Cărți scrise, Rusalka

Fragment din romanul RUSALKA – conversație între Sașa și mătușa Tudosia

Fragment din romanul în lucru, RUSALKA, de Nataşa Alina Culea

— Scrii, Sașa? Despre ce scrii tu? Despre oameni sau despre poveștile pe care ei le spun? îl întreabă Tudosia, apărută de niciunde, cu crenguțe de salcie și bulgări de tămâie în mâini.

— Nu pot să scriu despre ceilalți oameni. Eu scriu doar despre mine, este singurul subiect pe care-l cunosc cu adevărat.

— Zi-mi tu, Sașa, ce ești? Ziarist sau scriitor?

— Nici eu nu știu încă.

— Dacă nu știi, înseamnă că ești ziarist. Dar, ia, spune-mi, cum de ai venit tu la mine, după atâția amar de ani? Ce cauți tu să-ți dea Delta, și nu găsești în altă parte?

— Chiar vrei să știi, tanti?

— Dacă nu voiam să aflu, nu te întrebam. Tu crezi că eu n-am treabă? Poate-ți pare ție că aici nu se petrece nimic, dar noi cu nimicul ăsta suntem ocupați până peste cap.

   Sașa zâmbește. Ochii îi lucesc de alcool, dansând între pleoape.

— M-am despărțit de logodnica mea acum câteva luni, chiar înainte de nuntă.

— Deci te-ai refugiat aici pentru că ideea ta de iubire nu s-a potrivit cu ceea ce ai primit de la ea. De ce v-ați despărțit? întreabă ea, uscând cu cârpa un pahar ud, agitându-se când lângă masă, când lângă dulap, ștergând rând pe rând vasele ude.

— Parcă s-a întâmplat altuia, nu mie. Ea se mai întâlnea cu cineva. Știu cum ar fi trebuit să mă simt după ce am aflat, dar adevărul este că mă simțeam așa de dinainte să aflu că mă înșală. Nu este ciudat? Bănuiesc că aș putea să o iert pe Camelia, dar nu știu ce să-i iert. Cum se iartă un om?

— Orice rugăciune adevărată începe cu o iertare, Sașa. Dar iertarea asta nu trebuie forțată. Iartă tu atunci când poți și iartă din tot sufletul, așa cum și tu ți-ai dori să fii iertat.

— Nici măcar nu știu dacă am iubit-o.

— Iubești prima persoană căreia vrei să-i împărtășești gândurile tale, un cântec, o poezie, un tablou…

— Înseamnă că n-am iubit-o. Mă doare mai mult mintea decât sufletul. Nu mă gândesc la ea, ci doar la minciunile ei. Mai mult decât pierderea ei mă doare că mi-am pierdut încrederea în mine și în capacitatea de a discerne caracterul unui om.

— Nicio femeie nu te poate minți așa cum se minte pe ea însăși, Sașa.

   Mătușa Tudosia se oprește o clipă, dar se reapucă mai înverșunată de șters un capac de cratiță.

— Mi-a trimis acum câteva zile un mesaj furios. Tot ea este furioasă, spune el și surâde amar.

— Înseamnă că totuși ea te iubește, în felul ei. Ura este iubire neîmpărtășită. N-a reușit să ajungă la tine așa cum ar fi vrut. Și nici la ea. De aceea ți-a scris așa. Inima ei se zbate ca un pește pe uscat.

— Nu aveam de ce să n-o iubesc. Camelia e frumoasă, deșteaptă, educată. Vorbește patru limbi străine. Poți merge oriunde cu ea, lasă în urmă, ca un iz de parfum, o impresie fermecătoare. Mereu m-am întrebat de ce are același zâmbet pentru toată lumea. Nu mi-a plăcut să-i împart zâmbetul cu tot restul lumii. Nu ar trebui să zâmbești la fel iubitului tău așa cum îi zâmbești șefului sau vânzătorului de ziare.

— Zici că vorbești de gestiunea unui magazin atunci când vorbești de calitățile ei, Sașa. Când iubești, iubești. De cele mai multe ori, fără absolut niciun motiv. Și ce contează calitățile unei persoane în afara relației? Dacă n-au nicio legătură cu voi, dacă nu ajută relația de vreun fel, de ce ți-ar păsa ție de ele?

— Tanti, vrei să te ajut cu ceva? o întreabă el. Vrei să spăl eu vasele?

— Nu schimba acum subiectul. Mai spune-mi de ea…

— Ce să îți spun? Cred că îi era și ei greu să mai păstreze aparențele unei relații. Uneori nu voia să vin să o iau de la serviciu. Nu cred că voia să fie văzută cu mine sau cel cu care se întâlnea era chiar de la serviciul ei.

— Când ești cu cineva care se ascunde să fie văzut cu tine, ești mai rău decât dacă ai fi singur. Nu ești nici măcar tu cu tine. Lasă, Sașa, bine că s-a dus. Sau te pomenești că vrei să te împaci cu ea?

— Nu știu dacă vreau să ne mai dau o șansă. Mă sperie doar gândul. Volatilitatea femeilor mă sperie.

— Ei lasă, că nu toate femeile sunt ca ea. Unele sunt chiar și mai rele, zâmbește bătrâna.

— Poate Camelia o să se schimbe…

— Poate se schimbă, nu zic nu, dar să nu contezi pe schimbarea asta. Sașa, dacă tot vrei să faci greșeli, să faci unele noi, că ai tot timpul, ești tânăr.

— Poate că nu i-am dat suficient spațiu. Poate că nu putea să primească ceea ce aveam eu să-i ofer.

— La porțile închise nu se bate mai tare, nepoate. Dacă îi dădeai spațiu, ar fi spus că i-ai dat prea mult spațiu și că ești prea indiferent. Am tot văzut la televizor, la invitații din emisiuni: spațiu, spațiu și iar spațiu și independență. Ascultă la mine, că sunt bătrână şi-am trăit mult pe lume, iubirea nu este spațiu, este posesiune. Înseamnă să vezi pe cineva ca făcând parte din tine. Când cineva nu vrea să fie cu tine și spațiul, dar și lipsa lui o vor deranja. Cred că a sosit timpul să afli ce-i demnitea. Sigur așa te-ar fi sfătuit și biata maică-ta, dacă mai trăia.

— Ce este demnitatea, tanti? La ce îți folosește?

— Nu mă lua peste picior, băiete. Dar ca să-ți răspund, demnitatea unei persoane arată unde trage linie și pune punct. Lasă, că nu e greu să găsești femei care să te înșele, doar bagă de seamă, ca din prea multă precauție, apoi să nu le ratezi pe cele care știu să iubească. Știu că este greu să dai drumul celor care te fac nefericit. Este chiar mai greu decât să dai drumul celor care te fac fericit. Ți-a promis cineva că-ți va fi ușor prin viață?

________________________________________

Fragment din romanul RUSALKA, de Natașa Alina Culea

Recenziile cartilor mele

Recenzie Marat. (Bookcaffe)

O recenzie superba a cartii “MARAT” scrisa de Laura Elena Apetroaie, pe site-ul bookcaffe. Laura a dat noi sensuri cuvintelor, patrunzand in esenta romanului meu dragoste. ❤

-despre iubire, cu Laura Elena Apetroaie

Multumiri, draga Laura!

Bookcaffe

Marat.-Iubirea-are-spini-cu-dantela-2-ver-788x1024Tot stau și aștept cuvintele să se scrie și în online, dar ele, cuvintele, stau bine-mersi în suflet și se simt bine, fără vreo grabă. Și nici nu au nici un interes vizibil să iasă de acolo.

Trecând peste introducere – cea care îmi dă mereu bătăi de cap, vă fac cunoștință cu a doua cea mai bună carte citită în 2015. Ea, cartea, se numește Marat. Iubirea are spini, scrisă de Natașa Alina Culea.

Dacă prima carte a Alinei, mi-a plăcut foarte mult, despre aceasta, despre Marat aș putea să spun că mi-a plăcut enorm, dar parcă e prea puțin, parcă nu acesta ar fi cuvântul potrivit, dar știu prea bine faptul că ai înțeles deja ideea.

De ce mi-a plăcut?

Mi-a plăcut pentru că este foarte bine scrisă. Personajele, atitudinea, stările, emoțiile, sunt foarte bine conturate și evidențiate, autoarea reușind mai mult decât ți-a propus, cel puțin…

View original post 805 more words

Marat

Fragment din romanul “Marat” (the beginning). Despre iubire

Închideţi ochii şi imaginaţi‑vă pentru o clipă un univers copleşitor pentru el însuşi, care a zămislit o intenţie numită iubire. Intenţia a devenit potenţial şi a luat forma unei sfere, plutind lin în spaţiu, înaintea timpului. Iubirea nu avea nevoie de nimic, nici de confirmare, nici de recunoaştere, existenţa ei desăvârşită îi era de ajuns. Şi apoi a fost timpul, şi a existat clipa, iar iubirea a zărit cu ochii inimii o planetă, în care intenţiile se materializau, trăind experienţa a ceea ce erau. Şi pentru că exista timpul, iubirea a pândit clipa în care ar putea pătrunde în planeta albastră, pentru a-și trăi experiența, la rândul ei. Dar cum poți trăi ceea ce ești? Ei bine, în lipsa a ceea ce ești. Cum poți ști ce este lumina? Doar cunoscând absența ei, întunericul.

   Fiinţele care populau Pământul aveau suflete neliniştite, iar vieţile lor erau precum vieţile licuricilor, care credeau că dacă ei luminează, sunt lumină, de aceea aveau vieţi scurte.

   Toate poveştile încep cu un cuvânt, dar ce cuvânt poate reda înfiriparea unei poveşti de dragoste imposibil de uitat? Cuvintele pălesc de ruşine uneori, nereușind să redea tainele iubirii. Doar în tăcere deplină se rostesc necuvinte printre rânduri, care duc în spate povara dulce a iubirii primordiale.

   Abandonaţi‑vă acestei poveşti, pentru a‑i gusta nectarul, lăsaţi‑vă călăuziţi de iubire precum magii sub vraja divină.

 

 Povestea începe…

— Nu este incredibil ca prima călătorie în afara ţării să fie în China? Acel ţinut îndepărtat, cu dragoni înaripaţi, orezării întinse şi clopoţei de vânt, acel ţinut la care am visat adesea, copilă fiind, cu imaginaţie născând dorinţe nomade. În mintea mea, China miroase a ceai de iasomie servit în ceşti de porţelan delicat, are culoarea drumului roşu al mătăsii; este o ţară a contrastelor, unde civilizaţia se împleteşte cu tradiţia într‑o melodie prea subtilă pentru a fi auzită de urechile europenilor; progresul ei incredibil pare alchimie pură; repeziciunea cu care China se adaptează timpurilor ne buimăceşte, şi, cu toate acestea, este aceeaşi ţară în care ricşa este trasă de un om care îl cară pe altul, aceeaşi ţară în care familia e sub numărul lui trei, unicul copil, aşa cum spune legea, cel care nu cunoaşte noţiunea de frate, nici de soră, fiind ori un copil solitar, ori având drept familie lumea toată – nu mă pot decide…

Văd China îmbătată de prezent, dar hrănindu‑se dintr‑un trecut ce nu trece.

Acestea sunt gândurile mele în acea seară a zilei de cinci decembrie a anului 2 000, având biletul certitudinii în mână, un bilet albastru, înaripat cu sigla Tarom. Sunt exaltată gândindu‑mă că mâine îmi voi sorbi cafeaua în China; animată de entuziasmul firesc al celor douăzeci şi doi de ani abia împliniţi, reflectez lângă bagajele închise. Cred că am tot ceea ce mi‑aş putea dori, îmi spun şi recapitulez: o relaţie de aproximativ doi ani cu un tânăr chipeş care mă iubeşte – Denis Dumitru pe numele lui complet –, o viaţă confortabilă şi relaxantă, sunt tânără şi plec în China! Mai am o colecţie cu CD‑uri din anii `60‑`70, un dressing, care geme de haine şi pantofi, un căţel, care, teoretic, este mai mult al lui Denis, un glob de cristal, în care ninge dacă îl scuturi puţin, o bibliotecă cu cărţi vechi, achiziţionate din târguri, la care ţin ca la ochii din cap și… o lingură de lemn, pictată cu căpşuni, pe care mi‑a dăruit‑o bunica mea, înainte să plece fără să se mai întoarcă.

Dar sunt eu ceea ce am? Sunt fericită sau doar cred că sunt? Nicio umbră nu‑şi făcuse loc pe cerul meu, netulburat de frământările lumii; nu lipsește nimic din peisajul fericirii tihnite în care trăiesc. Ce altceva mai este de aflat în lumea asta, pe care o ţin în palme?

Destul despre mine, să vorbim acum despre Denis, iubitul meu, un tânăr practic şi organizat, dedicat lucrurilor concrete, un tip care nu se lasă târât în efuziuni sentimentale, acestea fiind apanajul meu exclusiv. Denis are un înnăscut simț al măsurii, dublat de bun-simț, dobândite odată cu educaţia severă dată de părinţii lui. Denis ştie mereu ce vrea, și, acum doi ani, mi‑a spus că mă vrea pe mine, iar eu am fost fericită, pentru că nu mi‑aş fi imaginat vreodată un partener mai potrivit. Acum Denis are douăzeci şi şase de ani, cu patru ani mai mult decât mine, deşi seriozitatea lui îl face să pară mai matur decât este. Denis poate părea uneori cam exigent în aşteptările sale, în general, dar faţă de mine manifestă o largă îngăduinţă. De‑a lungul timpului, îi încercasem răbdarea uneori, ca atunci când luam bani de acasă şi plecam să cumpăr câte ceva pentru cină, întorcându‑mă cu o carte cu poezii sau cu un tablou ce mă inspirase pe moment.

— Hrană pentru suflet, Denis! îi strigam şi îi săream în braţe, evitând astfel să fiu certată pentru nesăbuinţă.

Denis se ocupă cu diverse afaceri moştenite de la părinţi, printre care şi un lanţ de magazine de confecţii, iar el, pentru prima dată, mă trimite în China în locul lui, să aprovizionez magazinele cu marfă nouă, cu atât mai mult cu cât luna decembrie este foarte productivă, iar ceea ce cumpărase el era pe sfârşite. Oricine lucrează în domeniul comerţului ştie că acum este perioada cea mai prosperă din an. Sigur, nu este ceva foarte creativ, deoarece am traseul gata făcut de către Denis. Am notat după dictare locurile în care trebuie să ajung, oamenii pe care trebuie să îi contactez, numerele de telefon de care voi avea nevoie și alte asemenea detalii. În concluzie, am totul programat serios de dinainte. Drumul cu avionul va fi fără escală până în Beijing, o cursă directă ce va dura în jur de nouă ore şi jumătate. Ajunsă acolo, mă voi caza la hotelul Jing Lun, unde am rezervare, şi voi lua legătura cu domnul Li Hua Chen, spus Max de către români, pentru a fi mai pe înţelesul tuturor. Ca atunci când eşti artist şi îţi iei un nume de scenă, deşi domnul Li nu este un artist, cel puţin asta reiese din informaţiile mele. Îmi verific agenda iar, căci mi‑am luat foarte în serios responsabilitatea mea de emisar blond Bucureşti‑Beijing şi Beijing-București.

— Ai reţinut tot ce ţi‑am spus? mă întreabă Denis.  Pare puțin îngrijorat. În fine, pentru orice nelămurire, sună‑mă de pe telefonul Luanei, deoarece încă nu am reuşit să înţeleg ce se întâmplă cu serviciul de Roaming.

Îl îmbrăţişez pe Denis, în loc de încuviinţare, ţinând încă în mână agenda cu coperţi negre.