Nopti la monaco

Fragment din „Nopți la Monaco” – păduchi și prima iubire

„Viața Nicoletei s-a schimbat crucial în momentul în care a fost trimisă în vacanță la mătușa Catia, sora lui Grigore. Era mare lucru să fii chemat la casa ei; locuia singură cuc, fiind fată mare, virgină ca prima zăpadă proaspăt căzută în decembrie. Să tot fi avut vreo jumătate secol și puțin pe deasupra, dar nu i-ai fi dat. Nu avea chef de nepoți așa cum nu avea chef dracul de tămâie, dar îi mai cântau greierii în călcâie de singurătate, așa că a chemat-o pe Nicoleta la ea, gândindu-se că măcar o va ajuta cineva la spălatul vaselor și dereticatul covoarelor din apartamentul ei, din Ploiești, aflat în zona industrială. Catia era bibliotecară, pleca acasă de la opt dimineața și revenea pe la ora patru după-masă. Program de ministru.

   Așa a ajuns Nicoleta expediată, ca un pachet, la tușa Catia, dar nu prin poștă, ci cu trenul accelerat. Mătușa a așteptat-o la gară și a studiat-o pe toate muchiile. Rezultatul: nesatisfăcător.

— Dar tu nu-ți cureți unghiile, fată? Nici tenișii? Dumnezeule!

   Acestea au fost primele cuvinte cu care a fost întâmpinată fata. Pentru că nu știa ce ar trebui să spună, a tăcut, uitându-se tâmp la unghiile ei care mai păstrau urme de cerneală. Primul trimestru abia se încheiase. De ce ar fi curățat tenișii? Nu se murdăreau iar, oricum?

   Ce mi-o fi trebuit să ajung la zgripțuroaica asta? se gândi fata, uitându-se la femeia cu păr alb buclat și ochelari mari, puși pe ochi mici, deasupra nasul gogoneț. E drept, aș fi putut să-mi tai unghiile sau măcar să le pilesc de marginea ceramicii de la școală, așa cum fac fetele de-a opta înainte de ora de dirigenție, dar nu mi-a trecut prin cap. Își strânse-n pumn degetele murdare, dar n-avea cum să strângă-n pumni și tenișii, așa că a pornit timid, la pas, lângă mătușă, renunțând la a mai încerca să-și corecteze ținuta dezastruoasă. Catia ar fi fost îngrozită de-a dreptul dacă Nicoleta i-ar fi povestit cum vomitase ea în tren napolitanele ieftine cu lămâie, pe care i le dăduse maică-sa, stropind și câțiva călători aflați nefericit în același compartiment cu ea. Ce era să facă fata dacă nu avea stomacul obișnuit cu călătoriile?

   Nicoletei îi era sete, dar n-a îndrăznit să-i spună mătușii să-i cumpere o sticlă cu apă din gară. Aceasta a omenit-o, în schimb, cu o gogoașă cu brânză, care doar i-a mărit considerabil setea ce-i ardea gâtlejul. Maică-sa, în grabă, uitase acest amănunt, o trimisese ca pe o cămilă în arșița de august, cu trenul, de la Ana la Caiafa, fără a-i da ceva de băut la ea. Îi fusese sete tot drumul și privise cu jind la o familie cu copii de vârsta ei, care beau dintr-o sticlă cu suc de un verde nefiresc, cu aromă de kiwi. Nicoleta a prins momentul când era singură în compartiment și a băut și ea din sticla lor, puțin de tot, cât să nu se vadă isprava, dar suficient cât să-și domolească pârjolul din vintrele ei și să-și umezească gâtul uscat.

   Catia s-a înduplecat de fata pribeagă ca un câine aruncat în zăpadă, a luat-o de mâna pătată cu cerneală și au plecat cu autobuzul până aproape de micul ei apartament. Și-n autobuz s-a simțit rău Nicoleta, dar n-a îndrăznit să mai verse în prezența mătușii autoritare.

   Din prima seară nu a fost liniște, au luat masa împreună și-apoi Catia a zorit fata la duș, pentru igienizare. Acolo a aflat mătușa că fata are și păduchi, iscându-se o panică de nedescris în cuvinte. Pe prosopul alb, flaușat, splălat cu grijă de bătrână cu detergent și clor, răsăriseră două gângănii mici care umblau de capii printre firele de bumbac umed.

— Dar Grigore n-a văzut că umbli cu păduchi? Vai, Doamne, dacă o să iau și eu, cum mai dau ochii cu oamenii ăia de la serviciu?! Ce mă fac acum? Ce năpastă! s-a văitat ea o vreme, de ai fi crezut că lucra pentru Comisia Europeană, și nu pentru biblioteca locală, după care, realizând inutilitatea vorbelor fără acțiune, a trecut la treabă. A ajutat-o să se spele pe cap încă o dată, a luat cu împrumut o sticluță cu gaz de la o vecină și a curățat bine părul Nicoletei. Mirosea numai a gaz în casă, că i-a fost și frică să mai încălzească mâncarea la aragaz, să nu ia foc amândouă, deși asta ar fi rezolvat imediat problema păduchilor.

   Nicoleta nu mai vorbea deloc; se simțea rușinată de cerneală, de păduchi și de faptul că a băut din sticla cu suc verde a vecinilor de compartiment. Pe unde trecea ea, doar probleme. Toată lumea avea ceva să-i reproșeze.

   În câteva zile, cele două au învățat să supraviețuiască una alteia. Erau nevoite să respecte planul inițial, trei luni de vară aveau la dispoziție să găsească un numitor comun, până când va începe fata școala și se va întoarce în Văleni. Când mătușa a constatat că nu mai era nici urmă de păduchi s-au mai destins amândouă. În acea zi glorioasă, Nicoleta a primit o înghețată, ca trofeu pentru câștigarea războiul cu gânganiile care-o îngroziseră pe mătușă.

   Ca să nu o lase zilnic închisă în casă, dar și ca să nu-i facă vreo blestemăție, Catia lua fata cu ea la serviciu — la Biblioteca Județeană din Ploiești. În casa părinților Nicoletei existau aproximativ zece cărți, deși fuseseră ele mai multe pe vremuri, dar au ajuns pe raftul de lemn al veceului din dosul curții, pentru folosință. Dând cu ochii de rafturile prăfuite, cu mii de cărți pe ele, fata a avut un șoc; nu cultural, nici vorbă, se gândea doar la cât de plictisită va fi ea cu tușa Catia acolo, stând înconjurată doar de cărți și de compania femeii mai plină de tabieturi decât avusese ea păduchi în cap. Biblioteca avea cu totul trei angajați: tușa Catia, femeia de serviciu și administratorul bibliotecii. Este greu să asociezi acest mediu livresc cu o fată de unsprezece ani, cu entuziasmul și neastâmpărul adolescenței abia începute.

   Zilele treceau greu de tot, în bibliotecă nu intrau zilnic mai mult de trei persoane.

Ce plictiseală, ofta fata.

****

   O elevă de liceu a luat cărțile pe care le avea trecute pe listă și s-a grăbit să plece; un profesor de istorie, mic de statură, chel și cu burtă, semănând incredibil cu o piesă de șah — nebunul, a citit câteva ceasuri din niște cărți groase de istorie politică. Catia se pregătea să completeze fișa de închidere, pe acea zi, într-un registru cu coperți solide, dungate, și file separate cu o foaie de indigo.

   Un băiat de vârsta Nicoletei a intrat vertiginos în bibliotecă și cerut trei cărți:

— Bună ziua! Lunaticii, de Arthur Koestler, orice carte aveți despre exorcism la Vatican și Robin Hood, vă rog.

— Ai venit târziu, i-a zis tușa acră. Noi nu putem să stăm după fiecare client care întârzie…, a adăugat ea cu oareșce importanță, pentru a-și valida munca și sensul vieții din biblioteca județului. Vorbea cu emfază, de parcă avusese sute de cititori care-i călcase pragul în ziua aia, de parcă a rupt bilete toată ziua la pelerinaj în Mecca, făcând doar lucruri de maximă importanță.

— Îmi pare rău, dar vă rog să mi le dați. Dacă se poate, a mai adăugat el stingher, înroșindu-se până în vârful urechilor. Le așteaptă și tata, știți, el e profesor…

   Mătușa nu știa nici ce profesor era taică-su, nici nu părea impresionată de cererea lui. Ea voia să cedeze greu. Era oare asta o formă de flirt pe care nu-l practicase niciodată?

   Nicoleta privea scena cu uimire; se oprise din oftat și din număratul minutelor pe ceasul mare, aninat de-un cui în perete. Băiatul blond îi stârnise curiozitatea, dar și admirația. Era așa de curat, de alb, de bălai, total diferit de băieții de la ea din comună, negricioși și cărpăciți, băieți care băteau mingea-n curtea școlii, scăpându-le câteodată și-n capul fetelor care treceau – avusese și Nicoleta parte de atenția lor delicată. Nu i-a  văzut pe aceștia citind vreo carte, nici măcar vreun bilet de autobuz.”

Fragment din cartea „Nopți la Monaco”, de Natașa Alina Culea. Romanul poate fi achiziționat direct de la Editura Bookzone.

Interviuri

Interviu pentru LiteraturaPeTocuri

CE-AI FĂCUT ÎN ULTIMII 4 ANI? – o nouă rubrică pe Literatura pe Tocuri

1. Ce planuri în plan personal sau profesional vi s-au împlinit?

Salutări însorite, prieteni! Cu încântare vă scriu azi, după mai bine de patru ani de la primul interviu pentru LPT! Deci avem un interviu aniversar! Cum trece timpul, nu? O bătaie de aripi! Cei patru ani au trecut bifând încă trei lansări de carte: „Nopți la Monaco”, „Visele nu dorm niciodată” și „Arlechinul”. Anul acesta mă pregătesc de lansarea romanului realist-magic „Rusalka” – o carte care a cules tradiții, obiceiuri și superstiții ale comunităților din Delta Dunării (cazacii zaporojeni și rușii lipoveni – îndeosebi). Altfel, cărțile mele sunt traduse în câteva limbi de circulație internațională, vândute acum în lumea întreagă – pe cele mai importante platforme digitale: Amazon, Apple, Kindle, Barnes & Noble etc. Mi-am înființat și o editură („Hebe”) din care însă nu mi-am propus să fac neapărat un business, ci, mai degrabă, o insulă de vacanță, cu reguli și valori proprii, în vacarmul editorial românesc.

2. Ce ne poți spune despre romanul pe care-l vei lansa curând, „Rusalka”?

            Autoarea și prietena mea, Lina Moacă, m-a avertizat în privința romanului „Rusalka”. Mi-a spus: „Acesta este un roman de analizat în școală, de dezbătut la cenacluri literare, dar nu este un roman pentru o rețetă de bestseller contemporan”. Cu alte cuvinte, ea fiind mai diplomată decât mine, ar spune că nu este un roman pentru majoritatea cititorilor, din cauza sau datorită inserțiilor filosofice și a maturizării condeiului meu. Această așteptare a părerilor cititorilor doar ridică miza cărții și mă entuziasmează mai tare, entuziasm dublat de curiozitate. În oglinda romanului „Rusalka” se poate regăsi oricare român, dar este adevărat că e o ofrandă literară adusă locurilor mele natale, tărâmul magic al Deltei Dunării. Misticismul apei m-a învăluit pe tot parcursul scrierii acestei cărți, conferind istoriei locurilor și poveștii rusalcăi realismul magic pe care-l mai căutam în nișa scriitorilor români de la Mihai Eminescu la Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Cezar Petrescu sau Mihail Sadoveanu. Sper să mă ridic la înălțimea acestor scriitori atrași de nevăzut și de metafizicul romantic.

5. În ultimii patru ani s-a schimbat ceva pe/în piața de carte? În bine, în mai puțin bine?

Nu aș putea vorbi prea mult despre piața editorială din România dar, ca să fiu puțin ironică, aș putea spune că nici nu aș avea ce să vorbesc prea mult. Suntem totuși într-o societate capitalistă și oricine poate fi publicat, de multe ori fără un ochi avizat, fără redactare. Sunt și cititori români dezamăgiți de acest avânt al autorilor, încă nepregătiți de drumul literar și, mai mult de atât, care aduc pe piață scrieri ce abundă în greșeli gramaticale. Și aici nu mă refer la o biată virgulă, ci la sfidări serioase ale limbii române.

Nu este deloc rău să ni se dezvolte piața editorială, dar cred că și autorii români trebuie să fie conștienți că doar o publicitate goală, pe termen limitat, a unor cărți ce urmăresc tendințele, dar nu aduc un aport literar, nu le va aduce nici lor rezultatul dorit. Ei pot visa mai mult pentru ei înșiși, dar și pentru cititorii lor.

Sunt și vești bune! Descopăr zilnic autori români contemporani care merită citiți și re-re-recitiți. O carte citită recent a unui astfel de autor este „Sunt o babă comunistă”, de Dan Lungu.

continuarea interviului AICI

Nopti la monaco

Recenzie Nopți la Monaco (RecenziiCărțiBune)

Nopți la Monaco este al patrulea roman al prolificei scriitoare. Va fi lansat peste câteva zile la cel mai important târg de carte din România, Gaudeamus 2016. Dacă primele două cărți ale scriitoarei au fost publicate inițial la o altă editură, acestea dar și ultimele două au fost reeditate, respectiv publicate, la cunoscuta editură Librex Publishing.

Așa cum m-a obișnuit, scriitoarea se reinventează în fiecare carte a sa. Astfel, cele patru cărți ale sale par a fi scrise de patru scriitori diferiți, fără exagerare”

continuare pe site-ul RecenziiCărțiBune

nopti-la-monaco-recenzie