecta pe Elda și originile ei de vrăjitoare celtică. Dacă era așa sau nu, nu se știa, cert era că nimeni nu a spus altceva vreodată, ea beneficiind de respectabilitatea persoanei care a stat mai mult de douăzeci de ani sub cupola circului și căreia i se cerea mereu sfatul în orice privință. Atunci când Elda nu știa ce să le spună, deschidea pur și simplu cărțile de Tarot și le interpreta așa cum simțea în ziua respectivă, convinsă fiind că Tarotul nu o mințea niciodată. Betty, prietena ei cea mai bună, a pus și ea umărul la creșterea lui Maxim care putea fi destul de solicitant uneori. Betty fusese dansatoare pe sârmă, dar un reumatism insistent și vremelnic a scos-o din reprezentații înainte să împlinească 28 de ani. Acum ajuta mai mult pe la bucătărie și cosea vestimentația tuturor, cârpind ciorapi sau lipind paietele de pe costumele acrobaților. De mai bine de zece ani își petrecea toate serile cu Elda și, mai nou, cu Maxim, care creștea având o oarecare teamă de o singură persoană: Zuberi – bărbatul de oțel, africanul care-l impresiona prin expresia severă a chipului neclintit și culoarea de abanos a pielii, sub care se reliefau cei mai pronunțați mușchi pe care băiatul îi văzuse vreodată. Zuberi a fost mult timp eroul lui. A ajuns să îi cunoască pe toți circarii, unul câte unul, deși stătea cel mai mult pe lângă poalele fustei celei pe care a început să o considere adevărata lui mamă, Elda. Îl tot bătea la cap și pe Veles, magicianul, să îl învețe numere de magie, deși acesta insista cu același truc cu moneda, nedorind să-și dezvăluie secretele omulețului insistent, care îi era deja drag, dar nu îndeajuns de drag încât să-i transmită tainele sale bine păzite.

– Veles este un magician adevărat, Elda?

– Este un magician atât de bun încât probabil a ieșit din lampa lui Aladin. Nimeni nu știe de unde vine. Ba mai mult, nici noi nu reușim să ne amintim când a sosit el la circ sau în ce împrejurare. Vezi, Maxim? Circul este fascinant și mereu va fi așa. O să crești fericit aici, a adăugat ea mulțumită de decizia luată.

În lumea nouă a circului, băiețelul s-a schimbat subit. A început să vorbească cu Elda, mai întâi câteva cuvinte pe zi, apoi fraze întregi, după care, nimeni nu a mai scăpat de vorbăria lui veselă și neostenită. Transformarea era spectaculoasă, deși nimeni nu și-o explica sau doar aparținea circului cu adevărat și tocmai își găsise locul pe lume. Elda era cea mai fericită dintre toți și a considerat această metamorfoză semnul divin de care avea nevoie ca să-și justifice lipsa de implicare în căutarea părinților lui biologici.

– Dar Oceania cu Terra au același tată, Elda? o întreba băiețelul.

– Îhâm…

– Și aceeași mamă?

– Firește.

– Și mama lor avea o altă soră geamănă?

– Băiete, îmi faci capul tobă. Parcă-mi plăceai mai mult mutulică așa.

– Ce înseamnă mutulică?

– Un mut mai mic.

– Îhâm… a imitat-o Maxim imediat.

– Dar Panthera de ce nu are două pantere, dar are doi tigri? continua el șirul ecuațiilor cu necunoscute.

Panthera era o dresoare oacheșă de care Maxim s-a îndrăgostit cu inocența anilor lui. Se ducea zilnic să o vadă cum îmblânzea cei doi tigri siberieni: pe Hex și pe Tezeu. Era răpitoare, într-adevăr. Machiată strident, cu bustul opulent și mișcări senzuale ale corpului, era poate cea mai atrăgătoare femeie din tot circul. Ursa, dresoarea lui Teddy, ursul, era marea ei rivală. Cele două nu se sufereau una pe alta și totul pornise demult, demult, de la un buchet de flori trimis din greșeală de către un admirator al Pantherei, Ursei. Între ele domnea necruțător zeul războiului, Marte, iar vorbele celor două femei îi erau săgețile și prefăcătoria lor îi era scutul divin.

– Dar de ce îi cheamă așa de neobișnuit? De ce nu se numesc Jean sau Alain?

– Pe cine? Ce? întrebă nedumerită Elda, neimplicată în firul discuției.

– Pe Hex și pe Tezeu.

– Ce e neobișnuit în asta? se prefăcea Elda mirată pentru a-i alimenta curiozitatea copilului.

Dar Maxim nu renunța cu una cu două. Avea 1001 de întrebări doar într-o zi.

– Și Leo? Pe el de ce îl cheamă așa? Unde este fundul lui Leo? L-a mâncat un leu și acum se plimbă prin junglă cu fundul lui Leo în stomac?

Elda voia să râdă cu lacrimi, dar s-a prefăcut că are mai multă treabă decât avea în realitate ca să scape de întrebările băiatului, care curgeau necontenit. Leo era, evident, un dresor de lei, un italian care era mai tot timpul nemulțumit și bombănea din te miri ce. Adevărata cauză a frustrării lui era însă bucata lui lipsă de fund – așa cum remarcase băiețelul – partea stângă, sfâșiată de o leoaică în urmă cu câțiva ani. Nu rămăsese atât de supărat că îi lipsea o parte din fund, ci pentru spectacolul ridicol pe care l-a oferit în cadrul reprezentației. Nu putea să uite durerea care l-a sfâșiat într-o clipită și sângele ce șiroia din el, în timp ce unii spectatori se prăpădeau de râs pe băncile din jurul arenei. Omorâse leoaica în acea noapte și fusese aspru pedepsit de către directoarea Patty Bell care a vrut să-l gonească din circ pentru totdeauna, cu tot cu fundul cărpăcit și fără vreun alt talent cu care ar fi putut să se întrețină. A fost iertat cu greu, după ce un an de zile și-a ispășit pedeapsa de a curăța toate excrementele animalelor. Și-a dresat un alt leu, un mascul de data aceasta, pe portocaliul și fiorosul Dante. A rămas însă marcat de experiența avută, spunând la toată lumea că femeile și femelele sunt periculoase și nedisciplinate: pericolose!

Fragment din romanul ARLECHINUL – autoare: Natașa Alina Culea

Libris

Editura Hebe

LibrarieNet

Libraria Mihai Eminescu

EMag

Blog

Inițiative admirabile: Clubul de lectură (Nicio_Zi_Fără_Lectură), cu Victoria Donțov

Mi-am făcut un obicei din a scrie pe blog despre cele mai frumoase inițiative culturale, despre oamenii care fac eforturi reale pentru a susține arta, cartea și spiritul românesc. Astăzi vreau să vă vorbesc despre Clubul de lectură Nicio_Zi_Fără_lectură, despre fondatoarea lui, Victoria Donțov, precum și despre membrii acestuia. Trebuie să menționăm că acest club a luat naștere în Rep. Moldova datorită dorinței de a promova valorile culturale românești. Ce poate fi mai frumos?! Eu am aflat despre Clubul de lectură grație Kristinei Doba, fondatoarea ELibrăria. Mulțumită lor, romanul meu, „Arlechinul” circulă prin Europa, fiind citit de membrele clubului, care și realizează niște fotografii de carte minunate.

Victoria Donțov, fondatoarea clubului Nicio_Zi_Fără_lectură

Victoria, Cum a luat naștere clubul de lectură Nicio_zi_Fără_Lectură?

Victoria Donțov: Ideea de Club era în căpșorul meu de câțiva ani buni, dar nu eram sigură că oamenii au nevoie de asta într-o eră a tehnologiei.
Anul trecut mi-am propus în luna octombrie să nu am nici o zi fără lectură pentru a putea transforma asta într-un obicei. Din cauza rutinei, nu-mi prea reușea, deși am fost mereu îndrăgostită de cărți. Apoi am venit cu ideea de a întreba pe facebook de prietenii mei cine mai vrea să avem un octombrie cu #nicio_zi_fără_lectură. Spre surprinderea mea, s-au înscris în Campania de Promovare a Lecturii 50 oameni. Am format un grup pe facebook unde monitorizam și ne inspiram unul pe celălalt cum și dacă ne reușește să citim câte puțin sau mult, nu conta, important în fiecare zi. La sfârșitul Campaniei am organizat “O seară cu vin și cărți” cu participanții și 2 tineri scriitori din orașul Orhei. Acea întâlnire mi-a dat aripi și pe 15 decembrie 2018 am lansat Clubul #nicio_zi_fără_lectură.

Cine sunt fondatorii acestui club, Victoria?

Victoria Donțov: Fondatoarea sunt eu și toți membrii Clubului de lectură 🙂

Câți membri are clubul de lectură?

Victoria Donțov: Membrii grupului-club sunt puțin peste 500.

 
Ce proiecte minunate de viitor aveți? Care este activitatea pe care o desfășurați în cadrul acestei comunități?

Victoria Donțov: Proiectele de viitor vor fi în mare parte continuitatea celor din prezent:

1) Evenimentul lunii – în fiecare lună, Clubul organizează câte un Eveniment offline, cu oaspeți și invitați sociali precum: scriitori, actori, interpreți și alte personalități, pentru a vorbi despre viață, cărți și valorile umane.

2) Cărțile lunii – unde numărăm câte pagini citim împreună în fiecare lună.

3) Cărțile Călătoare – mai multe cărți ale scriitorilor noștri călatoresc prin lume, pe la membrii Clubului din Diaspora.

4) Diaspora citește românește 100% – cu ajutorul partenerilor, Clubul expediază seturi de cărți în orașele și țările unde avem membri – pentru a promova limba și cartea românească.

5) Donează cosița – primește o carte – un proiect în colaborare cu Comunitatea Run Pink Moldova, unde încurajăm să se doneze cosița pentru a putea ajuta femeile bolnave de cancer la sân și în schimb primesc o carte. Ajutăm și promovăm.

Donează cosița, primește o carte

6) De Crăciun mai vreau o Carte – proiect pentru membrii Clubului. Își dăruiesc cărți și daruri mici de Crăciun unul altuia fără să știe de la cine primesc, află odată cu cadoul primit.

Planurile de viitor sunt mai multe. Dorim să ajungem în cât mai multe țări și orașe cu evenimentele și scriitorii noștri. Si în grupul nostru dorim să atragem cât mai mulți oameni pe care să-i motivăm sau cu care să motivăm.


Cum a schimbat acest club de lectură viața membrilor săi?

Victoria Donțov: Vom lăsa chiar membrii clubului să răspundă la această întrebare:

Mariana Farrell Salut. Eu nu-mi pot imagina o lume fără cărți, fără lectură, fără oameni minunați de la care ai ceva de învățat. Clubul #nicio_zi_fără_lectură pentru mine este locul unde mă simt relaxată, unde revin cu bucurie în fiecare zi să văd o poză cu cărțile altor membri, recenzii sau recomandări. Când deschid pagina clubului, simt emoții similare la fel cum aș deschide ușa caselor unor oameni dragi sufletului meu.

______

Diana Barovschi: Când eram adolescentă, am descoperit dragostea pentru cărți. Dar… am dat-o uitării pentru o alta dragoste, dragoste pentru Familie.
Datorită acestui club, mi-am trezit din nou, marea dragoste de a citi. O fac mereu când am timp: în drum spre muncă, dimineața pana la 10, seara înainte de somn. Iar dacă o carte e foarte interesanta, ma dezlipesc foarte greu de ea. Am descoperit oameni noi, care mi-au devenit prieteni dragi sufletului!
M-am înscris la biblioteca de lângă casă, cred ca tot a fost un ghiont din adâncul sufletului datorită clubului. Acum nu mă mai văd fără o carte în mână în timpul liber.

______

Silvia Motoc:  Cărțile întotdeauna au facut parte din viața mea… însă, clubul #nicio_zi_fara_lectura mi-a înrădăcinat și mai mult această plăcere. Iubesc să citesc. Aderând la acest grup, mi-am dorit să-i inspir și pe alții să citească mai mult, dar nu știu cât de mult îmi reușește acest lucru! Cert e faptul că prin cărți poți vedea orice și poți merge oriunde! Drept dovadă, clubul nostru iubit, prin cărți ne-a unit și pe noi, membrii, astfel devenind o familie!

