Interviuri, Rusalka

Interviu și primul capitol al romanului RUSALKA – premieră

Articol preluat de pe site-ul GânduriDintrePagini

În premieră, primul capitol al romanului „Rusalka”, de Natașa Alina Culea

        Scriitoarea Natașa Alina Culea lucrează la un nou roman, care se va numi „Rusalka”, și care va fi lansat cât mai curând. Am stat de vorbă cu Natașa, iar aceasta ne-a spus câteva cuvinte despre noua sa carte la care lucrează în acest moment și, de asemenea, ne-a oferit în premieră primul capitol din noul său roman.

        „Rusalka” va fi cel de al șaptelea roman al autoarei române cu rădăcini ucrainene și poloneze. Natașa Alina Culea, până în prezent, a mai lansat următoarele cărți: „Natașa, bărbații și psihanalistul” (recenzie: aici), „Marat” (recenzie: aici), „Lupii trecutului. Sofia” (recenzie: aici), „Nopți la Monaco” (recenzie: aici), „Visele nu dorm niciodată” (recenzie: aiciși „Arlechinul” (recenzie: aici).


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: Bună, Natașa! Lucrezi la un nou roman, „Rusalka”, spune-ne câteva lucruri despre acest nou roman.

Natașa Alina Culea: Inspirată de suflul magic al numărului șapte, deoarece „Rusalka” este romanul meu cu numărul șapte – simbol biblic al desăvârșirii creației divine (Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea s-a odihnit. Geneza 2.1-2), scriu un roman fantastic, hrănit de mitologia românească și cea slavă, plasat geografic în inima Deltei Dunării.

Gândurile dintre pagini: Care este sursa ta de inspirație pentru acest roman și, de asemenea, numele cărții ce reprezintă?

Natașa Alina Culea: Născută în Tulcea, am crescut ascultând povești cu creaturi ale apelor și spirite deltaice. Acest roman va fi o ofrandă închinată locurilor mele natale și străbunilor mei, pentru care Dunărea a reprezentat și viața, și calea, și moartea. Cu „Rusalka” pășesc cu smerenie pe urmele scriitorilor care și-au expus cuvintelor fascinația către nocturn, psihologia superstiției, metamorfoză și metafizică mitologică, păstrând absența grotescului, tocmai pentru a reliefa expresivitatea lirică a texturii scrierii mistice românești. Știma sau rusalka este o creatură demonică a apei care va impregna țesătura mea narativă, îmbogățindu-și sensurile deja existente în folclorul local.


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: Ne poți prezenta un scurt fragment din romanul „Rusalka”, ca să ne facem o idee despre cum va fi noua ta carte?

Natașa Alina Culea: Vă ofer primul capitol al romanului:


RUSALKA, de NATAȘA ALINA CULEA


Capitolul 1

SPRE INIMA DELTEI DUNĂRII

        Vaporașul despică valurile care se răsfrâng de-o parte și de a alta-i, unduindu-se și stingându-se unele într-altele, ca într-o nesfârșită îmbrățișare. Soarele se gătește de asfințit, aruncând nori contururi și umbre stacojii, culcându-se domol sub linia șerpuitoare a orizontului deltaic. Liniștea serii este străpunsă de țipete de păsări care străbat văzduhul ca sulițele.

        Pliac, pliac, pliac…, clipocește Dunărea albastră, nesfârșită ca timpul, nepătrunsă ca testamentul existenței.  Cerul se reflectă în luciul ei, descântându-i rotunjimile valurilor. Dunărea! După Napoleon „le roi des fleuves de l’Europe[1]”, care cu apa ei binecuvântată spală din timpuri uitate păcatele oamenilor prin care ea curge, vremuind prin arterele veacurilor, martoră mută a dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor în brațele malurile ei. Dunărea! Cu istoria și multele ei nume, de la romanii care i-au zis Danubius la ucrainienii care-o descântă Дунай – Dunai, tot curge și curge pe filele istoriei, și va curge pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi. Zămislită de creștetul Carpaților, se abandonează voluptos în Marea Neagră, inspirând în urma ei poeții și frică, și prosternare, și nebunie, și melancolii, și superstiții, hrănind popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai stinge o lumânare în biserică, la sfârșitul liturghiei. Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile ei răsare astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Misterul vieții însăși sălășluiește în desișul pădurilor ei, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n ascunzișurile de stuf și papură, ferit de ochiul căutător al civilizației care rupe norii, plămădește lutul ierbii, smulge copacii din ancore, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și construiește deasupra lui orașe din piatră strămutată.

