Blog

Cronică de teatru: Vizitatorul, de Eric-Emmanuel Schmitt (Nottara)

Uneori e bine să-ți urmezi întâi nebunia, apoi rațiunea.

Teatrul Nottara, București

Vizitatorul
de Eric-Emmanuel Schmitt

Regia: Claudiu Goga

Sigmund Freud – Alexandru Repan

Necunoscutul – Marius Stănescu 

Anna Freud – Crenguţa Hariton

Nazistul – Cristian Nicolaie

Scriitorul franco-belgian Eric-Emmanuel Schmitt nu cred că mai are nevoie de vreo prezentare. Cine nu a citit „Cea mai frumoasă carte din lume”, „Femeia în fața oglinzii”, „Milarepa” sau „Oscar și Tanti Roz”, să o facă repejor. Eu știu sigur că voi citi tot ce a scris și tot ce va mai scrie acest autor contemporan prolific. Revenind la piesa noastră de teatru, Schmitt este cunoscut și ca dramaturg, dar și ca regizor. Tot la teatrul Nottara am văzut și Variațiuni Enigmatice, scrisă tot de el, în care joacă tot marele actor Alexandru Repan, cel care în seara asta a fost imaginea vie a genialului doctor Sigmund Freud.

Viena anului 1938 este surprinsă în plină ascensiune nazistă. Apar primele zvonuri despre lagărele de concentrare și despre ororile ce se întâmplă în ele – redate în conversațiile dintre Freud și fiica lui, Anna:

Am auzit că îi bagă pe evrei în niște camere false de duș și de acolo nimeni nu mai știe de ei. Vor face din ei și săpun. Să te speli la cur cu cei pe care-i urăști, original, nu?

Anna Freud este arestată de Gestapo, iar Sigmund Freud, bătrân, bolnav și învins are parte de o vizită neașteptată. A unui nebun? A unui impostor? A lui Dumnezeu? Și nu poate fi Dumnezeu tot ceea ce își dorește să fie?

Ateu convins, Freud împărtășește neașteptatului vizitator din gândurile lui referitoare la credință, Dumnezeu, rațiune, îndoială. Furia lui seamănă cu confesiunea unui pacient care și-a reprimat timp îndelungat suferința:

Iau destule medicamente și droguri! Nu mai am nevoie și de drogul credinței!

Ateul nu mai are iluzii, le-a transformat pe toate în curaj.

Dacă Dumnezeu ar exista, l-aș acuza de promisiune mincinoasă!

Doar imbecilii văd miracole peste tot.

Și tot el exclamă:

Vreau o minune!

Schmitt a ales eternul subiect al îndoielii în această piesă. Nu întâmplător personajul central este Freud, întruchiparea rațiunii și cel care a sondat ca nimeni altul sufletul omului, întemeietorul psihanalizei. Dar, așa cum spune chiar Freud:

Credeți că dacă mă ocup cu alinarea suferinței altora, mă pot scuti de propria mea suferință?

Și, nu. Nimeni nu se poate scuti de propria suferință. Dintre toate nucleele cunoașterii, în filosofie și în psihanaliză se reliefează cel mai bine oscilarea omului între credință și rațiune neangajată teist.

Vizitatorul, poate, Dumnezeu, nu se apără, doar răspunde în fața acuzațiilor lui Freud:

L-am făcut pe om liber. Și ca să facă bine, și ca să facă rău, altfel, ce rost ar mai fi avut libertatea?

Se plânge Dumnezeu de singurătate?

Oriunde m-aș duce dau tot de mine!

Magistral surprinsă în piesa de teatru „Vizitatorul” segregarea omului, plânsul lui neputincios în fața tăcerii lui Dumnezeu.

V-o recomand cu multă căldură!

____________________

Natașa Alina Culea, autoare

Blog

Cu fiecare zi ce trece învățăm că…

Cu fiecare zi ce trece învățăm că

Oamenii nu vor să audă adevărul, ci ceea ce îi face să se simtă bine.

Oamenii se pricep să-și atingă scopurile, dar nu și să fie fericiți, pentru că fericirea este autocunoaștere, și prea puțini oameni se cunosc.

În perioadele grele ale vieții se cern oamenii care sunt alături de tine și lucrurile importante. Ca în sita căutătorilor de aur, să nu te miri că rămâi doar cu câteva pepite.

Mulți oameni te vor întreba ce faci, dar puțini vor fi interesați de răspuns.

Vor fi oameni care te văd ca pe un prieten azi și ca pe un dușman mâine.

Oamenii trec prin viață ca războinicii, și după atâtea lupte pierdute, zâmbesc din ce în ce mai puțin.

Dacă trăim în siguranță, murim în siguranță.

Teama de a vorbi în public arată cât de frică ne este de părerea altora.

Viața îngenunchează și călăi, și regi, și arlechini.

Oamenii sunt obișnuiți să-și respecte morții, dar nu și pe cei vii.

Unii oameni trăiesc doar pentru că le este teamă să se sinucidă.

Pe lumea asta copiii se nasc plângând, iar bătrânii mor cu zâmbetul pe buze.

Nu este o opțiune să-ți respecți părinții, cum nici pentru părinți nu este o opțiune să fie gata să-și dea viața pentru tine.

La porțile închise nu trebuie să bați mai tare.

Omul era mai fericit înainte să se inventeze numerele, căci nu avea cum să-și măsoare timpul rămas pe Pământ.

Daca am fi mereu fericiți, n-ar exista Dumnezeu, căci noi ne rugăm doar în suferință.

Poeziile sunt cuvintele nespuse dintre oameni.

Dacă am scrie un roman al vieții noastre, se prea poate să fie o dramă, căci nu va fi suficient de interesant nici pentru noi să-l citim.

Într-o zi, pământul ăsta va rămâne fără loc de morminte, iar noi vom călca doar pe schelete și amintiri.

Unele cupluri arată ca un război în care au pierdut ambele părți.

Nu toate amintirile se estompează; unele taie-n carne vie, ca și cum s-ar petrece acum. Și acum. Și acum.

Omul este Raiul și Iadul pentru el însuși.

NATAȘA ALINA CULEA

(autoare)
Blog

Nemulțumirea de la începutul începutului

Să scrii o carte este un act blasfemic și nu aș justifica un astfel de gând, căci pentru gânduri nu trebuie să ceri iertare nimănui, doar pentru ceea ce transpui în realitate ca urmare a incitării lor.

Scriitorul Alberto Bevilacqua se simțea ca o insulă, iar de restul lumii îl despărțea un ocean de nevâslit. Vezi tu, lumea nu-l mulțumea. Lumea nu i se potrivea, croiala ei îi stingherea mișcările, ca o cămașă de forță. Scriitorul este un om, căci măcar această matriță trupească îi e aidoma cu a altora, dar e un om nemulțumit, cusurgiu și taciturn. Creează o lume a lui, doar a lui, una care să-l reflecte întru totul. Și se leapădă de lumea asta ca șarpele de piele. Între coperți se joacă de-a Dumnezeu și modelează oameni de hârtie. Și-i pedepsește, și le dă avânt, așa cum crede el de cuviință. Pe unii îi omoară cu mâna lui, nu că au fost răi, ci că au făcut fapte rele, iar pe alții îi lasă în plata Domnului, căci muri-vor ei singuri mai devreme sau mai târziu. Și-atunci își dă seama că răzbunarea nu există și că moartea nu-i o pedeapsă, iar dacă ar fi, ar fi aceeași pentru toată lumea.

Oare Dumnezeu așa s-a simțit la începutul începutului? Oare creația, lumea, apa, muza, insula, zorii zilei, pietrele au izvorât dintr-o nemulțumire? Dintr-o insuportabilă singurătate?

Dumnezeu a creat omul și calul. Și ambii erau liberi. Omul a creat biciul și a furat libertatea calului. Pentru că se simțea insuportabil de singur. Dar și-a spus că-i pentru trebuința lui.

__________________________

natașa alina culea