______

Violeta Capatana-Leahovici:  Mereu am iubit lectura. Iubeam să citesc. Printre toate treburile pe care le aveam de îndeplinit acasă mereu îmi făceam loc pentru o lectură. Dar grijile și rutina au rolul lor în viața de zi cu zi. Nu mai găseam timp sa citesc și nici pentru a mai compune vreo poezie (lucru care mai înainte ma inspira). Datorită acestui grup am început din nou sa citesc. Vazând atâtea recomandări, atâta aventură și entuziasm din partea membrilor mi-a venit setea de o carte. Mulțumesc mult pentru ca sunteți atât de receptivi/receptive și oferiți o energie pozitivă și o nouă suflare iubitorilor de cărți!!

______

Elena Vorotneac: Mai bogați.

_______

Aurica Simanov: Cartea, pentru mine, este un refugiu din prezen, din rutină. Și tu singur ești acel care decizi ce refugiu poți alege: trecutul, prezentul sau viitorul. Clubul #nicio_zi_fara_lectura e un motoras care ne activeaza, atunci cand rutina ne da peste cap… e un clopoțel ce mereu ne amintește ca nicio zi să nu treacă fără lectură. Și lucrează foarte bine motto-ul, precum și postările, îndemnurile! Mersi, Victoria Donțov, pentru această șansă frumoasă și necesară.

______
Diana Popa
: Pentru mine clubul #nici_o_zi_fara_lectura e ca o familie, unde ne împărtășim cu drag bucuriile lecturii, e locul unde mă regăsesc și mă simt bine. Cărțile pentru mine sunt refugiu și relaxare, iar fiecare ediție a clubului e o întâlnire de suflet. Deja nu-mi închipui o zi fără clubul #nici_o_zi_fara_lectura!

______

Dumitrita Banari: Clubul #nicio_zi_fără_lectură m’a fermecat enorm chiar de la prima lansare din Decembrie 2018. M’a surprins atât de mult prin simplul motiv ca nici o dată nu știi la ce să te aștepți la fiecare întrunire a acestui club. Dar chiar și cu ajutorul grupușorului, am avut ocazia să cunosc persoane minunate și autori conteporani foooarte talentați și mai ales din Orheiul nostru scump. Citeam și înainte mult, acum însă am ocazia să îmi împărtășesc alegerile în materie de lectură, dar și să mă inspir cu maare drag de la ceilalți membri ai grupului. Deja suntem o comunitate și după mine, inspirăm alți oameni să aleagă frumosul și utilul, pentru relaxare. Aici e depus mult suflet, mai ales de Victoria Donţov care îi mulțumesc pentru această idee minunată și transformată în realitate

______


Svetlana Matvievici
 Chiar dacă nu sunt foarte activă în grup, mereu când văd vreo postare mă gândesc la cărțile abandonate pe noptieră. A devenit o sursă de inspirație și motivație în plus. Participarea la #cartracalatoare3 m-a făcut curioasă să citesc impresiile din acel carnețel care călătorește împreună cu cartea. Admir dedicația și implicarea adminelor și le doresc tuturor cât mai mult timp pentru lectură.

Mai multe despre Nicio_Zi_Fără_Lectură:

Grupul de Facebook

Pagina de Facebook

La cât mai multe astfel de inițiative, Nicio_Zi_Fără_lectură. Vă mulțumesc pentru că existați frumos!

Natașa Alina Culea

__________

Cărți scrise, Rusalka

Fragment din romanul RUSALKA – conversație între Sașa și mătușa Tudosia

Fragment din romanul în lucru, RUSALKA, de Nataşa Alina Culea

— Scrii, Sașa? Despre ce scrii tu? Despre oameni sau despre poveștile pe care ei le spun? îl întreabă Tudosia, apărută de niciunde, cu crenguțe de salcie și bulgări de tămâie în mâini.

— Nu pot să scriu despre ceilalți oameni. Eu scriu doar despre mine, este singurul subiect pe care-l cunosc cu adevărat.

— Zi-mi tu, Sașa, ce ești? Ziarist sau scriitor?

— Nici eu nu știu încă.

— Dacă nu știi, înseamnă că ești ziarist. Dar, ia, spune-mi, cum de ai venit tu la mine, după atâția amar de ani? Ce cauți tu să-ți dea Delta, și nu găsești în altă parte?

— Chiar vrei să știi, tanti?

— Dacă nu voiam să aflu, nu te întrebam. Tu crezi că eu n-am treabă? Poate-ți pare ție că aici nu se petrece nimic, dar noi cu nimicul ăsta suntem ocupați până peste cap.

   Sașa zâmbește. Ochii îi lucesc de alcool, dansând între pleoape.

— M-am despărțit de logodnica mea acum câteva luni, chiar înainte de nuntă.

— Deci te-ai refugiat aici pentru că ideea ta de iubire nu s-a potrivit cu ceea ce ai primit de la ea. De ce v-ați despărțit? întreabă ea, uscând cu cârpa un pahar ud, agitându-se când lângă masă, când lângă dulap, ștergând rând pe rând vasele ude.

— Parcă s-a întâmplat altuia, nu mie. Ea se mai întâlnea cu cineva. Știu cum ar fi trebuit să mă simt după ce am aflat, dar adevărul este că mă simțeam așa de dinainte să aflu că mă înșală. Nu este ciudat? Bănuiesc că aș putea să o iert pe Camelia, dar nu știu ce să-i iert. Cum se iartă un om?

— Orice rugăciune adevărată începe cu o iertare, Sașa. Dar iertarea asta nu trebuie forțată. Iartă tu atunci când poți și iartă din tot sufletul, așa cum și tu ți-ai dori să fii iertat.

— Nici măcar nu știu dacă am iubit-o.

— Iubești prima persoană căreia vrei să-i împărtășești gândurile tale, un cântec, o poezie, un tablou…

— Înseamnă că n-am iubit-o. Mă doare mai mult mintea decât sufletul. Nu mă gândesc la ea, ci doar la minciunile ei. Mai mult decât pierderea ei mă doare că mi-am pierdut încrederea în mine și în capacitatea de a discerne caracterul unui om.

— Nicio femeie nu te poate minți așa cum se minte pe ea însăși, Sașa.

   Mătușa Tudosia se oprește o clipă, dar se reapucă mai înverșunată de șters un capac de cratiță.

— Mi-a trimis acum câteva zile un mesaj furios. Tot ea este furioasă, spune el și surâde amar.

— Înseamnă că totuși ea te iubește, în felul ei. Ura este iubire neîmpărtășită. N-a reușit să ajungă la tine așa cum ar fi vrut. Și nici la ea. De aceea ți-a scris așa. Inima ei se zbate ca un pește pe uscat.

— Nu aveam de ce să n-o iubesc. Camelia e frumoasă, deșteaptă, educată. Vorbește patru limbi străine. Poți merge oriunde cu ea, lasă în urmă, ca un iz de parfum, o impresie fermecătoare. Mereu m-am întrebat de ce are același zâmbet pentru toată lumea. Nu mi-a plăcut să-i împart zâmbetul cu tot restul lumii. Nu ar trebui să zâmbești la fel iubitului tău așa cum îi zâmbești șefului sau vânzătorului de ziare.

— Zici că vorbești de gestiunea unui magazin atunci când vorbești de calitățile ei, Sașa. Când iubești, iubești. De cele mai multe ori, fără absolut niciun motiv. Și ce contează calitățile unei persoane în afara relației? Dacă n-au nicio legătură cu voi, dacă nu ajută relația de vreun fel, de ce ți-ar păsa ție de ele?

— Tanti, vrei să te ajut cu ceva? o întreabă el. Vrei să spăl eu vasele?

— Nu schimba acum subiectul. Mai spune-mi de ea…

— Ce să îți spun? Cred că îi era și ei greu să mai păstreze aparențele unei relații. Uneori nu voia să vin să o iau de la serviciu. Nu cred că voia să fie văzută cu mine sau cel cu care se întâlnea era chiar de la serviciul ei.

— Când ești cu cineva care se ascunde să fie văzut cu tine, ești mai rău decât dacă ai fi singur. Nu ești nici măcar tu cu tine. Lasă, Sașa, bine că s-a dus. Sau te pomenești că vrei să te împaci cu ea?

— Nu știu dacă vreau să ne mai dau o șansă. Mă sperie doar gândul. Volatilitatea femeilor mă sperie.

— Ei lasă, că nu toate femeile sunt ca ea. Unele sunt chiar și mai rele, zâmbește bătrâna.

— Poate Camelia o să se schimbe…

— Poate se schimbă, nu zic nu, dar să nu contezi pe schimbarea asta. Sașa, dacă tot vrei să faci greșeli, să faci unele noi, că ai tot timpul, ești tânăr.

— Poate că nu i-am dat suficient spațiu. Poate că nu putea să primească ceea ce aveam eu să-i ofer.

— La porțile închise nu se bate mai tare, nepoate. Dacă îi dădeai spațiu, ar fi spus că i-ai dat prea mult spațiu și că ești prea indiferent. Am tot văzut la televizor, la invitații din emisiuni: spațiu, spațiu și iar spațiu și independență. Ascultă la mine, că sunt bătrână şi-am trăit mult pe lume, iubirea nu este spațiu, este posesiune. Înseamnă să vezi pe cineva ca făcând parte din tine. Când cineva nu vrea să fie cu tine și spațiul, dar și lipsa lui o vor deranja. Cred că a sosit timpul să afli ce-i demnitea. Sigur așa te-ar fi sfătuit și biata maică-ta, dacă mai trăia.

— Ce este demnitatea, tanti? La ce îți folosește?

— Nu mă lua peste picior, băiete. Dar ca să-ți răspund, demnitatea unei persoane arată unde trage linie și pune punct. Lasă, că nu e greu să găsești femei care să te înșele, doar bagă de seamă, ca din prea multă precauție, apoi să nu le ratezi pe cele care știu să iubească. Știu că este greu să dai drumul celor care te fac nefericit. Este chiar mai greu decât să dai drumul celor care te fac fericit. Ți-a promis cineva că-ți va fi ușor prin viață?

________________________________________

Fragment din romanul RUSALKA, de Natașa Alina Culea

Nopti la monaco

Primul capitol al romanului „Nopți la Monaco”

După cum unii dintre voi știți, romanul NOPȚI LA MONACO l-am scris pentru toți cei care au plâns după lecturarea romanului anterior, LUPII TRECUTULUI. Acestea fiind spuse, vă invit să citiți primul capitol al unei cărți menite să vă redea zâmbetul. Iar dacă nu putem să evităm momentele dramatice ale vieții, putem totuși să râdem de ele 🙂

NOPȚI LA MONACO

Visurile sunt ca femeile

Vor să le urmărești, să le cucerești

Vor fi ale tale dacă ai fantezii legate de ele

~ Natașa Alina Culea ~

Numele ei la naștere era Nicoleta Dragomirescu. S-a mirat și maică-sa atunci când a văzut că e fată, singura, în rest, doar băieți. Era un copil mic, slab, învinețit la față, de culoarea salamului când urla după lapte cu toți cei doi plămâni. Era al treilea copil, iar maică-sa, Aurelia Dragomirescu, avea deja experiența creșterii unui copil, dar și nepăsarea care vine după al doilea născut. Femeia lucrase la întreprinderea Daciana, singura femeie de acolo care știa să fasoneze metal și să folosească strungul cum folosea făcălețul la bucătărie, cu îndemânare și repeziciune. Din toată munca ei nu rămâneau seara decât niște țevi fasonate și o grămadă de arcuri mici de metal colorat pe care le aducea acasă pentru copii. Șpanurile astea erau cam singurele lor jucării. Desigur, mai erau plăcintele din pământ pe care cel mic le și mânca, frunzele pe post de bilete de călătorie când se jucau de-a trenul, precum și bețele și pietrele din gospodărie. Trezeau îndeletnicirile Aureliei admirația bărbatului? Aș! Grigore avea alte treburi pe cap, deși nu capul prefera să și-l folosească, ci brațele vânjoase de om muncitor, acele brațe care cunoscuseră și coasa, și toporul, și trupul ciolănos al Aureliei. Din această cunoaștere au apărut și cei cinci copii, orânduiți unul după altul ca ouăle în cofrag.

