Blog

Cronică de teatru: Vizitatorul, de Eric-Emmanuel Schmitt (Nottara)

Uneori e bine să-ți urmezi întâi nebunia, apoi rațiunea.

Teatrul Nottara, București

Vizitatorul
de Eric-Emmanuel Schmitt

Regia: Claudiu Goga

Sigmund Freud – Alexandru Repan

Necunoscutul – Marius Stănescu 

Anna Freud – Crenguţa Hariton

Nazistul – Cristian Nicolaie

Scriitorul franco-belgian Eric-Emmanuel Schmitt nu cred că mai are nevoie de vreo prezentare. Cine nu a citit „Cea mai frumoasă carte din lume”, „Femeia în fața oglinzii”, „Milarepa” sau „Oscar și Tanti Roz”, să o facă repejor. Eu știu sigur că voi citi tot ce a scris și tot ce va mai scrie acest autor contemporan prolific. Revenind la piesa noastră de teatru, Schmitt este cunoscut și ca dramaturg, dar și ca regizor. Tot la teatrul Nottara am văzut și Variațiuni Enigmatice, scrisă tot de el, în care joacă tot marele actor Alexandru Repan, cel care în seara asta a fost imaginea vie a genialului doctor Sigmund Freud.

Viena anului 1938 este surprinsă în plină ascensiune nazistă. Apar primele zvonuri despre lagărele de concentrare și despre ororile ce se întâmplă în ele – redate în conversațiile dintre Freud și fiica lui, Anna:

Am auzit că îi bagă pe evrei în niște camere false de duș și de acolo nimeni nu mai știe de ei. Vor face din ei și săpun. Să te speli la cur cu cei pe care-i urăști, original, nu?

Anna Freud este arestată de Gestapo, iar Sigmund Freud, bătrân, bolnav și învins are parte de o vizită neașteptată. A unui nebun? A unui impostor? A lui Dumnezeu? Și nu poate fi Dumnezeu tot ceea ce își dorește să fie?

Ateu convins, Freud împărtășește neașteptatului vizitator din gândurile lui referitoare la credință, Dumnezeu, rațiune, îndoială. Furia lui seamănă cu confesiunea unui pacient care și-a reprimat timp îndelungat suferința:

Iau destule medicamente și droguri! Nu mai am nevoie și de drogul credinței!

Ateul nu mai are iluzii, le-a transformat pe toate în curaj.

Dacă Dumnezeu ar exista, l-aș acuza de promisiune mincinoasă!

Doar imbecilii văd miracole peste tot.

Și tot el exclamă:

Vreau o minune!

Schmitt a ales eternul subiect al îndoielii în această piesă. Nu întâmplător personajul central este Freud, întruchiparea rațiunii și cel care a sondat ca nimeni altul sufletul omului, întemeietorul psihanalizei. Dar, așa cum spune chiar Freud:

Credeți că dacă mă ocup cu alinarea suferinței altora, mă pot scuti de propria mea suferință?

Și, nu. Nimeni nu se poate scuti de propria suferință. Dintre toate nucleele cunoașterii, în filosofie și în psihanaliză se reliefează cel mai bine oscilarea omului între credință și rațiune neangajată teist.

Vizitatorul, poate, Dumnezeu, nu se apără, doar răspunde în fața acuzațiilor lui Freud:

L-am făcut pe om liber. Și ca să facă bine, și ca să facă rău, altfel, ce rost ar mai fi avut libertatea?

Se plânge Dumnezeu de singurătate?

Oriunde m-aș duce dau tot de mine!

Magistral surprinsă în piesa de teatru „Vizitatorul” segregarea omului, plânsul lui neputincios în fața tăcerii lui Dumnezeu.

V-o recomand cu multă căldură!

____________________

Natașa Alina Culea, autoare

Blog

Ce-am citit când am tăcut IX

Ce-am mai citit:

„Secta egoiștilor”, de Eric-Emmanuel Schmitt

Aproape că nu știu să spun de ce mi-a plăcut cartea asta, dar mi-a plăcut. Poate pentru noțiunea de egoism (deși nu cred că este cuvântul cel mai potrivit, chiar dacă asta a ales Schmitt să evidențieze) prezentat dintr-un unghi din care nu m-aș fi gândit să privesc, poate pentru rapsodia tragic-umană a lui Gaspard Languenhaert, cel care a ridicat sentimentul de singurătate acută la rang de filosofie ce gravitează în jurul ideii de egoism, ca în sistemul heliocentric al lui Copernic. Poate pentru goana după manuscrise – mi-a amintit de mirosul cărților de la anticariat, una dintre senzațiile mele preferate.

„Salcia oarbă, fata adormită” , Haruki Murakami

Aproape fizică, aproape palpabilă, o pendulare între metafore senine și angoase tipic nipone. Uneori mi se părea că citesc povestea evolutivă a unei gastrite care ajunge ulcer acut, alteori mi se părea că parcurg perceptele unei civilizații nihiliste suprarealiste. Unele nuvele sunt incredibile („Salcia oarbă, fata adormită”, „Poveste despre o mătușă săracă”), altele parcă ar fi scrise de un amator („Omul de gheață”). Totuși, Murakami respinge viața în seria asta de nuvele post-traumatice. O recomand celor care caută.

Citate… sublime, o imaginație care m-a scos din minți:

„Era destul de mică, avea o formă plăcută, iar lobul urechii era plin şi moale ca o brioşă abia scoasă din cuptor. Mă uitam pentru prima dată atent la urechea cuiva. Observând-o din această perspectivă, am realizat că, în comparaţie cu orice alt organ al corpului uman, din punct de vedere structural, urechea are ceva misterios, cu toate acele urcuşuri şi adâncituri întortocheate ce aproape că sfidează logica. Înconjurată de pereţi distorsionaţi, cavitatea urechii se deschidea întunecată, precum intrarea într-o peşteră secretă. Mi-am închipuit musculiţele minuscule care-şi făcuseră cuib în urechea fetei. Purtând polenul dulce, prins de cele şase picioruşe, se strecurau în întunericul călduţ, muşcând din carnea ei moale, trandafirie, sugându-i sucul și depunându-şi ouăle mici în creierul ei”

 „Să ucizi o pasăre cântătoare”, Lee Harper

Una dintre cele mai duioase cărți cu trimitere afectivă la copilărie și adolescență. O trimitere spectaculoasă, detaliată, emoționantă. Cei trei copii: Scout, Jem și Dill fac pozne una după alta, acel gen de pozne izvorâte din candoare și cele mai frumoase intenții, chiar și când ținta unor alice este fundul doamnei Maudie Atkinson. Pe alocuri, mi-a amintit de „Aventurile lui Oliver Twist” sau chiar de „Pe aripile vântului” – veți vedea de ce. Pe lângă declanșarea emoțiilor, ai parte și de lectura unei cărți superb scrise:

„Uite, nu mi-am dat seama că-mi place să citesc până-n clipa în care am fost amenințată să nu mai pot citi. Nimeni nu-şi dă seama că-i place să respire!”

„Domnul Underwood nu pomenea o vorbă despre erori judiciare, dar scria în aşa fel încât şi copiii să poată pricepe. Domnul Underwood socotea pur şi simplu că e un păcat să ucizi invalizi, fie că stau, şed sau încearcă să fugă. Compara moartea lui Tom cu masacrarea fără sens a păsărilor cântătoare de către vânători şi copii”

„Prințesa Bari”, Hwang Sok-yong

Cu accente copilăroase, fără metafore semnificative, dar plăcută, cursivă. Mă atrag cărțile inocente, după cum puteți observa și mai sus. Parcă citeam dintr-un tablou asiatic cu câmpuri de orez și oameni de pe o altă planetă, așa cum privesc europenii de multe ori comportamentul de neînțeles al celor din China, a Țării Soarelui Răsare, Coreea…

„Refugiul”, Raluca Butnariu

Recomandarea mea se duce către cei care apreciază o poveste captivantă cu vampiri nu foarte romantici, nu precum Brad Pitt în Interviu cu un vampir, ci unii cu mult mai sângeroși, care se amuză atunci când dau foc ochilor altor vampiri și așteaptă să pocnească precum popcornul în cuptorul cu microunde.

„Spre far”, Virginia Wolf. O adevărată alegorie din care nu m-aș sătura să citez. Pesimistă? Așa ar spune unii. Dar de ce să numim pesimism capacitatea de a vedea prin oameni, atâta vreme cât asta aleg ei să gândească și să fie?

„Cu ochi înstelaţi și văluri în păr, împodobită cu ciclame şi violete de pădure, ce gânduri absurde îi treceau prin minte? Era o femeie de cel puţin cincizeci de ani; mamă a opt copii. Străbătea câmpuri în floare şi strivea la sâni boboci care se frânseseră şi mieluşei  care căzuseră; cu stele în ochi şi vântul în păr…”

Ce citesc acum:

„Seducția apei”, Monica Ramirez. Începutul este mai mult decât promițător.

„Faust”, Goethe

Ce am abandonat:

„Stâlpi de sare”, Fadia Faqir – am rezistat eroic, dar chiar și incoerența trebuie să aibă coerența ei 🙂

„Și munții au ecou”, Khaled Hosseini – cartea asta am abandonat-o din cauza unui motiv destul de ciudat, dar chiar n-am mai suportat încă o carte care să înceapă cu un citat din Rumi. Enough is enough.

___________

Natașa Alina Culea (autoare)