Cărți scrise, Rusalka

Fragment din romanul RUSALKA – conversație între Sașa și mătușa Tudosia

Fragment din romanul în lucru, RUSALKA, de Nataşa Alina Culea

— Scrii, Sașa? Despre ce scrii tu? Despre oameni sau despre poveștile pe care ei le spun? îl întreabă Tudosia, apărută de niciunde, cu crenguțe de salcie și bulgări de tămâie în mâini.

— Nu pot să scriu despre ceilalți oameni. Eu scriu doar despre mine, este singurul subiect pe care-l cunosc cu adevărat.

— Zi-mi tu, Sașa, ce ești? Ziarist sau scriitor?

— Nici eu nu știu încă.

— Dacă nu știi, înseamnă că ești ziarist. Dar, ia, spune-mi, cum de ai venit tu la mine, după atâția amar de ani? Ce cauți tu să-ți dea Delta, și nu găsești în altă parte?

— Chiar vrei să știi, tanti?

— Dacă nu voiam să aflu, nu te întrebam. Tu crezi că eu n-am treabă? Poate-ți pare ție că aici nu se petrece nimic, dar noi cu nimicul ăsta suntem ocupați până peste cap.

   Sașa zâmbește. Ochii îi lucesc de alcool, dansând între pleoape.

— M-am despărțit de logodnica mea acum câteva luni, chiar înainte de nuntă.

— Deci te-ai refugiat aici pentru că ideea ta de iubire nu s-a potrivit cu ceea ce ai primit de la ea. De ce v-ați despărțit? întreabă ea, uscând cu cârpa un pahar ud, agitându-se când lângă masă, când lângă dulap, ștergând rând pe rând vasele ude.

— Parcă s-a întâmplat altuia, nu mie. Ea se mai întâlnea cu cineva. Știu cum ar fi trebuit să mă simt după ce am aflat, dar adevărul este că mă simțeam așa de dinainte să aflu că mă înșală. Nu este ciudat? Bănuiesc că aș putea să o iert pe Camelia, dar nu știu ce să-i iert. Cum se iartă un om?

— Orice rugăciune adevărată începe cu o iertare, Sașa. Dar iertarea asta nu trebuie forțată. Iartă tu atunci când poți și iartă din tot sufletul, așa cum și tu ți-ai dori să fii iertat.

— Nici măcar nu știu dacă am iubit-o.

— Iubești prima persoană căreia vrei să-i împărtășești gândurile tale, un cântec, o poezie, un tablou…

— Înseamnă că n-am iubit-o. Mă doare mai mult mintea decât sufletul. Nu mă gândesc la ea, ci doar la minciunile ei. Mai mult decât pierderea ei mă doare că mi-am pierdut încrederea în mine și în capacitatea de a discerne caracterul unui om.

— Nicio femeie nu te poate minți așa cum se minte pe ea însăși, Sașa.

   Mătușa Tudosia se oprește o clipă, dar se reapucă mai înverșunată de șters un capac de cratiță.

— Mi-a trimis acum câteva zile un mesaj furios. Tot ea este furioasă, spune el și surâde amar.

— Înseamnă că totuși ea te iubește, în felul ei. Ura este iubire neîmpărtășită. N-a reușit să ajungă la tine așa cum ar fi vrut. Și nici la ea. De aceea ți-a scris așa. Inima ei se zbate ca un pește pe uscat.

— Nu aveam de ce să n-o iubesc. Camelia e frumoasă, deșteaptă, educată. Vorbește patru limbi străine. Poți merge oriunde cu ea, lasă în urmă, ca un iz de parfum, o impresie fermecătoare. Mereu m-am întrebat de ce are același zâmbet pentru toată lumea. Nu mi-a plăcut să-i împart zâmbetul cu tot restul lumii. Nu ar trebui să zâmbești la fel iubitului tău așa cum îi zâmbești șefului sau vânzătorului de ziare.

— Zici că vorbești de gestiunea unui magazin atunci când vorbești de calitățile ei, Sașa. Când iubești, iubești. De cele mai multe ori, fără absolut niciun motiv. Și ce contează calitățile unei persoane în afara relației? Dacă n-au nicio legătură cu voi, dacă nu ajută relația de vreun fel, de ce ți-ar păsa ție de ele?

— Tanti, vrei să te ajut cu ceva? o întreabă el. Vrei să spăl eu vasele?

— Nu schimba acum subiectul. Mai spune-mi de ea…

— Ce să îți spun? Cred că îi era și ei greu să mai păstreze aparențele unei relații. Uneori nu voia să vin să o iau de la serviciu. Nu cred că voia să fie văzută cu mine sau cel cu care se întâlnea era chiar de la serviciul ei.

— Când ești cu cineva care se ascunde să fie văzut cu tine, ești mai rău decât dacă ai fi singur. Nu ești nici măcar tu cu tine. Lasă, Sașa, bine că s-a dus. Sau te pomenești că vrei să te împaci cu ea?

— Nu știu dacă vreau să ne mai dau o șansă. Mă sperie doar gândul. Volatilitatea femeilor mă sperie.

— Ei lasă, că nu toate femeile sunt ca ea. Unele sunt chiar și mai rele, zâmbește bătrâna.

— Poate Camelia o să se schimbe…

— Poate se schimbă, nu zic nu, dar să nu contezi pe schimbarea asta. Sașa, dacă tot vrei să faci greșeli, să faci unele noi, că ai tot timpul, ești tânăr.

— Poate că nu i-am dat suficient spațiu. Poate că nu putea să primească ceea ce aveam eu să-i ofer.

— La porțile închise nu se bate mai tare, nepoate. Dacă îi dădeai spațiu, ar fi spus că i-ai dat prea mult spațiu și că ești prea indiferent. Am tot văzut la televizor, la invitații din emisiuni: spațiu, spațiu și iar spațiu și independență. Ascultă la mine, că sunt bătrână şi-am trăit mult pe lume, iubirea nu este spațiu, este posesiune. Înseamnă să vezi pe cineva ca făcând parte din tine. Când cineva nu vrea să fie cu tine și spațiul, dar și lipsa lui o vor deranja. Cred că a sosit timpul să afli ce-i demnitea. Sigur așa te-ar fi sfătuit și biata maică-ta, dacă mai trăia.

— Ce este demnitatea, tanti? La ce îți folosește?

— Nu mă lua peste picior, băiete. Dar ca să-ți răspund, demnitatea unei persoane arată unde trage linie și pune punct. Lasă, că nu e greu să găsești femei care să te înșele, doar bagă de seamă, ca din prea multă precauție, apoi să nu le ratezi pe cele care știu să iubească. Știu că este greu să dai drumul celor care te fac nefericit. Este chiar mai greu decât să dai drumul celor care te fac fericit. Ți-a promis cineva că-ți va fi ușor prin viață?

________________________________________

Fragment din romanul RUSALKA, de Natașa Alina Culea

Cărți scrise

Conversatie cu Darie Ducan

Să îi cunoaștem pe cei care scriu, pe cei care mâine, peste un an sau trei, vor fi reprezentanții literaturii românești, o literatură în continuă transformare (în ciuda eforturilor unora de a rămâne ermetică). Să îl cunoaștem pe Darie.

foto Darie Ducan

Cine ești?

Darie Ducan, în etate de 27 de ani, autor de cărți și de umbră. Cred că sunt în primul rând un om care observă. M-aș defini prin asta.

De ce scrii? Pentru cine scrii?

Scriu pentru că am ceva de spus și cred foarte tare în vocația mea. Pentru cine scriu ? E o problemă complicată. În niciun caz pentru succes, ba chiar aș spune că am luat-o pe un drum invers, nerespectând rețeta succesului, previzibilă și banală, neexcitantă. Scriu pentru mine dar mai ales pentru un adevăr care e dincolo de mine. Nu vreau să folosesc vorbe mari, dar nici să le ocolesc din academism. Scriu pentru un adevăr care e al meu și pe care îl sabotez eu însumi, prin concepția mea critică, pentru a-l face valid.

Câte cărți ai publicat? Ai publicat și în franceză?

Nu mai știu exact, vreo 20. În franceză va apărea nu peste foarte mult timp o carte de poezii.

De ce Parisul?

Pentru că nicăieri nu te poți rata mai frumos decât aici, spre deosebire de succesul enorm și bombastic pe care îl poți avea în țară.

Diferențe de mentalitate între români și francezi?

Românii și francezii sunt la fel. Ce îi deosebește e aderența la mască. Fiecare are alt mod de a-și instrumentaliza raporturile cu ceilalți. Dar aceasta e o chestiune de câtime, de umoare, de gestică a amănuntului. Totuși, pe mine sutimile astea mă impresionează. Dacă mâine mi-ar da cineva un milion de euro m-aș bucura, dar asta nu mi-ar modifica viața prea tare. În schimb, dacă mi-ar da un milion de euro fără un cent, mi-ar crea o problemă. Nu aș dormi nopțile întrebându-mă de ce fără un cent. Foarte românesc acest cartezianism, asta ca să nu ocolesc prea mult întrebarea ta. Cu toate că mi-aș dori bucuria mai mult decât problematica.

Conexiunea francezilor cu literatura?

Ca peste tot, globalizare, junk food tipărit și rar oameni care să citească literatură valoroasă. Oricum, există o politică literară extraordinară în Franța. Noi, din păcate, nu am știut să conservăm distribuția de carte care a existat pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, și care a fost extraordinară, prin lanțuri de librării cartea ajungea până și în orașele cele mai mici. Acum sunt orașe de 30 de mii de locuitori (Târnăveni, orașul unde m-am născut, de exemplu) care nu au nici măcar o librărie. Și niciun intelectual nu protestează în fața acestui fapt. Una e că se tipărea cenzurat și alta e distribuția. Distribuția a fost extraordinară. Pe de o parte, nu am știut să conservăm asta,  iar pe de altă parte s-a distrus deliberat pentru monopolul câtorva umaniști remarcabili. Conservarea literaturii e, în Franța, un fapt de tradiție neabandonat de la Voltaire încoace, și trecând prin Hugo, mă refer la acțiunile lor publice, de această dată. Literatura contemporană există și în ce pare clasicizat de multe ori. Pentru că mereu sunt stimulate relecturi, discuții, mereu apar cărți și studii critice care pun în circulație și într-o nouă viziune autori vechi. Prăpastia nu e așa mare ca la noi între mort și viu. E o concepție imbecilă despre literatură a o împărți în vie și moartă. Vine dinspre generaționismul stupid, imatur. Tot ce s-a scris e viu, nu neapărat valoros, dar viu este. Iar Franța e principala dovadă. Latențele, uitările temporare sunt absolut necesare. Ele revalorizează, ele imunizează ca nimic altceva.  La vreo 15 de ani după ce a murit, Goethe părea un autor uitat. Literatura contemporană are un segment al ei destul de bine definit și previzibil. Patrick Modiano, prozatorul recompensat cu Nobel pentru literatură, e un autor  foarte bun și onest, dar nu e un prozator nici măcar cât media pe care o avea literatura Franței acum 50 de ani. E însă citit și întreține un fel de mediu. Cred că prin raportarea la el s-ar sintetiza cel mai bine conexiunea francezilor la literatură. Deși premiul Nobel e politică și e acordat de un juriu extern, de data aceasta a găsit o reprezentare plauzibilă a geografiei personale, să zicem.

Ce citești? De ce citești?

Istorie, critică, politică, lingvistică, eseu, teatru, poezie. Citesc ca să îmi hrănesc realismul și să nu cad pradă iluziilor, înregimentărilor.

Spune-mi câteva cuvinte despre cărțile următoare: Adulter, Moromeții, Roșu și negru, Frații Karamazov, De ce iubim femeile, Micul prinț…

Prefer Roșu și negru. E un roman fundamental. Restul sunt cărți bune, chiar capodopere unele. Dar  Roșu și negru e pur și simplu o minunăție. Un roman fără egal.

Cum ai descrie poezia? Dar poezia scrisă de tine?

Nu am cum să descriu poezia. Nu risc chestiuni atât de intime nici măcar cu mine însumi, darămite într-un interviu. E genul de imponderabilă despre care, dacă o practici, preferi să nu vorbești. Poezia mea ?  Vedeșicredele, Poezii.Vectori, volumul I, publicat. Volumele II –III, în lucru. Atât.

Ce crezi despre viitorul poeziei?

Nu pot fi decât optimist. Poezia e generată de o resursă care se reformează și reformulează fără oprire. Aș dori să îi moară calofilia exagerată, falșii apostoli, rândunelele de facebook ale contrafacerii ei. Poezia, însă, e o constantă. Nu a lipsit nicicând. A fost mereu un catalizator eficace al omului. Chiar și atunci când nu s-a știut. Și omul și-a părut rezistent prin minune.

Ce alte genuri literare ai abordat în scrierile tale?

Teatru, critică literară, eseu, traduceri.

Ce planuri de viitor ai? Profesional, personal…

Nu am niciun plan decât acela de a-mi scrie cărțile. În rest, sunt deschis ca un aeroport : primesc de la viață și încerc să îi ofer.

Ce crezi despre literatura contemporană din Romania? Dar despre editurile românești?

Cred că în România avem o literatură destul de bună față de media altor țări. Dacă nu ne-am mânca între noi și nu am cădea pradă falselor iluzii și ideologizărilor, adică dacă ne-am vedea pur și simplu de scris fiecare, am fi cu adevărat extraordinari. Deși cărți mari apar extrem de rar, media e a cărților totuși bune. Despre edituri nu cred nimic.

Fă-mi o mărturisire, una pentru care cineva ți-ar da unfriend pe Facebook, sau chiar block.

Toți facem astfel de lucruri, uneori le regretăm. Gândim cu voce tare, altfel spus. Facebook e parte din teatralitatea timpului nostru. Nouă ne pare că e despre libertate, dar de fapt e despre Brecht, adică despre simularea ei, păcălindu-te cu o anumită candoare. Ca în Micul Prinț, că tot te-ai referit la el…o mărturisire : butonul unfollow e o minune, e o mare invenție pentru a nu ne da în cap unii altora, ar trebui pus pe steag la cum arată lumea literară acum. E și o ipocrizie acolo dar în spatele ei e ideologia care lucrează. Unfollow e o invenție socială integratoare, paradoxal, precum jobenul purtat pe caniculă.

Îți lipsește România? Ce nu îți lipseste referitor la Romania?

Îmi lipsește. Dar, în egală măsură, o și am cu mine. O am în minte cu mine mereu. Și în suflet. Uneori îl citesc pe Cantemir pe malul Senei și râd. E mare nevoie să recitim tot și cu forțe proaspete. Fără preconcepții, cu o judecată dreaptă. Asta înseamnă generație. Nu liste și alte prostii. Visez Bucureștiul, îmi e dor de el, îl divinizez. E un oraș formidabil. Parisul e minunat, dar e perfect. Bucureștiul are geniul imperfecțiunii, care îl și salvează.

Ce-ai face astăzi dacă nu ți-ar fi teamă de nimic? Dar mâine?

Nu mi-e teamă de nimic, decât de Dumnezeu. Și el e departe de casă.

Mult success! (inutilă urarea, oricum vei avea)

Succesul e relativ. Viață să fie și minte întreagă.

Blogul lui Darie 

ducandarie@yahoo.fr