Dacă era o familie fericită? În astfel de împrejurări, o asemenea întrebare nu este rostită niciodată, nici în gând, darămite în gura mare de față cu alții. Se poate spune că era pace bună în casă, da, asta se poate spune. Exceptând ziua în care lua Grigore salariul, desigur. Abia atunci venea el târziu acasă, ciupit de bani și băutură, uneori pe picioarele lui, alteori cărat pe jumătate de un alt coleg ceva mai treaz. Și-apoi să te ții! Aurelia-i făcea scandal monstruos și trei ceasuri vorbea continuu, ea care abia scotea un cuvânt la muncă. Toate nemulțumirile strânse de ea într-o viață de om curgeau toate către bărbatul pe jumătate leșinat, care o întrerupea din când în când, fie împăciuitor, fie cu chef de arțag, în funcție de circumstanțe. Dacă băuse țuică sau combinase băuturile, era mai pilit ca șpanurile nevesti-sii, dacă îi făcuse careva cinste cu bere, atunci era mai animat, mai vesel, mai îngăduitor. Auzea învinuirile femeii, îi intrau pe-o ureche și-i ieșeau pe cealaltă fără a lăsa urme în sufletul lui candid. Ba chiar îi dădea dreptate uneori:

— Lasă-mă, Aurelio… și-așa mă doare capul. Ai dreptate, dacă ai, ai…

— Mi-am mâncat tot amarul cu tine, de ce dai banii pe băutură, ă?! Dacă nu eram eu, dormeai acum prin șanțuri și dădeai colțul lângă stăvilar ca Andronache! Nu ți-i rușine să vii ca un porc acasă?… și dă-i, și dă-i…

Altfel, ziua era zi, ciorba era ciorbă și copiii creșteau mai mult singuri. Gătea Aurelia, să te lingi pe buricele degetelor, numai tocane de ceapă cu mămăligă, sarmale cu dafin la zi de sărbătoare, ciorbe de zarzavaturi și budinci, că asta învățase de la maică-sa și nici că-i trecuse prin cap să le diversifice. Când e viața grea, n-ai gânduri de-astea care mai mult te amețesc decât te-ajută de vreun fel.

Casa lor era din chirpici, dacă Doamne-ferește venea un cutremur, putea să crape-n două liniștită, să îi înmormânteze în ea pe toți ca într-o piramidă — până la urmă cât să țină și paiele alea lipite cu apă și fecale de cal? Când ploua afară, se aducea o găleată de plastic în care apa se scurgea dintr-o crăpătură ce se ramifica pe tavanul văruit grunjos, neuniform. Dacă ar fi fost puțin mai mare spărtura, poate că ar fi putut face duș sub ea cu săpunul leșios făcut din grăsime de porc chiar de către Aurelia.

Pic, pac, pic… Nicoleta privea fascinată în căldare.

— Ce stai ca o toantă? Du-te după ăla micu’, nu vezi că iar a făcut pe el?… o certa maică-sa ștergându-și transpirația de pe frunte. Avea încă mâinile murdare de făină pân’ la cot și basmaua pusă strâmb pe cap. Din batic se ițeau afară șuvițe puțin cărunte.

Nicoleta se ducea, făcea treaba în silă — cine s-ar oferi voluntar să schimbe un bebeluș de treaba proaspătă și aburindă din scutecele înfășurate-n jurul lui? Tutankamonul în miniatură o agasa pe fată, rămânea prea adesea în cârca ei. Fata pleca murmurând: — Parcă eu l-am făcut! De ce trebuie să am eu grija lui?

— Mai taci din gură și tu!… admonesta ea mogâldeața cu plămâni de tenor.

Cam așa funcționa agresivitatea verbală și fizică în casa Dragomirescu. Dacă Aurelia o lovea pe Nicoleta, aceasta transmitea lovitura următorului membru al familiei care era mai vulnerabil decât ea. Armonie, ce să mai?! E drept, gălăgia era un lucru obișnuit în casa lor. Îți trebuiau nervi tari sau nepăsare multă să-i faci față. Al patrulea băiețel, Dorin, tocmai prinsese drag de tâmplărie, trăgând de sertare și pocnindu-le la loc cu nepotolit entuziasm, luându-și pauză numai cât să mai roadă la o felie de pâine cu gem din care se scurgea dulceața direct pe el, și-apoi pe preșurile colorate aiurea.

Nicoletei îi plăcea la școală, nu avea așa drag de cărți, dar avea drag de liniște și de învățătoare, o blondă cu păr înfoiat de bigudiuri, văduvă și fără copii, dar care privea cu nostalgie către copiii altora. Frații mai mari, Ionuț și Florin erau deja adolescenți. Teoretic, aceștia erau în ultimii ani de școală generală, dar rar îi călcau pragul. Plecau de acasă cu rucsacul și se opreau să joace fotbal în curtea școlii. Jucau fotbal până seara când reveneau acasă cu manualele neatinse. Aveau noroc, Aurelia nu obișnuia să se prezinte la ședințele școlare pentru că nu avea bani să plătească mereu fondul clasei, dar și pentru că se săturase să fie mustrată pentru isprăvile băieților. Rămăseseră de izbeliște și erau conștienți de asta, așa că nu conteneau cu absențele școlare.

****

Nicoleta era fericită când ploua afară. Ropotele persistente umpleau toate gropile de pe strada în care locuiau, o nivelau și-o făceau să lucească a curat. Nicoleta sărea în toate surpăturile băltite, mai ales în groapa mare din fața porții ei, în care apa-i ajungea până peste genunchi; stătea fericită în mijlocul ei, simțindu-se ca la mare, deși nu văzuse marea în viața ei, mai exact nu plecase nicăieri în afara comunei. Stropea în jur. Era fericită. Obiceiul ăsta-i cauza și dureri de picioare, drept urmare avea un reumatism la început de drum care se iscase parțial din cauza ploii, parțial din cauza încălțămintei nepotrivite, mereu prea mică sau prea mare, purtată mai mult decât era cazul. Mergea la școală cu aceeași încălțăminte sport până la glezne, chiar și iarna, niște teniși din plastic crăpat, cu șnururi gri. Nu-i era frig, nu simțea gerul din cauza drumului destul de lung pe care-l avea de străbătut până la școala aflată în satul vecin. Sosea acolo înfierbântată, cu obrajii stacojii din cauza efortului și-al crivățului, cu o o delicioasă nuanță de vișină în obraji.

Când fata se întorcea de la școală, trebuia să-i ducă mâncare lui Grigore la serviciu. Chiar și sâmbăta, deoarece taică-su lucra peste orele de program să mai câștige un ban în plus. Acesta lucra la vreo trei kilometri distanță de casa care gemea de copii și de hărmălaia lor. Aurelia îi umplea ochi un borcan cu ciorbă sau cu tocană, îl punea într-o traistă și îl dădea fetei care trebuia să transporte sarsanaua până la taică-su. Deși Nicoleta se bucura să plece din casă, o cam incomodau câinii din curtea întreprinderii. Îi dădeau bătăi serioase de cap, înfometați și supărați, erau determinați să nu lase puiul de om să intre în perimetrul pe care-l stăpâneau fără preget. Dacă era norocoasă, o vedea taică-su venind șontâc-șontâc pe poartă, cărând tașca după ea, și alunga el câinii, alteori sărea în ajutorul ei contabila corpolentă care-și petrecea ziua într-o anexă lipită de hala principală, făcând devize și semnându-le cu importanță de parcă semna tratate internaționale la Casa Albă.

Nicoleta spera în fiecare an că ai ei îi vor da bani să meargă în tabără. Deși asta nu se întâmplase niciodată, ea tot îi ruga an de an cu aceeași determinare, cu ochii licărind de speranță. Își pregătea discursul emoționant cu câteva zile înainte, având grijă să menționeze fiecare copil care mergea. Uneori părinții o refuzau mai blând, după un „mai vedem noi până atunci”, alteori cu un „știi bine că n-avem bani, ce ne tot freci la creieri?”. Nicoleta renunța doar în ziua în care vedea copiii adunați în fața autobuzului cu bagajele pregătite. Abia atunci știa că ea n-avea să plece cu ei în aventură. O durea de trei ori: prima data că nu se va distra împreună cu ei, a doua oară că toți au aflat că ea n-avea o lețcaie și a treia oară că cei care plecau în tabără erau scutiți de orele de școală pe o săptămână. Curat ghinion. Ca toți copiii, și Nicoleta credea în miracole până în ultimul moment, însă acestea întârziau să apară pentru ea. Ușile autobuzului se închideau pufăind, fără ezitare și fără ea. Rămânea în curtea școlii cu Mihaela și cu încă doi băieți, un țigănuș cârpit în fund și altul care rămânea mereu corigent — se poate spune că era fruntaș la corigență numai. Nicoleta urmărea cu privirea autobuzul până ce acesta dispărea din raza ei vizuală. Realiza foarte bine situația ei neînfloritoare și neroditoare, și asta o stingherea în unele zile mai mult ca în altele. Își spunea că este cea mai nefericită fetiță de pe fața pământului sau chiar din univers.

Într-o zi a intrat în liniște în clasă și a văzut-o pe Mihaela cum se repezise la un codru de pâine lăsat sub banca altui coleg, aceasta crezând că nu mai era nimeni în clasă. Nicoletei i-a fost rușine că a fost părtașă la un moment atât de intim și de disperat. A ieșit tot pe nesimțite din clasă, așa cum intrase.

Mihaela este și mai nenorocită ca mine… concluzionă ea aproape în lacrimi. Își simțea inima strânsă ca un gândăcel în pumnul unui copil rău. Nimeni n-ar trebui să fure de foame, nimeni!

A doua zi, Nicoleta a cumpărat un pachet de biscuiți și, când toți erau plecați în pauza de masă, a așezat binișor biscuiții în ghiozdanul colorat, mâzgălit cu cariocă al Mihaelei. În ziua aceea Nicoleta n-a mai mâncat, dar a văzut-o pe colega ei cum rodea din pachetul de biscuiți și s-a simțit ca și cum cerul o luase în palmă și-o sărutase pe frunte. Poate că așa și era. A încercat să fie prietenă cu ea, dar nu a reușit. Nu era interesată de prietenii. Mihaela avea note proaste la școală și, probabil, o viață foarte grea acasă. Nu voia decât să joace handbal. Era cea mai bună din clasă, din sat și poate și din țară pentru categoria ei de vârstă. Handbalul era singurul lucru pe care-l avea Mihaela și era prudent să nu-i fi stat în calea mingii, de nu, ar fi fost vai și amar de tine. Să te poziționezi în calea singurului lucru care contează în viața cuiva, care nu are nimic, nu a fost niciodată o alegere înțeleaptă. Nicoleta nu rumega toate aceste gânduri, dar le intuia. Nu îi lăsa mâncare în bancă în zilele în care aceasta o împingea ca să ajungă ea prima la minge la ora de sport, dar în toate celelalte, da. Îi aducea și struguri din grădină atunci când nu avea biscuiți. Mihaela mânca tot ca o termită, lăsând în bancă o grămăjoară discretă din semințe de struguri sau fârâmături aranjate asemenea unui mușuroi de furnici neobosite. Nicoleta a renunțat să-și mai dorească prietenia cuiva, consolându-se cu biscuiții rămași.

Într-o frumoasă sâmbătă la început de aprilie, Nicoleta a rămas acasă cu cei doi frați mai mici. Restul familiei plecase la înmormântare — mare prilej de fericire — unde mâncarea era gratis și băutura așijderea. Să tot mori în satul Văleni de lângă munte.  Se adunaseră câteva zeci de capete la pomană, căci răposatul Ionel, țiitorul cârciumei locale, era un bărbat cunoscut și apreciat de toți amicii lui de băutură, printre care și Grigore Dragomirescu al nostru. Doamne ferește să dea el de gol vreun companion când venea nevastă-sa să-l care acasă din bar pe nefericit și-l întreba pe Ionel câți bani a cheltuit pe băutură.

— I-au făcut cinste băiețașii… răspundea el mieros, dar prompt tuturor muierilor.

Ionel nu mai spunea nimic, stătea lungit molcom, puțin mort, dar foarte țeapăn, în cutia din lemn de fag, cu o mină de tardivă demnitate printre jerbele de garoafe și margarete împletite cu panglici. Murise la 52 de ani. Ar mai fi trait el mult și bine, dar băutura îi scofâlcise ficatul contorsionat de deprinderile greu de acceptat, iar șoricii și jumările înghițite de-a lungul vieții i se așezaseră de-a lungul și de-a latul arterelor înfundate ca țevile înainte de venirea instalatorului. Nevastă-sa, care nu auzise în viața ei de colesterol, îi gătise mereu chiftele de porc prăjite-n untură, cârnați picanți cu bucățele de șuncă, sarmale rotofeie ce se lăfăiau în ulei și alte asemenea sinucideri. L-au jelit băiețașii lui, nevoie mare; de supărați ce-au fost au început să se bată între ei chiar în localul pierzaniei. S-au bătut cu tot ce aveau la îndemână și mai reușeau să zărească, căci cu greu mai focalizau după o damigeană făcută poștă, cu tacul de la masa de biliard, cu sticlele de rom, până și cu scaunele pe care stăteau melancolici mai devreme. Ăl cu tacul era un împătimit al filmelor de bătaie cu Van Damme; îi cotonăgea mai cu talent pe tovarășii de băutură, restul, niște amatori dezorientați.

Ce se va întâmpla cu cârciumioara mea?… s-ar fi întrebat Ionel dacă ar fi putut. Dar nu mai putea să se întrebe și, oricum, viața are grijă să-ți șteargă urmele trecerii pe pământ mult mai degrabă decât ți-ar plăcea să crezi.

Au mâncat toți pe săturate la pomană, unii s-au și abțiguit, că mai rămăsese niște țuică de prune pe care văduva lui Ionel a pus-o pe masă spunând:

— Țuiculița asta era preferata lui. Dumnezeu să-l odihnească… și lăcrimă exact atât cât se cuvenea pentru o văduvă. Mai știți ce fericit era că are cea mai bună băutură din toată comuna? Mereu a fost cu borșul pe foc și cu peștele în iaz. Cum te-ai dus tu, Ionelule…!?

— Dumnezeu să-l odihnească! răsună adunarea ca la un semnal de clopotniță.

Când jumătatea plecată a familiei Dragomirescu s-a întors, Aurelia s-a luat cu mâinile de cap. Ăl mai mic, un sucit de nu se poate, se hâțânase în pătuț până când reușise să dărâme călimara cu cerneală violetă din care-și adăpa Nicoleta stiloul. Pereții păreau acum o opera de artă impresionistă, deși n-au reușit să o impresioneze deloc pe Aurelia; covorul era bun numai de aruncat, pătuțul avea scândurile sărite, stătea acum rezemat de perete, știrb, privind resemnat spectacolul violet. Prăpăd. Mezinul gângurea fericit din pătuțul rupt, Nicoleta bocea preventiv a bătaia pe care o presimțea ca fiind pregătită pentru ea, cu mânecile suflecate deja, și Dorin strângea-n dinți indiferent o bucată de plăcintă cu dovleac pe care o găsise sub pătuțul căzut la datorie. Cum cel mic încă nu avea vârsta la care să-și ia o scatoalcă bună peste ceafă, totul a căzut pe capul Nicoletei, care, bineînțeles, a primit ca recompensă o strașnică păruială, ca altădată să anticipeze ceea ce s-ar putea întâmpla. Cineva tot trebuia să fie pedepsit, iar Nicoleta era mai la îndemână decât un țânc de doi anișori. Țipete și-un smoc de păr șaten în mâinile mamei, apoi s-a tras cortina. Nicoleta a mai adăugat o suferință în jurnalul ei ținut mental. Pentru ea nu conta atât de mult durerea fizică, dar conta umilința și nedreptatea. Iar dacă este un lucru pe care-l știm despre copii e că nu uită niciodată nimic. Nici chiar atunci când uită.

****

Viața Nicoletei s-a schimbat crucial în momentul în care a fost trimisă în vacanță la mătușa Catia, sora lui Grigore. Era mare lucru să fii chemat la casa ei, locuia singură cuc, fată mare, virgină ca prima zăpadă proaspăt căzută în decembrie. Să tot fi avut vreo jumătate secol și puțin pe deasupra, dar nu i-ai fi dat. Nu avea chef de nepoți așa cum nu avea chef dracul de tămâie, dar îi mai cântau greierii în călcâie de singurătate, așa că a chemat-o pe Nicoleta la ea, gândindu-se că măcar o va ajuta cineva la spălat vasele și dereticat prin apartamentul ei din Ploiești, aflat în zona industrială. Catia era bibliotecară, pleca acasă de la opt dimineața și revenea pe la ora patru după-masă. Program de ministru, ce să mai!

Așa a ajuns Nicoleta, expediată ca un pachet la tușa Catia, dar nu prin poștă, ci cu trenul. Mătușa a așteptat-o la gară și a studiat-o pe toate muchiile. Rezultatul: nesatisfăcător.

— Dar tu nu-ți cureți unghiile? Nici tenișii?

Acestea au fost primele cuvinte cu care a fost întâmpinată fata. Pentru că nu știa ce ar trebui să spună, a tăcut uitându-se tâmp la unghiile ei care mai păstrau urme de cerneală. Primul trimestru abia se încheiase.

Ce mi-o fi trebuit să ajung la zgripțuroaica asta? se gândi fata, uitându-se la femeia cu părul alb buclat și ochelari mari puși pe ochii mici și nasul gogoneț. E drept, aș fi putut să-mi tai unghiile sau măcar să le pilesc de marginea ceramicii de la școală, așa cum fac fetele de-a opta înainte de ora de dirigenție…

Își strânse-n pumn degetele murdare, dar n-avea cum să strângă-n pumni și tenișii, așa că a pornit timid la pas lângă mătușă, renunțând la a mai încerca să-și corecteze ținuta. Catia ar fi fost îngrozită de-a dreptul dacă Nicoleta i-ar fi povestit cum vomitase ea în tren napolitanele ieftine cu lămâie pe care i le dăduse maică-sa, stropind și câțiva călători aflați în același compartiment cu ea. Ce era să facă fata dacă nu avea stomacul obișnuit cu călătoriile?

Nicoletei îi era sete, dar n-a îndrăznit să-i spună mătușii să-i cumpere o sticlă de apă din gară. Aceasta a omenit-o, în schimb, cu o gogoașă cu brânză care doar i-a mărit considerabil setea ce-i ardea gâtlejul. Maică-sa, în grabă, uitase acest amănunt, o trimisese ca pe o cămilă în arșița de august, cu trenul, de la Ana la Caiafa, fără a-i da ceva de băut la ea. Îi fusese sete tot drumul și privise cu jind la o familie cu copii de vârsta ei, care trăgeau dintr-o sticlă cu suc verde nefiresc, cu aromă de kiwi. A prins momentul când era singură în compartiment și a băut și ea din sticla lor, puțin de tot, cât să nu se vadă isprava, dar suficient cât să-și domolească pârjolul din vintrele ei și gâtul uscat.

Catia s-a înduplecat de fata pribeagă ca un câine aruncat în zăpadă, a luat-o de mâna pătată cu cerneală, și au luat autobuzul până la micul ei apartament. Și-n autobuz s-a simțit rău Nicoleta, dar n-a îndrăznit să mai verse în prezența mătușii autoritare.

În prima seară a fost liniște, au luat masa împreună și-apoi Catia a zorit fata la duș pentru igienizare. Acolo a aflat mătușa că fata are și păduchi, iscându-se o panică de nedescris în cuvinte. Pe prosopul alb, splălat cu grijă de bătrână, răsăriseră două gângănii mici care umblau de capii printre firele de bumbac umed.

— Dar Grigore n-a văzut că umbli cu păduchi? Vai, Doamne, dacă o să iau și eu, cum mai dau ochii cu ăia de la serviciu?! Ce mă fac? s-a văitat ea o vreme de ai fi crezut că lucra pentru Comisia Europeană și nu pentru biblioteca locală, după care, realizând inutilitatea vorbelor fără acțiune, a trecut la treabă. A ajutat-o să se spele pe cap încă o dată, a luat cu împrumut o sticluță cu gaz de la o vecină și a curățat bine părul Nicoletei. Mirosea numai a gaz în casă, că i-a fost și frică să mai încălzească mâncarea la aragaz, să nu ia foc amândouă, deși asta ar fi rezolvat imediat problema păduchilor.

Nicoleta nu mai vorbea deloc, se simțea rușinată, de cerneală, de păduchi și de faptul că a băut din sticla cu suc verde a vecinilor de compartiment. Pe unde trecea ea, doar probleme. Toată lumea avea ceva să-i reproșeze.

În câteva zile, cele două au învățat să supraviețuiască una alteia. Erau nevoite să respecte planul inițial, trei luni de vară aveau la dispoziție să găsească un numitor comun, până când va începe fata școala și se va întoarce în Văleni. Când mătușa a constatat că nu mai era nici urmă de păduchi, s-au mai destins și relaxarea le-a cuprins pe amândouă. În acea zi, Nicoleta a primit o înghețată ca trofeu pentru câștigarea războiul cu gânganiile care-o îngroziseră pe mătușă.

Ca să nu o lase zilnic închisă în casă, dar și ca să nu-i facă vreo blestemăție, Catia lua fata cu ea la serviciu — la biblioteca județeană din Ploiești. În casa părinților Nicoletei existau aproximativ zece cărți, fuseseră ele mai multe pe vremuri, dar unele au ajuns pe raftul de lemn al veceului din dosul curții, pentru folosință. Dând cu ochii de rafturile prăfuite cu mii de cărți, fata a avut un șoc; nu cultural, nici vorbă, se gândea doar la cât de plictisită va fi ea cu tușa Catia acolo, stând înconjurată doar de cărți și de compania femeii mai plină de tabieturi decât avusese ea păduchi în cap. Biblioteca avea cu totul trei angajați: tușa Catia, femeia de serviciu și administratorul bibliotecii. Desigur că este greu să asociezi acest mediu bibliotecar cu o fată de unsprezece ani, cu entuziasmul și neastâmpărul adolescenței abia începute.

Prima zi a trecut greu de tot, în bibliotecă nu intraseră decât trei persoane.

Ce plictiseală, ofta fata.

O elevă de liceu a luat cărțile pe care le avea trecute pe listă și s-a grăbit să plece; un profesor de istorie, mic de statură, chel și cu burtă, semănând incredibil cu o piesă de șah — nebunul, a citit câteva ceasuri din niște cărți groase de istorie politică; Catia se pregătea să completeze fișa de închidere pe acea zi într-un registru cu coperți solide, dungate, și file separate de foi de indigo. Inopinat, un băiat de vârsta Nicoletei intră vertiginos în bibliotecă și ceru trei cărți:

— Bună ziua, Lunaticii de Arthur Koestler, orice carte aveți despre exorcism la Vatican și Robin Hood, vă rog.

— Ai venit târziu, i-a zis tușa acră. Noi nu putem să stăm după fiecare client care întârzie… a adăugat aceasta cu oareșce importanță, pentru a-și valida munca și sensul vieții. Vorbea de parcă avusese sute de cititori care-i călcase pragul în ziua aia, de parcă a rupt bilete toată ziua la pelerinaj în Mecca.

— Îmi pare rău, dar vă rog să mi le dați. Dacă se poate, a mai adăugat el stingher, înroșindu-se până în vârful urechilor. Le așteaptă și tata, știți, el e profesor…

Mătușa nu știa nici ce profesor este taică-su, nici nu părea impresionată de cererea lui. Voia să se lase greu. Era oare asta o formă de flirt pe care nu-l practicase niciodată?

Nicoleta privea scena cu uimire; se oprise din oftat și din număratul minutelor pe ceasul mare aninat de-un cui în perete. Băiatul blond îi stârnise curiozitatea, dar și admirația. Era așa de curat, de alb, de bălai, total diferit de băieții de la ea din comună, negricioși și cărpăciți, băieți care băteau mingea-n curtea școlii, scăpându-le câteodată și-n capul fetelor care treceau. Avusese și Nicoleta parte de atenția lor delicată. Nu-i vedea pe aceștia citind vreo carte, nici măcar vreun bilet de autobuz.

— Vrei să te ajut să le iei din raft, tușă? a întrebat ea, pentru a înclina balanța către cererea băiatului.

Mătușa Catia a cedat, dar nu din cauza insistențelor celor doi, ci pentru că încă mai păstra un soi de respect pentru oamenii care citesc. Dacă nu ar fi crezut asta, cum s-ar fi împăcat ea cu ideea că și-a petrecut toată viața printre niște rafturi prăfuite, fără a avea viață personală și fără a face ceva semnificativ vreodată? Mereu s-a temut de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă, așa că preferase să rămână în zona confortabilă. În schimb, cu această convingere ce-i servea ca scuză, se vedea o păstrătoare de taine, un fel de Cerber al comorilor ascunse-n biblioteca județeană. I-a înmânat cărțile băiatului, apostrofându-l totuși. Nu putea să lase pe nimeni să-i știrbească din demnitatea pe care credea că o are. Îi simțise pe cei doi copii ca pe niște inamici împotriva ei, aliați de vârsta lor fragedă, ca doi purici neastâmpărați în blana ei de dulău pus de pază la poarta bibliotecii.

— Altădată nu-ți mai dau, să știi. Programul este afișat la intrare, iar noi nu suntem la dispoziția ta. Să le aduci înapoi la timp! spuse ea având senzația că-și ia revanșa pentru cutezanța celor doi.

Băiatul n-a răspuns acuzei, era fericit că și-a primit cărțile. Doar a mulțumit și a dat un bună-seara în grabă, deși nu era încă seara și abia câteva minute în urmă spusese bună-ziua. Nici nu s-a uitat către Nicoleta care-l privea cu ochi mari și care încercase să-l ajute stângaci, reușind doar să-și irite mătușa.

Acesta a fost un moment de cotitură în viața Nicoletei, ca atunci când cerul se deschide și ești învăluit de nimbul iluminării. Se îndrăgostise de băiat într-o clipită, dar nu o mirase lipsa lui de atenție, de faptul că nici nu o băgase de seamă. Fata nu simțea că ar putea atrage atenția lui, recentele evenimente petrecute cu tușa Catia o făcuseră să se simtă și mai neînsemnată, ca o proscrisă mică și negricioasă. Îi era rușine acum de părul ei tuns scurt cu miros de gaz în el, de rochița care stătea câș pe corpul ei nedezvoltat încă, de sandalele lipite de Grigore cu prenandez o dată, apoi cu aracet, lăsate să se usuce sub muchia șifonierului, de mătușa Catia și de nepolitețea cu care ea a tratat băiatul, de crustele de vânătăi din genunchii ei… Nicoleta ar fi vrut să o zbughească afară după băiat, dar cu mintea ei necoaptă a înțeles totuși că așa ceva nu se face. Fata s-a resemnat, o resemnare dureroasă cu care oamenii se obișnuiesc în timp, ajungând chiar să-i spună normalitate. Îndemnul inimii este doar pentru nebunii care stau pe băncile spitalelor sau ale gărilor, resemnarea și neputința este pentru tot restul lumii. Triumful lipsit de lauri al rațiunii asupra emoțiilor.

Profitând de un moment în care tușa nu o supraveghea, fata citi cele scrise pe fișa băiatului. Îi sări în ochi numele lui, scris lung, aplecat tare către dreapta: Aian Ivanov.

Așa a adormit în acea seară Nicoleta, visând cărți care zburau din rafturile bibliotecii, rotindu-se în jurul unui băiat cu un nume de înger bălai, Aian. S-a trezit din somn extaziată. Lumea ei avea un sens nou.

Nerăbdătoare, a întrebat-o pe Catia:

— Când vine Aian la bibliotecă?

— Cine?

— Băiatul acela, mătușă. Cel care a cerut Lunaticii.

Mătușa se uită bănuitoare pe sub lentilele groase ale ochelarilor.

— Ești exact ca taică-tu, și el a fost un molâu! spuse ea disprețuitor. Mie nu mi-a sucit niciun bărbat capul… se umflă apoi în pene cu mândrie de femeie fără alternative și fără admiratori.

Nicoleta se uită nedumerită la mătușă.

Ce-o fi așa de rău în a avea capul sucit?  se întrebă ea fără a-și mai căuta răspunsurile la bătrână.

Mătușa Catia nu avea nici urmă de toleranță pentru slăbiciunea fetei. Majoritatea oamenilor știu doar ceea ce au trăit, iar bătrâna nu trăise nimic asemănător. Fusese mereu temătoare și reticentă la atenția unui bărbat, sfârșind prin a concluziona devreme că nu avea nevoie de o asemenea pacoste și complicații. Ea avea casa și tabieturile ei, iar asta îi era de ajuns. Uneori, de Crăciun, atunci când nu avea unde să plece ca musafir, se întreba fără grai: N-ar fi rău încă un picior de om prin casă, nu-i așa? dar se mângâia în uitare cu programele de la televizor și uita de gândurile ce-i tulburau apele sufletului până la următoarea sărbătoare.

Atitudinea Nicoletei referitoare la cărți s-a schimbat dramatic. Le iubea cu patimă. Dacă Aian iubea cărțile, atunci și ea putea să le iubească. În iubire faci tot felul de compromisuri, iar ea simțea că putea face acest pas înainte în relația lor existentă doar în mintea și în visele ei puternic colorate.

A luat în mâini prima carte, ezitantă, de parcă nu știa cum s-o țină și ce rol să îi atribuie de acum înainte. A citit din ea până când mătușa i-a zis că trebuie să plece către casă. Nicoleta a ridicat ochii către tușa Catia, apoi către ceasul din perete. Când trecuseră orele? Citise toată ziua Aventurile lui Oliver Twist de Charles Dickens și trecuse prin toate stările posibile. A lăcrimat când acesta a fost răpit de răufăcători, a zâmbit când Oliver și-a regăsit mama. Nu i-a fost greu să se identifice cu micul Oliver, ea însăși se simțea o surghiunită, nelalocul ei, așa cum îi spusese odată maică-sii:

— Abia aștept să scap de țăranii ăștia și să plec de-aici. O să mă duc în București!… a amenințat ea din corcodușul de unde nu s-a dat jos până seara de frica propriei cutezanțe.

— Ha! Visezi, visezi, o să ajungi în piață să vinzi ardei, brânză sau pâine de la turci în hala mare! a fost răspunsul mamei care nu citise nicio carte despre creșterea copiilor sau despre educarea lor. Ea făcea ce făcuse și maică-sa cu ea, reteza orice încercare de evadare din acest univers căruia-i cunoștea legile, își pregătea copiii pentru o viață dură, gândindu-se că așa le va fi mai ușor. În felul ei, încerca să-i protejeze, chiar dacă făcea acest lucru inconștient. Nu avusese timp niciodată, nici dorință, să-și adreseze măcar câteva întrebări referitoare la rolul ei de mamă. Aceste gânduri nu-și făcuseră loc în noianul de preocupări zilnice, împărțită între gospodărie, copii și munca la strung. Pe vremea aceea nu existau cărți autoeducaționale și copiii nu erau ridicați pe piedestal ca acum. Nimeni nu-și făcea probleme că o palmă va costa copilul bani frumoși plătiți la psiholog mai târziu. Fiecare supraviețuia cum putea și viața era aspră ca peria de dușumele.

(NOPȚI LA MONACO)

___________________________

Natasa Alina Culea
Interviuri, Rusalka

Interviu și primul capitol al romanului RUSALKA – premieră

Articol preluat de pe site-ul GânduriDintrePagini

În premieră, primul capitol al romanului „Rusalka”, de Natașa Alina Culea

        Scriitoarea Natașa Alina Culea lucrează la un nou roman, care se va numi „Rusalka”, și care va fi lansat cât mai curând. Am stat de vorbă cu Natașa, iar aceasta ne-a spus câteva cuvinte despre noua sa carte la care lucrează în acest moment și, de asemenea, ne-a oferit în premieră primul capitol din noul său roman.

        „Rusalka” va fi cel de al șaptelea roman al autoarei române cu rădăcini ucrainene și poloneze. Natașa Alina Culea, până în prezent, a mai lansat următoarele cărți: „Natașa, bărbații și psihanalistul” (recenzie: aici), „Marat” (recenzie: aici), „Lupii trecutului. Sofia” (recenzie: aici), „Nopți la Monaco” (recenzie: aici), „Visele nu dorm niciodată” (recenzie: aiciși „Arlechinul” (recenzie: aici).


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: Bună, Natașa! Lucrezi la un nou roman, „Rusalka”, spune-ne câteva lucruri despre acest nou roman.

Natașa Alina Culea: Inspirată de suflul magic al numărului șapte, deoarece „Rusalka” este romanul meu cu numărul șapte – simbol biblic al desăvârșirii creației divine (Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea s-a odihnit. Geneza 2.1-2), scriu un roman fantastic, hrănit de mitologia românească și cea slavă, plasat geografic în inima Deltei Dunării.

Gândurile dintre pagini: Care este sursa ta de inspirație pentru acest roman și, de asemenea, numele cărții ce reprezintă?

Natașa Alina Culea: Născută în Tulcea, am crescut ascultând povești cu creaturi ale apelor și spirite deltaice. Acest roman va fi o ofrandă închinată locurilor mele natale și străbunilor mei, pentru care Dunărea a reprezentat și viața, și calea, și moartea. Cu „Rusalka” pășesc cu smerenie pe urmele scriitorilor care și-au expus cuvintelor fascinația către nocturn, psihologia superstiției, metamorfoză și metafizică mitologică, păstrând absența grotescului, tocmai pentru a reliefa expresivitatea lirică a texturii scrierii mistice românești. Știma sau rusalka este o creatură demonică a apei care va impregna țesătura mea narativă, îmbogățindu-și sensurile deja existente în folclorul local.


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: Ne poți prezenta un scurt fragment din romanul „Rusalka”, ca să ne facem o idee despre cum va fi noua ta carte?

Natașa Alina Culea: Vă ofer primul capitol al romanului:


RUSALKA, de NATAȘA ALINA CULEA


Capitolul 1

SPRE INIMA DELTEI DUNĂRII

        Vaporașul despică valurile care se răsfrâng de-o parte și de a alta-i, unduindu-se și stingându-se unele într-altele, ca într-o nesfârșită îmbrățișare. Soarele se gătește de asfințit, aruncând nori contururi și umbre stacojii, culcându-se domol sub linia șerpuitoare a orizontului deltaic. Liniștea serii este străpunsă de țipete de păsări care străbat văzduhul ca sulițele.

        Pliac, pliac, pliac…, clipocește Dunărea albastră, nesfârșită ca timpul, nepătrunsă ca testamentul existenței.  Cerul se reflectă în luciul ei, descântându-i rotunjimile valurilor. Dunărea! După Napoleon „le roi des fleuves de l’Europe[1]”, care cu apa ei binecuvântată spală din timpuri uitate păcatele oamenilor prin care ea curge, vremuind prin arterele veacurilor, martoră mută a dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor în brațele malurile ei. Dunărea! Cu istoria și multele ei nume, de la romanii care i-au zis Danubius la ucrainienii care-o descântă Дунай – Dunai, tot curge și curge pe filele istoriei, și va curge pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi. Zămislită de creștetul Carpaților, se abandonează voluptos în Marea Neagră, inspirând în urma ei poeții și frică, și prosternare, și nebunie, și melancolii, și superstiții, hrănind popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai stinge o lumânare în biserică, la sfârșitul liturghiei. Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile ei răsare astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Misterul vieții însăși sălășluiește în desișul pădurilor ei, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n ascunzișurile de stuf și papură, ferit de ochiul căutător al civilizației care rupe norii, plămădește lutul ierbii, smulge copacii din ancore, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și construiește deasupra lui orașe din piatră strămutată.

        Ușa cabinei se deschide, în fanta ei ivindu-se un bărbat. Străbate puntea de lemn, care-i geme sub tălpi, lată de câțiva metri robuști. Se oprește șovăitor lângă balustrada metalică, șubrezită de timp și scorojită de vopseluri. Umerii puțin cocârjați îi știrbesc semeția înălțimii. Lucirea din ochii lui redă desfătarea celor câteva pahare de vin, băute în cabina legănată de apă. Așteaptă răbdător să ajungă în Maliuc, comuna aflată la douăzeci și cinci de kilometri de orașul Tulcea, și nu obișnuiește să-și facă griji înainte ca acestea să-și facă sosite siluetele amenințătoare.

        Cred că aș putea dormi luni la rând, ca Eri a lui Haruki Murakami, își spune. Ce binecuvântare să te întinzi între cer și apă și să umpli spațiul dintre ele cu un somn fără vise… Dar voi fi lăsat în pace? se îndoiește el, amintindu-și că va locui în casa mătușii lui, nu într-un cuib părăsit de berze. Zâmbește fără zâmbet, tras de-o mânecă de umbra revederii și de alta, de nevoia lui de a fi singur. Și-atunci de ce am mai venit? Era timpul să plec din viața mea. O chemare.

        Umbrele înserării încep să se prindă de coroanele fantomatice ale copacilor copleșiți de licheni și de iederă ambițioasă ce li se cațără până-n frunți. Corurile de broaște se trezesc la viață, trâmbițând în inima Deltei, răsfirând ecouri printre pletele salciilor încleștate în malul apei.

        Văzduhul începe să freamăte și vântul iscat de nicăieri să rotească frunze și stropi nevinovați de apă. Murmurul se întețește. Valurile își izbesc umerii de ambarcațiunea care plutește mai nesigur, clătinată de colo-colo. Din cerul negru cad săgeți ce ciuruie pojghița apei. Miroase a iarbă cosită din brâu.

        Alexandru se dezmeticește și trage de mânerul ușii, adăpostindu-se în cabina micuță, așezându-se pe băncuța de lângă geamul murdar, spălat acum cu furie de ploaia ce-și continuă mai înverșunată răpăiala. Scoate cu dinții dopul de plută al sticlei cu vin. Bea direct din ea. Licoarea, ca o transfuzie, se scurge până la ultima picătură din sticlă în om.

        Tunetele scutură ambarcațiunea din toate încheieturile. Întunericul este brăzdat de fulgerele ce se aprind, întinzându-se precum nervurile unei frunze căzute-n cer. Șiroaiele inundă puntea vaporașului „Rusalka”.

        În pântecul cabinei, aruncându-și privirea pe geam, lui Alexandru i se pare că deslușește o siluetă umană înotând în mohorârea apei. Sare ca ars de pe banchetă, iese din cabină, în ropotele ploii, îndreptându-se către timonier. Bate cu pumnii în ușă, iar când acesta îi deschide, strigă:

– Este cineva în apă!

– Ești sigur? Unde?

– În dreapta, cred că tocmai am trecut de el!

Alexandru îi arată cu mâna locul în care văzuse silueta înotătorului sau înotătoarei.

        Cârmaciul oprește ambarcațiunea, ia un binoclu și scrutează atent în fața lui. Nevăzând nimic, iese pe punte și continuă să se uite în apă, în toate direcțiile. Alexandru stă nefolositor, ud leoarcă, lângă el.

– Nu se zărește nimic. Poate era un pește mai mare?

– Nu! Am văzut pe cineva înotând.

– Ei, drăcia dracului! suduie timonierul și se uită iar, dând roată vasului.

Alexandru începe să se întrebe dacă nu cumva băuse prea mult, agitând și timonierul, întârziind și ceilalți pasageri aflați la bord.

– Nimic, dă din cap bărbatul cel vânjos venind către el.

        Timonierul se gândește că orășenii ăștia, picați în Deltă ca extratereștrii, oricum nu ar face diferența dintre un pește și-un om în apă, cu atât mai mult când miros a alcool de la câțiva pași. Își face totuși datoria și raportează prin stație că unuia dintre pasageri i s-a „părut” că a văzut un om în apă. Dă coordonatele locului în care s-a oprit, mai staționează douăzeci de minute, dar, nevăzând nimic anormal, reia cursul către Maliuc, cu toți pasagerii alarmați, ieșiți pe punte, lângă balustradă, agitați ca păduchii pe linia părului. Un roșcovan cu fața arsă de soare și vânt se clatină pe picioare, beat turtă. Alexandru îi zâmbește înțelegător, la urma urmei, hoțul pe hoț mai ușor se iartă.

        Revine în cabină, neliniștit de ceea ce văzuse în apă. Stomacul îi e chinuit ca de un demon de o apăsare și-un zbucium pe care nu le prevăzuse în odiseea lui spre Delta Dunării. De restul lumii îl desparte acum făptura din apă.

       Vaporașul își reia cursul către satele îmbibate de apă din inima Deltei.


[1] Regele râurilor europene – traducere din lb. franceză.


Gândurile dintre pagini: Toate cele șase cărți ale tale de până acum au fost foarte bine primite de către public, cum crezi că va fi primită această nouă carte a ta? La ce te aștepți de la ea?

Natașa Alina Culea: Nu am decât o singură așteptare: să scriu cum n-am mai scris ce nu s-a scris.


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: De ce proză fantastică după romanele de până acum, exceptând „Visele nu dorm niciodată”,  care are elemente de suprarealism?

Natașa Alina Culea: Este o răzvrătire în fața realității proza fantastică…

CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI

Arlechinul

15 citate care te vor convinge să citești romanul „Arlechinul” de Natașa Alina Culea (GândurileDintrePagini)

   „Arlechinul” este cel de al șaselea roman al autoarei Natașa Alina Culea, în care ne este prezentată viața fascinantă a unui arlechin și a oamenilor care activează în lumea circului. (recenzie:aici)

        Natașa Alina Culea este o autoare cu origini ucrainene și poloneze, care s-a născut în Tulcea, fiind una dintre cele mai talentate și apreciate scriitoare din literatura română contemporană.


Arlechinul de Natașa Alina Culea - citate

În afară de romanul „Arlechinul”, aceasta a mai publicat următoarele cărți: „Natașa, bărbații și psihanalistul”, „Marat” (recenzie: aici), „Lupii trecutului. Sofia” (recenzie: aici), „Nopți la Monaco”(recenzie: aiciși „Visele nu dorm niciodată” (recenzie: aici).

Cartea „Arlechinul” a fost lansată la sfârșitul anului 2018 și este un roman despre oameni și sentimente, care te captivează și sensibilizează cu orice pagină pe care o citești. Astfel, vreau să vă prezint 15 citate care vă vor convinge să citiți acest roman minunat.


Arlechinul de Natașa Alina Culea - citate

1. „… cu un pas înainte și un pas înapoi, mereu între ieri și mâine, trăim într-o întrebare fără răspuns: se termină noaptea sau începe dimineața? Iar dacă este o nouă zi în care putem schimba totul, nu o vedem, deși avem ochii larg deschiși.


2. „De multe ori ne trezim în zorii zilei şi am vrea să fim într-o altă poveste.


3. „Dacă rănești repetat orgoliul sau demnitatea cuiva, îl antrenezi pentru o zi în care, după ce a trecut prin Infern, va avea suficientă putere să se îndepărteze de tine, indiferent cât de mare ar fi iubirea lui. După o iubire mare, uneori urmează o indiferență și mai mare.”


4. „Nepoții sunt a doua șansă pentru părinți de a fi mai blânzi și mai iubitori decât au fost cu copiii lor.”


Arlechinul de Natașa Alina Culea - citate

5. „– Toți murim, filosofă simplu ca apa Omul de oțel, Zuberi.

– Dar nu toți trăim …

CITEȘTE ARTICOLUL ORIGINAR AICI – GÂNDURILEDINTREPAGINI

Interviuri

Interviu III. 18 mai 2019. „Muzeu al torturii într-un salon de vals”

Arlechinul este cel mai recent roman al scriitoarei Natașa Alina Culea, publicat în decembrie 2018, la Editura Hebe. Citiţi partea a treia a materialului prilejuit de această apariţie editorială, cu opinii din recenzii pe marginea cărţii.

carte02

NATAŞA ALINA CULEA

„Prin compartimentările memoriei, prădătorul romantic Maxim se instalează definitv în galeria personajelor clasice de neuitat, alături de nemuritorul Dorian Gray al lui Oscar Wilde sau venalul Georges Duroy al lui Guy de Maupassant. Arlechinul este un seducător periplu cultural, istoric și psihologic. E un documentar avertisment și un manifest al speranței. Un roman somptuos, de-o splendoare bizară, ca un muzeu al torturii amenajat într-un salon de vals.” (analogiiantologii.com)

„Un roman spectaculos. O carte tulburătoare, de impact, care te îndeamnă la propriile reflecții. Un roman remarcabil, care face încă o dată dovada incontestabilului talent al autoarei, al felului ei cameleonic de a aborda diferit fiecare carte în parte!” (delicateseliterare.ro)

„Avem de-a face cu un roman psihologic și istoric complex cum nu prea s-a scris în literatura română, nici acum, nici mai înainte. Cine spune că literatura română contemporană e pe o pantă descendentă, poate nu a găsit autorii potriviți – și Natașa Alina Culea face parte din acest grup. Recomand Arlechinul tuturor celor care sunt în căutarea unei lecturi calitative, nu doar să-și crească numărul de cărți citite pe Goodreads.” (Illusion’s Street)

CITEȘTE CONTINUAREA ARTICOLULUI PE SITE-UL LOGOPAPER

Interviuri

Interviu II (14.05.19)

OANA & IOANA: Scriitorii trăiesc orice experiență de două ori (II)

« Previous / Next »By logopaper / 14 May 2019 

Natașa Alina Culea, despre care s-a mai scris pe blogul nostru, este o scriitoare talentată, care a scris până în prezent şase cărți. Domnia-sa a acceptat cu amabilitate să ne acorde un interviu, la lansarea ultimei sale cărți, Arlechinul.

NATAŞA ALINA CULEA

Ce v-a determinat să scrieți acest roman?

NATAŞA ALINA CULEA: Nu există coincidențe, nu-i așa? Autorii își permit luxul de a trăi orice experiență de două ori, a doua oară atunci când scriu despre ea.

O scurtă descriere a cărții?

NATAŞA ALINA CULEA: Deoarece romanul urmărește două fire narative, prezent și trecut, avem chiar și o mică Arlechină contemporană – vă rog să îmi permiteți această construcție literară. Povestirea din trecut începe în Paris, în anul 1875, atunci când un băiețel este abandonat la Circul Galaxy, acest băiețel devenind, în timp, protagonistul nostru, Maxim. Cititorii pasionați vor înțelege de ce am evidențiat anumite aspecte care să ajute la conturarea acestui personaj cheie. Atunci când trecutul ajunge să tulbure prea mult cititorul, l-am luat de mână, readucându-l în prezent sau amuzându-l cu personaje precum Mica, fetița amuzantă a actriței Lidia Caraman. De ce am procedat astfel? Deoarece îmi iubesc cititorii. Nu puteam sacrifica ideea romanului, dar pot oferi, ca autor, câteva momente de respiro într-o poveste ce amenință să devină angoasantă.

CITEŞTE ŞI: Arlechini în viaţa altora (I)

Ce impact a avut cartea? Prin ce se deosebește de celelalte cărți?

NATAŞA ALINA CULEA: Arlechinul este o carte impactantă prin natura ei. În cazul nostru, natura umană. Ce rămâne atunci când măștile cad?

Citește continuarea articolului AICI

Cărți scrise

De unde cumpăr cărți scrise de Natașa Alina Culea?

Articolul vine ca răspuns la cea mai frecventă întrebare pe care o primesc pe canalele de Social Media: De unde cumpăr cărțile tale?

Ei bine, cărțile se pot cumpăra din mai multe locuri, librării fizice, online, editură, lanțuri de distribuție etc.

Deci…

ÎN ROMÂNIA:

Direct de la editura HEBE (dacă doriți autograf, vă rog să menționați acest aspect în mesaj)

La următoarele librării online și lanțuri de distribuție:

LIBRIS

LIBRARIE.NET

EMAG

BOOKSANDMORE

LIBRARIUM

ÎN MOLDOVA:

ELibrăria

Librarius.md

Romanele comercializate sunt: Arlechinul, Visele nu dorm niciodată, Nopți la Monaco, Lupii trecutului, Marat și Natașa, bărbații și psihanalistul.

Acoperind acest subiect, aștept și celelalte întrebări ale voastre.

Cu drag,

Interviuri

Interviu. Arlechini în viața altora. 10 mai 2019

După cum v-am promis în avanpremieră, vă prezentăm romanul doamnei Natașa Alina Culea, Arlechinul.

arlechinul

Spuneți-ne ceva despre această carte. Cum a apărut? Când?

Natașa Alina Culea: Romanul Arlechinul a fost publicat în decembrie 2018, sub egida propriei mele edituri, editura Hebe. De ce propria mea editura? Mă declar din start o autoare dificilă, dar și perfecționistă, crezând cu tărie în ceea ce face. Piața editorială din România nu mă satisface, și spun asta fiind în asentimentul foarte multor scriitori români. Faptul că nu ai niciun control asupra vânzărilor, faptul că editurile nu se implică suficient în procesul de marketing al cărților, nu oferă informațiile necesare și multe alte neajunsuri m-au determinat să iau această decizie, pe care nu o regret nicio secundă. Sunt mândră de munca mea și de noile ediții ale celor șase romane scrise și publicate până acum, poate așa se și explică faptul că sunt un autor care chiar se vinde în România.

Arlechinul este un roman aparte, care știam că va stârni controverse. Nici nu ar fi putut fi altfel atunci când avem ca protagonist un antierou, un personaj pe care puțini ar putea să îl adore, iar cei mai mulți să îl deteste de-a dreptul, un personaj care răscolește mizeria ascunsă sub preșul social.

Pe lângă un protagonist machiavelic avem și partea de erotism a cărții, destul de greu de ignorat și de digerat.

Așa cum am mai spus în interviurile anterioare, cărțile mele vor stârni reacții, deoarece nu sunt conformiste, nu sunt lecturi lejere care să nu-ți scuture alegerile și convingerile.

alina

Natașa Alina Culea. Sursă foto: arhiva personală

De ce acest titlu? 

Natașa Alina Culea: Totul pornește de la ideea de mascaradă a vieții, de spectacol dat pentru amuzamentul altora. Arlechinul, Arlecchino, a apărut ca actor în vechile comedii italiene, Commedia dell’arte, la sfârșitul secolului al XVI-lea, ca fiind un bufon, purtând mască, cu un costum reprezentativ, caraghios și grotesc în același timp. Peste ani, Arlechinul a devenit un personaj mai romantic, dar și mai inteligent, paiața noastră inițială, farsorul, devenind un adevărat seducător perfid.

Continuarea articolului AICI…

Recenziile cartilor mele

Recenzie ARLECHINUL (Illusion’s Street)

Un punct de atenție

Dacă aveți de gând să citiți Arlechinul, aveți totuși în vedere faptul că erotismul prezent în această carte este diferit de cel prezent în alte romane ale autoarei, e chiar diferit față de multe alte romane erotice la care v-ați gândi. Maxim dă dovadă de niște gusturi mai aparte din acest punct de vedere, dar alegerile sunt perfect justificabile având în vedere psihicul acestui personaj enigmatic.

Un soi de concluzie și recomandări

Avem de-a face cu un roman psihologic și istoric complex cum nu prea s-a scris în literatura română, nici acum, nici mai înainte. Cine spune că literatura română contemporană e pe o pantă descendentă, poate nu a găsit autorii potriviți – și Natașa Alina Culea face parte din acest grup (dar despre asta vom vorbi într-un alt articol).

Recomand Arlechinul tuturor celor care sunt în căutarea unei lecturi calitative, nu doar să-și crească numărul de cărți citite pe Goodreads.

CITEȘTE AICI ARTICOLUL INTEGRAL

Nopti la monaco

Să râzi de propria ta carte :)) Citind NOPȚI LA MONACO

FRAGMENT DIN CARTEA NOPȚI LA MONACO

Maică-sii nu-i venise să creadă atunci când primise telefonul fetei.

— Când vii? Vai di mini, ești deja în București? De ce nu ne-ai anunțat? Când o să am acum timp să fac curățenie?! Ia spune, ce vrei să mănânci?

Urmă o mică ambuscadă după telefonul fetei. Aurelia mobiliză toată casa la curățenie. Ea însăși își suflecă mânecile și se puse pe treabă. Făcu niște pâinici umplute cu varză, ceapă și cu mai multe condimente, pe care le așeză ordonat în cuptorul din pământ. Își aminti că fetei îi plăcuse mereu tocana de ceapă și se apucă de ea. Plânsese vreo oră, nu neapărat de dorul fetei sau poate că găsise un pretext corespunzător în timp că tăiase patru kilograme de ceapă și vreo două de cartofi.

— Grigore, da’ ce-mi stai înfipt în coastă?

— Da’ un’ să merg, Aurico?

— Du-te și îngrijește de animale, curăță cotețul și aruncă niște porumb la găinile alea. Ce te tot învărți pe-aici fără rost? Mă enervezi!

— Câți ani au trecut de când n-am mai văzut-o pe Nicoleta, Aurico?

— Cine-i mai numără, Grigore? Mulți! se enervă ea.

— Plec, plec! Nu-i de stat cu tine-n casă! vociferă și el.

Și plecă, dar nu la găini așa cum îi spusese nevastă-sa, ci la taverna nouă care devenise casa parohială pentru toti bărbații din sat, unde puteau suge în voie din sângele Domnului, sacralizându-se până la venirea zorilor sau a nevestelor furibunde. Ajuns acolo, făcu cinste tuturor după ce-i anunță solemn:

­— De băut, Gicule! Se întoarce diseară fata mea cea mare, Nicoleta!

Ce veselie se iscă! Se desprinseseră toți bețivanii de pe scaunele lor! Cu licăriri în ochii care nu reușeau să echilibreze imaginile, cu nasuri înroșite ca Moș Crăciun, veniră toți să-l pupe zgomotos pe amândoi obrajii. Se agitaseră atât de mult că dacă aprindeai o brichetă, lua foc localul de la emanațiile de alcool de-acolo și de efuziunile sentimentale. Deveniseră melancolici, își aminteau acum toți de Nicoleta, chiar și cei care nu o văzuseră niciodată.

— Gâza aia mică, măi Grigore? Aia de căra cireșe cu tot cu frunze și ramuri în poala rochiei, de la vecinu’ Mitică?

— Aia măi, Gicule, aia!

— Cred că s-a făcut mare gâgâlicea! Îi măritată?

Grigore se opri uimit, cu ochii mari lucindu-i în cap. Nu se așteptase la întrebarea asta. După o pauză dramatică de două minute pe care nimeni nu îndrăznise s-o spargă din respect pentru el, spuse grav după îndelungă reflectare:

— Cred că nu este!

Bărbații răsuflaseră ușurați. Gicu, mai prezent ca restul, ridică sticla de jumătate de litru, o dădu pe gât și spuse cu patos:

— Nu-ți face amară de inimă rea, măi Grigore. O mărităm noi! Poate cu fecioru’ lui Ianche și-al Sandei, parcă s-a întors din America. Pune termopane acolo, are firma lui, băiat de viitor, sigur. Îți găsim ginere cât ai spune pălincă. Nu te lasă frații tăi la greu — un sughiț zgomotos — haide, încă un rând în onoarea fetei lui Grigore! Ce vreți să beți, băieți?

— Dă-ne țuică din aceea de prunișoară, mânca-o-ar tata pe ea!

— Dar cine ești tu să hotărăști ce să beau eu, măi? se supără unul mai înnegurat.

— Te-ai trezit și tu acuma, din față zimbru, din profil timbru! Cauți calul de dar la dinți? vorbi altul, mai spiritual de felul lui.

Cel admonestat se făcu mai mic în scaun, dar nu-l contrazise, doar bodogăni ceva cu tovarășul de pahar din stânga lui.

— Vinu-i puterea! strigă un altul, ciufulit, de după bar.

— Cine are timp de vin? se stopși primul la el. Acușica vine nevastă-mea după mine și eu nu m-am afumat nici cât o scrumbie. Țuică, Gicule! Țuică, Grigore!… se impuse el în fața audienței. L-au înțeles. Cu toții aveau neveste de care le era frică. Aprobare generală! Ridicau paharele consumate în diverse stadii și ciocneau cu ele în cinstea Nicoletei Dragomirescu. Le era o sete cumplită, nesfârșită, dar setea se termina acolo unde începea apa. Nu s-ar fi otrăvit singuri de bunăvoie.

Așa au așteptat-o pe Nika, cu casa bec de curățenie și cu muștele gonite pe fereastră. Toți erau strânși solemn în fața porții, orânduiți de la mic la mare ca niște popice umane. Frații cei mari, Ionuț și Florin erau în capul șirului ce se termina cu cei doi frați mai mici. Între ei, Aurelia și Grigore își frângeau mâinile. Cei mai mici erau murdari la gură de zahăr pudră, că reușiseră să se strecoare-n bucătărie și să fure niște gogoși, deși maică-sa le ceruse să nu se-atingă de ele până când nu se va pune masa. Nu era pentru prima dată când cei doi intrau în felurile de mâncare și apoi, la masă, le luai de unde nu mai erau. Chiar și Grigore își mai revenise, era pilit numai puțin, de împărtășanie, și, deși se mai clătina puțin, arăta mai decent decât fusese vreodată. Își pusese chiar și pantalonii de stofă, singurii pe care-i avea, și geaca de piele neagră, deși afară erau peste 20 de grade. Când taxiul opri în fața casei, Nika ieși din mașină cu ochelari negri acoperindu-i jumătate de față, cu o geantă mică de mână și alta mai mare pe care abia reușise șoferul taxiului să o sustragă din portbagaj.

Arlechinul

Fragment din romanul ARLECHINUL

După o lună în care Maxim nu a fost revendicat de nimeni, toți circarii îl considerau deja unul de-l lor, încă un copil adăugat familiei numeroase a neobositului Galaxy. Autoritățile s-au oferit, într-un final, să li-l ia de pe cap și să îl mute la un orfelinat din Avignon, dar Elda nici nu a vrut să audă de așa ceva și a început formalitățile de adopție cu sprijinul oficial al unei cunoștințe mai vechi de-a lui Patty Bell. Așa a devenit mamă la 40 de ani ghicitoarea în Tarot, cea cu multe inele pe mâini și puțin cam prea grasă, de o carnație care încă mai avea elasticitatea cauciucului și culoarea pielii asemănătoare cu a untului danez. Toată lumea o respecta pe Elda și originile ei de vrăjitoare celtică. Dacă era așa sau nu, nu se știe, cert este că nimeni nu a spus altceva vreodată, ea beneficiind de respectabilitatea persoanei care a stat mai mult de douăzeci de ani sub cupola circului și căreia i se cerea mereu sfatul în orice privință. Atunci când Elda nu știa ce să le spună, deschidea pur și simplu cărțile de Tarot și le interpreta așa cum simțea în ziua respectivă, convinsă fiind că Tarotul nu o mințea niciodată. Betty, prietena ei cea mai bună, a pus și ea umărul la creșterea lui Maxim, care putea fi destul de solicitant uneori. Betty fusese dansatoare pe sârmă, dar un reumatism insistent și vremelnic a scos-o din reprezentații înainte să împlinească 28 de ani. Acum ajuta mai mult pe la bucătărie și cosea vestimentația tuturor, cârpind ciorapi sau lipind paietele de pe costumele acrobaților. De mai bine de zece ani își petrecea toate serile cu Elda și, mai nou, cu Maxim, care creștea având o oarecare teamă de o singură persoană: Zuberi – bărbatul de oțel, africanul care-l impresiona prin expresia severă a chipului neclintit și culoarea de abanos a pielii, sub care se reliefau cei mai pronunțați mușchi pe care băiatul îi văzuse vreodată. Zuberi a fost mult timp eroul lui. A ajuns să îi cunoască pe toți circarii, unul câte unul, deși stătea cel mai mult pe lângă poalele fustei celei pe care a început să o considere adevărata lui mamă, Elda. Îl tot bătea la cap și pe Veles, magicianul, să îl învețe numere de magie, deși acesta insista cu același truc cu moneda, nedorind să-și dezvăluie secretele omulețului insistent, care îi era deja drag, dar nu îndeajuns de drag încât să-i transmită tainele sale bine păzite.

— Veles este un magician adevărat, Elda?

— Este un magician atât de bun încât probabil a ieșit din lampa lui Aladin. Nimeni nu știe de unde vine. Ba mai mult, nici noi nu reușim să ne amintim când a sosit el la circ sau în ce împrejurare. Vezi, Maxim? Circul este fascinant și mereu va fi așa. O să crești fericit aici, a adăugat ea mulțumită de decizia luată.

În lumea nouă a circului, băiețelul s-a schimbat subit. A început să vorbească cu Elda, mai întâi câteva cuvinte pe zi, apoi fraze întregi, după care, nimeni nu a mai scăpat de vorbăria lui veselă și neostenită. Transformarea era spectaculoasă, deși nimeni nu și-o explica sau doar aparținea circului cu adevărat și tocmai își găsise locul pe lume. Elda era cea mai fericită dintre toți și a considerat această metamorfoză semnul divin de care avea nevoie ca să-și justifice lipsa de implicare în căutarea părinților lui biologici.

— Dar Oceania cu Terra au același tată, Elda? o întreba băiețelul.

— Îhâm…

— Și aceeași mamă?

— Firește.

— Și mama lor avea o altă soră geamănă?

— Băiete, îmi faci capul tobă. Parcă-mi plăceai mai mult mutulică așa.

— Ce înseamnă mutulică?

— Un mut mai mic.

— Îhâm… a imitat-o Maxim imediat.

— Dar Panthera de ce nu are două pantere, dar are doi tigri? continua el șirul ecuațiilor cu necunoscute.

Panthera era o dresoare oacheșă de care Maxim s-a îndrăgostit cu inocența anilor lui. Se ducea zilnic să o vadă cum îmblânzea cei doi tigri siberieni: pe Hex și pe Tezeu. Era răpitoare, într-adevăr. Machiată strident, cu bustul opulent și mișcări senzuale ale corpului, era poate cea mai atrăgătoare femeie din tot circul. Ursa, dresoarea lui Teddy, ursul, era marea ei rivală. Cele două nu se sufereau una pe alta și totul pornise demult, demult, de la un buchet de flori trimis din greșeală de către un admirator al Pantherei, Ursei. Între ele domnea necruțător zeul războiului, Marte, iar vorbele celor două femei îi erau săgețile și prefăcătoria lor îi era scutul divin.

— Dar de ce îi cheamă așa de neobișnuit? De ce nu se numesc Jean sau Alain?

— Pe cine? Ce? întrebă nedumerită Elda, neimplicată în firul discuției.

— Pe Hex și pe Tezeu.

— Ce e neobișnuit în asta? se prefăcea Elda mirată pentru a-i alimenta curiozitatea copilului.

Dar Maxim nu renunța cu una cu două. Avea 1001 de întrebări doar într-o zi.

— Și Leo? Pe el de ce îl cheamă așa? Unde este fundul lui Leo? L-a mâncat un leu și acum se plimbă prin junglă cu fundul lui Leo în stomac?

Elda voia să râdă cu lacrimi, dar s-a prefăcut că are mai multă treabă decât avea în realitate ca să scape de întrebările băiatului, care curgeau necontenit. Leo era, evident, un dresor de lei, un italian care era mai tot timpul nemulțumit și bombănea din te miri ce. Adevărata cauză a frustrării lui era însă bucata lui lipsă de fund – așa cum remarcase băiețelul – partea stângă sfâșiată de o leoaică în urmă cu câțiva ani. Nu rămăsese atât de supărat că îi lipsea o parte din fund, ci pentru spectacolul ridicol pe care l-a oferit în cadrul reprezentației. Nu putea să uite durerea care l-a sfâșiat într-o clipită și sângele ce șiroia din el, în timp ce unii spectatori se prăpădeau de râs pe băncile din jurul arenei. Omorâse leoaica în acea noapte și fusese aspru pedepsit de către directoarea Patty Bell care  a vrut să-l gonească din circ pentru totdeauna, cu tot cu fundul cărpăcit și fără vreun alt talent cu care ar fi putut să se întrețină. A fost iertat cu greu, după ce un an de zile și-a ispășit pedeapsa de a curăța toate excrementele animalelor. Și-a dresat un alt leu, un mascul de data aceasta, pe portocaliul și fiorosul Dante. A rămas însă marcat de experiența avută, spunând la toată lumea că femeile și femelele sunt periculoase și nedisciplinate: pericoloso!

*

După fiecare reprezentație a circului Galaxy, seara se adunau și spuneau glume deochiate și povești neadevărate. Crescând, Maxim a aflat povestea fiecăruia, mai puțin a magicianului Veles, care se încăpățâna să rămână un mister pentru toată lumea. A făcut cunoștință cu Bayar, tătarul din Astrahan care arunca flăcări ca un dragon, fără a păți nimic, de care era pur și simplu fascinat. Bayar fusese un lăptar în țara lui, care a fugit de acasă pentru a scăpa de bătăile tatălui lui și se alăturase circului destul de târziu, când avea 16 ani. A aflat și povestea lui Zuberi, omul de oțel, cel care putea trage cu dinții o greutate de o tonă, pe cel care arunca greutăți ca și cum ar arunca floricele de porumb sau căra cu ușurință un cal în spate.faff41d521dccea196b20633aa2143cc

Zuberi se născuse într-un sat african de la marginea Ghanei, alungat fiind din satul lui de doi jaguari trimiși de către vrăjitoarele Voodoo să atace sătenii și să le decimeze animalele sau măcar așa s-a vuit prin împrejurimi. Vrăjitoarele și șamanii erau mai periculoși în Africa decât gheparzii și jaguarii cu ochii roșii. Chiar și mătușa lui Zuberi era din familia lui Marie Laveau[1], cea care venera spiritele Loa. Mătușa lui era și ea preoteasă Mambos și a aruncat asupra satului vecin un wangas[2], în numele Șarpelui[3]. De câte ori Zuberi îi povestea lui Maxim despre Africa, băiețelul încremenea în jurul focului, văzând cu ochii minții jungla africană, oamenii negri și vrăjitorii care levitau noaptea, îmblânzind fiarele sălbatice și incantând spiritele primejdioase ale junglei.

face+photography+vintage+kids

Alteori, Maxim își petrecea timpul cu Terra si Oceania. Acestea, identice ca două picături de apă, erau diferențiate doar de-o pârdalnică de aluniță apărută pe lobul urechii Oceaniei, ca o insulă ivită după ce a scăzut nivelul apei în anotimpul secetos. Ambele se bucurau de compania băiețelului și de admirația lui naturală față de tot ceea ce vedea, fără preferințe. Ceea ce ele nu băgau de seamă era că Maxim, deși mic, complimenta pe toată lumea, depistând vremelnic cel mai rapid mod de a căpăta favoruri și de a manipula emoțional oamenii din jur, făcându-le pe cele două surori să se simtă speciale. Ca toate femeile, și cele două erau emotive și vulnerabile, datorită spiritului feminin matern înnăscut dar și a lipsei de simț practic. Maxim știa că  emoționalul femeilor prima adesea rațiunii și aplica același tratament tuturor sufletelor feminine pe care le întâlnea. Circarii le deosebeau pe gemene doar după alunița cu pricina, și probabil era destul de iritant pentru cele două surori să vadă privirile celor din jur zăbovind mereu pe urechea lor, în căutarea miniaturalei diferențe. Desigur, numele lor reale nu erau Terra și Oceania, le chemau Ashnaa și Ashni, dar toți performerii aveau nume împrumutate care după o vreme li se păreau ale lor. Ba chiar s-ar fi simțit jigniți dacă le spuneai altfel, reamintindu-le de o existență, în general, mizeră, cea de dinaintea gloriei și aplauzelor. Până la urmă, cum ar suna un anunț precum „Marele Magician John vă va uimi în reprezentația din seara aceasta!” sau „Surorile Beth și Martha vă vor șoca în noaptea nopților!”? Lipsa unor iubiți constanți le-a format diferit purtarea gemenelor, echilibrate doar în exercițiile prestate în numerele lor, în realitate, una fiind destul de iritabilă și puțin răutăcioasă, iar cealaltă căzând mereu într-o melancolică pasivitate ca a celor care renunță să mai creadă în dorințele lor sau să creadă că ar putea fi îndeplinite vreodată. Ăsta era impactul singurătății și a sexualității înăbușite ale celor două tinere, spre deosebire de modul general de recunoaștere al unui burlac de rând, care, de multe ori putea fi depistat olfactiv sau vizual după aspectul neglijent, uneori însoțit de un miros de casă cu ferestre nedeschise, rufe nespălate la timp și țigări.

Vintage Creepy Clowns (1)

În primii ani ai circului, Maxim se juca foarte des cu o altă fetiță, cu doi ani mai mare ca el, dar mult mai înceată la minte. Se numea Melly și era copilul din flori al unei bicicliste de o moralitate mult prea îndoielnică, chiar și pentru circari. Cum maică-sa nu prea se sinchisea de ea, Elda se ocupa de ambii copiii, confecționându-le jucării din cârpe, mașini de lemn sau răsfățându-i cu bomboane vanilate și fursecuri cu migdale și prune uscate. Cei doi copii nu aveau mai nimic în comun, în afară de vârsta fragedă: Maxim era ager la minte și zvăpăiat, pe când Melly era cam netoată și fără vreun interes anume pentru nimic în afara mâncării. Când fetița abia reușise să învețe să citească și să scrie câteva litere, Maxim citea volume destul de groase de aventuri, puse la dispoziția lui de Veles, probabil printr-o altă magie misterioasă de-a lui.

Copilăria lui Maxim a fost memorabilă, presărată de călătorii neobișnuite și experiențe extraordinare, iar adeseori, în visele lui se amestecau maimuțele cu câinii și papagalii, dresorii de cai cu echilibriștii sau înghițitorii de sârmă cu balerinele de la Galaxy. Universul flamboaiant al circului înghițise trecutul de care el oricum nu dorea să-și amintească.

_____________________________________

[1] Celebră practicantă Voodoo din secolul al XIX-lea.

[2] Blestem

[3] Divinitate supremă în Voodoo, numit și Mawu.

 

Aici puteți citi începutul romanului ARLECHINUL.

Cărți scrise, Recenziile cartilor mele

Recenzie MARAT (danaotetblogspot)

Am căutat să găsesc un autor care să transpună emoții în cărțile pe care le scrie, dar și sinceritate și pasiune. Căutarea mea a încetat în momentul în care am întâlnit-o prin prisma volumului Natașa, bărbații și psihanalistul pe Natașa Alina Culea, o autoare excepțională, aș putea spune, o autoare care prin intermediul cărților ei mă sensibilizează și mă determină să mă adun în acele momente când am nevoie să mă regăsesc dintr-o mare de lacrimi și încercări.

CONTINUARE…

marat roman bestseller carte dragoste

IMG_20180821_123136_696

Cărți scrise

Top 3 personaje feminine de care m-aș îndrăgosti dacă ar fi reale

Lupii trecutului. Sofia  de Natașa Alina Culea

„Mi-a plăcut de Sofia pentru că a știut să  fie misterioasă, de la început până la sfârșit a fost o enigmă Imagini pentru sofia din lupii trecutuluinedeslușită pentru mine, un mister absolut. Nu am aflat mare lucru despre ea decât dintr-un jurnal vechi în care a scris cu mult timp înainte, dar despre ea cea actuală, ea cea care mi-a fost alături pe măsură ce înaintam în lectură nu ştiu decât puţine lucruri, prea puţine. Cum şi-au pus amprenta evenimentele din viaţa ei prezentate în jurnal nu pot decât să intuiesc, iar să-mi las imaginaţia să se plimbe aiurea în căutarea respunsurilor…
Am mai apreciat-o pe Sofia şi datorită principiilor ei. E o fată (îmi e greu să-i spun femeie, femeile nu au idei aşa profunde) plină de idei, idei filozofice. Mi-a propus o călătorie foarte interesantă prin timp şi prin profunzimile vieţii. E ceva ce ea vedea diferit şi mi-a plăcut. Nu ştiu dacă tinereţea, jovialitatea ocazională, uşurinţa în exprimare sau prospeţimea/tinereţea replicilor ei m-a încântat atât de mult, dar ştiu sigur că modul ei unic de a privi lumea, viaţa şi, de ce nu, chiar iubirea, m-au impresionat atât de tare încât să-mi doresc să fi fost reală. Probabil m-aş fi oferit să-i comand un ceai şi ea m-ar fi refuzat. Ar fi fost o zi tare, tare bună”

continuarea articolului pe blogul RalucaIvan

Interviuri

Interviu cu Natașa Alina Culea despre noul său roman, „Arlechinul”

        Am avut deosebita plăcere să realizez un interviu cu Natașa Alina Culea, cea care până în prezent a lansat cinci cărți: „Natașa, bărbații și psihanalistul”, „Marat” (recenzie: aici), „Lupii trecutului. Sofia” (recenzie: aici), „Nopți la Monaco” și „Visele nu dorm niciodată” (recenzie: aici), anul acesta, autoarea cu rădăcini ucrainiene și poloneze, se pregătește să lanseze și cel de al șaselea său roman, „Arlechinul”.

        Cartea va fi lansată la Târgul Internațional Gaudeamus din noiembrie, și va fi tipărită, și de data aceasta, sub egida editurii Librex Publishing. Natașa ne-a declarat că de la noul său roman va trebui să ne așteptăm la neașteptat, dar mai multe lucruri despre „Arlechinul” vă las să aflați singuri în interviul de mai jos.

Gândurile dintre paginiBună, Natașa! Mulțumesc că ai acceptat să-mi acorzi acest interviu, să ne vorbești despre noul tău roman!

Natașa Alina CuleaBună, Cristian! Eu îți mulțumesc pentru prilejul de a scrie pe blogul tău care înglobează atâtea informații prețioase despre cărți și nu numai. Am revenit și eu după o lungă perioadă în care am avut nevoie de liniște pentru a scrie și a-mi recalibra viziunea asupra ansamblului meu de activități livrești. Autorii au privilegiul de a se putea retrage în ei înșiși pentru a oferi cititorilor o scriere autentică și în continuă metamorfoză umană și intelectuală. Aș putea spune chiar că este o condiție sine qua non.

continuare…

 

natasa alina culea scriitoare contemporana