Blog

Iubirea și popcornul

Când ești îndrăgostit, ești fascinat. Ți-ai lua popcorn și ai privi persoana iubită toată viața.

Iubirea într-o relație este ca popcornul. Se termină prea repede și trebuie să rămâi la restul filmului.

Sexul este ca popcornul și filmul este ca relația. Filmul este doar un pretext ca să mănânci popcornul.

Ca popcornul, cea mai frumoasă relație este o combinație de dulce și sărat.

Nimeni nu te poate face să-ți ieși din popcorn mai mult ca persoana iubită.

Nu este iubire când îți împarți popcornul, ci când celălalt este popcornul tău.

___________________________

Iubire, popcorn și nihilism

___________________________

Interviuri, Rusalka

Interviu și primul capitol al romanului RUSALKA – premieră

Articol preluat de pe site-ul GânduriDintrePagini

În premieră, primul capitol al romanului „Rusalka”, de Natașa Alina Culea

        Scriitoarea Natașa Alina Culea lucrează la un nou roman, care se va numi „Rusalka”, și care va fi lansat cât mai curând. Am stat de vorbă cu Natașa, iar aceasta ne-a spus câteva cuvinte despre noua sa carte la care lucrează în acest moment și, de asemenea, ne-a oferit în premieră primul capitol din noul său roman.

        „Rusalka” va fi cel de al șaptelea roman al autoarei române cu rădăcini ucrainene și poloneze. Natașa Alina Culea, până în prezent, a mai lansat următoarele cărți: „Natașa, bărbații și psihanalistul” (recenzie: aici), „Marat” (recenzie: aici), „Lupii trecutului. Sofia” (recenzie: aici), „Nopți la Monaco” (recenzie: aici), „Visele nu dorm niciodată” (recenzie: aiciși „Arlechinul” (recenzie: aici).


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: Bună, Natașa! Lucrezi la un nou roman, „Rusalka”, spune-ne câteva lucruri despre acest nou roman.

Natașa Alina Culea: Inspirată de suflul magic al numărului șapte, deoarece „Rusalka” este romanul meu cu numărul șapte – simbol biblic al desăvârșirii creației divine (Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea s-a odihnit. Geneza 2.1-2), scriu un roman fantastic, hrănit de mitologia românească și cea slavă, plasat geografic în inima Deltei Dunării.

Gândurile dintre pagini: Care este sursa ta de inspirație pentru acest roman și, de asemenea, numele cărții ce reprezintă?

Natașa Alina Culea: Născută în Tulcea, am crescut ascultând povești cu creaturi ale apelor și spirite deltaice. Acest roman va fi o ofrandă închinată locurilor mele natale și străbunilor mei, pentru care Dunărea a reprezentat și viața, și calea, și moartea. Cu „Rusalka” pășesc cu smerenie pe urmele scriitorilor care și-au expus cuvintelor fascinația către nocturn, psihologia superstiției, metamorfoză și metafizică mitologică, păstrând absența grotescului, tocmai pentru a reliefa expresivitatea lirică a texturii scrierii mistice românești. Știma sau rusalka este o creatură demonică a apei care va impregna țesătura mea narativă, îmbogățindu-și sensurile deja existente în folclorul local.


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: Ne poți prezenta un scurt fragment din romanul „Rusalka”, ca să ne facem o idee despre cum va fi noua ta carte?

Natașa Alina Culea: Vă ofer primul capitol al romanului:


RUSALKA, de NATAȘA ALINA CULEA


Capitolul 1

SPRE INIMA DELTEI DUNĂRII

        Vaporașul despică valurile care se răsfrâng de-o parte și de a alta-i, unduindu-se și stingându-se unele într-altele, ca într-o nesfârșită îmbrățișare. Soarele se gătește de asfințit, aruncând nori contururi și umbre stacojii, culcându-se domol sub linia șerpuitoare a orizontului deltaic. Liniștea serii este străpunsă de țipete de păsări care străbat văzduhul ca sulițele.

        Pliac, pliac, pliac…, clipocește Dunărea albastră, nesfârșită ca timpul, nepătrunsă ca testamentul existenței.  Cerul se reflectă în luciul ei, descântându-i rotunjimile valurilor. Dunărea! După Napoleon „le roi des fleuves de l’Europe[1]”, care cu apa ei binecuvântată spală din timpuri uitate păcatele oamenilor prin care ea curge, vremuind prin arterele veacurilor, martoră mută a dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor în brațele malurile ei. Dunărea! Cu istoria și multele ei nume, de la romanii care i-au zis Danubius la ucrainienii care-o descântă Дунай – Dunai, tot curge și curge pe filele istoriei, și va curge pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi. Zămislită de creștetul Carpaților, se abandonează voluptos în Marea Neagră, inspirând în urma ei poeții și frică, și prosternare, și nebunie, și melancolii, și superstiții, hrănind popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai stinge o lumânare în biserică, la sfârșitul liturghiei. Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile ei răsare astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Misterul vieții însăși sălășluiește în desișul pădurilor ei, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n ascunzișurile de stuf și papură, ferit de ochiul căutător al civilizației care rupe norii, plămădește lutul ierbii, smulge copacii din ancore, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și construiește deasupra lui orașe din piatră strămutată.

        Ușa cabinei se deschide, în fanta ei ivindu-se un bărbat. Străbate puntea de lemn, care-i geme sub tălpi, lată de câțiva metri robuști. Se oprește șovăitor lângă balustrada metalică, șubrezită de timp și scorojită de vopseluri. Umerii puțin cocârjați îi știrbesc semeția înălțimii. Lucirea din ochii lui redă desfătarea celor câteva pahare de vin, băute în cabina legănată de apă. Așteaptă răbdător să ajungă în Maliuc, comuna aflată la douăzeci și cinci de kilometri de orașul Tulcea, și nu obișnuiește să-și facă griji înainte ca acestea să-și facă sosite siluetele amenințătoare.

        Cred că aș putea dormi luni la rând, ca Eri a lui Haruki Murakami, își spune. Ce binecuvântare să te întinzi între cer și apă și să umpli spațiul dintre ele cu un somn fără vise… Dar voi fi lăsat în pace? se îndoiește el, amintindu-și că va locui în casa mătușii lui, nu într-un cuib părăsit de berze. Zâmbește fără zâmbet, tras de-o mânecă de umbra revederii și de alta, de nevoia lui de a fi singur. Și-atunci de ce am mai venit? Era timpul să plec din viața mea. O chemare.

        Umbrele înserării încep să se prindă de coroanele fantomatice ale copacilor copleșiți de licheni și de iederă ambițioasă ce li se cațără până-n frunți. Corurile de broaște se trezesc la viață, trâmbițând în inima Deltei, răsfirând ecouri printre pletele salciilor încleștate în malul apei.

        Văzduhul începe să freamăte și vântul iscat de nicăieri să rotească frunze și stropi nevinovați de apă. Murmurul se întețește. Valurile își izbesc umerii de ambarcațiunea care plutește mai nesigur, clătinată de colo-colo. Din cerul negru cad săgeți ce ciuruie pojghița apei. Miroase a iarbă cosită din brâu.

        Alexandru se dezmeticește și trage de mânerul ușii, adăpostindu-se în cabina micuță, așezându-se pe băncuța de lângă geamul murdar, spălat acum cu furie de ploaia ce-și continuă mai înverșunată răpăiala. Scoate cu dinții dopul de plută al sticlei cu vin. Bea direct din ea. Licoarea, ca o transfuzie, se scurge până la ultima picătură din sticlă în om.

        Tunetele scutură ambarcațiunea din toate încheieturile. Întunericul este brăzdat de fulgerele ce se aprind, întinzându-se precum nervurile unei frunze căzute-n cer. Șiroaiele inundă puntea vaporașului „Rusalka”.

        În pântecul cabinei, aruncându-și privirea pe geam, lui Alexandru i se pare că deslușește o siluetă umană înotând în mohorârea apei. Sare ca ars de pe banchetă, iese din cabină, în ropotele ploii, îndreptându-se către timonier. Bate cu pumnii în ușă, iar când acesta îi deschide, strigă:

– Este cineva în apă!

– Ești sigur? Unde?

– În dreapta, cred că tocmai am trecut de el!

Alexandru îi arată cu mâna locul în care văzuse silueta înotătorului sau înotătoarei.

        Cârmaciul oprește ambarcațiunea, ia un binoclu și scrutează atent în fața lui. Nevăzând nimic, iese pe punte și continuă să se uite în apă, în toate direcțiile. Alexandru stă nefolositor, ud leoarcă, lângă el.

– Nu se zărește nimic. Poate era un pește mai mare?

– Nu! Am văzut pe cineva înotând.

– Ei, drăcia dracului! suduie timonierul și se uită iar, dând roată vasului.

Alexandru începe să se întrebe dacă nu cumva băuse prea mult, agitând și timonierul, întârziind și ceilalți pasageri aflați la bord.

– Nimic, dă din cap bărbatul cel vânjos venind către el.

        Timonierul se gândește că orășenii ăștia, picați în Deltă ca extratereștrii, oricum nu ar face diferența dintre un pește și-un om în apă, cu atât mai mult când miros a alcool de la câțiva pași. Își face totuși datoria și raportează prin stație că unuia dintre pasageri i s-a „părut” că a văzut un om în apă. Dă coordonatele locului în care s-a oprit, mai staționează douăzeci de minute, dar, nevăzând nimic anormal, reia cursul către Maliuc, cu toți pasagerii alarmați, ieșiți pe punte, lângă balustradă, agitați ca păduchii pe linia părului. Un roșcovan cu fața arsă de soare și vânt se clatină pe picioare, beat turtă. Alexandru îi zâmbește înțelegător, la urma urmei, hoțul pe hoț mai ușor se iartă.

        Revine în cabină, neliniștit de ceea ce văzuse în apă. Stomacul îi e chinuit ca de un demon de o apăsare și-un zbucium pe care nu le prevăzuse în odiseea lui spre Delta Dunării. De restul lumii îl desparte acum făptura din apă.

       Vaporașul își reia cursul către satele îmbibate de apă din inima Deltei.


[1] Regele râurilor europene – traducere din lb. franceză.


Gândurile dintre pagini: Toate cele șase cărți ale tale de până acum au fost foarte bine primite de către public, cum crezi că va fi primită această nouă carte a ta? La ce te aștepți de la ea?

Natașa Alina Culea: Nu am decât o singură așteptare: să scriu cum n-am mai scris ce nu s-a scris.


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: De ce proză fantastică după romanele de până acum, exceptând „Visele nu dorm niciodată”,  care are elemente de suprarealism?

Natașa Alina Culea: Este o răzvrătire în fața realității proza fantastică…

CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI

Recenziile cartilor mele

Visele nu dorm niciodată(Alia Ana)

Fragment Alia Ana:

„Noul roman al scriitoarei Nataşa Alina Culea, Visele nu dorm niciodată, a fost pentru mine o surpriză, mi-a plăcut extrem prin felul cum e compusă povestea, cum e scrisă, acesta fiind structurat în două părți, ambele având titluri sugestive: Legămintele macilor şi Arca celor 11 nopți.
Se întâmplă uneori în viaţă să ai parte de un duş rece, menit să-ţi deschidă ochii asupra unor aspecte pe care le-ai ignorat de-a dreptul.
Prima parte a cărții este o deschidere ingenioasă și profundă a relației femeie-bărbat, o fină introspecție, o lecţie importantă de viaţă. Astfel, facem cunoştinţă cu Lea Leroy, o scriitoare din Franța, trecută de 40 de ani care este prinsă între două iubiri, având totuşi curajul de a merge pe alt drum atunci când realizează că a venit momentul să-şi deschidă ochii şi să vadă ceea ce a trecut cu vederea mult timp.

„Eu sunt Lea, iar viața mea este un balans între a face ceea ce trebuie şi a face ceea ce mă face fericită. Omul se întreabă de la naşterea conștiinței
-Să fac ceea ce trebuie să fac sau să fac ceea ce îmi aduce fericirea?”

Conştientă că are nevoie de linişte pentru a se regăsi, Lea decide să plece în Elveţia să se ascundă în meditaţii. Ajunge la vilă şi rămâne uimită de forma ei ciudată, în formă de arcă. Aici nu este singură, mai sunt încă nouă persoane, total diferite de ea, dar în care se oglindesc trăiri tulburătoare, suferinţe, dar şi suflete avide după iubire, ajungând într-un final să-i schimbe viaţa Leei, dar şi ea lor. În scurt timp au loc evenimente destul de ciudate încă din prima seară petrecută în acest loc neobişnuit.

În acest roman, autoarea a îmbinat fascinant mai multe genuri literare şi printre toate acestea am găsit ceva nou, o revelaţie, o notă de misticism. Am fost foarte încântată de turnura pe care au luat-o întâmplările în continuare. Mi-am adus aminte cu entuziasm de serialul meu favorit Ghost Whisperer (Mesaje de dincolo). 

O furtună de zăpadă îi ţine captivi, şi rămaşi fără electricitate toţi simt nevoia acum de apropierea cu ceilalţi, altădată respinsă, inclusiv Lea, spre surprinderea ei. Ea se implică mai mult în a-i cunoaşte, le ascultă confesiunile iar aceștia sunt foarte sinceri cu ea ca și cum Lea ar fi salvatoarea sufletelor lor, şi în unele cazuri chiar e. Într-un final, fiecare este împlinit sufleteşte cu atitudinile, cu gândurile şi cu emoțiile lor. 

După cum spuneam, a doua parte a cărţii este despre suferinţă, schimbare, evoluţie şi echilibru rezultatul multor întrebări de analiză, dar şi răspunsurile sincere şi eforturile asumate pentru a face schimbările necesare care să aducă armonia mult dorită. Aşa cum zice şi Freud: „A fi total sincer faţă de tine însuţi constituie un exerciţiu folositor”. 
Căutarea omului interior, a laturii nocturne, legate de vis a existenţei sale aminteşte de spusele Sfântului Augustin în Confesiunile sale: „Nu căuta în afară; întoarce-te către tine; adevărul sălăşluieşte în interior.”

Rezultatele acestei căutări a omului interior au fost reunite în aceste două părţi, un amestec de raţiune şi simţire care te face să realizezi că se poate orice, atâta timp cât există iubire, cea mai puternică forță din univers, cum dezvăluie Albert Einstein.
Ultimele pagini lasă cale liberă spiritelor, fantomelor ce i-au bântuit angoasele, dorinţele, analiza propriilor sale vise a jucat rolul crucial în autoanaliză; „visul este împlinirea deghizată a unei dorinţe inconştiente” – Sigmund Freud.

Cartea a fost revelatoare; toate aceste întrebări despre viață duc la redescoperirea de sine și te fac să înțelegi că fericirea vine numai din tine. Recomand această carte, de fapt recomand toate cărțile autoarei, o să vă delectaţi cu un stil cameleonic, profund, cu sufletul deschis care îmi este foarte drag!  

Un roman captivant şi curajos, un amestec de subiecte sensibile despre povestea de nepătruns a sufletului omenesc.

CITAT:

„— Iubirea pe care o cauți tu există doar între două persoane, nu într-una singură. Lupta te-a obosit, nu-i așa, draga mea? Așa este mereu cand visăm vise care nu sunt ale noastre. Arthur și Selene aparțin unul altuia.
— Mie de ce nu mi se intamplă asta? se lamentează ea, uitând de toată mândria afișată pană acum.
— Se va întâmpla. Încearcă să nu forțezi lucrurile, va veni atunci cand vei fi pregătită pentru ea. Atunci când încerci să o impui este ca și cum ai declara singură că nu o meriți” VISELE NU DORM NICIODATĂ

 

 

Blog

Ce nu îmi place să văd pe bloguri și ce articole nu citesc?

 Ce mă face să dau click pe un titlu sau să îl ignor?

  • Să începem cu… reclamele. Am toată îngăduința, nu mă deranjează și înțeleg că unii blogeri vor să aibă eforturile recompensate – o dorință absolut firească.
  • Articole formate din câteva cuvinte. Articolul este uneori mai scurt decât titlul. Sincer? Lipsă de respect pentru cititori, cu atât mai mult dacă experimentul se tot repetă.
  • Articole ale bloggerilor care caută cu tot dinadinsul să pară interesanți, abuzând și forțând textele pentru a demonstra fie că au citit dicționarul, fie că au gânduri așa de înalte că nici ei nu le mai înțeleg, alcătuind texte obositoare de formă fără fond.
  • Sfaturi și citate despre viață de la tineri care nu au nici 14 ani. Aici chiar este discutabil și depinde de experiența fiecăruia, dar vârsta este vârstă, iar noi învățăm necontenit. Cuvinte precum: mereu sau eu niciodată, le găsesc din start eronate. Trebuie să te întrebi sinceri ce știai acum cinci ani de zile, vei vedea astfel cam ce vei crede peste alți cinci ani despre ceea ce crezi acum.
  • Texte scrise de bărbați care cunosc slăbiciunile femeilor și le prezintă neadevăruri care le validează disperarea. Acei bărbați adună fane confuze sau „neînțelese” și le duc de nas pe drumul spre nicăieri. Un fel de psihologi de serviciu care aduc deservicii. Dezorientarea afectivă a femeilor este o sursa inepuizabilă pentru astfel de lipitori care au găsit nișa perfectă.
  • Bloggeri care scriu articole pătimașe cu singurul scop de a agăța virtual. Arborează un aer de victimă sau de falsă modestie de toată jena.
  • Bloggeri care nu dau un ban pe textele scrise de alții, dar le laudă excesiv doar pentru că au fost lăudați la rândul lor. Chiar dacă scopul unui blog este de a atrage atenția asupra lui, mai este nevoie să adaug că minciunile sfruntate nu atrag atenția așa cum și-ar dori să o facă și sunt vizibile din avion? Ne plângem de nepotism, dar noi nu suntem în stare să apreciem ceea ce este de apreciat? Chiar totul trebuie să fie un troc mercantil?
  • Versuri scrise de adulți care par a însuma cunoștințele palierului dintre grădiniță și clasa a II-a, scrise cu îndemânarea cu care ar cânta un cimpanzeu la o vioară.
  • Articole cu tone de greșeli gramaticale. Ca să ai un blog nu este musai să fii profesor de limba română, dar nici să nu respecți spațiul dintre cuvinte?!
  • Articole scrise de-a valma, fără o structură logică, fără un obiectiv clar trasat – un ghiveci de cuvinte aleatoare.
  • Articole care dezinformează în loc să informeze. Rețetă? Se alege un titlu bombastic, se mixează cu niște cunoștințe de necultură generală, se spicuiește câte ceva de pe alte bloguri scrise la fel de prost, eventual traduse cu gugăl translate et voilà!
  • Blogurile ME, ME, ME. Really? 😀
  • Last but not least: blogurile plictisitoare în care cineva narează în 2000 de cuvinte cea mai banală chestie ce i s-a întâmplat astăzi. Dap, n-am putea trăi fără a ști asta. Ne-am răsuci în somn. Mda.

Dacă aveți și voi nemulțumiri… chiar vă rog! 

P.S. Cu ceva variații, valabil și pentru alte platforme de socializare. Toată lumea strigă sus și tare despre libera exprimare. Dar despre liberul bun-simț?

_________________________________________

Natașa Alina Culea

cropped-natasa-alina-culea-carti-romania-autoare-scriitoare1.jpg

Sofia. Lupii trecutului

Scrisoare de dragoste (Lupii trecutului. Sofia)

De câteva săptămâni voiam să scriu un articol care să cuprindă scrisori de dragoste, dar recitind Lupii trecutului. Sofia, m-am răzgândit. Aceasta este scrisoarea de dragoste pe care o căutam. Poate suna arogant, dar cred că este firesc să-ți placă ceea ce creezi, altfel nu ai mai scrie nimic, nu-i așa?

 

Sofia,

 Pe 11, luna asta, se fac șase luni de când ne-am văzut ultima dată. Nu pot să spun că îmi este dor de tine, pentru că nu am plecat cu adevărat de lângă tine. Am avut timp să decantez lucrurile, pasiunile, dar zâmbetul tău este la fel de viu și de real; mă bântuie. Nimic din ceea ce faci, nimic din ceea ce fac nu poate opri iubirea asta. Se spune că dragostea este oarbă, eu cred că doar nu-i pasă, este deasupra tuturor lucrurilor.

Mi-ai spus că ești cu cineva, ești fericită?

Spune-mi că ești fericită și scrisoarea asta va fi ultima amintire de la mine.

Spune-mi că nu m-ai uitat și nu voi mai fi nicăieri altundeva decât lângă tine.

Unul, altuia.

F.

P.S. Îți mulțumesc pentru că ești tu, cu toate chestiile magnifice pe care le spui, dar și cu prostiile pe care le debitezi; că de când ai apărut în viața mea, nicio zi nu mai seamănă cu alta, dar toate seamănă cu tine; pentru că aș vrea să fug de o mie de ori de tine și să mă întorc tot de atâtea ori; pentru dezordinea pe care-ai provocat-o atomilor mei; pentru că oriunde aș fi fără tine, nu este locul unde vreau să fiu; pentru că aș sta o viață să-ți număr bătăile inimii; pentru că senzualitatea ta este un exercițiu cardiac căruia abia-i fac față, dar nu aș renunța la el;

P.P.S. Te iubesc.

(citat din romanul Lupii trecutului. Sofia)

citat-frag-lupii-trecutului-sofia-natasa-alina-culea

_______________________________________

Natașa Alina Culea

cropped-natasa-alina-culea-carti.jpg

Blog

Fragment din noul meu roman (CărțiAnalogiiAntologii by Marius Andrei)

Natașa Alina Culea – scriitoarea hipnotic de talentată, de care este imposibil să nu te îndrăgostești odată ce i-ai gustat creațiile, ne oferă în avanpremieră literară, un delicios pasaj din ceea ce va fi cel de-al cincilea roman al său publicat la Editura Librex Publishing, după lansarea de la final de an în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus. Deocamdată nu avem titlul definitiv al întregului, dar fragmentul face parte din primul capitol, Legămintele macilor.

Fragmentul de mai jos face parte din primul capitol, Legămintele macilor.

natasaro1

Exclusiv și în premieră : Fragment de

Manuscris

_______________________

Natașa Alina Culea

 

„Drumul continuă cu serpentine strâns legate între ele, neașteptate și sinuoase ca gândurile mele. Cauciucurile de iarnă ale mașinii, bine întreținute de Thiery, despică înzăpezitele cărări care se deschid acum în fața mea. Telefonul îmi vibrează pe cotieră. Este Mark. Mă uit fără nicio expresie la numele lui afișat pe ecranul. Nu îi răspund. De ce aș intra în iad a doua oară? Și cum aș putea să o fac? Sunt încă acolo. Apăs mai tare pedala de accelerație să ies din cercul mâniei.

Mark, nu mă vei mai întoarce din drum. Aceasta nu este o călătorie în care voi afla când închei mariajul cu Thiery, aceasta nu este o călătorie la capătul căreia te caut pe tine, aceasta este o căutare de mine, acel mine care știe ce decizie să ia, iar după ce mă voi găsi toate lucrurile se vor așeza în matca lor, iar dacă nu, voi rămâne închisă pentru totdeauna în tabloul infernului lui Delacroix și, cumva, îmi este egal. Apatia. Și cum aș vrea să-ți răspund și să abandonez tot, să vin după tine în orice condiții, acceptând tot, chiar și al treilea loc în viața ta, cel pe care mi l-ai oferit cu atâta generozitate, dar chiar dacă eu aș reuși să fac pace cu mine așa, fără așteptări, fără cerințe, atunci nu mă vei vrea tu, mă vei vedea slabă și fără esență, nu vei înțelege ceea ce ar fi în fața ta. Nu, lucrurile vor rămâne așa cum sunt, iar noi vom învăța să trăim fără să putem uita.

Telefonul sună a doua oară. Pentru că nu răspund, îmi scrie un mesaj. Cuvintele lui îmi tulbură luciul apelor ca o piatră aruncată de un băiețel, în cercuri concentrice ce se propagă până pe malurile sufletului răscolit. O buburuză strivită din greșeală de un băiețel căruia aproape că îi pare rău și vrea să vadă dacă mai mișcă, atingând-o cu un bețigaș, rupându-i aripile”

continuare…

Cărți scrise

Interviu Catalin Sturza (jurnalist, critic literar)

catalin sturza - natasa barbatii si psihanalistul

Despre Cătălin Sturza:

Recomandarea cărții mele ”Natașa, bărbații și psihanalistul” este scrisă de Cătălin Sturza, o recomandare pe care o apreciez la adevărata ei valoare, Cătălin fiind în contact permanent cu lumea fascinantă a scrisului în general și a literaturii/criticii literare.

Cătălin Sturza este jurnalist cultural și critic literar. A moderat o emisiune pe Radio România Cultural, este doctor în litere, fost redactor la editura Curtea Veche, scrie în revista Cultura și în multe alte locuri (printre care și pe blogul Adevarul), mai multe informatii despre el aici sau aici.

Am ”profitat” de ocazie, pentru a afla mai multe despre el și implicit despre ceea ce face, despre prisma prin care privește el ”life, love & books”. Enjoy!

Interviu:

Citatul favorit?

Nu-mi plac citatele. Pe bune, le urăsc – mai ales pe cele de pe Facebook, din Octavian Paler 🙂 Unii vor spune că e semn de snobism, dar pentru mine „a da cu citatu-n populație” e, pur și simplu, semn de semidoctism. E aiurea și să scoți un citat din context – pentru că nu ai cum să știi ce vrea să spună, de fapt, citatul acela până nu citești cartea, e ca și cum ai vedea două ace de brad pe preșul de la ușa casei și ai spune „vaaai, uite ce brad frumos”! Și e la fel de aiurea să mitraliezi cu citate, încercând să pari „cult în cap”: nu ai încredere în propriile opinii – sau vrei să ți se plece toată lumea la picioare, din moment ce faci mereu apel la autoritate? Totuși, nu neg că unele citate pot avea rostul lor: unii au o zi grea, îi chinuie demonii cu întrebările, văd un citat și se iluminează: uite, acesta era răspunsul la ce căutam eu! Evident că văd numai ce vor să înțeleagă ei din citatul acela, pe moment, și că, de fapt, ei se raportează la citatul lor – găsind o carne pentru fantasma lor. Însă chiar și așa, o „carne” din Dostoievski poate să fie mai bună decât una din… Paler. Uite, poți să treci ultima propoziție la citatul favorit 🙂

Romanul de suflet?

O, câte romane – și cât suflet! Dacă e să aleg totuși unul dintre toate, nu pot să aleg decât „Stăpânul inelelor”, de J.R.R. Tolkien. Nu e nici un secret aici, sunt un Tolkien fan & a great geek sau, dacă vrei, a great Tokien geek. „Nu e carte ca Șogunul și mașină ca Lăstunul”, spuneam, când eram mici – dar pentru mine nu e carte ca „Lord of the Rings”.

Ce te motivează să te trezești dimineața?

Soarele, mirosurile – de brad, de lemn, de piele caldă, parfumată și moale –, aerul rece, când sunt la munte, toate lucrurile frumoase – sau, pe scurt, viața. Sunt un mare optimist și iubesc cu intensitate și pasiune viața. Nu-i înțeleg și nu îi suport pe depresivi (deși nu las să se vadă, de obicei, ostilitatea în mod fățiș – pentru că știu foarte bine că uneori pot avea chiar și eu perioade depresive) și a-ți lua viața cred cu tărie că e, într-adevăr, marele păcat – singurul păcat de neiertat.

Ultima carte cumpărată?

M-ai prins. Îmi iau multe cărți electronice în ultima vreme… aham… de la „magazinul de cărți” de pe Internet. Și nu cred că astea se pun 🙂 În plus, îmi place să împrumut cărțile mele fizice (am multe, și prea multe pe care se pune praful) prietenilor și să împrumut cărți de la prieteni. Îți pot spune ultima carte citită (împrumutată de la o prietenă): un volum de eseuri de C.S. Lewis – superb, magnific scriitor – „Despre lumea aceasta și alte lumi”.

Ce vor bărbații?

De obicei – pace și liniște. O femeie (pentru că bănuiesc că vrei să-ți spun ceva și despre femei) care să-i înțeleagă. Care să fie feminină – în sens clasic, cel puțin pentru mine: frumoasă, grijulie, caldă. Elegantă. Să  nu fie vehementă – urăsc vehemența la o femeie. Diplomată, cu tact. Not crazy – definitely not crazy! 🙂 Liniște și pace și o carte bună în mână – lângă femeia de mai sus (care în acest moment dă cu mătura – dar de obicei citește și ea o carte bună).

Realizarea de care te simți cel mai mândru?

Nu-mi place să mă mândresc. Cred că talentele noastre sunt daruri – pe care le primim „spre administrare”. De aceea, realizările cu care de obicei ne mândrim nu sunt ale noastre – ci se realizează prin noi. Nu eu decid, așadar, care e realizarea mea cea mai mare. Într-o piesă de teatru, personajul cel mai bine îmbrăcat nu e, neapărat, și personajul principal – uneori un valet sau un servitor e personajul cel mai bine îmbrăcat de pe o scenă, în timp ce protagonistul umblă în zdrențe. Autorul își cunoaște toate personajele și poate să te lămurească: cine e un simplu figurant și cine e protagonistul. La fel, un spectator care a urmărit, cu atenție, întreaga scenă înțelege subtilitatea relațiilor și a ierarhiilor. Dar eu nu sunt un astfel de spectator – din scena pe care evoluăm noi de regulă vedem un singur colț. Și, cu siguranță, nu sunt Autorul piesei 🙂

Totuși, dacă e să aleg o realizare – uite, aș alege două: faptul că am avut marea șansă de a scrie o teză de doctorat pornind de la romanele și eseurile lui J.R.R. Tolkien și că am realizat, timp de nouă ani, o emisiune despre Internet la Radio România Cultural. Un context politic interesant a făcut să rămân, acum două săptămâni, fără emisiune, în mijlocul sezonului, dar nu merită să vorbim despre asta aici – acești nouă ani de emisiune rămân o mare satisfacție pentru mine.

Care e viața unui jurnalist?

Trebuie să-ți spun din capul locului că eu am fost, în ultimii zece ani, un tip special – sau, dacă vrei, „de nișă” – de jurnalist: un jurnalist cultural. Am făcut vreo doi ani muncă de teren, la început: mergeam la conferințe de presă, luam interviuri – a fost un an când le-am luat interviuri tuturor scriitorilor străini care au vizitat Bucureștiul, inclusiv lui Llosa, care tocmai luase Nobelul. N-a fost ceva premeditat, așa s-a întâmplat. Dar nu mi-a plăcut în mod deosebit munca de teren. Mi-a plăcut, în schimb, să scriu cronică de carte – și am scris timp de câțiva ani cronică aproape săptămânal, la „Observator cultural” și la „Ziua”. Și mi-a plăcut, după cum ți-am zis deja, să fac emisiuni la radio.

Munca de teren e o ucenicie – înveți foarte mult, inclusiv lecții „ale umilinței”. E un mare avantaj s-o iei „de jos”, de la teren. Înțelegi mult mai bine meseria și ai mereu puncte de referință pentru a nu-ți pierde „dreapta măsură”, indiferent unde ai ajunge, mai târziu. Dar scrisul e partea care îmi place acum cel mai mult. E un mare privilegiu să poți să scrii și să fii plătit – nu mult, atâta cât ești plătit – pentru asta. Până acum am avut noroc; o să vedem ce mai urmează, în viitor.

Dacă ar fi posibil să fii o zi în locul altcuiva, pe cine ai alege?

Nu mi-aș dori să fiu o zi în locul – sau în rolul – nimănui. Fiecare rol are „lecțiile” sale și, de multe ori, rolurile pe care le invidiem din afară s-ar putea să fie extrem de plicticoase și chiar apăsătoare din interior. Mă gândesc doar la câți oameni bogați și celebri au comis „păcatul de neiertat” despre care îți vorbeam mai devreme. Ne e foarte greu să-l înțelegem, de pildă, din afară pe Robin Williams, deși Jim Carrey cred c-a zis-o cel mai bine: “I hope everybody could get rich and famous and will have everything they ever dreamed of, so they will know that it’s not the answer.”

Ce crezi despre cărțile digitale?

Well… they’re okay 🙂 Le citesc și le folosesc zilnic, așa că nu pot să zic nimic de rău despre ele. Găsești ușor citate, faci notițe fără să distrugi cartea, salvezi copacii – și planeta. Sigur, nimic nu se compară cu mirosul unei cărți de hârtie – dar e o mare chestie să accepți un lucru simplu: you can’t have it all!

Un film pe care l-ai revedea oricand?

Oricând? Ce cinefil eram odată… Acum citesc, citesc mult, dar filme foarte rar mai văd. Da, aș revedea: „Războiul stelelor”, seria veche (și cea nouă) – cred că am văzut și revăzut „Star Wars” de cel puțin 10 ori.

Un act de nebunie pe care nu-l regreti?

Că am dat la Litere – când puteam să dau la Medicină? Că am rămas la Litere – când urmam, în paralel, Literele și Cibernetica și, pe deasupra, eram bunicel-spre-bunuț la programare? Ok, îl regret puțin – în special dacă pun în balanță banii. Dar nu aș fi înțeles niciodată cărțile – și literatura – decât ca un medic sau ca un inginer. E o mare diferență dintre modul în care înțelege cărțile un inginer și modul în care le pricepe un filolog care își ia meseria în serios. Nu o să intru în detalii – sunt muuulte pagini de scris pe tema asta, și C.S. Lewis le-a scris deja, mult mai bine decât aș fi putut să le scriu eu.

Cu ce cuvinte ai începe o carte?

„A fost odată sau niciodată” – sunt singurele cuvinte care te poartă spre Țara Zânelor. Adică Middle Earth. Adică Pământul de Mijloc, care e chiar Lumea, lumea în care trăim noi, după ce dai fardul și reclamele luminoase și multe alte iluzii la o parte.

Cel mai frumos moment al carierei tale?

Of, te referi mereu la carieră, și te înțeleg – trăim într-o obsesie, ba chiar într-o „psihoză” a carierei. Uite, pentru mine prea puțin contează „cariera”: înșiruirea aia de fapte pe care o pui într-un CV și cu care răspunzi la întrebarea: ce ai făcut cu timpul pe care l-ai avut până acum? Păi, uite, trei pagini de CV… Sigur, toți avem sau ar trebui să avem o vocație și să „ne ținem” de ea. Să ne-o împlinim, chiar, cu puțin noroc și cu puțin ajutor de la Providență. Prefer, deci, cuvântul „vocație”, iar, în privința vocației de scriitor-jurnalist, momentele frumoase au fost mereu cele în care am avut timp să citesc, să scriu și să stau de vorbă cu mine: anii când țineam săptămânal cronică literară și când mi-am redactat teza sunt ani de care îmi amintesc cu cea mai mare plăcere. La fel e și anul acesta, când mă bucur de marea șansă a unei burse postdoctorale.

Descrie o zi perfectă!

Uite, ziua de azi: m-am trezit la 6.30, am citit, două ore – inclusiv din Lewis, din cartea despre care îți spuneam – apoi am fugit o oră la sport, am alergat puțin după facturi și chitanțe (de bănci nu scapă nimeni, nu?), după care m-am așezat și am lucrat, concentrat, vreo trei ore pentru unul dintre clienții cu care colaborez (e un job care implică scrisul și editarea foto – deci îmi face mare plăcere), am luat prânzul alături de prietena mea, m-am apucat să răspund la întrebările astea. Peste 10 minute plec iar la sport. N-am pierdut timpul, dar nici n-am stat între patru pereți, într-un birou, 9-5, în urlete, văicăreli și stres. Da, e un mare noroc să trăiești o asemenea zi – și nu pot spune că nu sunt recunoscător 🙂

Ce muzică asculți atunci când conduci?

De obicei muzică clasică – sunt mare fan Vivaldi. Uneori ascult și „șlăgăroaie” din anii 80 – tocmai ce-am fost la concertul Albano și Romina, nu? Trebuie să știi că eu conduc ca un pensionar, așadar muzica clasică se potrivește cu stilul meu, sau invers: ea se impregnează în stilul meu de șofat. Dacă vedeți pe cineva mergând calm, cu viteza legală, pe prima bandă – e probabil că ascultă, în mașină, Vivaldi!

Ce ai schimba la tine?

M-aș face un pic mai modest. În ciuda părerii pe care poate ți-ai – și v-ați – făcut-o citind răspunsurile de aici, în realitate sunt un mare orgolios. Nu mi-ar strica să-mi trag mai des bobârnace peste nas.

Câteva “La naiba…” ? (vezi https://lifebynatasha.wordpress.com/2014/11/04/la-naiba-cu-tine-viata/)

Păi… la naiba cam cu tot ce zici tu acolo, doar că mie îmi place să-mi păstrez zenul. Să asculte muzică proastă cine vrea să o asculte; încerc să nu mă las afectat de gusturile și de activitățile altora. Deci: la naiba cu nerăbdarea care ne strică zenul. Let’s keep calm și să învățăm fim mai răbdători (ușor de zis și greu de făcut, știu)!

Recomandare Natasa, barbatii si psihanalistul

 

 

 

 

 

 

 

Alina Natasa Culea

Recomandare ”Natașa, bărbatul și psihanalistul” – Cătălin Sturza

%d bloggers like this: