Blog

Uneori iubirea e un glonț în capul calului rănit

Ieri a trecut ca un melc ardelenesc. A trecut lin, fără să fie întrerupt de nimeni, ca un tren fără stații. Fără să se plângă de politică sau de inflație, cum ar fi avut chef. Ceasul deșteptător de pe noptieră e alb și mic, mai mic decât o atenție, dar cu gură mare, și zici că are acid sulfuric pe limbi. Sfârâie de câte ori ajunge la ora exactă. Unii au fost concepuți demult, demult, cu prilejul unei pene de curent. Nu era Dumnezeu atunci. Dumnezeu este al bețivilor și al copiilor, cel puțin așa se spune. Se spune, probabil, pentru a-i justifica absența, de cele mai multe ori, nemotivată. Ca să poți să treci prin lume, trebuie să o eviți. Să nu ai niciodată încredere în oamenii fără vicii, apropo. Să bei, să fumezi, să ai halucinații și de la ciupercile champignon. Să bei până când, voind să te ușurezi, experimentezi aterizarea unui avion în condiții de turbulență. Ideea asta, grecească, am pierdut-o acum câțiva ani, în cimitir, chiar de Paște. A revenit abia doi ani mai târziu, fix de Valentine’s Day, ajunsă la timp ca după urarea de la radio „Să fiți iubiți!”, să spună „Sictir!”. Știa că uneori iubirea e un glonț în capul calului rănit. Că noi de trăit, trăim conform ideilor altora, dar de murit, tot în legea noastră murim. Uneori și să dai libertatea cuiva care se rătăcește în ea poate fi cruzime. În spatele lor își justifică existența o femeie cu cămașă din piele de șarpe, asuprindu-i pe cei pe care poate să-i asuprească, dând luciu cu limba ghetelor celor pe care nu-i poate asupri. Atâția s-au ascuns după ipocrizie, că s-a întors lumea pe dos și afară-i înăuntru, iar înăuntru e afară. O șterg de praf pe Venus din Milo și o iubesc și așa, ciungă, căci pentru defecte iubim noi. Și bine că n-au găsit-o chinezii, că din cauza Feng Shui-ului ar fi fost obligați s-o arunce la gunoi, așa cum am arunca noi unele zile. Scriitorii văd durerea oamenilor și se îndrăgostesc de ea, dar, mai ales, o înțeleg. Una dintre cele mai mari dureri ale omului este aceea de a nu fi înțeles.

__________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Nemulțumirea de la începutul începutului

Să scrii o carte este un act blasfemic și nu aș justifica un astfel de gând, căci pentru gânduri nu trebuie să ceri iertare nimănui, doar pentru ceea ce transpui în realitate ca urmare a incitării lor.

Scriitorul Alberto Bevilacqua se simțea ca o insulă, iar de restul lumii îl despărțea un ocean de nevâslit. Vezi tu, lumea nu-l mulțumea. Lumea nu i se potrivea, croiala ei îi stingherea mișcările, ca o cămașă de forță. Scriitorul este un om, căci măcar această matriță trupească îi e aidoma cu a altora, dar e un om nemulțumit, cusurgiu și taciturn. Creează o lume a lui, doar a lui, una care să-l reflecte întru totul. Și se leapădă de lumea asta ca șarpele de piele. Între coperți se joacă de-a Dumnezeu și modelează oameni de hârtie. Și-i pedepsește, și le dă avânt, așa cum crede el de cuviință. Pe unii îi omoară cu mâna lui, nu că au fost răi, ci că au făcut fapte rele, iar pe alții îi lasă în plata Domnului, căci muri-vor ei singuri mai devreme sau mai târziu. Și-atunci își dă seama că răzbunarea nu există și că moartea nu-i o pedeapsă, iar dacă ar fi, ar fi aceeași pentru toată lumea.

Oare Dumnezeu așa s-a simțit la începutul începutului? Oare creația, lumea, apa, muza, insula, zorii zilei, pietrele au izvorât dintr-o nemulțumire? Dintr-o insuportabilă singurătate?

Dumnezeu a creat omul și calul. Și ambii erau liberi. Omul a creat biciul și a furat libertatea calului. Pentru că se simțea insuportabil de singur. Dar și-a spus că-i pentru trebuința lui.

__________________________

natașa alina culea