Marat

„Marat” – ⋞recenzie⋟ SheReading.Art

„MARAT”
Natașa Alina Culea

roman (289 pag)
Editura Hebe
Bucureștti, 2019

„Marat” – „povestea cântecului nebun al trandafirilor” și a parfumului „Romance”

Parfumul care „îşi merită numele cu prisosință; parfumul ăsta, combinaţia asta unică de trandafiri, citrice, mosc şi violete ştie …

povestea unei iubiri cum nu a mai fost”

„Toate poveştile încep cu un cuvânt, dar ce cuvânt poate reda înfiriparea unei poveşti de dragoste imposibil de uitat?”

CHINA 中國

„Acel ţinut îndepărtat, cu dragoni înaripaţi, orezării întinse şi clopoţei de vânt; țara ce miroase a ceai de iasomie servit în ceşti de porţelan delicat, are culoarea drumului roşu al mătăsii…” și al trandafirului.

Trandafirul

– un prim pas în amor!

– o elegantă formă de curtoazie!

– simbolul dragostei!

Oriunde mergi, mergi cu toată inima” (Confucius)

Cu toată inima mergem și noi într-o poveste,
„povestea trandafirului cu spini și a dragostei cu durere”,
 povestea Alinei și a lui Marat 

Alina – o blondă naltă și frumoasă, cu păr lung și „cu picioare subțiri”, isteață și romantică, neîncrezătoare şi defensivă, sinceră și corectă, iubită și iubitoare.

Marat – „un bărbat cu părul negru și buzele rubinii, atât de frumos, care pare desprins dintr-un vis senzual de copilă care-şi descoperă propriul erotism. Ochii lui întunecați par tainici, mărginiţi de gene dese; iar atunci când îşi ridică privirea, nu ţinteşte ceva anume, dar parcă ar cuprinde nonşalant în ea o lume nevăzută. ”

China – țara cu afaceri și plimbări, cumpărături și cunoștințe noi→
Elephant – restaurantul cu prânzuri/cine, întâlniri și despărțiri, cântece și dansuri→
Hotel – locul cu trandafiri și comunicare non-verbală→
Alina și Marat – poveste.

CONTINUARE...

Articles in English

The beginning of MARAT (a novel by Natasha Alina Culea)

  

Isn’t it amazing that my first trip abroad is to China? That far-off land, with winged dragons, large rice fields and wind chimes, that land I often dreamed of, as a child, my imagination giving birth to nomadic desires. In my mind, China smells of jasmine tea served in delicate porcelain cups and has the color of the red silk road; it is a country of contrasts, where civilization and tradition intertwine, in a song too subtle for the ears of the Europeans; its incredible progress resembles pure alchemy; the speed with which China adapts to modern times overwhelms us, and yet it is the same country where the  rickshaw is pulled by one man carrying another, the same country where families have 3 members or less, the only child, as dictated by law, the one who does not know the meaning of brother, nor sister, being either a solitary child, or having the whole world as its family – hard to tell…

   I see China as being drowned in the present, but feeding on a past that does not pass.

These are my thoughts on that evening of December 5, 2000, holding the ticket of certainty in my hand, a blue ticket, winged with the Tarom logo. I am exalted at the thought that tomorrow I will sip my coffee in China; animated by the natural enthusiasm of my just turned twenty-two years, I reflect near the packed luggage. It seems like I have everything I could desire, I tell myself and I recap: a relationship of about two years with a handsome young man who loves me – Denis Dumitru by his full name -, a comfortable and relaxing life, I’m young and I’m about to head out to China! I also have a collection of CDs from the 60’s-70’s, a dressing room packed with clothes and shoes, a dog, which, theoretically, is more Denis’s than mine, a crystal globe, where it snows if you give it a good giggle, a library with old books, bought from fairs, which I love with all my heart and… a wooden spoon, with strawberries painted on it, which my grandmother gave me, before leaving and never coming back.

   But am I what I have? Am I happy or do I just think I am? There was no cloud on my sky, undisturbed by world`s turmoil; there is nothing missing from the peaceful happiness landscape in which I live. What else is there to find in this world that I hold in my hands?

Enough about me, let’s talk about Denis, my boyfriend, a practical and organized young man, dedicated to tangible things, a guy who does not let himself be dragged into sentimental outbursts, these being my exclusive concern. Denis has an innate sense of measure, doubled by common sense, acquired through the severe education given by his parents. Denis always knows what he wants, and two years ago he told me he wanted me, and I was happy because I never imagined a better partner. He is now twenty-six, four years older than me, though his seriousness makes him seem more mature than he is. Denis may at times seem a bit demanding in his expectations, in general, but to me he shows a great deal of indulgence. Over time I tested his patience, like those times when I was taking money from home and going out to buy something for dinner, coming back with a poetry book or a painting that inspired me at the time.

  “Food for the soul, Denis!” I used to tell him and jump in his arms, thus avoiding being lectured for my ignorance.

   Denis manages various businesses inherited from his parents, including a chain of clothing stores, and, for the first time, sends me to China instead of going himself, to supply the stores with new merchandise, especially as December is a very productive month, and what he had bought was quickly selling out. Anyone working in the field of trade knows that this is the most prosperous time of the year. Of course, this trip is not very creative, because I have the route already set by Denis. I took note of the places where I need to go, the people I need to contact, the phone numbers I will need and so on. In conclusion, I have everything planned in advance. The plane ride will go directly to Beijing and will take about nine and a half hours. Once there, I will stay at Jing Lun hotel, where I have a room booked, and I will get in touch with Mr. Li Hua Chen, also known to the Romanians as Max, so it’s a bit easier to pronounce and remember. Like when you’re an artist and you get a stage name, even though Mr. Li is not an artist, at least not from the information in my notes. I check my agenda again, taking my responsibility of a blonde Bucharest-Beijing and Beijing-Bucharest emissary very seriously.

  “Did you memorize everything I told you?” Denis asks me. He seems a little worried. “Anyway, if you have any questions, call me on Luana’s phone, as I still haven’t been able to understand what’s wrong with your roaming service.”

   I hug Denis instead of nodding, still holding the agenda with black covers.

   “It’s time to go, right? I can’t wait to get on the plane, Denis! I will miss you so much!” I exclaim and open the door to the cold outside, which immediately whips our faces.

   We both leave the house, and Rex, noticing the agitation going on, jumps with its big paws on my white coat.

  “Rex, sit, Rex!” I shout at the dog who refuses to get down. Although well trained, he still does not accept directions other than the ones given by its big heart, as he weighs a lot for his size, I worry. “Denis, I think you should start running through the park with Rex, isn’t he a bit chubby?” I ask him without actually waiting for an answer.

  “Alina, let’s get in the car!” laughs Denis. “We’ll talk about Rex’s increased cholesterol when you come back.” We both laugh and Denis gets behind the wheel, while I sit on the right seat, which is slowly starting to warm up. I never liked leather seats, they are freezing during winter and too hot in summer. Yes, this is what I do whenever I have a task to fulfill; this trip had blocked me, so I clung to all the useless details like Rex’s weight, the buttons on my white coat which I now count for the first time, the texture of the car seats, even the weather in Guatemala, although I don’t intend to go there. Some people that are faced with a concrete fact mobilize quickly and become efficient; not me though, on the contrary, I spread my attention in all directions with great care. I am super excited, like a bow that has little more to burst from its most vulnerable spot. I can’t wait to take off. With all the thoughts going on in my head, I do not focus on the journey itself, but on the emotion of the important event about to happen in my life…

_______________________

A novel by Natasha Alina Culea

The novel can be bought on:

Barnes & Noble

Apple Books

Kobo

Scribd

Recenziile cartilor mele

Recenzie MARAT (OverThe Rainbow. Lionella)

Titlu: Marat
Autor: Nataşa Alina Culea
Numărul de pagini: 247
Genuri: Dragoste, young-adult, viață, chick-lit
Descriere:  La Beijing, în anul 2000, cu câteva zile înainte de Crăciun, într-un restaurant rusesc, Alina îl întâlnește pe Marat. Un singur dans, pe ritmuri de trandafiri sălbatici – și viața lor se schimbă pentru totdeauna. Din păcate, destinul i-a adus împreună într-un moment nepotrivit, iar Alina este pusă în fața unei decizii ce îi răvășește sufletul. Moralitate sau iubire? Ce faci atunci când, indiferent ce decizie ai lua, viața ta nu va mai cunoaște liniștea?
Marat, bărbatul misterios și frumos ca un demon, se transformă într-o obsesie seducătoare, iar Alina ajunge la marginea prăpastiei, pe care o îmbrățișează ca pe o ultimă speranță.
Romanul „Marat. Iubirea are spini” te cheamă într-o poveste de iubire incredibilă, care te va captiva prin inocența trăirilor conturate puternic și senzualitatea descrierilor erotice ale unei tinere fotografe care vrea să schimbe lumea.
Iubirea are spini.

Romanul scriitoarei Natașa Alina Culea este inspirat dintr-o poveste reală.

Nota: 5/5
♥  ♥  ♥  
♥  

Marat este cel de-al doilea roman al Nataşei Alina Culea pe care-l citesc şi vă pot spune că am rămas plăcut impresionată şi de această dată.

continuare…

Marat

Fragment din romanul “Marat” (the beginning). Despre iubire

Închideţi ochii şi imaginaţi‑vă pentru o clipă un univers copleşitor pentru el însuşi, care a zămislit o intenţie numită iubire. Intenţia a devenit potenţial şi a luat forma unei sfere, plutind lin în spaţiu, înaintea timpului. Iubirea nu avea nevoie de nimic, nici de confirmare, nici de recunoaştere, existenţa ei desăvârşită îi era de ajuns. Şi apoi a fost timpul, şi a existat clipa, iar iubirea a zărit cu ochii inimii o planetă, în care intenţiile se materializau, trăind experienţa a ceea ce erau. Şi pentru că exista timpul, iubirea a pândit clipa în care ar putea pătrunde în planeta albastră, pentru a-și trăi experiența, la rândul ei. Dar cum poți trăi ceea ce ești? Ei bine, în lipsa a ceea ce ești. Cum poți ști ce este lumina? Doar cunoscând absența ei, întunericul.

   Fiinţele care populau Pământul aveau suflete neliniştite, iar vieţile lor erau precum vieţile licuricilor, care credeau că dacă ei luminează, sunt lumină, de aceea aveau vieţi scurte.

   Toate poveştile încep cu un cuvânt, dar ce cuvânt poate reda înfiriparea unei poveşti de dragoste imposibil de uitat? Cuvintele pălesc de ruşine uneori, nereușind să redea tainele iubirii. Doar în tăcere deplină se rostesc necuvinte printre rânduri, care duc în spate povara dulce a iubirii primordiale.

   Abandonaţi‑vă acestei poveşti, pentru a‑i gusta nectarul, lăsaţi‑vă călăuziţi de iubire precum magii sub vraja divină.

 

 Povestea începe…

— Nu este incredibil ca prima călătorie în afara ţării să fie în China? Acel ţinut îndepărtat, cu dragoni înaripaţi, orezării întinse şi clopoţei de vânt, acel ţinut la care am visat adesea, copilă fiind, cu imaginaţie născând dorinţe nomade. În mintea mea, China miroase a ceai de iasomie servit în ceşti de porţelan delicat, are culoarea drumului roşu al mătăsii; este o ţară a contrastelor, unde civilizaţia se împleteşte cu tradiţia într‑o melodie prea subtilă pentru a fi auzită de urechile europenilor; progresul ei incredibil pare alchimie pură; repeziciunea cu care China se adaptează timpurilor ne buimăceşte, şi, cu toate acestea, este aceeaşi ţară în care ricşa este trasă de un om care îl cară pe altul, aceeaşi ţară în care familia e sub numărul lui trei, unicul copil, aşa cum spune legea, cel care nu cunoaşte noţiunea de frate, nici de soră, fiind ori un copil solitar, ori având drept familie lumea toată – nu mă pot decide…

Văd China îmbătată de prezent, dar hrănindu‑se dintr‑un trecut ce nu trece.

Acestea sunt gândurile mele în acea seară a zilei de cinci decembrie a anului 2 000, având biletul certitudinii în mână, un bilet albastru, înaripat cu sigla Tarom. Sunt exaltată gândindu‑mă că mâine îmi voi sorbi cafeaua în China; animată de entuziasmul firesc al celor douăzeci şi doi de ani abia împliniţi, reflectez lângă bagajele închise. Cred că am tot ceea ce mi‑aş putea dori, îmi spun şi recapitulez: o relaţie de aproximativ doi ani cu un tânăr chipeş care mă iubeşte – Denis Dumitru pe numele lui complet –, o viaţă confortabilă şi relaxantă, sunt tânără şi plec în China! Mai am o colecţie cu CD‑uri din anii `60‑`70, un dressing, care geme de haine şi pantofi, un căţel, care, teoretic, este mai mult al lui Denis, un glob de cristal, în care ninge dacă îl scuturi puţin, o bibliotecă cu cărţi vechi, achiziţionate din târguri, la care ţin ca la ochii din cap și… o lingură de lemn, pictată cu căpşuni, pe care mi‑a dăruit‑o bunica mea, înainte să plece fără să se mai întoarcă.

Dar sunt eu ceea ce am? Sunt fericită sau doar cred că sunt? Nicio umbră nu‑şi făcuse loc pe cerul meu, netulburat de frământările lumii; nu lipsește nimic din peisajul fericirii tihnite în care trăiesc. Ce altceva mai este de aflat în lumea asta, pe care o ţin în palme?

Destul despre mine, să vorbim acum despre Denis, iubitul meu, un tânăr practic şi organizat, dedicat lucrurilor concrete, un tip care nu se lasă târât în efuziuni sentimentale, acestea fiind apanajul meu exclusiv. Denis are un înnăscut simț al măsurii, dublat de bun-simț, dobândite odată cu educaţia severă dată de părinţii lui. Denis ştie mereu ce vrea, și, acum doi ani, mi‑a spus că mă vrea pe mine, iar eu am fost fericită, pentru că nu mi‑aş fi imaginat vreodată un partener mai potrivit. Acum Denis are douăzeci şi şase de ani, cu patru ani mai mult decât mine, deşi seriozitatea lui îl face să pară mai matur decât este. Denis poate părea uneori cam exigent în aşteptările sale, în general, dar faţă de mine manifestă o largă îngăduinţă. De‑a lungul timpului, îi încercasem răbdarea uneori, ca atunci când luam bani de acasă şi plecam să cumpăr câte ceva pentru cină, întorcându‑mă cu o carte cu poezii sau cu un tablou ce mă inspirase pe moment.

— Hrană pentru suflet, Denis! îi strigam şi îi săream în braţe, evitând astfel să fiu certată pentru nesăbuinţă.

Denis se ocupă cu diverse afaceri moştenite de la părinţi, printre care şi un lanţ de magazine de confecţii, iar el, pentru prima dată, mă trimite în China în locul lui, să aprovizionez magazinele cu marfă nouă, cu atât mai mult cu cât luna decembrie este foarte productivă, iar ceea ce cumpărase el era pe sfârşite. Oricine lucrează în domeniul comerţului ştie că acum este perioada cea mai prosperă din an. Sigur, nu este ceva foarte creativ, deoarece am traseul gata făcut de către Denis. Am notat după dictare locurile în care trebuie să ajung, oamenii pe care trebuie să îi contactez, numerele de telefon de care voi avea nevoie și alte asemenea detalii. În concluzie, am totul programat serios de dinainte. Drumul cu avionul va fi fără escală până în Beijing, o cursă directă ce va dura în jur de nouă ore şi jumătate. Ajunsă acolo, mă voi caza la hotelul Jing Lun, unde am rezervare, şi voi lua legătura cu domnul Li Hua Chen, spus Max de către români, pentru a fi mai pe înţelesul tuturor. Ca atunci când eşti artist şi îţi iei un nume de scenă, deşi domnul Li nu este un artist, cel puţin asta reiese din informaţiile mele. Îmi verific agenda iar, căci mi‑am luat foarte în serios responsabilitatea mea de emisar blond Bucureşti‑Beijing şi Beijing-București.

— Ai reţinut tot ce ţi‑am spus? mă întreabă Denis.  Pare puțin îngrijorat. În fine, pentru orice nelămurire, sună‑mă de pe telefonul Luanei, deoarece încă nu am reuşit să înţeleg ce se întâmplă cu serviciul de Roaming.

Îl îmbrăţişez pe Denis, în loc de încuviinţare, ţinând încă în mână agenda cu coperţi negre.