Blog

BookMedia, emisiunea cu și despre cărți, la A7TV!

Televiziunea ta, A7TV continuă seria surprizelor plăcute și își îmbogățește grila de programe cu emisiuni noi, efervescente și educative!

Începând din 4 octombrie, în fiecare duminică, de la ora 17:00, veți putea urmări, timp de o oră, o nouă producție marca A7TV – „BookMedia”.

Scriitoarea Natașa Alina Culea se alătură echipei A7TV și va fi, începând de duminică, 4 octombrie, realizatorul și prezentatorul emisiunii BookMedia.

„BookMedia” este o emisiune educativă, nu în sensul dogmatic, ci cultural accesibil și agreabil prezentată.

Prin intermediul emisiunii se încurajează cititul, se recomandă cele mai bune titluri, se susține piața de carte românească și se recompensează telespectatorii cu concursuri periodice, cu premii în pachete de cărți – oferite de partenerii noștri din piața editorială românească.

Pentru a continua articolul CLICK AICI

Blog

Ce-am mai citit în iulie – august. Recomandări

Lista mea de lecturi este și o listă de recomandări, deoarece am mai spus că nu citesc decât ceea ce mă fascinează, deși această fascinație poate fi destul de răsucită uneori. În momentul ăsta vârful este reprezentat de cei trei magi ai literaturii filosofice românești: O. Paler, C-tin Noica și P. Țuțea. O anumită duioșie mă îndeamnă să îl aduc mai aproape de mine pe O. Paler, a cărui eleganță a resemnării ideilor mă vindecă afectiv. Dacă M. Șișkin a spus că literatura rusă nu a reușit să împiedice niciun război, în schimb, literatura lui și a lui O. Paler poate pune capăt războaielor din sufletul vostru. Încercați.

Ernest Hemingway – Pentru cine bat clopotele?

Milan Kundera – Viața e în altă parte

Octavian Paler – Viața pe un peron

Octavian Paler – Un om norocos

Cezar Petrescu –  Aranca – știma lacurilor

Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător

Thomas Mann – Muntele vrăjit

John Fowles – Iubita locotenentului francez

Simon Montefiore – Sashenka

Sergiu Someșan – Iubirea ca o pânză de păianjen

Citesc încă:

Daphne du Maurier – Golful francezului

Constantin Noica – Mathesis sau bucuriile simple

Petre Țuțea – Între Dumnezeu și neamul meu

__________________

NATAȘA ALINA CULEA

Nopti la monaco

Primul capitol al romanului „Nopți la Monaco”

După cum unii dintre voi știți, romanul NOPȚI LA MONACO l-am scris pentru toți cei care au plâns după lecturarea romanului anterior, LUPII TRECUTULUI. Acestea fiind spuse, vă invit să citiți primul capitol al unei cărți menite să vă redea zâmbetul. Iar dacă nu putem să evităm momentele dramatice ale vieții, putem totuși să râdem de ele 🙂

NOPȚI LA MONACO

Visurile sunt ca femeile

Vor să le urmărești, să le cucerești

Vor fi ale tale dacă ai fantezii legate de ele

~ Natașa Alina Culea ~

Numele ei la naștere era Nicoleta Dragomirescu. S-a mirat și maică-sa atunci când a văzut că e fată, singura, în rest, doar băieți. Era un copil mic, slab, învinețit la față, de culoarea salamului când urla după lapte cu toți cei doi plămâni. Era al treilea copil, iar maică-sa, Aurelia Dragomirescu, avea deja experiența creșterii unui copil, dar și nepăsarea care vine după al doilea născut. Femeia lucrase la întreprinderea Daciana, singura femeie de acolo care știa să fasoneze metal și să folosească strungul cum folosea făcălețul la bucătărie, cu îndemânare și repeziciune. Din toată munca ei nu rămâneau seara decât niște țevi fasonate și o grămadă de arcuri mici de metal colorat pe care le aducea acasă pentru copii. Șpanurile astea erau cam singurele lor jucării. Desigur, mai erau plăcintele din pământ pe care cel mic le și mânca, frunzele pe post de bilete de călătorie când se jucau de-a trenul, precum și bețele și pietrele din gospodărie. Trezeau îndeletnicirile Aureliei admirația bărbatului? Aș! Grigore avea alte treburi pe cap, deși nu capul prefera să și-l folosească, ci brațele vânjoase de om muncitor, acele brațe care cunoscuseră și coasa, și toporul, și trupul ciolănos al Aureliei. Din această cunoaștere au apărut și cei cinci copii, orânduiți unul după altul ca ouăle în cofrag.

Dacă era o familie fericită? În astfel de împrejurări, o asemenea întrebare nu este rostită niciodată, nici în gând, darămite în gura mare de față cu alții. Se poate spune că era pace bună în casă, da, asta se poate spune. Exceptând ziua în care lua Grigore salariul, desigur. Abia atunci venea el târziu acasă, ciupit de bani și băutură, uneori pe picioarele lui, alteori cărat pe jumătate de un alt coleg ceva mai treaz. Și-apoi să te ții! Aurelia-i făcea scandal monstruos și trei ceasuri vorbea continuu, ea care abia scotea un cuvânt la muncă. Toate nemulțumirile strânse de ea într-o viață de om curgeau toate către bărbatul pe jumătate leșinat, care o întrerupea din când în când, fie împăciuitor, fie cu chef de arțag, în funcție de circumstanțe. Dacă băuse țuică sau combinase băuturile, era mai pilit ca șpanurile nevesti-sii, dacă îi făcuse careva cinste cu bere, atunci era mai animat, mai vesel, mai îngăduitor. Auzea învinuirile femeii, îi intrau pe-o ureche și-i ieșeau pe cealaltă fără a lăsa urme în sufletul lui candid. Ba chiar îi dădea dreptate uneori:

— Lasă-mă, Aurelio… și-așa mă doare capul. Ai dreptate, dacă ai, ai…

— Mi-am mâncat tot amarul cu tine, de ce dai banii pe băutură, ă?! Dacă nu eram eu, dormeai acum prin șanțuri și dădeai colțul lângă stăvilar ca Andronache! Nu ți-i rușine să vii ca un porc acasă?… și dă-i, și dă-i…

Altfel, ziua era zi, ciorba era ciorbă și copiii creșteau mai mult singuri. Gătea Aurelia, să te lingi pe buricele degetelor, numai tocane de ceapă cu mămăligă, sarmale cu dafin la zi de sărbătoare, ciorbe de zarzavaturi și budinci, că asta învățase de la maică-sa și nici că-i trecuse prin cap să le diversifice. Când e viața grea, n-ai gânduri de-astea care mai mult te amețesc decât te-ajută de vreun fel.

Casa lor era din chirpici, dacă Doamne-ferește venea un cutremur, putea să crape-n două liniștită, să îi înmormânteze în ea pe toți ca într-o piramidă — până la urmă cât să țină și paiele alea lipite cu apă și fecale de cal? Când ploua afară, se aducea o găleată de plastic în care apa se scurgea dintr-o crăpătură ce se ramifica pe tavanul văruit grunjos, neuniform. Dacă ar fi fost puțin mai mare spărtura, poate că ar fi putut face duș sub ea cu săpunul leșios făcut din grăsime de porc chiar de către Aurelia.

Pic, pac, pic… Nicoleta privea fascinată în căldare.

— Ce stai ca o toantă? Du-te după ăla micu’, nu vezi că iar a făcut pe el?… o certa maică-sa ștergându-și transpirația de pe frunte. Avea încă mâinile murdare de făină pân’ la cot și basmaua pusă strâmb pe cap. Din batic se ițeau afară șuvițe puțin cărunte.

Nicoleta se ducea, făcea treaba în silă — cine s-ar oferi voluntar să schimbe un bebeluș de treaba proaspătă și aburindă din scutecele înfășurate-n jurul lui? Tutankamonul în miniatură o agasa pe fată, rămânea prea adesea în cârca ei. Fata pleca murmurând: — Parcă eu l-am făcut! De ce trebuie să am eu grija lui?

— Mai taci din gură și tu!… admonesta ea mogâldeața cu plămâni de tenor.

Cam așa funcționa agresivitatea verbală și fizică în casa Dragomirescu. Dacă Aurelia o lovea pe Nicoleta, aceasta transmitea lovitura următorului membru al familiei care era mai vulnerabil decât ea. Armonie, ce să mai?! E drept, gălăgia era un lucru obișnuit în casa lor. Îți trebuiau nervi tari sau nepăsare multă să-i faci față. Al patrulea băiețel, Dorin, tocmai prinsese drag de tâmplărie, trăgând de sertare și pocnindu-le la loc cu nepotolit entuziasm, luându-și pauză numai cât să mai roadă la o felie de pâine cu gem din care se scurgea dulceața direct pe el, și-apoi pe preșurile colorate aiurea.

Nicoletei îi plăcea la școală, nu avea așa drag de cărți, dar avea drag de liniște și de învățătoare, o blondă cu păr înfoiat de bigudiuri, văduvă și fără copii, dar care privea cu nostalgie către copiii altora. Frații mai mari, Ionuț și Florin erau deja adolescenți. Teoretic, aceștia erau în ultimii ani de școală generală, dar rar îi călcau pragul. Plecau de acasă cu rucsacul și se opreau să joace fotbal în curtea școlii. Jucau fotbal până seara când reveneau acasă cu manualele neatinse. Aveau noroc, Aurelia nu obișnuia să se prezinte la ședințele școlare pentru că nu avea bani să plătească mereu fondul clasei, dar și pentru că se săturase să fie mustrată pentru isprăvile băieților. Rămăseseră de izbeliște și erau conștienți de asta, așa că nu conteneau cu absențele școlare.

****

Nicoleta era fericită când ploua afară. Ropotele persistente umpleau toate gropile de pe strada în care locuiau, o nivelau și-o făceau să lucească a curat. Nicoleta sărea în toate surpăturile băltite, mai ales în groapa mare din fața porții ei, în care apa-i ajungea până peste genunchi; stătea fericită în mijlocul ei, simțindu-se ca la mare, deși nu văzuse marea în viața ei, mai exact nu plecase nicăieri în afara comunei. Stropea în jur. Era fericită. Obiceiul ăsta-i cauza și dureri de picioare, drept urmare avea un reumatism la început de drum care se iscase parțial din cauza ploii, parțial din cauza încălțămintei nepotrivite, mereu prea mică sau prea mare, purtată mai mult decât era cazul. Mergea la școală cu aceeași încălțăminte sport până la glezne, chiar și iarna, niște teniși din plastic crăpat, cu șnururi gri. Nu-i era frig, nu simțea gerul din cauza drumului destul de lung pe care-l avea de străbătut până la școala aflată în satul vecin. Sosea acolo înfierbântată, cu obrajii stacojii din cauza efortului și-al crivățului, cu o o delicioasă nuanță de vișină în obraji.

Când fata se întorcea de la școală, trebuia să-i ducă mâncare lui Grigore la serviciu. Chiar și sâmbăta, deoarece taică-su lucra peste orele de program să mai câștige un ban în plus. Acesta lucra la vreo trei kilometri distanță de casa care gemea de copii și de hărmălaia lor. Aurelia îi umplea ochi un borcan cu ciorbă sau cu tocană, îl punea într-o traistă și îl dădea fetei care trebuia să transporte sarsanaua până la taică-su. Deși Nicoleta se bucura să plece din casă, o cam incomodau câinii din curtea întreprinderii. Îi dădeau bătăi serioase de cap, înfometați și supărați, erau determinați să nu lase puiul de om să intre în perimetrul pe care-l stăpâneau fără preget. Dacă era norocoasă, o vedea taică-su venind șontâc-șontâc pe poartă, cărând tașca după ea, și alunga el câinii, alteori sărea în ajutorul ei contabila corpolentă care-și petrecea ziua într-o anexă lipită de hala principală, făcând devize și semnându-le cu importanță de parcă semna tratate internaționale la Casa Albă.

Nicoleta spera în fiecare an că ai ei îi vor da bani să meargă în tabără. Deși asta nu se întâmplase niciodată, ea tot îi ruga an de an cu aceeași determinare, cu ochii licărind de speranță. Își pregătea discursul emoționant cu câteva zile înainte, având grijă să menționeze fiecare copil care mergea. Uneori părinții o refuzau mai blând, după un „mai vedem noi până atunci”, alteori cu un „știi bine că n-avem bani, ce ne tot freci la creieri?”. Nicoleta renunța doar în ziua în care vedea copiii adunați în fața autobuzului cu bagajele pregătite. Abia atunci știa că ea n-avea să plece cu ei în aventură. O durea de trei ori: prima data că nu se va distra împreună cu ei, a doua oară că toți au aflat că ea n-avea o lețcaie și a treia oară că cei care plecau în tabără erau scutiți de orele de școală pe o săptămână. Curat ghinion. Ca toți copiii, și Nicoleta credea în miracole până în ultimul moment, însă acestea întârziau să apară pentru ea. Ușile autobuzului se închideau pufăind, fără ezitare și fără ea. Rămânea în curtea școlii cu Mihaela și cu încă doi băieți, un țigănuș cârpit în fund și altul care rămânea mereu corigent — se poate spune că era fruntaș la corigență numai. Nicoleta urmărea cu privirea autobuzul până ce acesta dispărea din raza ei vizuală. Realiza foarte bine situația ei neînfloritoare și neroditoare, și asta o stingherea în unele zile mai mult ca în altele. Își spunea că este cea mai nefericită fetiță de pe fața pământului sau chiar din univers.

Într-o zi a intrat în liniște în clasă și a văzut-o pe Mihaela cum se repezise la un codru de pâine lăsat sub banca altui coleg, aceasta crezând că nu mai era nimeni în clasă. Nicoletei i-a fost rușine că a fost părtașă la un moment atât de intim și de disperat. A ieșit tot pe nesimțite din clasă, așa cum intrase.

Mihaela este și mai nenorocită ca mine… concluzionă ea aproape în lacrimi. Își simțea inima strânsă ca un gândăcel în pumnul unui copil rău. Nimeni n-ar trebui să fure de foame, nimeni!

A doua zi, Nicoleta a cumpărat un pachet de biscuiți și, când toți erau plecați în pauza de masă, a așezat binișor biscuiții în ghiozdanul colorat, mâzgălit cu cariocă al Mihaelei. În ziua aceea Nicoleta n-a mai mâncat, dar a văzut-o pe colega ei cum rodea din pachetul de biscuiți și s-a simțit ca și cum cerul o luase în palmă și-o sărutase pe frunte. Poate că așa și era. A încercat să fie prietenă cu ea, dar nu a reușit. Nu era interesată de prietenii. Mihaela avea note proaste la școală și, probabil, o viață foarte grea acasă. Nu voia decât să joace handbal. Era cea mai bună din clasă, din sat și poate și din țară pentru categoria ei de vârstă. Handbalul era singurul lucru pe care-l avea Mihaela și era prudent să nu-i fi stat în calea mingii, de nu, ar fi fost vai și amar de tine. Să te poziționezi în calea singurului lucru care contează în viața cuiva, care nu are nimic, nu a fost niciodată o alegere înțeleaptă. Nicoleta nu rumega toate aceste gânduri, dar le intuia. Nu îi lăsa mâncare în bancă în zilele în care aceasta o împingea ca să ajungă ea prima la minge la ora de sport, dar în toate celelalte, da. Îi aducea și struguri din grădină atunci când nu avea biscuiți. Mihaela mânca tot ca o termită, lăsând în bancă o grămăjoară discretă din semințe de struguri sau fârâmături aranjate asemenea unui mușuroi de furnici neobosite. Nicoleta a renunțat să-și mai dorească prietenia cuiva, consolându-se cu biscuiții rămași.

Într-o frumoasă sâmbătă la început de aprilie, Nicoleta a rămas acasă cu cei doi frați mai mici. Restul familiei plecase la înmormântare — mare prilej de fericire — unde mâncarea era gratis și băutura așijderea. Să tot mori în satul Văleni de lângă munte.  Se adunaseră câteva zeci de capete la pomană, căci răposatul Ionel, țiitorul cârciumei locale, era un bărbat cunoscut și apreciat de toți amicii lui de băutură, printre care și Grigore Dragomirescu al nostru. Doamne ferește să dea el de gol vreun companion când venea nevastă-sa să-l care acasă din bar pe nefericit și-l întreba pe Ionel câți bani a cheltuit pe băutură.

— I-au făcut cinste băiețașii… răspundea el mieros, dar prompt tuturor muierilor.

Ionel nu mai spunea nimic, stătea lungit molcom, puțin mort, dar foarte țeapăn, în cutia din lemn de fag, cu o mină de tardivă demnitate printre jerbele de garoafe și margarete împletite cu panglici. Murise la 52 de ani. Ar mai fi trait el mult și bine, dar băutura îi scofâlcise ficatul contorsionat de deprinderile greu de acceptat, iar șoricii și jumările înghițite de-a lungul vieții i se așezaseră de-a lungul și de-a latul arterelor înfundate ca țevile înainte de venirea instalatorului. Nevastă-sa, care nu auzise în viața ei de colesterol, îi gătise mereu chiftele de porc prăjite-n untură, cârnați picanți cu bucățele de șuncă, sarmale rotofeie ce se lăfăiau în ulei și alte asemenea sinucideri. L-au jelit băiețașii lui, nevoie mare; de supărați ce-au fost au început să se bată între ei chiar în localul pierzaniei. S-au bătut cu tot ce aveau la îndemână și mai reușeau să zărească, căci cu greu mai focalizau după o damigeană făcută poștă, cu tacul de la masa de biliard, cu sticlele de rom, până și cu scaunele pe care stăteau melancolici mai devreme. Ăl cu tacul era un împătimit al filmelor de bătaie cu Van Damme; îi cotonăgea mai cu talent pe tovarășii de băutură, restul, niște amatori dezorientați.

Ce se va întâmpla cu cârciumioara mea?… s-ar fi întrebat Ionel dacă ar fi putut. Dar nu mai putea să se întrebe și, oricum, viața are grijă să-ți șteargă urmele trecerii pe pământ mult mai degrabă decât ți-ar plăcea să crezi.

Au mâncat toți pe săturate la pomană, unii s-au și abțiguit, că mai rămăsese niște țuică de prune pe care văduva lui Ionel a pus-o pe masă spunând:

— Țuiculița asta era preferata lui. Dumnezeu să-l odihnească… și lăcrimă exact atât cât se cuvenea pentru o văduvă. Mai știți ce fericit era că are cea mai bună băutură din toată comuna? Mereu a fost cu borșul pe foc și cu peștele în iaz. Cum te-ai dus tu, Ionelule…!?

— Dumnezeu să-l odihnească! răsună adunarea ca la un semnal de clopotniță.

Când jumătatea plecată a familiei Dragomirescu s-a întors, Aurelia s-a luat cu mâinile de cap. Ăl mai mic, un sucit de nu se poate, se hâțânase în pătuț până când reușise să dărâme călimara cu cerneală violetă din care-și adăpa Nicoleta stiloul. Pereții păreau acum o opera de artă impresionistă, deși n-au reușit să o impresioneze deloc pe Aurelia; covorul era bun numai de aruncat, pătuțul avea scândurile sărite, stătea acum rezemat de perete, știrb, privind resemnat spectacolul violet. Prăpăd. Mezinul gângurea fericit din pătuțul rupt, Nicoleta bocea preventiv a bătaia pe care o presimțea ca fiind pregătită pentru ea, cu mânecile suflecate deja, și Dorin strângea-n dinți indiferent o bucată de plăcintă cu dovleac pe care o găsise sub pătuțul căzut la datorie. Cum cel mic încă nu avea vârsta la care să-și ia o scatoalcă bună peste ceafă, totul a căzut pe capul Nicoletei, care, bineînțeles, a primit ca recompensă o strașnică păruială, ca altădată să anticipeze ceea ce s-ar putea întâmpla. Cineva tot trebuia să fie pedepsit, iar Nicoleta era mai la îndemână decât un țânc de doi anișori. Țipete și-un smoc de păr șaten în mâinile mamei, apoi s-a tras cortina. Nicoleta a mai adăugat o suferință în jurnalul ei ținut mental. Pentru ea nu conta atât de mult durerea fizică, dar conta umilința și nedreptatea. Iar dacă este un lucru pe care-l știm despre copii e că nu uită niciodată nimic. Nici chiar atunci când uită.

****

Viața Nicoletei s-a schimbat crucial în momentul în care a fost trimisă în vacanță la mătușa Catia, sora lui Grigore. Era mare lucru să fii chemat la casa ei, locuia singură cuc, fată mare, virgină ca prima zăpadă proaspăt căzută în decembrie. Să tot fi avut vreo jumătate secol și puțin pe deasupra, dar nu i-ai fi dat. Nu avea chef de nepoți așa cum nu avea chef dracul de tămâie, dar îi mai cântau greierii în călcâie de singurătate, așa că a chemat-o pe Nicoleta la ea, gândindu-se că măcar o va ajuta cineva la spălat vasele și dereticat prin apartamentul ei din Ploiești, aflat în zona industrială. Catia era bibliotecară, pleca acasă de la opt dimineața și revenea pe la ora patru după-masă. Program de ministru, ce să mai!

Așa a ajuns Nicoleta, expediată ca un pachet la tușa Catia, dar nu prin poștă, ci cu trenul. Mătușa a așteptat-o la gară și a studiat-o pe toate muchiile. Rezultatul: nesatisfăcător.

— Dar tu nu-ți cureți unghiile? Nici tenișii?

Acestea au fost primele cuvinte cu care a fost întâmpinată fata. Pentru că nu știa ce ar trebui să spună, a tăcut uitându-se tâmp la unghiile ei care mai păstrau urme de cerneală. Primul trimestru abia se încheiase.

Ce mi-o fi trebuit să ajung la zgripțuroaica asta? se gândi fata, uitându-se la femeia cu părul alb buclat și ochelari mari puși pe ochii mici și nasul gogoneț. E drept, aș fi putut să-mi tai unghiile sau măcar să le pilesc de marginea ceramicii de la școală, așa cum fac fetele de-a opta înainte de ora de dirigenție…

Își strânse-n pumn degetele murdare, dar n-avea cum să strângă-n pumni și tenișii, așa că a pornit timid la pas lângă mătușă, renunțând la a mai încerca să-și corecteze ținuta. Catia ar fi fost îngrozită de-a dreptul dacă Nicoleta i-ar fi povestit cum vomitase ea în tren napolitanele ieftine cu lămâie pe care i le dăduse maică-sa, stropind și câțiva călători aflați în același compartiment cu ea. Ce era să facă fata dacă nu avea stomacul obișnuit cu călătoriile?

Nicoletei îi era sete, dar n-a îndrăznit să-i spună mătușii să-i cumpere o sticlă de apă din gară. Aceasta a omenit-o, în schimb, cu o gogoașă cu brânză care doar i-a mărit considerabil setea ce-i ardea gâtlejul. Maică-sa, în grabă, uitase acest amănunt, o trimisese ca pe o cămilă în arșița de august, cu trenul, de la Ana la Caiafa, fără a-i da ceva de băut la ea. Îi fusese sete tot drumul și privise cu jind la o familie cu copii de vârsta ei, care trăgeau dintr-o sticlă cu suc verde nefiresc, cu aromă de kiwi. A prins momentul când era singură în compartiment și a băut și ea din sticla lor, puțin de tot, cât să nu se vadă isprava, dar suficient cât să-și domolească pârjolul din vintrele ei și gâtul uscat.

Catia s-a înduplecat de fata pribeagă ca un câine aruncat în zăpadă, a luat-o de mâna pătată cu cerneală, și au luat autobuzul până la micul ei apartament. Și-n autobuz s-a simțit rău Nicoleta, dar n-a îndrăznit să mai verse în prezența mătușii autoritare.

În prima seară a fost liniște, au luat masa împreună și-apoi Catia a zorit fata la duș pentru igienizare. Acolo a aflat mătușa că fata are și păduchi, iscându-se o panică de nedescris în cuvinte. Pe prosopul alb, splălat cu grijă de bătrână, răsăriseră două gângănii mici care umblau de capii printre firele de bumbac umed.

— Dar Grigore n-a văzut că umbli cu păduchi? Vai, Doamne, dacă o să iau și eu, cum mai dau ochii cu ăia de la serviciu?! Ce mă fac? s-a văitat ea o vreme de ai fi crezut că lucra pentru Comisia Europeană și nu pentru biblioteca locală, după care, realizând inutilitatea vorbelor fără acțiune, a trecut la treabă. A ajutat-o să se spele pe cap încă o dată, a luat cu împrumut o sticluță cu gaz de la o vecină și a curățat bine părul Nicoletei. Mirosea numai a gaz în casă, că i-a fost și frică să mai încălzească mâncarea la aragaz, să nu ia foc amândouă, deși asta ar fi rezolvat imediat problema păduchilor.

Nicoleta nu mai vorbea deloc, se simțea rușinată, de cerneală, de păduchi și de faptul că a băut din sticla cu suc verde a vecinilor de compartiment. Pe unde trecea ea, doar probleme. Toată lumea avea ceva să-i reproșeze.

În câteva zile, cele două au învățat să supraviețuiască una alteia. Erau nevoite să respecte planul inițial, trei luni de vară aveau la dispoziție să găsească un numitor comun, până când va începe fata școala și se va întoarce în Văleni. Când mătușa a constatat că nu mai era nici urmă de păduchi, s-au mai destins și relaxarea le-a cuprins pe amândouă. În acea zi, Nicoleta a primit o înghețată ca trofeu pentru câștigarea războiul cu gânganiile care-o îngroziseră pe mătușă.

Ca să nu o lase zilnic închisă în casă, dar și ca să nu-i facă vreo blestemăție, Catia lua fata cu ea la serviciu — la biblioteca județeană din Ploiești. În casa părinților Nicoletei existau aproximativ zece cărți, fuseseră ele mai multe pe vremuri, dar unele au ajuns pe raftul de lemn al veceului din dosul curții, pentru folosință. Dând cu ochii de rafturile prăfuite cu mii de cărți, fata a avut un șoc; nu cultural, nici vorbă, se gândea doar la cât de plictisită va fi ea cu tușa Catia acolo, stând înconjurată doar de cărți și de compania femeii mai plină de tabieturi decât avusese ea păduchi în cap. Biblioteca avea cu totul trei angajați: tușa Catia, femeia de serviciu și administratorul bibliotecii. Desigur că este greu să asociezi acest mediu bibliotecar cu o fată de unsprezece ani, cu entuziasmul și neastâmpărul adolescenței abia începute.

Prima zi a trecut greu de tot, în bibliotecă nu intraseră decât trei persoane.

Ce plictiseală, ofta fata.

O elevă de liceu a luat cărțile pe care le avea trecute pe listă și s-a grăbit să plece; un profesor de istorie, mic de statură, chel și cu burtă, semănând incredibil cu o piesă de șah — nebunul, a citit câteva ceasuri din niște cărți groase de istorie politică; Catia se pregătea să completeze fișa de închidere pe acea zi într-un registru cu coperți solide, dungate, și file separate de foi de indigo. Inopinat, un băiat de vârsta Nicoletei intră vertiginos în bibliotecă și ceru trei cărți:

— Bună ziua, Lunaticii de Arthur Koestler, orice carte aveți despre exorcism la Vatican și Robin Hood, vă rog.

— Ai venit târziu, i-a zis tușa acră. Noi nu putem să stăm după fiecare client care întârzie… a adăugat aceasta cu oareșce importanță, pentru a-și valida munca și sensul vieții. Vorbea de parcă avusese sute de cititori care-i călcase pragul în ziua aia, de parcă a rupt bilete toată ziua la pelerinaj în Mecca.

— Îmi pare rău, dar vă rog să mi le dați. Dacă se poate, a mai adăugat el stingher, înroșindu-se până în vârful urechilor. Le așteaptă și tata, știți, el e profesor…

Mătușa nu știa nici ce profesor este taică-su, nici nu părea impresionată de cererea lui. Voia să se lase greu. Era oare asta o formă de flirt pe care nu-l practicase niciodată?

Nicoleta privea scena cu uimire; se oprise din oftat și din număratul minutelor pe ceasul mare aninat de-un cui în perete. Băiatul blond îi stârnise curiozitatea, dar și admirația. Era așa de curat, de alb, de bălai, total diferit de băieții de la ea din comună, negricioși și cărpăciți, băieți care băteau mingea-n curtea școlii, scăpându-le câteodată și-n capul fetelor care treceau. Avusese și Nicoleta parte de atenția lor delicată. Nu-i vedea pe aceștia citind vreo carte, nici măcar vreun bilet de autobuz.

— Vrei să te ajut să le iei din raft, tușă? a întrebat ea, pentru a înclina balanța către cererea băiatului.

Mătușa Catia a cedat, dar nu din cauza insistențelor celor doi, ci pentru că încă mai păstra un soi de respect pentru oamenii care citesc. Dacă nu ar fi crezut asta, cum s-ar fi împăcat ea cu ideea că și-a petrecut toată viața printre niște rafturi prăfuite, fără a avea viață personală și fără a face ceva semnificativ vreodată? Mereu s-a temut de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă, așa că preferase să rămână în zona confortabilă. În schimb, cu această convingere ce-i servea ca scuză, se vedea o păstrătoare de taine, un fel de Cerber al comorilor ascunse-n biblioteca județeană. I-a înmânat cărțile băiatului, apostrofându-l totuși. Nu putea să lase pe nimeni să-i știrbească din demnitatea pe care credea că o are. Îi simțise pe cei doi copii ca pe niște inamici împotriva ei, aliați de vârsta lor fragedă, ca doi purici neastâmpărați în blana ei de dulău pus de pază la poarta bibliotecii.

— Altădată nu-ți mai dau, să știi. Programul este afișat la intrare, iar noi nu suntem la dispoziția ta. Să le aduci înapoi la timp! spuse ea având senzația că-și ia revanșa pentru cutezanța celor doi.

Băiatul n-a răspuns acuzei, era fericit că și-a primit cărțile. Doar a mulțumit și a dat un bună-seara în grabă, deși nu era încă seara și abia câteva minute în urmă spusese bună-ziua. Nici nu s-a uitat către Nicoleta care-l privea cu ochi mari și care încercase să-l ajute stângaci, reușind doar să-și irite mătușa.

Acesta a fost un moment de cotitură în viața Nicoletei, ca atunci când cerul se deschide și ești învăluit de nimbul iluminării. Se îndrăgostise de băiat într-o clipită, dar nu o mirase lipsa lui de atenție, de faptul că nici nu o băgase de seamă. Fata nu simțea că ar putea atrage atenția lui, recentele evenimente petrecute cu tușa Catia o făcuseră să se simtă și mai neînsemnată, ca o proscrisă mică și negricioasă. Îi era rușine acum de părul ei tuns scurt cu miros de gaz în el, de rochița care stătea câș pe corpul ei nedezvoltat încă, de sandalele lipite de Grigore cu prenandez o dată, apoi cu aracet, lăsate să se usuce sub muchia șifonierului, de mătușa Catia și de nepolitețea cu care ea a tratat băiatul, de crustele de vânătăi din genunchii ei… Nicoleta ar fi vrut să o zbughească afară după băiat, dar cu mintea ei necoaptă a înțeles totuși că așa ceva nu se face. Fata s-a resemnat, o resemnare dureroasă cu care oamenii se obișnuiesc în timp, ajungând chiar să-i spună normalitate. Îndemnul inimii este doar pentru nebunii care stau pe băncile spitalelor sau ale gărilor, resemnarea și neputința este pentru tot restul lumii. Triumful lipsit de lauri al rațiunii asupra emoțiilor.

Profitând de un moment în care tușa nu o supraveghea, fata citi cele scrise pe fișa băiatului. Îi sări în ochi numele lui, scris lung, aplecat tare către dreapta: Aian Ivanov.

Așa a adormit în acea seară Nicoleta, visând cărți care zburau din rafturile bibliotecii, rotindu-se în jurul unui băiat cu un nume de înger bălai, Aian. S-a trezit din somn extaziată. Lumea ei avea un sens nou.

Nerăbdătoare, a întrebat-o pe Catia:

— Când vine Aian la bibliotecă?

— Cine?

— Băiatul acela, mătușă. Cel care a cerut Lunaticii.

Mătușa se uită bănuitoare pe sub lentilele groase ale ochelarilor.

— Ești exact ca taică-tu, și el a fost un molâu! spuse ea disprețuitor. Mie nu mi-a sucit niciun bărbat capul… se umflă apoi în pene cu mândrie de femeie fără alternative și fără admiratori.

Nicoleta se uită nedumerită la mătușă.

Ce-o fi așa de rău în a avea capul sucit?  se întrebă ea fără a-și mai căuta răspunsurile la bătrână.

Mătușa Catia nu avea nici urmă de toleranță pentru slăbiciunea fetei. Majoritatea oamenilor știu doar ceea ce au trăit, iar bătrâna nu trăise nimic asemănător. Fusese mereu temătoare și reticentă la atenția unui bărbat, sfârșind prin a concluziona devreme că nu avea nevoie de o asemenea pacoste și complicații. Ea avea casa și tabieturile ei, iar asta îi era de ajuns. Uneori, de Crăciun, atunci când nu avea unde să plece ca musafir, se întreba fără grai: N-ar fi rău încă un picior de om prin casă, nu-i așa? dar se mângâia în uitare cu programele de la televizor și uita de gândurile ce-i tulburau apele sufletului până la următoarea sărbătoare.

Atitudinea Nicoletei referitoare la cărți s-a schimbat dramatic. Le iubea cu patimă. Dacă Aian iubea cărțile, atunci și ea putea să le iubească. În iubire faci tot felul de compromisuri, iar ea simțea că putea face acest pas înainte în relația lor existentă doar în mintea și în visele ei puternic colorate.

A luat în mâini prima carte, ezitantă, de parcă nu știa cum s-o țină și ce rol să îi atribuie de acum înainte. A citit din ea până când mătușa i-a zis că trebuie să plece către casă. Nicoleta a ridicat ochii către tușa Catia, apoi către ceasul din perete. Când trecuseră orele? Citise toată ziua Aventurile lui Oliver Twist de Charles Dickens și trecuse prin toate stările posibile. A lăcrimat când acesta a fost răpit de răufăcători, a zâmbit când Oliver și-a regăsit mama. Nu i-a fost greu să se identifice cu micul Oliver, ea însăși se simțea o surghiunită, nelalocul ei, așa cum îi spusese odată maică-sii:

— Abia aștept să scap de țăranii ăștia și să plec de-aici. O să mă duc în București!… a amenințat ea din corcodușul de unde nu s-a dat jos până seara de frica propriei cutezanțe.

— Ha! Visezi, visezi, o să ajungi în piață să vinzi ardei, brânză sau pâine de la turci în hala mare! a fost răspunsul mamei care nu citise nicio carte despre creșterea copiilor sau despre educarea lor. Ea făcea ce făcuse și maică-sa cu ea, reteza orice încercare de evadare din acest univers căruia-i cunoștea legile, își pregătea copiii pentru o viață dură, gândindu-se că așa le va fi mai ușor. În felul ei, încerca să-i protejeze, chiar dacă făcea acest lucru inconștient. Nu avusese timp niciodată, nici dorință, să-și adreseze măcar câteva întrebări referitoare la rolul ei de mamă. Aceste gânduri nu-și făcuseră loc în noianul de preocupări zilnice, împărțită între gospodărie, copii și munca la strung. Pe vremea aceea nu existau cărți autoeducaționale și copiii nu erau ridicați pe piedestal ca acum. Nimeni nu-și făcea probleme că o palmă va costa copilul bani frumoși plătiți la psiholog mai târziu. Fiecare supraviețuia cum putea și viața era aspră ca peria de dușumele.

(NOPȚI LA MONACO)

___________________________

Natasa Alina Culea
Interviuri

Interviu pentru Careers & Business

Natașa Alina Culea este un nume despre care spune că nu-i mai aparține, un nume pe care l-a dăruit acum cinci ani cititorilor cărților ei, un nume care a ajuns tipărit pe copertele a mii de cărți în România și Republica Moldova, sub cele șase titluri (în ordine cronologică): „Natașa, bărbații și psihanalistul”, „Marat”, „Lupii trecutului”, „Nopți la Monaco”, „Visele nu dorm niciodată” și „Arlechinul” – cel mai recent roman al meu, lansat în decembrie 2018. Crede că uneori este scriitoare; alteori este eremit sau pelegrin, dar mereu își iubește cititorii. După romanul „Lupii trecutului” a scris cartea „Nopți la Monaco” doar pentru a-i înveseli pe cei care i-au plâns pe umăr, cerându-i să le dea un happy-end.

Un scriitor talentat și de succes poate să fie tânăr și frumos! Natașa Alina Culea este dovada!

C&B: Fă o descriere sau definește activitatea ta!

„A fi un autor în România este o provocare, iar termenul de provocare este unul destul de îngăduitor dacă ne raportăm la piața de carte românească și la situația încă derutată și derutantă a literaturii contemporane. Singura mea ambiție livrescă este aceea de a le oferi cititorilor mei o lectură memorabilă…

continuarea AICI

Blog

Ce-am citit când am tăcut VII. My little dirty secret: memoria fotografică

În ultima vreme nu am scris nimic despre ceea ce am citit. Pentru că nu am prea citit 🙂 Scriu la cel de-al șaselea roman, Arlechinul, și ocupată cu o reorganizare generală, am citit doar câteva zile. Anume & Merită/Nu prea merită:

  • Marina Anderson – Școala supunerii (Nici pe departe atât de interesant precum sună)
  • Irvin D.Yalom – Minciuni pe canapea (Dacă reziști unei lecturi deprimante, freudiene, dă-i drumul)
  • Minciunile femeilor – Liudmila Ulitskaia (Mi-a plăcut mult mai mult decât Imago)
  • Dinah Jefferies  –  Soția plantatorului de ceai (Mediocră)
  • M.J. Arlidge  –  Casa păpușilor (Merită, dar nu să cazi pe spate)
  •  Robert Galbraith – Carieră malefică (vezi comentariul de mai sus)
  • Parinoush Saniee – Cel care mă așteaptă (Sau cum să te faci nefericit o viață)
  • Nora Iuga –  Sexagenara si tânărul (Premiul de excelență revine la… dap, Nora Iuga)
  • Elif Shafak – Cele 40 de legi ale iubirii (Nu cea mai tare carte a frumoasei Elif)
  • Paula Hawkins – Fata din tren (Știu, toată lumea face comparație nefericită cu Ape adânci, ei bine, Ape adânci mi-a plăcut mai mult. Sâc!)
  • Eugen Lovinescu  –  Bălăuca (Pasionat de Eminescu din sentimentalism patriot? Citește-o!)
  • Corin Braga – Luiza Textoris (Un cadou drag)
  • Ed Halliwell – Mindfulness (Asemenea majorității, 30% informație concentrată, restul cam… deșeuri). Altfel, tare mișto coperta 🙂
  • John Welwood – Perfect Love, Imperfect Relationships (Se aplică foarte bine comentariul de mai sus)
  • Edgar Cayce – Memoria Akasha (Fascinantă dacă ezoterismul este realitatea ta)
  • Thomas Mann – Alesul (Nu vă luați după recomandări. Vă veți răzgândi repede)

Revenind la oile noastre, respectiv la memoria fotografică. Am descoperit recent că se numește așa. Tot ce știam eu e că citeam neobișnuit de repede. Prima care a sesizat asta a fost învățătoarea mea din clasa a doua. Citisem în pauzele de la școală Robin Hood și ea devenise curioasă în legătură cu preocupările mele. Pentru că nu credea că pot citi într-un ritm atât de alert, m-a întrebat câte ceva din carte. Piece of cake! 🙂 Aceeași abilitate, nu doar de a citi fotografic, dar și de a memora detalii, m-a ajutat în liceu; am participat la un concurs și a trebuit să răspundem la întrebări amănunțite din romanul Enigma Otiliei. Another piece of cake! Chocolate with cherries, please! Am luat singurul premiu existent, dar tot nu am stat să mă întreb pe atunci de ce îmi era atât de ușor să rețin toate detaliile. Unii dintre voi știți că nu-mi place să particip la concursuri. Dacă pierd ceilalți, mă simt prost pentru ei, dacă pierd eu, mi-e jale de mine 😀 Genul acela de război în capul tău pe care nu-l poți câștiga. Nici pierde 😀

Ce înseamnă memoria fotografică, mai exact? 

Pot să vă spun cum este în cazul meu, nu știu cum alții își dezvoltă această abilitate, dar știu că există anumite metode prin care poți ajunge să ai memorie fotografică. La mine este înnăscută. Practic, nu citesc (hmmm ar trebui să schimb titlul cu „Ce-am fotografiat când am tăcut”). Nu citesc fiecare cuvânt și nu citesc fiecare rând. Mi se imprimă în minte cam jumătate de pagină și toate cuvintele sunt asimilate în același timp, apoi reorganizate în creierul meu în ordine logică. Evident, asta îmi permite să acumulez cunoștințe într-un timp foarte scurt. Dacă este un avantaj? Și încă cum! Dacă te pasionează subiectul, poți căuta pe net articole legate de memoria fotografică.

Dacă doriți și alte recomandări livrești, căutați pe blog celelalte articole din seria „Ce-am citit când am tăcut”. 

Îmbrățișări,

Natașa Alina Culea (autoare)

Blog

Ce-am citit când am tăcut VI – homosexualitatea în literatură

Așa cum v-am obișnuit, continui seria Ce-am citit când am tăcut cu un nou articol.

Celelalte articole ale seriei:

  1. Ce-am citit când am tăcut I
  2. Ce-am citit când am tăcut II
  3. Ce-am citit când am tăcut III
  4. Ce-am citit când am tăcut IV
  5. Ce-am citit când am tăcut V

În ordine – săptămâna trecută:

  • Ludmila Ulițkaia – Imago

Pentru cei care doresc o lectură care să ne amintească de perioada comunistă din România, atunci sunteți invitații mei! Acțiunea devine repetitivă cumva, deși, în mare, poveștile sunt diferite, adevărate cuburi urbanizate, dar poate din cauza recidivării tonalității sumbre a romanului.

  • Jocul cu mărgele de sticlă – Hermann Hesse

pe căi lipsite de primejdii ii trimiţi numai pe cei slabi

Nu trebuie nicidecum să năzuieşti către o învăţătură desăvarşită, prietene, ci către propria ta desăvarşite

Despre cartea asta nu voi putea scrie doar câteva cuvinte. Nu am intenționat vreodată să fac o recenzie și nici nu am de gând să încep acum, dar pentru că această lucrare m-a intrigat complet, trebuie să împărtășesc măcar o parte din ceea ce am intuit printre rânduri, indiferent dacă voi șoca sau nu cititorii site-ului meu. Cu atât mai rău ar fi să vă plictisesc așa cum mă pierd și pe mine alți blogeri în cearșafuri de articole nesfârșite. Să zicem că fac o excepție doar pentru această carte și veți vedea de ce.

Mă întreb acum, puțin nedumerită, a citit cineva cu adevărat această carte sau doar editurile au dictat majoritatea recenziilor? A pătruns-o careva, a dezagregat-o, a asimilat-o sau doar a presupus automat că dacă a luat premiul Nobel (1946) trebuie să fie ridicată în slăvi cu mai mult sau mai puțin discernământ, precum cei care au scris anterior despre ea? Nu mă înțelegi greșit, merită ridicată în slăvi, o recomand cu toată forța din motive pe care vi le voi expune aici, dar asta nu mă va împiedica să scriu cu sinceritate absolută ce cred eu despre lucrarea de față.

Să începem…

De la început aflăm că locul desfășurării acțiunii este Castalia, iar cei care au rezistat acestei lecturi exclusive știu deja că este „un mic stat al spiritului”. Castalia este o metaforă care, pentru mine, înseamnă ascensiunea, dar și declinul unei societăți strict ierarhivizate, elitiste, în care Ordinul este reprezentat de acei oameni care încearcă să păstreze neatinse valorile etice și arta nemuritoare. Mai cristal spus, Castalia este condusă de un Ordin, iar Ordinul este bazat pe acest Joc al mărgelelor de sticlă. Protagonistul este Joseph Knecht. Avem de-a face cu un bildungsroman filosofic, construit în jurul personalității lui Joseph Knecht (knecht – vasal/servitor în lb. germană), magister ludi al Jocului cu mărgele de sticlă. Hesse îl vrea un erou metaforic al spiritului înalt, detașat initial de experiența lumească, dar un erou care nu fuge din calea suferinței, ci o îmbrățișează, ajutându-se și ajutându-i pe ceilalți. Sfaturile lui abile sunt croite pe măsura celor pe care îi îndrumează, nu pe propria-i măsură, sfaturi pe care își permite să le ofere măcar în calitatea sa viitoare de maestru al Jocului cu mărgele de sticlă. Încă din copilărie și adolescență, efebul nostru, Joseph, s-a remarcat prin noblețea și statornicia caracterului său, distingându-se de ceilalți colegi ai lui tocmai pentru că nu era interesat să se distingă de vreun fel, urmându-și liniștit calea conform valorilor în care credea.

… dar ce este Jocul cu mărgelele de sticlă? – vă veți întreba.

Regulile acestui joc al jocurilor se învaţă numai pe calea obişnuită, prescrisă, care cere caţiva ani, şi nimeni dintre iniţiaţi nu ar putea avea vreun interes să facă aceste reguli ale jocului mai uşor de învăţat. Aceste reguli, limbajul semnelor şi gramatica jocului reprezintă un  fel de limbaj secret foarte perfecţionat, la care participă mai multe discipline ştiinţifice şi ramuri ale artei, mai ales insă matematica şi muzica (respectiv, ştiinţa muzicii) şi care este in măsură să exprime şi să pună in relaţii reciproce conţinutul şi rezultatele celor mai multe ştiinţe

Este un joc al cunoașterii prin cunoașterea jocului, fără a oferi o îndrumare exhaustivă, deoarece acest sistem ludic este întemeiat pe manifestare înainte de realizare, a priori, iar noi ajungem astfel  la noțiunile fundamentale ale filosofiei lui Kant. O mică paranteză: cred că totul există înainte de a fi cunoscut, așa cum dacă azi vezi curcubeul pentru prima data, asta nu înseamnă că nu a mai existat un curcubeu vreodată, pentru că dacă există vreun atribut al cunoașterii, este acela de a fi infinit sau măcar nimeni nu ar putea demonstra că este finită. Cunoașterea este limitată doar dacă este privită prin prisma capacităților umane cerebrale sau ale simțurilor noastre. Cunoasterea poate fi realizată prin mai multe căi, prin mai multe discipline structurate, inclusiv cele mistice – idee prezentă, de altfel, în carte.

Mi-a plăcut citatul acesta îndeosebi, pentru latura sa încă valabilă în contemporanul cunoscut:

„…de exemplu, mari chimişti sau virtuoşi ai pianului îşi dădeau părerea asupra politicii, îndrăgiţi actori, dansatori, sportivi, aviatori şi chiar poeţi se pronunţau asupra foloaselor şi dezavantajelor celibatului, asupra presupuselor cauze ale crizelor financiare şi aşa mai departe. Intenţia era exclusiv aceea de a reuni un nume cunoscut cu o temă actuală

După cum am spus, această lectură mi-a stârnit multe gânduri și divagații, printre care:

Prima divagație: REFLECȚII

Voi încerca să expun efectul produs de reflecțiile lui Hesse, care sunt grăitoare pentru perioada contemporană, în care totul se fabrică în grabă, fără discernământ și fără responsabilitate, fără alte pretenții în afara intereselor consumist-cantitative. Îi înțeleg perfect încrâncenarea pentru apărarea rafinamentului gândirii elevate, aflate peste mintalul majoritar supus instinctelor și matrițelor confecționate pentru a păstra această majoritate în stare cât mai vegetativă. Nu exclud faptul că dacă ar exista o teorie conspiraționistă în acord  cu realitatea se prea poate ca acești lideri confecționari de matrițe să fie născuți și crescuți de însăși voința celor mulți de a nu-si exercita voința asupra a nimic din ce nu este imediat confortabil și reductiv. Da, uneori simt și eu că trăim ultimele sclipiri ale crepusculului cultural al unei lumi cu oameni de nisip.

Dacă stai să te gândești, cândva coloanele palatelor vibrau însuflețite de muzica clasicilor, iar acum muzica este redusă la trei cuvinte puse pe un ritm din trei note, cam așa se face legea străzii muzicale. L-am avut pe Beethoven, Bach, Mozart, atunci cand nu aveam radio-uri, iar acum avem totul la picioare, dar nu se mai creează premisele existenței unora ca ei. De la etică la venalitate. De la desăvârșire la declin. De la strădanie extenuantă la superficialitate extenuată. Iar dacă s-a atins desăvârșirea, ce altceva mai poate urma după ea?

Revenind la Castalia și la Jocul mărgelelor de sticlă, tărâmul imaginar al unei societăți închipuite de Hesse, construite pe fundamentul unui joc intelectual multidisciplinar care reunește erudiții din cele mai diverse: muzică, limbi străine, matematică, filosofie, astrononomie, teologie, divinație. Jocul elitist îmbină știinta cu arta, iar cu cât discipolii acestui ordin urcă scara ierarhiei dictate de abilitatea de a se juca cu mărgelele de sticlă, cu atât viața acestora devine mai modestă, mai restrictivă și lipsită de alte aspirații în afara celor legate de proliferarea culturii și contributia la asigurarea continuității jocului.

A doua divagație: SĂRĂCIE INTELECTUALĂ

Nu pot fi de acord cu proliferarea unor convingeri periculoase legate de oamenii care aduc un folos lumii, fără a-și fi de folos lor înșiși. De la butoiul lui Diogene la sărăcia intelectualilor moderniști, acesta este un subiect pe care binevoiesc să-l contrazic fără a-l argumenta prea mult, căci însăsi argumentarea mi se pare lipsită de sens în fața unui fapt evident, lipsit de logică. Nu există nimic care să-mi demonstreze că libertatea și responsabilitatea nu pot merge mână în mână, în afara acelui sens pe care-l stabilim noi înșine.

A treia divagație: INTELIGENȚA ASOCIATIVĂ

M-am tot gândit la asociațiile de idei ale acestui joc, cu atât mai mult cu cât cred că forța intelectuală a unui individ, pe lângă terenul fertil al unei minți iscoditoare, sunt, poate, cele mai importante și definitorii pentru acea inteligență completă la care puțin indivizi ajung. Acești indivizi sunt, în genere, multitalentați.

Cunoaștem persoane care citesc mult, se cultivă la fel de mult și rețin informații, uneori complexe, rămănând totuși la fel de inocenți intelectual și de nivelați ca o rață trecută prin apă. Întâmplător sau nu, iar eu înclin să cred că nu, tot aceștia sunt, în general, lipsiți de empatie, cu simțuri aplatizate, incapabili de a-și ramifica cunoștințele dobândite sau de a le combina între ele, cu atât mai puțin de a crea sau contribui la dezvoltarea unui sistem de gândire. Sunt muzicanți renumiți care, în ciuda faptului că pot cânta desăvârșit la un instrument sau mai multe, iar prin desăvârșit înțeleg mai degrabă matematic, metronimic, nu simt impulsul de a nuanța emoțional acele puncte cheie intuibile, dar nepuse neapărat pe partitură, căci muzica se cântă cu tot sufletul și cu toate sentimentele la care un om poate ajunge, iar daca sufletul nu zboară, nici muzica nu poată să se înalțe sau să-i înalțe pe ceilalți.

A patra divagație: LUMEA BĂRBAȚILOR

Când tocmai rumegam astfel de gânduri și reflectam la ideea că totuși nu-mi sunt pe plac sistemele elitiste închise, lipsa oricărei mențiuni feminine care să echilibreze disconfortul unui roman exclusiv masculin, a venit fragmentul edificator, ca un răspuns sau ca o întrebare pe care și Hesse și-a formulat-o:

Au fost perioade când mă uitam la membrii Ordinului vostru şi la jucătorii cu mărgele de sticlă cu veneraţie, cu un simţământ de micime şi cu gelozie, ca la nişte zei sau supraoameni veşnic senini, ducându-şi viaţa ca într-o eternă joacă, savurându-şi propria existenţă, la adăpost de orice suferinţă, în alte perioade, mi-aţi apărut cand demni de invidie, când vrednici de compătimire, când de dispreţ, nişte castraţi menţinuţi artificial în eterna voastră copilărie, puerili şi naivi în lumea voastră de jocuri, în grădiniţa voastră de copii lipsită de pasiuni, îngrădită frumuşel, bine dereticată, unde fiecare năsuc e bine curăţat şi fiecare impuls al simţirii şi al gaândirii e redus la tăcere şi sugrumat, unde se joacă o viaţă întreagă jocuri cuminţi, nepericuloase şi nesângeroase şi fiecare pornire de viaţă ce-ar putea produce tulburare, fiecare sentiment mare, fiecare pasiune autentică, fiecare clocot al inimii e numaidecat controlat, modificat, neutralizat cu ajutorul terapiei meditative. Lumea in care vegetaţi ca nişte laşi nu e oare o lume artificială, sterilizată, croită didactic, doar o jumătate de lume, o lume fantomatică, o lume fără vicii, fără pasiuni, fără forme, fără sare şi piper, o lume fără familie, fără mame, fără copii, aproape fără femei!

Nu m-am pregătit să-mi liniștesc temerile, pentru că, intuitiv, ceva îmi spunea să-mi continui firul suspiciunii. Până la urmă, tocmai din cauza analogiei femei-desfrâu al simțurilor (vezi în citat), și nu desfătare, cu siguranță nu una intelectuală, m-a pus mai rău pe gânduri.

Am continuat să citesc, revenind la prima concluzie: hmmm… ceva este în neregulă aici. Este doar o lume a bărbaților. OK, nu-i așa de grav. Încă o limitare nejustificată decât parțial, și asta din cauză că femeile nu sunt lipsite de capacitatea de concentrare sau de lipsa de ambiție a unui bărbat, dar natura emoțională a femeii, precum și maternitatea, acestea pot fi singurele impedimente adevărate în calea performanței. Și poate că aș fi fost de acord, parțial, având în vedere puținătatea operelor feminine din istorie, dacă în zilele noastre unde manifestarea este posibilă și încurajată, nu ne-ar fi dat câteva exemple nu mai puțin însemnate decât ale bărbaților, cel puțin din punct de vedere științific sau artistic. Nu sunt o feministă, nu sunt nici împotriva feminismului, sunt doar în căutarea adevărului precum căutătorii de aur care cerneau toate impuritățile cu o sită.

A cincea divagație: LIMITĂRI

Și până la urmă, de ce fie ori intelect, ori iubire? De ce fie femei ori bărbați? Nu este asta o gândire limitativă prin ea însăși?

Era ceva frumos şi ademenitor să ai putere asupra oamenilor şi să străluceşti înaintea altora, dar şi demonic şi periculos, iar istoria universală consta dintr-un şir neîntrerupt de domnitori, conducători, despoţi şi comandanţi, care cu extrem de puţine excepţii au început frumos şi au terminat rău, care cu toţii, cel puţin după cum au pretins ei inşişi, au luptat pentru putere impinşi de bune intenţii, pentru ca, după aceea, să devină posedaţi şi orbiţi de putere şi s-o iubească numai de dragul ei

A șasea divagație: DIVINAȚIA

M-a bucurat includerea în acest sistem exclusivist, simetric, a diferitelor arte de divinație (precum I-ching sau folosirea runelor) și spun asta pentru ca am un adânc respect pentru astrologie și pentru cei care intuiesc ceea ce nu se poate vedea sau nu este palpabil. Însă, așa cum într-o rază de lumină nu poți vedea culorile, asa cum nu poți auzi undele radio fără un aparat potrivit, dar asta nu înseamnă ca ele nu sunt acolo, tot așa mi se par puerile afirmațiile celor care nu înteleg că majoritatea cunoașterii este dincolo de simțuri și de experiența de până acum.

A șaptea divagație: SISTEME STRICT IERARHIZATE

Se preaslăvește ierarhizarea, ideea cu care eu nu prea rezonez, fiind o individualist-socialistă – doar în sensul de egalitate completă în drepturi.

Voi reveni la divagația a patra și o voi contura pe măsura avansării în lectură: HOMOSEXUALITATEA ÎN LITERATURĂ

Este imposibil să nu observi încărcătura profund emoțională cu care bărbații Ordinului interferează între ei, fie că este vorba de maestru-discipol sau doar de relații colegiale. Acestea ajung ușor la gelozie, rușine, atașament profund și supunere.

Următoarea scurtă referire a prezenței femeilor în carte, este una exclusiv agresivă, femeia fiind asociată cu răutatea și incapacitatea sau reaua voință de procreere (căci femeile nu pot fi intelectuale, nu? Ca atare, pentru Hesse, ele au un singur alt scop: maternitatea)

În cazul în care cineva nu a înțeles ceea ce încerc să explic foarte clar, ei bine, dragii mei, scriitorul nostru nu a sărit vreo pagină în care tendințele sale către homosexualitate, refulate sau nu, să nu transpară și să nu lovească cu toată forța.

Prea puțin îmi pasă dacă și cine îmi va sări în cap în urma publicării acestui articol, pentru că am văzut că nimeni nu menționează asta în limba română, când pe mine revelația m-a izbit pe la jumătatea lecturii și chiar nu mă laud cu această perspicacitate de care nu pot fi foarte mândră acum.

Nu am nimic împotriva homosexualilor, dimpotrivă, faptul ca ei încă luptă pentru drepturile și recunoașterea lor în societate, mă determină să îi apăr din tot sufletul, dar cred ca poți să iubesti pe cineva de același sex cu tine și fără a-l considera inferior pe cel de sex opus.

Citatul feminin-agresiv cu pricina – cel care mi-a adus confirmarea:

Uneori trăieşte în câte un sat o femeie de un soi rău care nu nutreşte ganduri bune faţă de nimeni. Ale mai multe dintre muierile astea nu fac copii. Câteodată, una din astea e aşa de a naibii, că satul nu mai vrea să aibă cu dânsa nici în clin, nici in mânecă. Atunci muierea e luată noaptea şi, după ce bărbatu-său a fost legat fedeleş, e snopită în bătaie cu nuielele, pe urmă alungată departe prin păduri şi prin mlaştini, afurisită cu un blestem şi lăsată acolo. După asta, bărbatul e dezlegat, iar dacă nu-i prea bătran îşi poate lua altă nevastă

Iar dacă mai are cineva nevoie de explicații suplimentare:

Păşea domol, mulţumit, mai departe, în copaci murmura adierea nopţii şi trosnea abia auzit, mirosea a pământ jilav, a stuf şi a nămol, a fum de lemn pe jumătate verde, un miros dulceag de grăsime, care însemna mai mult decât orice căminul, iar în sfârşit, când se apropie de coliba băieţilor, îi adulmecă izul, adulmecă mirosul băieţilor, duhoarea unor trupuri de oameni tineri

 

A opta divagație: POEZIE VS PROZĂ

Aș fi fost mai satisfăcută de lectură dacă nu ar fi existat versurile din ultima parte a cărții. Herman Hesse îmi confirmă teoria că mai mulți poeți pot scrie proză, dar mai puțini prozatori pot străluci la poezie.

 

Ce citesc acum:

  • Elif Shafak – Cele patruzeci de legi ale iubirii
  • Anais Nin – Henry și June (Din jurnalul dragostei)
  • Dan Lungu – Sunt o babă comunistă

_____________

Natașa Alina Culea (autoare)

Blog

Ce-am citit cand am tacut IV

Ce cărți am citit saptamana trecuta:

  • Scott Fitzgerald – Cei frumosi si blestemati – cu al sau bilfism sau stiinta tuturor religiilor, o religie a reincarnarii, lipsita de detalii. O carte despre cum sa traiesti transformand inutilul intr-o arta si lenea într-o stare contemplativ-estetica, dar fara partea de estetica 🙂 “Triumful letargiei” –  lipsa oricarui scop in viata si inchinarea la o singura zeita, a viciului. Lipsa oricaror virtuti sau orientari catre un scop, fie si acela de a nu avea un scop. Ratare. O carte ca o indispozitie bine scrisa 🙂

„O ştia de o lună – o fată cu obiceiuri nomade, nimic ieşit din comun. Cineva i-o pasase pur şi simplu lui Anthony, care o considera amuzantă şi căruia chiar îi plăcuseră săruturile caste şi idilice pe care ea i le dăduse în a treia seară de cînd se cunoscuseră, în timp ce mergeau cu un taxi prin Central Park. Avea o familie vagă – un unchi şi o mătuşă estompaţi, care locuiau împreună cu ea într-un apartament dintr-un cartier labirintic. Ea îi ţinea companie, familiară, oarecum intimă şi plină de linişte. Mai mult de atît el nu dorea să experimenteze – nu din scrupule morale, ci din groaza de a nu permite vreunei încurcături să tulbure ceea ce simţea că este seninătatea crescîndă a vieţii sale.

— Are două figuri, îl informă el pe Maury, una e să-şi tragă părul peste ochi într-un anumit fel şi apoi să-l sufle înapoi, iar cealaltă să spună „Eşti nebuuun!“ cînd cineva face un comentariu care o depăşeşte. Mă fascinează. Stau acolo ore în şir, complet uluit de simptomele maniacale pe care le găseşte în imaginaţia mea.

Maury se foi în fotoliul său şi spuse:

— E remarcabil că o fiinţă umană poate să înţeleagă atît de puţin, deşi trăieşte într-o civilizaţie atît de complexă. O astfel de femeie ia practic tot universul în cel mai literal mod posibil. De la influenţa lui Rousseau pînă la efectele cotei impozitelor asupra cinei sale, totul îi este complet străin. A fost adusă din epoca de piatră şi trîntită aici, cu arsenalul unui arcaş care trebuie să facă faţă unui duel cu pistolul. Poţi să dai la o parte toată crusta istoriei fără ca ea să-şi dea măcar seama”

O carte plictisita. Sa te plictisesti atat de mult incat sa nu mai crezi in nimic. Nici in dragoste. Mai ales in dragoste.

  • Isabel Allende – Portret in sepia

Descrieri luxuriante si repere istorice/geografice, asta este ceea ce am regasit si in Ines a sufletului meu, asa ca voi presupune indraznet ca este una dintre amprentele lui Allende. Desi sunt multi autori, nu toti sunt si povestitori grozavi, dar aceasta autoare scrie ca si cum ar povesti, foarte vivid (nu in sepia), foarte cromatic. Nu trantesc aici citate din lene, ci pentru a intelege ceea ce este tipic fiecarui autor sau roman si, astfel, sa va puteti orienta, sa stiti daca vreti sa continuati lectura sau nu. Se poate spune orice despre Allende, dar nu si ca ii lipseste patima. O ador!

“Nu sunt singură, am o dragoste secretă, fără obligaţii şi fără condiţii, motiv de scandal oriunde, dar mai ales aici unde ne e dat să trăim. Nu sunt nici necăsătorită nici văduvă nici divorţată, trăiesc în limbul „despărţitelor”, unde ajung nenorocitele care preferă batjocura publică faptului de a trăi cu un bărbat pe care nu-l iubesc, şi cum poate fi altfel în Chile, unde căsătoria e eternă şi inexorabilă? În unele dimineţi extraordinare, când trupurile noastre, al meu şi al iubitului meu, ude de sudoare şi muiate de vise împărtăşite, zac încă în starea aceea semiconştientă de tandreţe absolută, fericite şi încrezătoare ca nişte copii adormiţi, cădem în tentaţia de a vorbi despre căsătorie, de plecarea în altă parte, de exemplu în Statele Unite, unde e mult spaţiu şi nu ne cunoaşte nimeni, pentru a trăi împreună ca orice cuplu normal, dar pe urmă ne trezeşte soarele care ne bate în geam şi nu mai vorbim de asta, pentru că amândoi ştim că n-am putea trăi în altă parte decât în acest Chile plin de cataclisme geologice şi micime omenească, dar şi de vulcani aspri şi culmi ninse, lacuri imemoriale presărate cu smaralde, râuri spumoase şi păduri înmiresmate, ţară îngustă ca o fâşie, patrie cu oameni săraci şi încă inocenţi, în pofida atâtor abuzuri atât de diverse”

Este imposibil sa spun daca Portret in Sepia este mai buna decat Ines a sufletului meu, daca nu ar un avea subiect diferit, ai zice ca una este continuarea alteia. Nicio urma de neglijenta sau de saturatie a scrisului.

  • Mihail Sebastian – Femei.

Incep sa ma obisnuiesc cu personaje misogine, ca tot vine cartea dupa Rusoaica a lui Gib Mihaescu. Cea mai frumoasa lectie de viata in acest sens mi-a venit la una dintre prietenele male, mama a doi baieti. Ei bine, cineva i-a comentat sub o poza a fiilor ca sunt foarte frumosi si ca vor frange multe inimi, la care prietena mea a raspuns fara echivoc: – Eu sper sa le implineasca, nu sa le franga. De aceea este prietena mea de atata timp si o iubesc atat de mult, pentru valorile pe care le are si pentru inocenta desavarsita a sufletului ei, pe care o va transmite negresit mai departe. Nu toate femeile stiu sa fie mame, nu asa ca prietena mea, unele femei doar nasc si cresc, prietena mea hraneste o lume mai buna. Revenind la carte, Stefan se doreste a fi un personaj complex, muncit de ganduri inalte si idealuri asijderea, dar este un personaj sarac, care tot cauta sa se carpeasca in amorul propriu cu iubiri furate, compromise, un personaj care provoaca haos dupa el pentru ca haosul domneste in el. Cam atat – o alta idee in carte nu veti gasi oricat ati cauta cu lupa. Altfel, este scrisa logic, cursiv, cu descrieri patrunzatoare:

„Avea o discreție de cârtiță. Se strecura tăcută de lângă tine, atunci când se simțea de prisos, nu vorbea, nu întreba. Când o luam cu noi în oraș, la balurile din cartier, rămânea singură să ne păzească hainele. Și când una din amicele ei avea nevoie de o însoțitoare, într-o expediție amoroasă, Emilie venea totdeauna și asista la cele mai exacte scene de voluptate. Nu știu dacă prietenele ei nu făceau lucrul acesta urât într-adins, ca să o exaspereze. Nu știu dacă ea, Emilie, suferea la acest spectacol. Știu numai că rămânea acolo indiferentă, privind cu doi ochi egali ceea ce se întâmplă, liniștită, ștearsă”

Din prisma lui Stefan, femeile sunt niste fiinte slabe care exista pentru a-si exersa el capacitatea de seductie si basta. Din prisma mea, fiintele inteligente trebuie sa fie secondate de simtire si de idealuri, fara ele sunt doar observatori ai unei lumi in care nu pot intra si de care nu se pot bucura decat prin furtisaguri sentimentale, și asta din cauza unui discernamant stirb.

Ce cărți am abandonat:

  • Simon Sebag Montefiore – Într-o noapte de iarnă. Mi-a amintit de elevul Dima dintr-a VII-a. Poate doar nu am acum starea necesară și îl voi relua.
  • Amy Tan – Valea minunilor. A fost un abandon neobisnuit. Neobisnuit in sensul ca am abandonat-o dupa 300 de pagini. In mod mormal, as fi continuat sa o citesc macar pentru ca i-am dat atata atentie, dar nu si acum. Repetitivitatea, pesimismul cu motive chinezesti – curtezane cu ochi oblici, matroane, opiu si o societate total in favoarea barbatilor  bine studiate, dar cumva redate fara insufletire, m-au determinat sa sfarsesc undeva pe la ultimul sfert din carte.

Ce-am citit cand am tacut I

Ce-am citit cand am tacut II

Ce-am citit cand am tacut III