        Ușa cabinei se deschide, în fanta ei ivindu-se un bărbat. Străbate puntea de lemn, care-i geme sub tălpi, lată de câțiva metri robuști. Se oprește șovăitor lângă balustrada metalică, șubrezită de timp și scorojită de vopseluri. Umerii puțin cocârjați îi știrbesc semeția înălțimii. Lucirea din ochii lui redă desfătarea celor câteva pahare de vin, băute în cabina legănată de apă. Așteaptă răbdător să ajungă în Maliuc, comuna aflată la douăzeci și cinci de kilometri de orașul Tulcea, și nu obișnuiește să-și facă griji înainte ca acestea să-și facă sosite siluetele amenințătoare.

        Cred că aș putea dormi luni la rând, ca Eri a lui Haruki Murakami, își spune. Ce binecuvântare să te întinzi între cer și apă și să umpli spațiul dintre ele cu un somn fără vise… Dar voi fi lăsat în pace? se îndoiește el, amintindu-și că va locui în casa mătușii lui, nu într-un cuib părăsit de berze. Zâmbește fără zâmbet, tras de-o mânecă de umbra revederii și de alta, de nevoia lui de a fi singur. Și-atunci de ce am mai venit? Era timpul să plec din viața mea. O chemare.

        Umbrele înserării încep să se prindă de coroanele fantomatice ale copacilor copleșiți de licheni și de iederă ambițioasă ce li se cațără până-n frunți. Corurile de broaște se trezesc la viață, trâmbițând în inima Deltei, răsfirând ecouri printre pletele salciilor încleștate în malul apei.

        Văzduhul începe să freamăte și vântul iscat de nicăieri să rotească frunze și stropi nevinovați de apă. Murmurul se întețește. Valurile își izbesc umerii de ambarcațiunea care plutește mai nesigur, clătinată de colo-colo. Din cerul negru cad săgeți ce ciuruie pojghița apei. Miroase a iarbă cosită din brâu.

        Alexandru se dezmeticește și trage de mânerul ușii, adăpostindu-se în cabina micuță, așezându-se pe băncuța de lângă geamul murdar, spălat acum cu furie de ploaia ce-și continuă mai înverșunată răpăiala. Scoate cu dinții dopul de plută al sticlei cu vin. Bea direct din ea. Licoarea, ca o transfuzie, se scurge până la ultima picătură din sticlă în om.

        Tunetele scutură ambarcațiunea din toate încheieturile. Întunericul este brăzdat de fulgerele ce se aprind, întinzându-se precum nervurile unei frunze căzute-n cer. Șiroaiele inundă puntea vaporașului „Rusalka”.

        În pântecul cabinei, aruncându-și privirea pe geam, lui Alexandru i se pare că deslușește o siluetă umană înotând în mohorârea apei. Sare ca ars de pe banchetă, iese din cabină, în ropotele ploii, îndreptându-se către timonier. Bate cu pumnii în ușă, iar când acesta îi deschide, strigă:

– Este cineva în apă!

– Ești sigur? Unde?

– În dreapta, cred că tocmai am trecut de el!

Alexandru îi arată cu mâna locul în care văzuse silueta înotătorului sau înotătoarei.

        Cârmaciul oprește ambarcațiunea, ia un binoclu și scrutează atent în fața lui. Nevăzând nimic, iese pe punte și continuă să se uite în apă, în toate direcțiile. Alexandru stă nefolositor, ud leoarcă, lângă el.

– Nu se zărește nimic. Poate era un pește mai mare?

– Nu! Am văzut pe cineva înotând.

– Ei, drăcia dracului! suduie timonierul și se uită iar, dând roată vasului.

Alexandru începe să se întrebe dacă nu cumva băuse prea mult, agitând și timonierul, întârziind și ceilalți pasageri aflați la bord.

– Nimic, dă din cap bărbatul cel vânjos venind către el.

        Timonierul se gândește că orășenii ăștia, picați în Deltă ca extratereștrii, oricum nu ar face diferența dintre un pește și-un om în apă, cu atât mai mult când miros a alcool de la câțiva pași. Își face totuși datoria și raportează prin stație că unuia dintre pasageri i s-a „părut” că a văzut un om în apă. Dă coordonatele locului în care s-a oprit, mai staționează douăzeci de minute, dar, nevăzând nimic anormal, reia cursul către Maliuc, cu toți pasagerii alarmați, ieșiți pe punte, lângă balustradă, agitați ca păduchii pe linia părului. Un roșcovan cu fața arsă de soare și vânt se clatină pe picioare, beat turtă. Alexandru îi zâmbește înțelegător, la urma urmei, hoțul pe hoț mai ușor se iartă.

        Revine în cabină, neliniștit de ceea ce văzuse în apă. Stomacul îi e chinuit ca de un demon de o apăsare și-un zbucium pe care nu le prevăzuse în odiseea lui spre Delta Dunării. De restul lumii îl desparte acum făptura din apă.

       Vaporașul își reia cursul către satele îmbibate de apă din inima Deltei.


[1] Regele râurilor europene – traducere din lb. franceză.


Gândurile dintre pagini: Toate cele șase cărți ale tale de până acum au fost foarte bine primite de către public, cum crezi că va fi primită această nouă carte a ta? La ce te aștepți de la ea?

Natașa Alina Culea: Nu am decât o singură așteptare: să scriu cum n-am mai scris ce nu s-a scris.


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: De ce proză fantastică după romanele de până acum, exceptând „Visele nu dorm niciodată”,  care are elemente de suprarealism?

Natașa Alina Culea: Este o răzvrătire în fața realității proza fantastică…

CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI

Arlechinul

Fragment din romanul ARLECHINUL

După o lună în care Maxim nu a fost revendicat de nimeni, toți circarii îl considerau deja unul de-l lor, încă un copil adăugat familiei numeroase a neobositului Galaxy. Autoritățile s-au oferit, într-un final, să li-l ia de pe cap și să îl mute la un orfelinat din Avignon, dar Elda nici nu a vrut să audă de așa ceva și a început formalitățile de adopție cu sprijinul oficial al unei cunoștințe mai vechi de-a lui Patty Bell. Așa a devenit mamă la 40 de ani ghicitoarea în Tarot, cea cu multe inele pe mâini și puțin cam prea grasă, de o carnație care încă mai avea elasticitatea cauciucului și culoarea pielii asemănătoare cu a untului danez. Toată lumea o respecta pe Elda și originile ei de vrăjitoare celtică. Dacă era așa sau nu, nu se știe, cert este că nimeni nu a spus altceva vreodată, ea beneficiind de respectabilitatea persoanei care a stat mai mult de douăzeci de ani sub cupola circului și căreia i se cerea mereu sfatul în orice privință. Atunci când Elda nu știa ce să le spună, deschidea pur și simplu cărțile de Tarot și le interpreta așa cum simțea în ziua respectivă, convinsă fiind că Tarotul nu o mințea niciodată. Betty, prietena ei cea mai bună, a pus și ea umărul la creșterea lui Maxim, care putea fi destul de solicitant uneori. Betty fusese dansatoare pe sârmă, dar un reumatism insistent și vremelnic a scos-o din reprezentații înainte să împlinească 28 de ani. Acum ajuta mai mult pe la bucătărie și cosea vestimentația tuturor, cârpind ciorapi sau lipind paietele de pe costumele acrobaților. De mai bine de zece ani își petrecea toate serile cu Elda și, mai nou, cu Maxim, care creștea având o oarecare teamă de o singură persoană: Zuberi – bărbatul de oțel, africanul care-l impresiona prin expresia severă a chipului neclintit și culoarea de abanos a pielii, sub care se reliefau cei mai pronunțați mușchi pe care băiatul îi văzuse vreodată. Zuberi a fost mult timp eroul lui. A ajuns să îi cunoască pe toți circarii, unul câte unul, deși stătea cel mai mult pe lângă poalele fustei celei pe care a început să o considere adevărata lui mamă, Elda. Îl tot bătea la cap și pe Veles, magicianul, să îl învețe numere de magie, deși acesta insista cu același truc cu moneda, nedorind să-și dezvăluie secretele omulețului insistent, care îi era deja drag, dar nu îndeajuns de drag încât să-i transmită tainele sale bine păzite.

— Veles este un magician adevărat, Elda?

— Este un magician atât de bun încât probabil a ieșit din lampa lui Aladin. Nimeni nu știe de unde vine. Ba mai mult, nici noi nu reușim să ne amintim când a sosit el la circ sau în ce împrejurare. Vezi, Maxim? Circul este fascinant și mereu va fi așa. O să crești fericit aici, a adăugat ea mulțumită de decizia luată.

În lumea nouă a circului, băiețelul s-a schimbat subit. A început să vorbească cu Elda, mai întâi câteva cuvinte pe zi, apoi fraze întregi, după care, nimeni nu a mai scăpat de vorbăria lui veselă și neostenită. Transformarea era spectaculoasă, deși nimeni nu și-o explica sau doar aparținea circului cu adevărat și tocmai își găsise locul pe lume. Elda era cea mai fericită dintre toți și a considerat această metamorfoză semnul divin de care avea nevoie ca să-și justifice lipsa de implicare în căutarea părinților lui biologici.

— Dar Oceania cu Terra au același tată, Elda? o întreba băiețelul.

— Îhâm…

— Și aceeași mamă?

— Firește.

— Și mama lor avea o altă soră geamănă?

— Băiete, îmi faci capul tobă. Parcă-mi plăceai mai mult mutulică așa.

— Ce înseamnă mutulică?

— Un mut mai mic.

— Îhâm… a imitat-o Maxim imediat.

— Dar Panthera de ce nu are două pantere, dar are doi tigri? continua el șirul ecuațiilor cu necunoscute.

Panthera era o dresoare oacheșă de care Maxim s-a îndrăgostit cu inocența anilor lui. Se ducea zilnic să o vadă cum îmblânzea cei doi tigri siberieni: pe Hex și pe Tezeu. Era răpitoare, într-adevăr. Machiată strident, cu bustul opulent și mișcări senzuale ale corpului, era poate cea mai atrăgătoare femeie din tot circul. Ursa, dresoarea lui Teddy, ursul, era marea ei rivală. Cele două nu se sufereau una pe alta și totul pornise demult, demult, de la un buchet de flori trimis din greșeală de către un admirator al Pantherei, Ursei. Între ele domnea necruțător zeul războiului, Marte, iar vorbele celor două femei îi erau săgețile și prefăcătoria lor îi era scutul divin.

— Dar de ce îi cheamă așa de neobișnuit? De ce nu se numesc Jean sau Alain?

— Pe cine? Ce? întrebă nedumerită Elda, neimplicată în firul discuției.

— Pe Hex și pe Tezeu.

— Ce e neobișnuit în asta? se prefăcea Elda mirată pentru a-i alimenta curiozitatea copilului.

Dar Maxim nu renunța cu una cu două. Avea 1001 de întrebări doar într-o zi.

— Și Leo? Pe el de ce îl cheamă așa? Unde este fundul lui Leo? L-a mâncat un leu și acum se plimbă prin junglă cu fundul lui Leo în stomac?

Elda voia să râdă cu lacrimi, dar s-a prefăcut că are mai multă treabă decât avea în realitate ca să scape de întrebările băiatului, care curgeau necontenit. Leo era, evident, un dresor de lei, un italian care era mai tot timpul nemulțumit și bombănea din te miri ce. Adevărata cauză a frustrării lui era însă bucata lui lipsă de fund – așa cum remarcase băiețelul – partea stângă sfâșiată de o leoaică în urmă cu câțiva ani. Nu rămăsese atât de supărat că îi lipsea o parte din fund, ci pentru spectacolul ridicol pe care l-a oferit în cadrul reprezentației. Nu putea să uite durerea care l-a sfâșiat într-o clipită și sângele ce șiroia din el, în timp ce unii spectatori se prăpădeau de râs pe băncile din jurul arenei. Omorâse leoaica în acea noapte și fusese aspru pedepsit de către directoarea Patty Bell care  a vrut să-l gonească din circ pentru totdeauna, cu tot cu fundul cărpăcit și fără vreun alt talent cu care ar fi putut să se întrețină. A fost iertat cu greu, după ce un an de zile și-a ispășit pedeapsa de a curăța toate excrementele animalelor. Și-a dresat un alt leu, un mascul de data aceasta, pe portocaliul și fiorosul Dante. A rămas însă marcat de experiența avută, spunând la toată lumea că femeile și femelele sunt periculoase și nedisciplinate: pericoloso!

*

După fiecare reprezentație a circului Galaxy, seara se adunau și spuneau glume deochiate și povești neadevărate. Crescând, Maxim a aflat povestea fiecăruia, mai puțin a magicianului Veles, care se încăpățâna să rămână un mister pentru toată lumea. A făcut cunoștință cu Bayar, tătarul din Astrahan care arunca flăcări ca un dragon, fără a păți nimic, de care era pur și simplu fascinat. Bayar fusese un lăptar în țara lui, care a fugit de acasă pentru a scăpa de bătăile tatălui lui și se alăturase circului destul de târziu, când avea 16 ani. A aflat și povestea lui Zuberi, omul de oțel, cel care putea trage cu dinții o greutate de o tonă, pe cel care arunca greutăți ca și cum ar arunca floricele de porumb sau căra cu ușurință un cal în spate.faff41d521dccea196b20633aa2143cc

Zuberi se născuse într-un sat african de la marginea Ghanei, alungat fiind din satul lui de doi jaguari trimiși de către vrăjitoarele Voodoo să atace sătenii și să le decimeze animalele sau măcar așa s-a vuit prin împrejurimi. Vrăjitoarele și șamanii erau mai periculoși în Africa decât gheparzii și jaguarii cu ochii roșii. Chiar și mătușa lui Zuberi era din familia lui Marie Laveau[1], cea care venera spiritele Loa. Mătușa lui era și ea preoteasă Mambos și a aruncat asupra satului vecin un wangas[2], în numele Șarpelui[3]. De câte ori Zuberi îi povestea lui Maxim despre Africa, băiețelul încremenea în jurul focului, văzând cu ochii minții jungla africană, oamenii negri și vrăjitorii care levitau noaptea, îmblânzind fiarele sălbatice și incantând spiritele primejdioase ale junglei.

face+photography+vintage+kids

Alteori, Maxim își petrecea timpul cu Terra si Oceania. Acestea, identice ca două picături de apă, erau diferențiate doar de-o pârdalnică de aluniță apărută pe lobul urechii Oceaniei, ca o insulă ivită după ce a scăzut nivelul apei în anotimpul secetos. Ambele se bucurau de compania băiețelului și de admirația lui naturală față de tot ceea ce vedea, fără preferințe. Ceea ce ele nu băgau de seamă era că Maxim, deși mic, complimenta pe toată lumea, depistând vremelnic cel mai rapid mod de a căpăta favoruri și de a manipula emoțional oamenii din jur, făcându-le pe cele două surori să se simtă speciale. Ca toate femeile, și cele două erau emotive și vulnerabile, datorită spiritului feminin matern înnăscut dar și a lipsei de simț practic. Maxim știa că  emoționalul femeilor prima adesea rațiunii și aplica același tratament tuturor sufletelor feminine pe care le întâlnea. Circarii le deosebeau pe gemene doar după alunița cu pricina, și probabil era destul de iritant pentru cele două surori să vadă privirile celor din jur zăbovind mereu pe urechea lor, în căutarea miniaturalei diferențe. Desigur, numele lor reale nu erau Terra și Oceania, le chemau Ashnaa și Ashni, dar toți performerii aveau nume împrumutate care după o vreme li se păreau ale lor. Ba chiar s-ar fi simțit jigniți dacă le spuneai altfel, reamintindu-le de o existență, în general, mizeră, cea de dinaintea gloriei și aplauzelor. Până la urmă, cum ar suna un anunț precum „Marele Magician John vă va uimi în reprezentația din seara aceasta!” sau „Surorile Beth și Martha vă vor șoca în noaptea nopților!”? Lipsa unor iubiți constanți le-a format diferit purtarea gemenelor, echilibrate doar în exercițiile prestate în numerele lor, în realitate, una fiind destul de iritabilă și puțin răutăcioasă, iar cealaltă căzând mereu într-o melancolică pasivitate ca a celor care renunță să mai creadă în dorințele lor sau să creadă că ar putea fi îndeplinite vreodată. Ăsta era impactul singurătății și a sexualității înăbușite ale celor două tinere, spre deosebire de modul general de recunoaștere al unui burlac de rând, care, de multe ori putea fi depistat olfactiv sau vizual după aspectul neglijent, uneori însoțit de un miros de casă cu ferestre nedeschise, rufe nespălate la timp și țigări.

Vintage Creepy Clowns (1)

În primii ani ai circului, Maxim se juca foarte des cu o altă fetiță, cu doi ani mai mare ca el, dar mult mai înceată la minte. Se numea Melly și era copilul din flori al unei bicicliste de o moralitate mult prea îndoielnică, chiar și pentru circari. Cum maică-sa nu prea se sinchisea de ea, Elda se ocupa de ambii copiii, confecționându-le jucării din cârpe, mașini de lemn sau răsfățându-i cu bomboane vanilate și fursecuri cu migdale și prune uscate. Cei doi copii nu aveau mai nimic în comun, în afară de vârsta fragedă: Maxim era ager la minte și zvăpăiat, pe când Melly era cam netoată și fără vreun interes anume pentru nimic în afara mâncării. Când fetița abia reușise să învețe să citească și să scrie câteva litere, Maxim citea volume destul de groase de aventuri, puse la dispoziția lui de Veles, probabil printr-o altă magie misterioasă de-a lui.

Copilăria lui Maxim a fost memorabilă, presărată de călătorii neobișnuite și experiențe extraordinare, iar adeseori, în visele lui se amestecau maimuțele cu câinii și papagalii, dresorii de cai cu echilibriștii sau înghițitorii de sârmă cu balerinele de la Galaxy. Universul flamboaiant al circului înghițise trecutul de care el oricum nu dorea să-și amintească.

_____________________________________

[1] Celebră practicantă Voodoo din secolul al XIX-lea.

[2] Blestem

[3] Divinitate supremă în Voodoo, numit și Mawu.

 

Aici puteți citi începutul romanului ARLECHINUL.

Blog

Fragment din noul meu roman (CărțiAnalogiiAntologii by Marius Andrei)

Natașa Alina Culea – scriitoarea hipnotic de talentată, de care este imposibil să nu te îndrăgostești odată ce i-ai gustat creațiile, ne oferă în avanpremieră literară, un delicios pasaj din ceea ce va fi cel de-al cincilea roman al său publicat la Editura Librex Publishing, după lansarea de la final de an în cadrul Târgului Internațional de Carte Gaudeamus. Deocamdată nu avem titlul definitiv al întregului, dar fragmentul face parte din primul capitol, Legămintele macilor.

Fragmentul de mai jos face parte din primul capitol, Legămintele macilor.

natasaro1

Exclusiv și în premieră : Fragment de

Manuscris

_______________________

Natașa Alina Culea

 

„Drumul continuă cu serpentine strâns legate între ele, neașteptate și sinuoase ca gândurile mele. Cauciucurile de iarnă ale mașinii, bine întreținute de Thiery, despică înzăpezitele cărări care se deschid acum în fața mea. Telefonul îmi vibrează pe cotieră. Este Mark. Mă uit fără nicio expresie la numele lui afișat pe ecranul. Nu îi răspund. De ce aș intra în iad a doua oară? Și cum aș putea să o fac? Sunt încă acolo. Apăs mai tare pedala de accelerație să ies din cercul mâniei.

Mark, nu mă vei mai întoarce din drum. Aceasta nu este o călătorie în care voi afla când închei mariajul cu Thiery, aceasta nu este o călătorie la capătul căreia te caut pe tine, aceasta este o căutare de mine, acel mine care știe ce decizie să ia, iar după ce mă voi găsi toate lucrurile se vor așeza în matca lor, iar dacă nu, voi rămâne închisă pentru totdeauna în tabloul infernului lui Delacroix și, cumva, îmi este egal. Apatia. Și cum aș vrea să-ți răspund și să abandonez tot, să vin după tine în orice condiții, acceptând tot, chiar și al treilea loc în viața ta, cel pe care mi l-ai oferit cu atâta generozitate, dar chiar dacă eu aș reuși să fac pace cu mine așa, fără așteptări, fără cerințe, atunci nu mă vei vrea tu, mă vei vedea slabă și fără esență, nu vei înțelege ceea ce ar fi în fața ta. Nu, lucrurile vor rămâne așa cum sunt, iar noi vom învăța să trăim fără să putem uita.

Telefonul sună a doua oară. Pentru că nu răspund, îmi scrie un mesaj. Cuvintele lui îmi tulbură luciul apelor ca o piatră aruncată de un băiețel, în cercuri concentrice ce se propagă până pe malurile sufletului răscolit. O buburuză strivită din greșeală de un băiețel căruia aproape că îi pare rău și vrea să vadă dacă mai mișcă, atingând-o cu un bețigaș, rupându-i aripile”

continuare…

Natașa, bărbații și psihanalistul

Fragment “Natasa, barbatii si psihanalistul” (Psihanaliza)

Mă revăd ca într-un film rulat la diapozitiv, alb-negru, eu mică… şi mă privesc cu duioşie, aproape maternal: fetiţă cu nas mic şi păr împletit, prins în funde stufos creponate.

Fetiţă cu strabism. Fetiţă care plânge către zăpadă, către cerul de iarnă înstelat, de emoţii neştiute, copleşită de grandoare lumii. Fetiţă care mângâie animalele, le ascultă bătăile inimii şi le priveşte drept în ochi. Fetiţă care evită compania oamenilor, dar caută iubirea inocentă a animalelor crescute de bunici. Iubesc fetiţa asta mică şi serioasă ca un om mare. Oare de ce nu am reuşit să o fac pe fetiţa asta fericită? Ce i-a lipsit? De ce nu-i pot uita ochii, prematur trişti?

Ca prin vis, îi aud vocea psihanalistului, care mă scoate din starea de transă.

– Să ne oprim pentru astăzi, ne vedem miercuri.

Fragment din romanul ”Natașa, bărbații și psihanalistul” – Autor Natașa Alina Culea (scriitor contemporan)

Pentru cei ce doresc sa comande romanul “Natasa, barbatii si psihanalistul”, va rog sa va adresati editurii ePublishers: 0722 156 408, info@epublishers.info Cartea poate fi gasita si la elefant.ro (difuzare in tara si strainatate), libraria Mihai Eminescu (Buc), etc.
http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/natasa-barbatii-si-psihanalistul-233864.html
http://www.librariaeminescu.ro/isbn/606-716-149-6/Natasa-Alina-Culea__Natasa-barbatii-si-psihanalistul

Categorie: scriitor contemporan, scriitor roman

 

Natașa, bărbații și psihanalistul

Copleșiți de evenimente – Etichete

Copleșiți de evenimente – Etichete (Fragment din romanul: Natasa, barbatii si psihanalistul)

“Această obsesivă nevoie de a controla este împărtășită de majoritatea oamenilor, fiind dusă de cele mai multe ori la un adevărat paroxism. În zilele noastre, un copil neastâmpărat este catalogat drept suferind A.D.H.D., trebuie să fie etichetat cumva, ca și cum a avea un nume pentru ceea ce părinții nu pot controla ar ajuta la ceva. O mare parte a termenilor medicali sunt etichete pentru așa-zise boli, pentru care nu avem tratament; numele îl fac pe medic să nu pară neputincios, așa cum e în realitate, și îi permit să exclame glorios: „Aha! Avem de a face, în acest caz, cu boala X!“. Atunci când un avion se prăbușește, iar companiile aeriene n-au nici cea mai vagă idee ce s-a întâmplat, respectivele companii oferă cea mai plauzibilă explicație pe care o pot găsi, iar oamenii răsuflă ușurați, pentru că acum au o explicație, ca și cum asta le-ar aduce un minim de siguranță. Realitatea este că ne simțim copleșiți și neputincioși în fața evenimentelor, iar tot ceea ce putem face e să observăm simptomele și să le dăm un nume, pretinzând că acum totul e în ordine.”

Fragment din romanul “Natașa, bărbații și psihanalistul”

Autor: Alina Natasa Culea

%d bloggers like this: