Nopti la monaco

Primul capitol al romanului „Nopți la Monaco”

După cum unii dintre voi știți, romanul NOPȚI LA MONACO l-am scris pentru toți cei care au plâns după lecturarea romanului anterior, LUPII TRECUTULUI. Acestea fiind spuse, vă invit să citiți primul capitol al unei cărți menite să vă redea zâmbetul. Iar dacă nu putem să evităm momentele dramatice ale vieții, putem totuși să râdem de ele 🙂

NOPȚI LA MONACO

Visurile sunt ca femeile

Vor să le urmărești, să le cucerești

Vor fi ale tale dacă ai fantezii legate de ele

~ Natașa Alina Culea ~

Numele ei la naștere era Nicoleta Dragomirescu. S-a mirat și maică-sa atunci când a văzut că e fată, singura, în rest, doar băieți. Era un copil mic, slab, învinețit la față, de culoarea salamului când urla după lapte cu toți cei doi plămâni. Era al treilea copil, iar maică-sa, Aurelia Dragomirescu, avea deja experiența creșterii unui copil, dar și nepăsarea care vine după al doilea născut. Femeia lucrase la întreprinderea Daciana, singura femeie de acolo care știa să fasoneze metal și să folosească strungul cum folosea făcălețul la bucătărie, cu îndemânare și repeziciune. Din toată munca ei nu rămâneau seara decât niște țevi fasonate și o grămadă de arcuri mici de metal colorat pe care le aducea acasă pentru copii. Șpanurile astea erau cam singurele lor jucării. Desigur, mai erau plăcintele din pământ pe care cel mic le și mânca, frunzele pe post de bilete de călătorie când se jucau de-a trenul, precum și bețele și pietrele din gospodărie. Trezeau îndeletnicirile Aureliei admirația bărbatului? Aș! Grigore avea alte treburi pe cap, deși nu capul prefera să și-l folosească, ci brațele vânjoase de om muncitor, acele brațe care cunoscuseră și coasa, și toporul, și trupul ciolănos al Aureliei. Din această cunoaștere au apărut și cei cinci copii, orânduiți unul după altul ca ouăle în cofrag.

Dacă era o familie fericită? În astfel de împrejurări, o asemenea întrebare nu este rostită niciodată, nici în gând, darămite în gura mare de față cu alții. Se poate spune că era pace bună în casă, da, asta se poate spune. Exceptând ziua în care lua Grigore salariul, desigur. Abia atunci venea el târziu acasă, ciupit de bani și băutură, uneori pe picioarele lui, alteori cărat pe jumătate de un alt coleg ceva mai treaz. Și-apoi să te ții! Aurelia-i făcea scandal monstruos și trei ceasuri vorbea continuu, ea care abia scotea un cuvânt la muncă. Toate nemulțumirile strânse de ea într-o viață de om curgeau toate către bărbatul pe jumătate leșinat, care o întrerupea din când în când, fie împăciuitor, fie cu chef de arțag, în funcție de circumstanțe. Dacă băuse țuică sau combinase băuturile, era mai pilit ca șpanurile nevesti-sii, dacă îi făcuse careva cinste cu bere, atunci era mai animat, mai vesel, mai îngăduitor. Auzea învinuirile femeii, îi intrau pe-o ureche și-i ieșeau pe cealaltă fără a lăsa urme în sufletul lui candid. Ba chiar îi dădea dreptate uneori:

— Lasă-mă, Aurelio… și-așa mă doare capul. Ai dreptate, dacă ai, ai…

— Mi-am mâncat tot amarul cu tine, de ce dai banii pe băutură, ă?! Dacă nu eram eu, dormeai acum prin șanțuri și dădeai colțul lângă stăvilar ca Andronache! Nu ți-i rușine să vii ca un porc acasă?… și dă-i, și dă-i…

Altfel, ziua era zi, ciorba era ciorbă și copiii creșteau mai mult singuri. Gătea Aurelia, să te lingi pe buricele degetelor, numai tocane de ceapă cu mămăligă, sarmale cu dafin la zi de sărbătoare, ciorbe de zarzavaturi și budinci, că asta învățase de la maică-sa și nici că-i trecuse prin cap să le diversifice. Când e viața grea, n-ai gânduri de-astea care mai mult te amețesc decât te-ajută de vreun fel.

Casa lor era din chirpici, dacă Doamne-ferește venea un cutremur, putea să crape-n două liniștită, să îi înmormânteze în ea pe toți ca într-o piramidă — până la urmă cât să țină și paiele alea lipite cu apă și fecale de cal? Când ploua afară, se aducea o găleată de plastic în care apa se scurgea dintr-o crăpătură ce se ramifica pe tavanul văruit grunjos, neuniform. Dacă ar fi fost puțin mai mare spărtura, poate că ar fi putut face duș sub ea cu săpunul leșios făcut din grăsime de porc chiar de către Aurelia.

Pic, pac, pic… Nicoleta privea fascinată în căldare.

— Ce stai ca o toantă? Du-te după ăla micu’, nu vezi că iar a făcut pe el?… o certa maică-sa ștergându-și transpirația de pe frunte. Avea încă mâinile murdare de făină pân’ la cot și basmaua pusă strâmb pe cap. Din batic se ițeau afară șuvițe puțin cărunte.

Nicoleta se ducea, făcea treaba în silă — cine s-ar oferi voluntar să schimbe un bebeluș de treaba proaspătă și aburindă din scutecele înfășurate-n jurul lui? Tutankamonul în miniatură o agasa pe fată, rămânea prea adesea în cârca ei. Fata pleca murmurând: — Parcă eu l-am făcut! De ce trebuie să am eu grija lui?

— Mai taci din gură și tu!… admonesta ea mogâldeața cu plămâni de tenor.

Cam așa funcționa agresivitatea verbală și fizică în casa Dragomirescu. Dacă Aurelia o lovea pe Nicoleta, aceasta transmitea lovitura următorului membru al familiei care era mai vulnerabil decât ea. Armonie, ce să mai?! E drept, gălăgia era un lucru obișnuit în casa lor. Îți trebuiau nervi tari sau nepăsare multă să-i faci față. Al patrulea băiețel, Dorin, tocmai prinsese drag de tâmplărie, trăgând de sertare și pocnindu-le la loc cu nepotolit entuziasm, luându-și pauză numai cât să mai roadă la o felie de pâine cu gem din care se scurgea dulceața direct pe el, și-apoi pe preșurile colorate aiurea.

Nicoletei îi plăcea la școală, nu avea așa drag de cărți, dar avea drag de liniște și de învățătoare, o blondă cu păr înfoiat de bigudiuri, văduvă și fără copii, dar care privea cu nostalgie către copiii altora. Frații mai mari, Ionuț și Florin erau deja adolescenți. Teoretic, aceștia erau în ultimii ani de școală generală, dar rar îi călcau pragul. Plecau de acasă cu rucsacul și se opreau să joace fotbal în curtea școlii. Jucau fotbal până seara când reveneau acasă cu manualele neatinse. Aveau noroc, Aurelia nu obișnuia să se prezinte la ședințele școlare pentru că nu avea bani să plătească mereu fondul clasei, dar și pentru că se săturase să fie mustrată pentru isprăvile băieților. Rămăseseră de izbeliște și erau conștienți de asta, așa că nu conteneau cu absențele școlare.

****

Nicoleta era fericită când ploua afară. Ropotele persistente umpleau toate gropile de pe strada în care locuiau, o nivelau și-o făceau să lucească a curat. Nicoleta sărea în toate surpăturile băltite, mai ales în groapa mare din fața porții ei, în care apa-i ajungea până peste genunchi; stătea fericită în mijlocul ei, simțindu-se ca la mare, deși nu văzuse marea în viața ei, mai exact nu plecase nicăieri în afara comunei. Stropea în jur. Era fericită. Obiceiul ăsta-i cauza și dureri de picioare, drept urmare avea un reumatism la început de drum care se iscase parțial din cauza ploii, parțial din cauza încălțămintei nepotrivite, mereu prea mică sau prea mare, purtată mai mult decât era cazul. Mergea la școală cu aceeași încălțăminte sport până la glezne, chiar și iarna, niște teniși din plastic crăpat, cu șnururi gri. Nu-i era frig, nu simțea gerul din cauza drumului destul de lung pe care-l avea de străbătut până la școala aflată în satul vecin. Sosea acolo înfierbântată, cu obrajii stacojii din cauza efortului și-al crivățului, cu o o delicioasă nuanță de vișină în obraji.

Când fata se întorcea de la școală, trebuia să-i ducă mâncare lui Grigore la serviciu. Chiar și sâmbăta, deoarece taică-su lucra peste orele de program să mai câștige un ban în plus. Acesta lucra la vreo trei kilometri distanță de casa care gemea de copii și de hărmălaia lor. Aurelia îi umplea ochi un borcan cu ciorbă sau cu tocană, îl punea într-o traistă și îl dădea fetei care trebuia să transporte sarsanaua până la taică-su. Deși Nicoleta se bucura să plece din casă, o cam incomodau câinii din curtea întreprinderii. Îi dădeau bătăi serioase de cap, înfometați și supărați, erau determinați să nu lase puiul de om să intre în perimetrul pe care-l stăpâneau fără preget. Dacă era norocoasă, o vedea taică-su venind șontâc-șontâc pe poartă, cărând tașca după ea, și alunga el câinii, alteori sărea în ajutorul ei contabila corpolentă care-și petrecea ziua într-o anexă lipită de hala principală, făcând devize și semnându-le cu importanță de parcă semna tratate internaționale la Casa Albă.

Nicoleta spera în fiecare an că ai ei îi vor da bani să meargă în tabără. Deși asta nu se întâmplase niciodată, ea tot îi ruga an de an cu aceeași determinare, cu ochii licărind de speranță. Își pregătea discursul emoționant cu câteva zile înainte, având grijă să menționeze fiecare copil care mergea. Uneori părinții o refuzau mai blând, după un „mai vedem noi până atunci”, alteori cu un „știi bine că n-avem bani, ce ne tot freci la creieri?”. Nicoleta renunța doar în ziua în care vedea copiii adunați în fața autobuzului cu bagajele pregătite. Abia atunci știa că ea n-avea să plece cu ei în aventură. O durea de trei ori: prima data că nu se va distra împreună cu ei, a doua oară că toți au aflat că ea n-avea o lețcaie și a treia oară că cei care plecau în tabără erau scutiți de orele de școală pe o săptămână. Curat ghinion. Ca toți copiii, și Nicoleta credea în miracole până în ultimul moment, însă acestea întârziau să apară pentru ea. Ușile autobuzului se închideau pufăind, fără ezitare și fără ea. Rămânea în curtea școlii cu Mihaela și cu încă doi băieți, un țigănuș cârpit în fund și altul care rămânea mereu corigent — se poate spune că era fruntaș la corigență numai. Nicoleta urmărea cu privirea autobuzul până ce acesta dispărea din raza ei vizuală. Realiza foarte bine situația ei neînfloritoare și neroditoare, și asta o stingherea în unele zile mai mult ca în altele. Își spunea că este cea mai nefericită fetiță de pe fața pământului sau chiar din univers.

Într-o zi a intrat în liniște în clasă și a văzut-o pe Mihaela cum se repezise la un codru de pâine lăsat sub banca altui coleg, aceasta crezând că nu mai era nimeni în clasă. Nicoletei i-a fost rușine că a fost părtașă la un moment atât de intim și de disperat. A ieșit tot pe nesimțite din clasă, așa cum intrase.

Mihaela este și mai nenorocită ca mine… concluzionă ea aproape în lacrimi. Își simțea inima strânsă ca un gândăcel în pumnul unui copil rău. Nimeni n-ar trebui să fure de foame, nimeni!

A doua zi, Nicoleta a cumpărat un pachet de biscuiți și, când toți erau plecați în pauza de masă, a așezat binișor biscuiții în ghiozdanul colorat, mâzgălit cu cariocă al Mihaelei. În ziua aceea Nicoleta n-a mai mâncat, dar a văzut-o pe colega ei cum rodea din pachetul de biscuiți și s-a simțit ca și cum cerul o luase în palmă și-o sărutase pe frunte. Poate că așa și era. A încercat să fie prietenă cu ea, dar nu a reușit. Nu era interesată de prietenii. Mihaela avea note proaste la școală și, probabil, o viață foarte grea acasă. Nu voia decât să joace handbal. Era cea mai bună din clasă, din sat și poate și din țară pentru categoria ei de vârstă. Handbalul era singurul lucru pe care-l avea Mihaela și era prudent să nu-i fi stat în calea mingii, de nu, ar fi fost vai și amar de tine. Să te poziționezi în calea singurului lucru care contează în viața cuiva, care nu are nimic, nu a fost niciodată o alegere înțeleaptă. Nicoleta nu rumega toate aceste gânduri, dar le intuia. Nu îi lăsa mâncare în bancă în zilele în care aceasta o împingea ca să ajungă ea prima la minge la ora de sport, dar în toate celelalte, da. Îi aducea și struguri din grădină atunci când nu avea biscuiți. Mihaela mânca tot ca o termită, lăsând în bancă o grămăjoară discretă din semințe de struguri sau fârâmături aranjate asemenea unui mușuroi de furnici neobosite. Nicoleta a renunțat să-și mai dorească prietenia cuiva, consolându-se cu biscuiții rămași.

Într-o frumoasă sâmbătă la început de aprilie, Nicoleta a rămas acasă cu cei doi frați mai mici. Restul familiei plecase la înmormântare — mare prilej de fericire — unde mâncarea era gratis și băutura așijderea. Să tot mori în satul Văleni de lângă munte.  Se adunaseră câteva zeci de capete la pomană, căci răposatul Ionel, țiitorul cârciumei locale, era un bărbat cunoscut și apreciat de toți amicii lui de băutură, printre care și Grigore Dragomirescu al nostru. Doamne ferește să dea el de gol vreun companion când venea nevastă-sa să-l care acasă din bar pe nefericit și-l întreba pe Ionel câți bani a cheltuit pe băutură.

— I-au făcut cinste băiețașii… răspundea el mieros, dar prompt tuturor muierilor.

Ionel nu mai spunea nimic, stătea lungit molcom, puțin mort, dar foarte țeapăn, în cutia din lemn de fag, cu o mină de tardivă demnitate printre jerbele de garoafe și margarete împletite cu panglici. Murise la 52 de ani. Ar mai fi trait el mult și bine, dar băutura îi scofâlcise ficatul contorsionat de deprinderile greu de acceptat, iar șoricii și jumările înghițite de-a lungul vieții i se așezaseră de-a lungul și de-a latul arterelor înfundate ca țevile înainte de venirea instalatorului. Nevastă-sa, care nu auzise în viața ei de colesterol, îi gătise mereu chiftele de porc prăjite-n untură, cârnați picanți cu bucățele de șuncă, sarmale rotofeie ce se lăfăiau în ulei și alte asemenea sinucideri. L-au jelit băiețașii lui, nevoie mare; de supărați ce-au fost au început să se bată între ei chiar în localul pierzaniei. S-au bătut cu tot ce aveau la îndemână și mai reușeau să zărească, căci cu greu mai focalizau după o damigeană făcută poștă, cu tacul de la masa de biliard, cu sticlele de rom, până și cu scaunele pe care stăteau melancolici mai devreme. Ăl cu tacul era un împătimit al filmelor de bătaie cu Van Damme; îi cotonăgea mai cu talent pe tovarășii de băutură, restul, niște amatori dezorientați.

Ce se va întâmpla cu cârciumioara mea?… s-ar fi întrebat Ionel dacă ar fi putut. Dar nu mai putea să se întrebe și, oricum, viața are grijă să-ți șteargă urmele trecerii pe pământ mult mai degrabă decât ți-ar plăcea să crezi.

Au mâncat toți pe săturate la pomană, unii s-au și abțiguit, că mai rămăsese niște țuică de prune pe care văduva lui Ionel a pus-o pe masă spunând:

— Țuiculița asta era preferata lui. Dumnezeu să-l odihnească… și lăcrimă exact atât cât se cuvenea pentru o văduvă. Mai știți ce fericit era că are cea mai bună băutură din toată comuna? Mereu a fost cu borșul pe foc și cu peștele în iaz. Cum te-ai dus tu, Ionelule…!?

— Dumnezeu să-l odihnească! răsună adunarea ca la un semnal de clopotniță.

Când jumătatea plecată a familiei Dragomirescu s-a întors, Aurelia s-a luat cu mâinile de cap. Ăl mai mic, un sucit de nu se poate, se hâțânase în pătuț până când reușise să dărâme călimara cu cerneală violetă din care-și adăpa Nicoleta stiloul. Pereții păreau acum o opera de artă impresionistă, deși n-au reușit să o impresioneze deloc pe Aurelia; covorul era bun numai de aruncat, pătuțul avea scândurile sărite, stătea acum rezemat de perete, știrb, privind resemnat spectacolul violet. Prăpăd. Mezinul gângurea fericit din pătuțul rupt, Nicoleta bocea preventiv a bătaia pe care o presimțea ca fiind pregătită pentru ea, cu mânecile suflecate deja, și Dorin strângea-n dinți indiferent o bucată de plăcintă cu dovleac pe care o găsise sub pătuțul căzut la datorie. Cum cel mic încă nu avea vârsta la care să-și ia o scatoalcă bună peste ceafă, totul a căzut pe capul Nicoletei, care, bineînțeles, a primit ca recompensă o strașnică păruială, ca altădată să anticipeze ceea ce s-ar putea întâmpla. Cineva tot trebuia să fie pedepsit, iar Nicoleta era mai la îndemână decât un țânc de doi anișori. Țipete și-un smoc de păr șaten în mâinile mamei, apoi s-a tras cortina. Nicoleta a mai adăugat o suferință în jurnalul ei ținut mental. Pentru ea nu conta atât de mult durerea fizică, dar conta umilința și nedreptatea. Iar dacă este un lucru pe care-l știm despre copii e că nu uită niciodată nimic. Nici chiar atunci când uită.

****

Viața Nicoletei s-a schimbat crucial în momentul în care a fost trimisă în vacanță la mătușa Catia, sora lui Grigore. Era mare lucru să fii chemat la casa ei, locuia singură cuc, fată mare, virgină ca prima zăpadă proaspăt căzută în decembrie. Să tot fi avut vreo jumătate secol și puțin pe deasupra, dar nu i-ai fi dat. Nu avea chef de nepoți așa cum nu avea chef dracul de tămâie, dar îi mai cântau greierii în călcâie de singurătate, așa că a chemat-o pe Nicoleta la ea, gândindu-se că măcar o va ajuta cineva la spălat vasele și dereticat prin apartamentul ei din Ploiești, aflat în zona industrială. Catia era bibliotecară, pleca acasă de la opt dimineața și revenea pe la ora patru după-masă. Program de ministru, ce să mai!

Așa a ajuns Nicoleta, expediată ca un pachet la tușa Catia, dar nu prin poștă, ci cu trenul. Mătușa a așteptat-o la gară și a studiat-o pe toate muchiile. Rezultatul: nesatisfăcător.

— Dar tu nu-ți cureți unghiile? Nici tenișii?

Acestea au fost primele cuvinte cu care a fost întâmpinată fata. Pentru că nu știa ce ar trebui să spună, a tăcut uitându-se tâmp la unghiile ei care mai păstrau urme de cerneală. Primul trimestru abia se încheiase.

Ce mi-o fi trebuit să ajung la zgripțuroaica asta? se gândi fata, uitându-se la femeia cu părul alb buclat și ochelari mari puși pe ochii mici și nasul gogoneț. E drept, aș fi putut să-mi tai unghiile sau măcar să le pilesc de marginea ceramicii de la școală, așa cum fac fetele de-a opta înainte de ora de dirigenție…

Își strânse-n pumn degetele murdare, dar n-avea cum să strângă-n pumni și tenișii, așa că a pornit timid la pas lângă mătușă, renunțând la a mai încerca să-și corecteze ținuta. Catia ar fi fost îngrozită de-a dreptul dacă Nicoleta i-ar fi povestit cum vomitase ea în tren napolitanele ieftine cu lămâie pe care i le dăduse maică-sa, stropind și câțiva călători aflați în același compartiment cu ea. Ce era să facă fata dacă nu avea stomacul obișnuit cu călătoriile?

Nicoletei îi era sete, dar n-a îndrăznit să-i spună mătușii să-i cumpere o sticlă de apă din gară. Aceasta a omenit-o, în schimb, cu o gogoașă cu brânză care doar i-a mărit considerabil setea ce-i ardea gâtlejul. Maică-sa, în grabă, uitase acest amănunt, o trimisese ca pe o cămilă în arșița de august, cu trenul, de la Ana la Caiafa, fără a-i da ceva de băut la ea. Îi fusese sete tot drumul și privise cu jind la o familie cu copii de vârsta ei, care trăgeau dintr-o sticlă cu suc verde nefiresc, cu aromă de kiwi. A prins momentul când era singură în compartiment și a băut și ea din sticla lor, puțin de tot, cât să nu se vadă isprava, dar suficient cât să-și domolească pârjolul din vintrele ei și gâtul uscat.

Catia s-a înduplecat de fata pribeagă ca un câine aruncat în zăpadă, a luat-o de mâna pătată cu cerneală, și au luat autobuzul până la micul ei apartament. Și-n autobuz s-a simțit rău Nicoleta, dar n-a îndrăznit să mai verse în prezența mătușii autoritare.

În prima seară a fost liniște, au luat masa împreună și-apoi Catia a zorit fata la duș pentru igienizare. Acolo a aflat mătușa că fata are și păduchi, iscându-se o panică de nedescris în cuvinte. Pe prosopul alb, splălat cu grijă de bătrână, răsăriseră două gângănii mici care umblau de capii printre firele de bumbac umed.

— Dar Grigore n-a văzut că umbli cu păduchi? Vai, Doamne, dacă o să iau și eu, cum mai dau ochii cu ăia de la serviciu?! Ce mă fac? s-a văitat ea o vreme de ai fi crezut că lucra pentru Comisia Europeană și nu pentru biblioteca locală, după care, realizând inutilitatea vorbelor fără acțiune, a trecut la treabă. A ajutat-o să se spele pe cap încă o dată, a luat cu împrumut o sticluță cu gaz de la o vecină și a curățat bine părul Nicoletei. Mirosea numai a gaz în casă, că i-a fost și frică să mai încălzească mâncarea la aragaz, să nu ia foc amândouă, deși asta ar fi rezolvat imediat problema păduchilor.

Nicoleta nu mai vorbea deloc, se simțea rușinată, de cerneală, de păduchi și de faptul că a băut din sticla cu suc verde a vecinilor de compartiment. Pe unde trecea ea, doar probleme. Toată lumea avea ceva să-i reproșeze.

În câteva zile, cele două au învățat să supraviețuiască una alteia. Erau nevoite să respecte planul inițial, trei luni de vară aveau la dispoziție să găsească un numitor comun, până când va începe fata școala și se va întoarce în Văleni. Când mătușa a constatat că nu mai era nici urmă de păduchi, s-au mai destins și relaxarea le-a cuprins pe amândouă. În acea zi, Nicoleta a primit o înghețată ca trofeu pentru câștigarea războiul cu gânganiile care-o îngroziseră pe mătușă.

Ca să nu o lase zilnic închisă în casă, dar și ca să nu-i facă vreo blestemăție, Catia lua fata cu ea la serviciu — la biblioteca județeană din Ploiești. În casa părinților Nicoletei existau aproximativ zece cărți, fuseseră ele mai multe pe vremuri, dar unele au ajuns pe raftul de lemn al veceului din dosul curții, pentru folosință. Dând cu ochii de rafturile prăfuite cu mii de cărți, fata a avut un șoc; nu cultural, nici vorbă, se gândea doar la cât de plictisită va fi ea cu tușa Catia acolo, stând înconjurată doar de cărți și de compania femeii mai plină de tabieturi decât avusese ea păduchi în cap. Biblioteca avea cu totul trei angajați: tușa Catia, femeia de serviciu și administratorul bibliotecii. Desigur că este greu să asociezi acest mediu bibliotecar cu o fată de unsprezece ani, cu entuziasmul și neastâmpărul adolescenței abia începute.

Prima zi a trecut greu de tot, în bibliotecă nu intraseră decât trei persoane.

Ce plictiseală, ofta fata.

O elevă de liceu a luat cărțile pe care le avea trecute pe listă și s-a grăbit să plece; un profesor de istorie, mic de statură, chel și cu burtă, semănând incredibil cu o piesă de șah — nebunul, a citit câteva ceasuri din niște cărți groase de istorie politică; Catia se pregătea să completeze fișa de închidere pe acea zi într-un registru cu coperți solide, dungate, și file separate de foi de indigo. Inopinat, un băiat de vârsta Nicoletei intră vertiginos în bibliotecă și ceru trei cărți:

— Bună ziua, Lunaticii de Arthur Koestler, orice carte aveți despre exorcism la Vatican și Robin Hood, vă rog.

— Ai venit târziu, i-a zis tușa acră. Noi nu putem să stăm după fiecare client care întârzie… a adăugat aceasta cu oareșce importanță, pentru a-și valida munca și sensul vieții. Vorbea de parcă avusese sute de cititori care-i călcase pragul în ziua aia, de parcă a rupt bilete toată ziua la pelerinaj în Mecca.

— Îmi pare rău, dar vă rog să mi le dați. Dacă se poate, a mai adăugat el stingher, înroșindu-se până în vârful urechilor. Le așteaptă și tata, știți, el e profesor…

Mătușa nu știa nici ce profesor este taică-su, nici nu părea impresionată de cererea lui. Voia să se lase greu. Era oare asta o formă de flirt pe care nu-l practicase niciodată?

Nicoleta privea scena cu uimire; se oprise din oftat și din număratul minutelor pe ceasul mare aninat de-un cui în perete. Băiatul blond îi stârnise curiozitatea, dar și admirația. Era așa de curat, de alb, de bălai, total diferit de băieții de la ea din comună, negricioși și cărpăciți, băieți care băteau mingea-n curtea școlii, scăpându-le câteodată și-n capul fetelor care treceau. Avusese și Nicoleta parte de atenția lor delicată. Nu-i vedea pe aceștia citind vreo carte, nici măcar vreun bilet de autobuz.

— Vrei să te ajut să le iei din raft, tușă? a întrebat ea, pentru a înclina balanța către cererea băiatului.

Mătușa Catia a cedat, dar nu din cauza insistențelor celor doi, ci pentru că încă mai păstra un soi de respect pentru oamenii care citesc. Dacă nu ar fi crezut asta, cum s-ar fi împăcat ea cu ideea că și-a petrecut toată viața printre niște rafturi prăfuite, fără a avea viață personală și fără a face ceva semnificativ vreodată? Mereu s-a temut de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă, așa că preferase să rămână în zona confortabilă. În schimb, cu această convingere ce-i servea ca scuză, se vedea o păstrătoare de taine, un fel de Cerber al comorilor ascunse-n biblioteca județeană. I-a înmânat cărțile băiatului, apostrofându-l totuși. Nu putea să lase pe nimeni să-i știrbească din demnitatea pe care credea că o are. Îi simțise pe cei doi copii ca pe niște inamici împotriva ei, aliați de vârsta lor fragedă, ca doi purici neastâmpărați în blana ei de dulău pus de pază la poarta bibliotecii.

— Altădată nu-ți mai dau, să știi. Programul este afișat la intrare, iar noi nu suntem la dispoziția ta. Să le aduci înapoi la timp! spuse ea având senzația că-și ia revanșa pentru cutezanța celor doi.

Băiatul n-a răspuns acuzei, era fericit că și-a primit cărțile. Doar a mulțumit și a dat un bună-seara în grabă, deși nu era încă seara și abia câteva minute în urmă spusese bună-ziua. Nici nu s-a uitat către Nicoleta care-l privea cu ochi mari și care încercase să-l ajute stângaci, reușind doar să-și irite mătușa.

Acesta a fost un moment de cotitură în viața Nicoletei, ca atunci când cerul se deschide și ești învăluit de nimbul iluminării. Se îndrăgostise de băiat într-o clipită, dar nu o mirase lipsa lui de atenție, de faptul că nici nu o băgase de seamă. Fata nu simțea că ar putea atrage atenția lui, recentele evenimente petrecute cu tușa Catia o făcuseră să se simtă și mai neînsemnată, ca o proscrisă mică și negricioasă. Îi era rușine acum de părul ei tuns scurt cu miros de gaz în el, de rochița care stătea câș pe corpul ei nedezvoltat încă, de sandalele lipite de Grigore cu prenandez o dată, apoi cu aracet, lăsate să se usuce sub muchia șifonierului, de mătușa Catia și de nepolitețea cu care ea a tratat băiatul, de crustele de vânătăi din genunchii ei… Nicoleta ar fi vrut să o zbughească afară după băiat, dar cu mintea ei necoaptă a înțeles totuși că așa ceva nu se face. Fata s-a resemnat, o resemnare dureroasă cu care oamenii se obișnuiesc în timp, ajungând chiar să-i spună normalitate. Îndemnul inimii este doar pentru nebunii care stau pe băncile spitalelor sau ale gărilor, resemnarea și neputința este pentru tot restul lumii. Triumful lipsit de lauri al rațiunii asupra emoțiilor.

Profitând de un moment în care tușa nu o supraveghea, fata citi cele scrise pe fișa băiatului. Îi sări în ochi numele lui, scris lung, aplecat tare către dreapta: Aian Ivanov.

Așa a adormit în acea seară Nicoleta, visând cărți care zburau din rafturile bibliotecii, rotindu-se în jurul unui băiat cu un nume de înger bălai, Aian. S-a trezit din somn extaziată. Lumea ei avea un sens nou.

Nerăbdătoare, a întrebat-o pe Catia:

— Când vine Aian la bibliotecă?

— Cine?

— Băiatul acela, mătușă. Cel care a cerut Lunaticii.

Mătușa se uită bănuitoare pe sub lentilele groase ale ochelarilor.

— Ești exact ca taică-tu, și el a fost un molâu! spuse ea disprețuitor. Mie nu mi-a sucit niciun bărbat capul… se umflă apoi în pene cu mândrie de femeie fără alternative și fără admiratori.

Nicoleta se uită nedumerită la mătușă.

Ce-o fi așa de rău în a avea capul sucit?  se întrebă ea fără a-și mai căuta răspunsurile la bătrână.

Mătușa Catia nu avea nici urmă de toleranță pentru slăbiciunea fetei. Majoritatea oamenilor știu doar ceea ce au trăit, iar bătrâna nu trăise nimic asemănător. Fusese mereu temătoare și reticentă la atenția unui bărbat, sfârșind prin a concluziona devreme că nu avea nevoie de o asemenea pacoste și complicații. Ea avea casa și tabieturile ei, iar asta îi era de ajuns. Uneori, de Crăciun, atunci când nu avea unde să plece ca musafir, se întreba fără grai: N-ar fi rău încă un picior de om prin casă, nu-i așa? dar se mângâia în uitare cu programele de la televizor și uita de gândurile ce-i tulburau apele sufletului până la următoarea sărbătoare.

Atitudinea Nicoletei referitoare la cărți s-a schimbat dramatic. Le iubea cu patimă. Dacă Aian iubea cărțile, atunci și ea putea să le iubească. În iubire faci tot felul de compromisuri, iar ea simțea că putea face acest pas înainte în relația lor existentă doar în mintea și în visele ei puternic colorate.

A luat în mâini prima carte, ezitantă, de parcă nu știa cum s-o țină și ce rol să îi atribuie de acum înainte. A citit din ea până când mătușa i-a zis că trebuie să plece către casă. Nicoleta a ridicat ochii către tușa Catia, apoi către ceasul din perete. Când trecuseră orele? Citise toată ziua Aventurile lui Oliver Twist de Charles Dickens și trecuse prin toate stările posibile. A lăcrimat când acesta a fost răpit de răufăcători, a zâmbit când Oliver și-a regăsit mama. Nu i-a fost greu să se identifice cu micul Oliver, ea însăși se simțea o surghiunită, nelalocul ei, așa cum îi spusese odată maică-sii:

— Abia aștept să scap de țăranii ăștia și să plec de-aici. O să mă duc în București!… a amenințat ea din corcodușul de unde nu s-a dat jos până seara de frica propriei cutezanțe.

— Ha! Visezi, visezi, o să ajungi în piață să vinzi ardei, brânză sau pâine de la turci în hala mare! a fost răspunsul mamei care nu citise nicio carte despre creșterea copiilor sau despre educarea lor. Ea făcea ce făcuse și maică-sa cu ea, reteza orice încercare de evadare din acest univers căruia-i cunoștea legile, își pregătea copiii pentru o viață dură, gândindu-se că așa le va fi mai ușor. În felul ei, încerca să-i protejeze, chiar dacă făcea acest lucru inconștient. Nu avusese timp niciodată, nici dorință, să-și adreseze măcar câteva întrebări referitoare la rolul ei de mamă. Aceste gânduri nu-și făcuseră loc în noianul de preocupări zilnice, împărțită între gospodărie, copii și munca la strung. Pe vremea aceea nu existau cărți autoeducaționale și copiii nu erau ridicați pe piedestal ca acum. Nimeni nu-și făcea probleme că o palmă va costa copilul bani frumoși plătiți la psiholog mai târziu. Fiecare supraviețuia cum putea și viața era aspră ca peria de dușumele.

(NOPȚI LA MONACO)

___________________________

Natasa Alina Culea
Blog, Cărți scrise

Pentru voi, dragii mei cititori

Cumva titlul îmi amintește de melodia Tебе моя последняя любовь, dar fără partea de jale, da?

Acest articol este pentru voi, dragii mei cititori. Pentru voi și pentru bucuria pe care mi-o aduceți. Voi și articolele voastre. Voi și recenziile voastre. Voi și fotografiile voastre pe care mi le trimiteți cu atât de multă dăruire.

Ultima ispravă a unei cititoare din Moldova m-a inspirat să scriu acest articol. O frumoasă tânără plecată în căutarea originilor Arlechinului, în Italia, și fotografiile pe care le-a realizat, trezindu-mă ca o rază de soare ce-ți bate-n geam dimineața:

Inițiva aparține grupului Nici_o_zi_fără_lectură, iar cartea călătoare a fost oferită inițial grupului de Kristina Doba

Vouă, tuturor celor care mi-ați trimis sute de poze, unele mai frumoase ca altele, cu romanele scrise ❤ Îmi pare rău că nu le pot posta pe toate 😦

Vă îmbrățișez,

Interviuri

Interviu. Arlechini în viața altora. 10 mai 2019

După cum v-am promis în avanpremieră, vă prezentăm romanul doamnei Natașa Alina Culea, Arlechinul.

arlechinul

Spuneți-ne ceva despre această carte. Cum a apărut? Când?

Natașa Alina Culea: Romanul Arlechinul a fost publicat în decembrie 2018, sub egida propriei mele edituri, editura Hebe. De ce propria mea editura? Mă declar din start o autoare dificilă, dar și perfecționistă, crezând cu tărie în ceea ce face. Piața editorială din România nu mă satisface, și spun asta fiind în asentimentul foarte multor scriitori români. Faptul că nu ai niciun control asupra vânzărilor, faptul că editurile nu se implică suficient în procesul de marketing al cărților, nu oferă informațiile necesare și multe alte neajunsuri m-au determinat să iau această decizie, pe care nu o regret nicio secundă. Sunt mândră de munca mea și de noile ediții ale celor șase romane scrise și publicate până acum, poate așa se și explică faptul că sunt un autor care chiar se vinde în România.

Arlechinul este un roman aparte, care știam că va stârni controverse. Nici nu ar fi putut fi altfel atunci când avem ca protagonist un antierou, un personaj pe care puțini ar putea să îl adore, iar cei mai mulți să îl deteste de-a dreptul, un personaj care răscolește mizeria ascunsă sub preșul social.

Pe lângă un protagonist machiavelic avem și partea de erotism a cărții, destul de greu de ignorat și de digerat.

Așa cum am mai spus în interviurile anterioare, cărțile mele vor stârni reacții, deoarece nu sunt conformiste, nu sunt lecturi lejere care să nu-ți scuture alegerile și convingerile.

alina

Natașa Alina Culea. Sursă foto: arhiva personală

De ce acest titlu? 

Natașa Alina Culea: Totul pornește de la ideea de mascaradă a vieții, de spectacol dat pentru amuzamentul altora. Arlechinul, Arlecchino, a apărut ca actor în vechile comedii italiene, Commedia dell’arte, la sfârșitul secolului al XVI-lea, ca fiind un bufon, purtând mască, cu un costum reprezentativ, caraghios și grotesc în același timp. Peste ani, Arlechinul a devenit un personaj mai romantic, dar și mai inteligent, paiața noastră inițială, farsorul, devenind un adevărat seducător perfid.

Continuarea articolului AICI…

Interviuri

Interviu pentru Careers & Business

Natașa Alina Culea este un nume despre care spune că nu-i mai aparține, un nume pe care l-a dăruit acum cinci ani cititorilor cărților ei, un nume care a ajuns tipărit pe copertele a mii de cărți în România și Republica Moldova, sub cele șase titluri (în ordine cronologică): „Natașa, bărbații și psihanalistul”, „Marat”, „Lupii trecutului”, „Nopți la Monaco”, „Visele nu dorm niciodată” și „Arlechinul” – cel mai recent roman al meu, lansat în decembrie 2018. Crede că uneori este scriitoare; alteori este eremit sau pelegrin, dar mereu își iubește cititorii. După romanul „Lupii trecutului” a scris cartea „Nopți la Monaco” doar pentru a-i înveseli pe cei care i-au plâns pe umăr, cerându-i să le dea un happy-end.

Un scriitor talentat și de succes poate să fie tânăr și frumos! Natașa Alina Culea este dovada!

C&B: Fă o descriere sau definește activitatea ta!

„A fi un autor în România este o provocare, iar termenul de provocare este unul destul de îngăduitor dacă ne raportăm la piața de carte românească și la situația încă derutată și derutantă a literaturii contemporane. Singura mea ambiție livrescă este aceea de a le oferi cititorilor mei o lectură memorabilă…

continuarea AICI

Blog

Campania #Fiidiferit #Citește și cei 12 scriitori care vin la tine :)

PRIMUL PROIECT: #FIIDIFERIT #CITEȘTE

Poate ați auzit prin diverse căi media că, în sfârșit, s-a decis ceva și în legătură cu piața cărților și literatura, în general. Anul 2019 a fost declarat Anul Cărții, dându-ni-se posibilitatea nouă, ca autori, dar și editurilor, să beneficiem de o altă abordare literară.

Scriitoarea Oana Arion, care este și o prietenă de-a mea, a avut ideea extraordinară de a organiza prin intermediul editurii sale, Editura UP – Unconventional Publishing, evenimente, pe tot parcursul anului 2019, cu scriitori români contemporani.

Evident, campania Fii diferit, citește se adresează publicului tânăr, dar nu numai. La seria de evenimente literare (în licee) organizate de către Editura UP vor participa scriitorii:

  1. Oana Arion
  2. Monica Ramirez
  3. Laura Nureldin
  4. Cristina Nemerovschi
  5. Corina Ozon
  6. Anamaria Ionescu
  7. Camelia Cavadia
  8. Theo Anghel
  9. Iulia Ioniță
  10. Cristina Andone
  11. Raluca Iorga
  12. și subsemnata, Natașa Alina Culea.

Ca orice proiect de evenimente care se respectă, va avea colaboratori din domenii conexe: Literatura pe tocuri, DivaHair.roEva.roBooks&Morefilme-carti.roEgirliBooksquareBooknation.ro4arteEVirgolici.roVIPStyle.roInfinit TvBucharest Cultural Events etc.

Editura UP este în colaborare cu editurile Tritonic, Trei, Herg Benet, Univers și Quantum Publishers – susținând și promovând scriitorii români contemporani, aducând tinerii mai aproape de lectură, implicit, de autori.

Primele evenimente ale anului 2019:

AL DOILEA PROIECT: CLUBUL DE LECTURĂ

Un proiect aparte îl reprezintă Clubul de lectură: Eu citesc! Acesta se va desfășura periodic, în colaborare cu Literatura pe tocuri în cafeneaua Lente din București. Și aici sunt invitați scriitorii care vor dezbate subiecte literare și vor interacționa activ cu cititorii. Înscrierile se fac la adresa de contact@edituraup.ro sau la numărul de telefon 0742881416.

Primele întâlniri din cadrul Clubului de lectură:

Vă invit la amplul proiect ce se va desfășura anul acesta și vă doresc multe lecturi care să vă inspire și, poate, de ce nu, să vă înfrumusețeze viața!

Recenziile cartilor mele

Cărţile Nataşei Alina Culea – poveşti de viaţă pe care trebuie să le citeşti (MaraMadalina)

Cărţile scrise de Nataşa Alina Culea sunt adevărate poveşti deconectante care te îndeamnă la reflecţie, la introspecţie, la analiza propriilor trăiri. Protagonistele creionate de autoare au în ele acea forţă lăuntrică specială care le permite adesea să îşi guverneze destinele  şi să ia decizii riscante.

Ce faci atunci când mai ai puţin şi te spânzuri de speranţă? Lecturezi un roman al Nataşei şi afli că şi cel mai întunecat negru se poate acoperi de roz… trebuie doar să cumperi vopsea suficientă. Romanele autoarei ne demonstrează că există soluţii, că avem puterea de a schimba totul, că suntem capabili oricând să decidem altceva. Şi da, pe autostrada vieţii suntem obligaţi să mergem înainte… nu putem întoarce pe linie continuă mai ales că divinitatea are camere de luat vederi peste tot, dar nu ne împiedică nimeni să virăm la stânga sau la dreapta.

În continuare vă ofer o prezentare scurtă a celor cinci cărţi ale autoarei şi vă doresc lectură plăcută!

Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul

Ce îţi poţi dori atunci când simţi că o relaţie nu mai merge? Libertatea, nu? Acelaşi lucru şi-l doreşte şi Nataşa, protagonista cărţii, numai că în cazul ei situaţia se complică, iar femeia ajunge pe canapeaua unui psihanalist.

CONTINUARE pe site-ul Mara Madalina

Interviuri

La Matinal Efervescent cu realizatorii Mihai Gainusa si Oana Paraschiv

23 aprilie 2018: Matinal Efervescent (National FM)

Realizatori: Mihai Gainusa si Oana Paraschiv

Director: Denis Ciulinaru

 

Pana rezolvam cu drepturile de autor, puteti gasi emisiunea inregistrata integral pe pagina de Facebook Natasa Alina Culea

Blog

Ce-am citit când am tăcut VI – homosexualitatea în literatură

Așa cum v-am obișnuit, continui seria Ce-am citit când am tăcut cu un nou articol.

Celelalte articole ale seriei:

  1. Ce-am citit când am tăcut I
  2. Ce-am citit când am tăcut II
  3. Ce-am citit când am tăcut III
  4. Ce-am citit când am tăcut IV
  5. Ce-am citit când am tăcut V

În ordine – săptămâna trecută:

  • Ludmila Ulițkaia – Imago

Pentru cei care doresc o lectură care să ne amintească de perioada comunistă din România, atunci sunteți invitații mei! Acțiunea devine repetitivă cumva, deși, în mare, poveștile sunt diferite, adevărate cuburi urbanizate, dar poate din cauza recidivării tonalității sumbre a romanului.

  • Jocul cu mărgele de sticlă – Hermann Hesse

pe căi lipsite de primejdii ii trimiţi numai pe cei slabi

Nu trebuie nicidecum să năzuieşti către o învăţătură desăvarşită, prietene, ci către propria ta desăvarşite

Despre cartea asta nu voi putea scrie doar câteva cuvinte. Nu am intenționat vreodată să fac o recenzie și nici nu am de gând să încep acum, dar pentru că această lucrare m-a intrigat complet, trebuie să împărtășesc măcar o parte din ceea ce am intuit printre rânduri, indiferent dacă voi șoca sau nu cititorii site-ului meu. Cu atât mai rău ar fi să vă plictisesc așa cum mă pierd și pe mine alți blogeri în cearșafuri de articole nesfârșite. Să zicem că fac o excepție doar pentru această carte și veți vedea de ce.

Mă întreb acum, puțin nedumerită, a citit cineva cu adevărat această carte sau doar editurile au dictat majoritatea recenziilor? A pătruns-o careva, a dezagregat-o, a asimilat-o sau doar a presupus automat că dacă a luat premiul Nobel (1946) trebuie să fie ridicată în slăvi cu mai mult sau mai puțin discernământ, precum cei care au scris anterior despre ea? Nu mă înțelegi greșit, merită ridicată în slăvi, o recomand cu toată forța din motive pe care vi le voi expune aici, dar asta nu mă va împiedica să scriu cu sinceritate absolută ce cred eu despre lucrarea de față.

Să începem…

De la început aflăm că locul desfășurării acțiunii este Castalia, iar cei care au rezistat acestei lecturi exclusive știu deja că este „un mic stat al spiritului”. Castalia este o metaforă care, pentru mine, înseamnă ascensiunea, dar și declinul unei societăți strict ierarhivizate, elitiste, în care Ordinul este reprezentat de acei oameni care încearcă să păstreze neatinse valorile etice și arta nemuritoare. Mai cristal spus, Castalia este condusă de un Ordin, iar Ordinul este bazat pe acest Joc al mărgelelor de sticlă. Protagonistul este Joseph Knecht. Avem de-a face cu un bildungsroman filosofic, construit în jurul personalității lui Joseph Knecht (knecht – vasal/servitor în lb. germană), magister ludi al Jocului cu mărgele de sticlă. Hesse îl vrea un erou metaforic al spiritului înalt, detașat initial de experiența lumească, dar un erou care nu fuge din calea suferinței, ci o îmbrățișează, ajutându-se și ajutându-i pe ceilalți. Sfaturile lui abile sunt croite pe măsura celor pe care îi îndrumează, nu pe propria-i măsură, sfaturi pe care își permite să le ofere măcar în calitatea sa viitoare de maestru al Jocului cu mărgele de sticlă. Încă din copilărie și adolescență, efebul nostru, Joseph, s-a remarcat prin noblețea și statornicia caracterului său, distingându-se de ceilalți colegi ai lui tocmai pentru că nu era interesat să se distingă de vreun fel, urmându-și liniștit calea conform valorilor în care credea.

… dar ce este Jocul cu mărgelele de sticlă? – vă veți întreba.

Regulile acestui joc al jocurilor se învaţă numai pe calea obişnuită, prescrisă, care cere caţiva ani, şi nimeni dintre iniţiaţi nu ar putea avea vreun interes să facă aceste reguli ale jocului mai uşor de învăţat. Aceste reguli, limbajul semnelor şi gramatica jocului reprezintă un  fel de limbaj secret foarte perfecţionat, la care participă mai multe discipline ştiinţifice şi ramuri ale artei, mai ales insă matematica şi muzica (respectiv, ştiinţa muzicii) şi care este in măsură să exprime şi să pună in relaţii reciproce conţinutul şi rezultatele celor mai multe ştiinţe

Este un joc al cunoașterii prin cunoașterea jocului, fără a oferi o îndrumare exhaustivă, deoarece acest sistem ludic este întemeiat pe manifestare înainte de realizare, a priori, iar noi ajungem astfel  la noțiunile fundamentale ale filosofiei lui Kant. O mică paranteză: cred că totul există înainte de a fi cunoscut, așa cum dacă azi vezi curcubeul pentru prima data, asta nu înseamnă că nu a mai existat un curcubeu vreodată, pentru că dacă există vreun atribut al cunoașterii, este acela de a fi infinit sau măcar nimeni nu ar putea demonstra că este finită. Cunoașterea este limitată doar dacă este privită prin prisma capacităților umane cerebrale sau ale simțurilor noastre. Cunoasterea poate fi realizată prin mai multe căi, prin mai multe discipline structurate, inclusiv cele mistice – idee prezentă, de altfel, în carte.

Mi-a plăcut citatul acesta îndeosebi, pentru latura sa încă valabilă în contemporanul cunoscut:

„…de exemplu, mari chimişti sau virtuoşi ai pianului îşi dădeau părerea asupra politicii, îndrăgiţi actori, dansatori, sportivi, aviatori şi chiar poeţi se pronunţau asupra foloaselor şi dezavantajelor celibatului, asupra presupuselor cauze ale crizelor financiare şi aşa mai departe. Intenţia era exclusiv aceea de a reuni un nume cunoscut cu o temă actuală

După cum am spus, această lectură mi-a stârnit multe gânduri și divagații, printre care:

Prima divagație: REFLECȚII

Voi încerca să expun efectul produs de reflecțiile lui Hesse, care sunt grăitoare pentru perioada contemporană, în care totul se fabrică în grabă, fără discernământ și fără responsabilitate, fără alte pretenții în afara intereselor consumist-cantitative. Îi înțeleg perfect încrâncenarea pentru apărarea rafinamentului gândirii elevate, aflate peste mintalul majoritar supus instinctelor și matrițelor confecționate pentru a păstra această majoritate în stare cât mai vegetativă. Nu exclud faptul că dacă ar exista o teorie conspiraționistă în acord  cu realitatea se prea poate ca acești lideri confecționari de matrițe să fie născuți și crescuți de însăși voința celor mulți de a nu-si exercita voința asupra a nimic din ce nu este imediat confortabil și reductiv. Da, uneori simt și eu că trăim ultimele sclipiri ale crepusculului cultural al unei lumi cu oameni de nisip.

Dacă stai să te gândești, cândva coloanele palatelor vibrau însuflețite de muzica clasicilor, iar acum muzica este redusă la trei cuvinte puse pe un ritm din trei note, cam așa se face legea străzii muzicale. L-am avut pe Beethoven, Bach, Mozart, atunci cand nu aveam radio-uri, iar acum avem totul la picioare, dar nu se mai creează premisele existenței unora ca ei. De la etică la venalitate. De la desăvârșire la declin. De la strădanie extenuantă la superficialitate extenuată. Iar dacă s-a atins desăvârșirea, ce altceva mai poate urma după ea?

Revenind la Castalia și la Jocul mărgelelor de sticlă, tărâmul imaginar al unei societăți închipuite de Hesse, construite pe fundamentul unui joc intelectual multidisciplinar care reunește erudiții din cele mai diverse: muzică, limbi străine, matematică, filosofie, astrononomie, teologie, divinație. Jocul elitist îmbină știinta cu arta, iar cu cât discipolii acestui ordin urcă scara ierarhiei dictate de abilitatea de a se juca cu mărgelele de sticlă, cu atât viața acestora devine mai modestă, mai restrictivă și lipsită de alte aspirații în afara celor legate de proliferarea culturii și contributia la asigurarea continuității jocului.

A doua divagație: SĂRĂCIE INTELECTUALĂ

Nu pot fi de acord cu proliferarea unor convingeri periculoase legate de oamenii care aduc un folos lumii, fără a-și fi de folos lor înșiși. De la butoiul lui Diogene la sărăcia intelectualilor moderniști, acesta este un subiect pe care binevoiesc să-l contrazic fără a-l argumenta prea mult, căci însăsi argumentarea mi se pare lipsită de sens în fața unui fapt evident, lipsit de logică. Nu există nimic care să-mi demonstreze că libertatea și responsabilitatea nu pot merge mână în mână, în afara acelui sens pe care-l stabilim noi înșine.

A treia divagație: INTELIGENȚA ASOCIATIVĂ

M-am tot gândit la asociațiile de idei ale acestui joc, cu atât mai mult cu cât cred că forța intelectuală a unui individ, pe lângă terenul fertil al unei minți iscoditoare, sunt, poate, cele mai importante și definitorii pentru acea inteligență completă la care puțin indivizi ajung. Acești indivizi sunt, în genere, multitalentați.

Cunoaștem persoane care citesc mult, se cultivă la fel de mult și rețin informații, uneori complexe, rămănând totuși la fel de inocenți intelectual și de nivelați ca o rață trecută prin apă. Întâmplător sau nu, iar eu înclin să cred că nu, tot aceștia sunt, în general, lipsiți de empatie, cu simțuri aplatizate, incapabili de a-și ramifica cunoștințele dobândite sau de a le combina între ele, cu atât mai puțin de a crea sau contribui la dezvoltarea unui sistem de gândire. Sunt muzicanți renumiți care, în ciuda faptului că pot cânta desăvârșit la un instrument sau mai multe, iar prin desăvârșit înțeleg mai degrabă matematic, metronimic, nu simt impulsul de a nuanța emoțional acele puncte cheie intuibile, dar nepuse neapărat pe partitură, căci muzica se cântă cu tot sufletul și cu toate sentimentele la care un om poate ajunge, iar daca sufletul nu zboară, nici muzica nu poată să se înalțe sau să-i înalțe pe ceilalți.

A patra divagație: LUMEA BĂRBAȚILOR

Când tocmai rumegam astfel de gânduri și reflectam la ideea că totuși nu-mi sunt pe plac sistemele elitiste închise, lipsa oricărei mențiuni feminine care să echilibreze disconfortul unui roman exclusiv masculin, a venit fragmentul edificator, ca un răspuns sau ca o întrebare pe care și Hesse și-a formulat-o:

Au fost perioade când mă uitam la membrii Ordinului vostru şi la jucătorii cu mărgele de sticlă cu veneraţie, cu un simţământ de micime şi cu gelozie, ca la nişte zei sau supraoameni veşnic senini, ducându-şi viaţa ca într-o eternă joacă, savurându-şi propria existenţă, la adăpost de orice suferinţă, în alte perioade, mi-aţi apărut cand demni de invidie, când vrednici de compătimire, când de dispreţ, nişte castraţi menţinuţi artificial în eterna voastră copilărie, puerili şi naivi în lumea voastră de jocuri, în grădiniţa voastră de copii lipsită de pasiuni, îngrădită frumuşel, bine dereticată, unde fiecare năsuc e bine curăţat şi fiecare impuls al simţirii şi al gaândirii e redus la tăcere şi sugrumat, unde se joacă o viaţă întreagă jocuri cuminţi, nepericuloase şi nesângeroase şi fiecare pornire de viaţă ce-ar putea produce tulburare, fiecare sentiment mare, fiecare pasiune autentică, fiecare clocot al inimii e numaidecat controlat, modificat, neutralizat cu ajutorul terapiei meditative. Lumea in care vegetaţi ca nişte laşi nu e oare o lume artificială, sterilizată, croită didactic, doar o jumătate de lume, o lume fantomatică, o lume fără vicii, fără pasiuni, fără forme, fără sare şi piper, o lume fără familie, fără mame, fără copii, aproape fără femei!

Nu m-am pregătit să-mi liniștesc temerile, pentru că, intuitiv, ceva îmi spunea să-mi continui firul suspiciunii. Până la urmă, tocmai din cauza analogiei femei-desfrâu al simțurilor (vezi în citat), și nu desfătare, cu siguranță nu una intelectuală, m-a pus mai rău pe gânduri.

Am continuat să citesc, revenind la prima concluzie: hmmm… ceva este în neregulă aici. Este doar o lume a bărbaților. OK, nu-i așa de grav. Încă o limitare nejustificată decât parțial, și asta din cauză că femeile nu sunt lipsite de capacitatea de concentrare sau de lipsa de ambiție a unui bărbat, dar natura emoțională a femeii, precum și maternitatea, acestea pot fi singurele impedimente adevărate în calea performanței. Și poate că aș fi fost de acord, parțial, având în vedere puținătatea operelor feminine din istorie, dacă în zilele noastre unde manifestarea este posibilă și încurajată, nu ne-ar fi dat câteva exemple nu mai puțin însemnate decât ale bărbaților, cel puțin din punct de vedere științific sau artistic. Nu sunt o feministă, nu sunt nici împotriva feminismului, sunt doar în căutarea adevărului precum căutătorii de aur care cerneau toate impuritățile cu o sită.

A cincea divagație: LIMITĂRI

Și până la urmă, de ce fie ori intelect, ori iubire? De ce fie femei ori bărbați? Nu este asta o gândire limitativă prin ea însăși?

Era ceva frumos şi ademenitor să ai putere asupra oamenilor şi să străluceşti înaintea altora, dar şi demonic şi periculos, iar istoria universală consta dintr-un şir neîntrerupt de domnitori, conducători, despoţi şi comandanţi, care cu extrem de puţine excepţii au început frumos şi au terminat rău, care cu toţii, cel puţin după cum au pretins ei inşişi, au luptat pentru putere impinşi de bune intenţii, pentru ca, după aceea, să devină posedaţi şi orbiţi de putere şi s-o iubească numai de dragul ei

A șasea divagație: DIVINAȚIA

M-a bucurat includerea în acest sistem exclusivist, simetric, a diferitelor arte de divinație (precum I-ching sau folosirea runelor) și spun asta pentru ca am un adânc respect pentru astrologie și pentru cei care intuiesc ceea ce nu se poate vedea sau nu este palpabil. Însă, așa cum într-o rază de lumină nu poți vedea culorile, asa cum nu poți auzi undele radio fără un aparat potrivit, dar asta nu înseamnă ca ele nu sunt acolo, tot așa mi se par puerile afirmațiile celor care nu înteleg că majoritatea cunoașterii este dincolo de simțuri și de experiența de până acum.

A șaptea divagație: SISTEME STRICT IERARHIZATE

Se preaslăvește ierarhizarea, ideea cu care eu nu prea rezonez, fiind o individualist-socialistă – doar în sensul de egalitate completă în drepturi.

Voi reveni la divagația a patra și o voi contura pe măsura avansării în lectură: HOMOSEXUALITATEA ÎN LITERATURĂ

Este imposibil să nu observi încărcătura profund emoțională cu care bărbații Ordinului interferează între ei, fie că este vorba de maestru-discipol sau doar de relații colegiale. Acestea ajung ușor la gelozie, rușine, atașament profund și supunere.

Următoarea scurtă referire a prezenței femeilor în carte, este una exclusiv agresivă, femeia fiind asociată cu răutatea și incapacitatea sau reaua voință de procreere (căci femeile nu pot fi intelectuale, nu? Ca atare, pentru Hesse, ele au un singur alt scop: maternitatea)

În cazul în care cineva nu a înțeles ceea ce încerc să explic foarte clar, ei bine, dragii mei, scriitorul nostru nu a sărit vreo pagină în care tendințele sale către homosexualitate, refulate sau nu, să nu transpară și să nu lovească cu toată forța.

Prea puțin îmi pasă dacă și cine îmi va sări în cap în urma publicării acestui articol, pentru că am văzut că nimeni nu menționează asta în limba română, când pe mine revelația m-a izbit pe la jumătatea lecturii și chiar nu mă laud cu această perspicacitate de care nu pot fi foarte mândră acum.

Nu am nimic împotriva homosexualilor, dimpotrivă, faptul ca ei încă luptă pentru drepturile și recunoașterea lor în societate, mă determină să îi apăr din tot sufletul, dar cred ca poți să iubesti pe cineva de același sex cu tine și fără a-l considera inferior pe cel de sex opus.

Citatul feminin-agresiv cu pricina – cel care mi-a adus confirmarea:

Uneori trăieşte în câte un sat o femeie de un soi rău care nu nutreşte ganduri bune faţă de nimeni. Ale mai multe dintre muierile astea nu fac copii. Câteodată, una din astea e aşa de a naibii, că satul nu mai vrea să aibă cu dânsa nici în clin, nici in mânecă. Atunci muierea e luată noaptea şi, după ce bărbatu-său a fost legat fedeleş, e snopită în bătaie cu nuielele, pe urmă alungată departe prin păduri şi prin mlaştini, afurisită cu un blestem şi lăsată acolo. După asta, bărbatul e dezlegat, iar dacă nu-i prea bătran îşi poate lua altă nevastă

Iar dacă mai are cineva nevoie de explicații suplimentare:

Păşea domol, mulţumit, mai departe, în copaci murmura adierea nopţii şi trosnea abia auzit, mirosea a pământ jilav, a stuf şi a nămol, a fum de lemn pe jumătate verde, un miros dulceag de grăsime, care însemna mai mult decât orice căminul, iar în sfârşit, când se apropie de coliba băieţilor, îi adulmecă izul, adulmecă mirosul băieţilor, duhoarea unor trupuri de oameni tineri

 

A opta divagație: POEZIE VS PROZĂ

Aș fi fost mai satisfăcută de lectură dacă nu ar fi existat versurile din ultima parte a cărții. Herman Hesse îmi confirmă teoria că mai mulți poeți pot scrie proză, dar mai puțini prozatori pot străluci la poezie.

 

Ce citesc acum:

  • Elif Shafak – Cele patruzeci de legi ale iubirii
  • Anais Nin – Henry și June (Din jurnalul dragostei)
  • Dan Lungu – Sunt o babă comunistă

_____________

Natașa Alina Culea (autoare)

Blog

Ce-am citit când am tăcut? V

  1. Ce-am citit când am tăcut I
  2. Ce-am citit când am tăcut II
  3. Ce-am citit când am tăcut III
  4. Ce-am citit când am tăcut IV

Ce am citit săptămâna asta:

  • Las ciudades invisibles – Italo Calvino
  • Jean Plaidy – Lucrezia Borgia. Păcate din iubire
  • Bastarda Istanbulului – Elif Shafak

Las ciudades invisibles – Italo Calvino

Am iubit cartea asta pe tot parcursul lecturii. Imaginația flamboaiantă a lui Italo Calvino transpusă într-un lirism  superb, descoperind un autor care scrie ca nimeni altul, cu pricepere, iscusință, îndemânare, dibăcie și toate celelalte sinonime care ar încerca să redea talentul impresionant al prozatorului italian.

În prim plan: călătoriile lui Marco Polo, acele călătorii mult contestate, în China aflată sub dominația lui Kubilai Khan – conducătorul mongol care își exercita domnia asupra Pekingului (Pekin, fosta denumire a Beijingului actual).

Asemenea Șeherezadei care povestea sultanului Shahryar, așa și Marco Polo îl destinde pe Kubilai Khan cu poveștirile lui despre acele 55 de orase invizibile. Dacă Italo Calvino a ironizat oarecum presupusele calatorii ale lui Marco Polo, controversate din cauza știrbeniei reperelor geografice, este greu de spus, deși eu cred că oricare autor este fascinat de imaginație debordantă, fiind mai puțin interesat de veridicitatea poveștilor, până la urmă, nu suntem contabili.

Cartea asta chiar trebuie citită, iar trebuie este un cuvânt pe care-l folosesc destul de rar, fiind atât de restrictiv-neplăcut. Calvino este un scriitor vizionar care se folosește de arta sa pentru a atrage atentia către ceea ce ne îndreptam. Îl respect nu pentru ca a scris o asemenea carte, dar pentru că nu s-a gândit doar la aspectul ei comercial, ci la cel moral, etic – un îndemn de toată lauda și stima mea. Mi-ar fi plăcut să pot să-i mulțumesc personal pentru lectura asta.

Voi culege câteva citate, iertare, sunt netraduse – am citit cartea în spaniolă:

—Sir, estabas distraído. De esa ciudad justamente te estaba hablando cuando me interrumpiste.

—¿La conoces? ¿Dónde está? ¿Cuál es su nombre?

—No tiene nombre ni lugar. Te repito la razón por la cual la describía: del número de ciudades imaginables hay que excluir aquellas en las cuales se suman elementos sin un hilo que los conecte, sin una regla interna, una perspectiva, un discurso. Ocurre con las ciudades como con los sueños: todo lo imaginable puede ser soñado pero hasta el sueño más inesperado es un acertijo que esconde un deseo, o bien su inversa, un miedo. Las ciudades, como los sueños, están construidas de deseos y de miedos, aunque el hilo de su discurso sea secreto, sus reglas absurdas, sus perspectivas engañosas, y toda cosa esconda otra

 “Pero la ciudad no dice su pasado, lo contiene como las líneas de una mano, escrito en los ángulos de las calles, en las rejas de las ventanas, en los pasamanos de las escaleras, en las antenas de los pararrayos, en las astas de las banderas, surcado a su vez cada segmento por raspaduras, muescas, incisiones, cañonazos”

Un oraș care m-a pus pe gânduri – deși nu singurul:

 „Al entrar en el territorio que tiene a Eutropia por capital, el viajero ve no una ciudad sino muchas, de igual tamaño y no disímiles entre sí, desparramadas en un vasto y ondulado altiplano. Eutropia es no una sino todas esas ciudades al mismo tiempo; una sola esta habitada, las otras vacías; y esto ocurre por turno. Diré ahora cómo. El día en que los habitantes de Eutropia se sienten asaltados por el cansancio, y nadie soporta más su trabajo, sus padres, su casa y su calle, las deudas, la gente a la que hay que saludar o que saluda, entonces toda la ciudadanía decide trasladarse a la ciudad vecina que esta allí esperándolos, vacía y como nueva, donde cada uno tomara otro trabajo, otra mujer, verá otro paisaje al abrir las ventanas, pasará noches en otros pasatiempos, amistades, maledicencias. Así sus vidas se renuevan de mudanza en mudanza, entre ciudades que por la exposición o el declive o los cursos de agua o los vientos se presentan cada una con ciertas diferencias de las otras. Como sus respectivas sociedades están ordenadas sin grandes diversidades de riqueza o de autoridad, el paso de una función a la otra ocurre casi sin sacudidas; la variedad esta asegurada por los múltiples trabajos, de modo que en el espacio de una vida rara vez vuelve uno a un oficio que ya ha sido el suyo. Así la ciudad repite su vida siempre igual, desplazándose para arriba y para abajo en su tablero de ajedrez vacío. Los habitantes vuelven a recitar las mismas escenas con actores cambiados; repiten las mismas réplicas con acentos diversamente combinados; abren bocas alternadas en bostezos iguales. Sola entre todas las ciudades del imperio, Eutropia permanece idéntica a sí misma. Mercurio, dios de los volubles, patrón de la ciudad, cumplió este ambiguo milagro”

Ultimul citat din carte, încântător prin muzicalitatea metaforică:

Tres hipótesis circulan sobre los habitantes de Baucis: que odian la tierra; que la respetan al punto de evitar todo contacto; que la aman tal como era antes de ellos, y con catalejos y telescopios apuntando hacia abajo no se cansan de pasarle revista, hoja por hoja, piedra por piedra, hormiga por hormiga, contemplando fascinados su propia ausencia

 OK, nu ma pot opri, doar pe acesta și gata! Vorbind despre Veneția, Marco Polo are tandrețea duioasă a unui iubit nostalgic:

—Las imágenes de la memoria, una vez fijadas por las palabras, se borran —dijo

Polo—. Quizás tengo miedo de perder a Venecia toda de una vez, si hablo de ella. O quizás, hablando de otras ciudades, la he ido perdiendo poco a poco

Undeva chiar trebuia să mă opresc, altfel aș cita toată cartea și tot voi rămâne cu impresia că nu am recomandat-o suficient. Monumentală!

Jean Plaidy – Lucrezia Borgia. Pacate din iubire

Dacă autoarea, căci vorbim de un pseudonim, iar adevăratul nume al scriitoarei este Eleanor Hibbert, a încercat să o transforme pe Lucrezia Borgia într-o femeie palidă și cam fără voință, a reusit, iar dacă intentia ei a fost doar de a contrazice faima creată de Michel Zevaco cu Crimele familiei Borgia (sau de un altul ca el), ei bine, a reusit să scrie un roman interesant despre un personaj acum mai puțin interesant.

Citate? Nu, deoarece stilul si limbajul nu permit încropirea unor astfel de decorațiuni lingvistice. Nu s-a schimbat cu nimic imaginea lui Alexandru Borgia, nici a lui Cesare, cei doi sunt descriși la fel de sângeros așa cum sunt cunoscuți deja, doar Lucrezia pare o papușă blondă, usor de manipulat, destul de naivă, dar cumva decentă pe tot parcursul cărții.

Ce nu mi-a plăcut prea tare: așa cum am spus, limbajul cam de lemn, descrierile puerile, nesfârșitele menționări ale părului ei lung de culoarea aurului și… cam atât.

În rest, toate vechi și vechi sunt toate: obiceiurile de la Curte, ipocriziile de rigoare, intrigile nelipsite, crimele săvârșite în numele unor utopii care pun un om deasupra altuia etc. Nu lipsesc nici referințele către artiștii renascentini: Michelangelo Buonarotti, Pietro Bembo, dar nici cele către familiile conducătoare ale Italiei: Orsini, Sforza, Forli, Ercole, Ferrara, Este…

Bastarda Istanbulului – Elif Shafak

Oare ce as putea sa mai scriu despre o carte care m-a dezintegrat cu primele cuvinte? Interesant este că dacă pe Las ciudades invisibles o găsesc liniară din punctul de vedere al așteptărilor, Lucrezia Borga fiind puțin ascendentă pentru că a început destul de simplu, cu un asemenea punct de pornire, am crezut că Bastarda Istanbulului poate fi prima din topul meu imaginar al cărților citite în ultima vreme. Nu a fost așa, dar mi-a plăcut foarte, foarte mult – însă remarc o ușoară linie descendentă, cu o mare lovitură către finalul cărții, una neașteptată care m-a determinat să răsucesc pe toate laturile ceea ce știam despre încărcatele relații karmice de familie.

Să nu blestemi lucrurile care cad din cer. Nici măcar ploaia. Orice ar cădea, oricât de tare ar turna, oricât de îngheţată ar fi lapoviţa, nu trebuie să rosteşti niciodată vreo blasfemie împotriva celor pe care cerul ni le-ar putea hărăzi. Toată lumea ştie lucrul ăsta.Până şi Zeliha.

Dar apoi, în clipa în care ultimii stropi ating pământul, iar alţii atârnă nesiguri de frunzele acum fără fir de praf, în acel moment lipsit de apărare, când nu eşti întru totul sigur că ploaia a încetat, şi nici ploaia însăşi nu e, chiar în acel interval, totul se înseninează. Un lung moment, cerul pare să-şi ceară scuze pentru ce ne-a făcut. Iar noi, având încă picături fine în păr, noroi pe manşete şi tristeţe în ochi, privim din nou spre cerul azuriu, acum mai senin ca niciodată. Privim în sus şi nu ne putem abţine să nu-i întoarcem zâmbetul. Îl iertăm; întotdeauna facem la fel”

Mi-a plăcut la nebunie cascada de metafore, personajele feminine greu de încadrat într-o tipologie sau alta și clocotul romanului plămădit cu ardoare. Dacă autoarea este feministă, precum Isabel Allende, sau dacă nu este feministă deloc, n-aș putea ști, dar ceea ce știu este că ambele sunt axate pe dezvoltarea personajelor feminine, iar cele masculine sunt aduse în prim plan doar ca să le completeze mai bine pe primele. Bun, am spus și de tendința către feminism…

Umorul este unul mușcător, solid, acerb – poate ceea ce distinge cartea ei între altele contemporane, eu cred că i l-aș recunoaște acum între alte zeci de texte.

 Ea era cea mai mică dintre cele patru fete ale familiei Kazancı, care nu puteau fi de acord în nici o privinţă, dar care păstrau aceeaşi convingere că au întotdeauna dreptate şi fiecare credea că nu are nimic de învăţat de la celelalte, dar că are multe să le-nveţe. Asta o făcea să se simtă la fel de rău ca şi când ar fi pierdut la loterie la diferenţă de un singur număr: în orice fel ai fi încercat să priveşti situaţia, nu puteai scăpa de sentimentul că erai supus unei nedreptăţi ce nu putea fi corectată

 Articolul doi: Majoritatea oamenilor nu gândesc niciodată, iar cei care gândesc nu devin niciodată o majoritate. Hotărăşte-te de care parte vrei să fii”

Cam atât despre Elif Shafak. Am găsit, în sfârșit, în literatura contemporană pe cineva care scrie extraordinar despre lucruri simple, Graalul meu.

______________

– Încă o dată, acestea nu sunt recenzii și nici nu colaborez cu vreo editură – tocmai pentru a vă oferi o informație filtrată doar prin ochii mei, dar neîntinată de vreun alt interes în afara pasiunii pure pentru literatură.

Ce citesc acum?

  • Hermann Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă
  • Hume – The Philosophical Works (eng)
  • H Lawrence – Sons and Lovers (eng)
  • Evgheni Vodolazkin – Laur

_____________________

Natașa Alina Culea (autoare)

Blog

Ce-am citit când am tăcut II

Voi continua seria începută și voi recomanda foarte subiectiv doar ceea ce consider eu că este de recomandat.

Aici puteți găsi prima parte: Ce-am citit când am tăcut I

Ce cărți am citit II:

  • Gib Mihaescu – Rusoaica

Deși îmi place scrisul viu al lui Gib, romanul pare scris în grabă și este cam haotic. Îi înțeleg pasiunea slavă și fuga spre o himeră romantică, dar aș fi vrut mai mult. Poate doar personajul Marusea pare să dețină un oareșce sistem de valori, în rest, dezordine sufletească și virtuți existente doar în teorie. A nu se înțelege greșit, nu mă deranjează neapărat, doar că aș fi preferat altceva.

  • Anton Holban – Ioana

De ce ne plac romanele care au ca titlu nume de femei? Ioana, o frumoasă femeie urâtă într-un roman care geme de contradicții și de chinuri intelectuale, o carte înecată în întrebări fără răspuns. Un roman ca un semn al întrebării.  Altceva nu voi mai spune aici.

  • Guillaume Musso – Fata din Brooklyn

Un singur lucru aș dori: se poate ca femeile răpite să nu mai fie însărcinate? Cred că este al treilea roman de genul, citit în ultima lună, care merge pe această idee. Parcă și un sifilis ar fi mai bun decât aceeași tentativă de a sensibiliza cititorul. De recomandat pentru iubitorii de acțiune și de mistere.

  • Paula Hawkins – În ape adânci
  • Dean Koontz – Soțul

Același comentariu ca la Fata din Brooklyn. Prezervative? Anticoncepționale? Fierturi arhaice? Please!

Ce citesc acum:

  • Hume – The Philosophical Works
  • Max Blecher – Întâmplări din irealitatea imediată
  • Mihail Sebastian – Femei
  • A. Pușkin – Dama de pică și A.P. Cehov – Nuvele și povestiri

Ce cărți am abandonat:

  • Niciuna. Deocamdată.

Dileme pe GoodReads

Nu pot da steluțe puține acolo și prefer să ignor o carte decât să îi dau un singur astru stingher. Altfel, nu pot pune mare preț pe o platformă în care o carte precum Violul de Sandra Brown are 4 steluțe, iar Enigma Otiliei (G. Călinescu) are numai 3,61. Noi să fim sănătoși!

_________________________________

Recenziile cartilor mele

Recenzie Nopți la Monaco (Thoughts-about-books)

 

Titlu: Nopti la Monaco

Autor: Natașa Alina Culea

Anul publicării (RO): 2016

Editura: Librex Publishing

Credeţi că sunteţi pregătiţi pentru ceea ce urmează să citiţi în cartea asta? Noul roman al Nataşei nu seamănă cu nimic din ceea ce aţi citit până acum. Nopţi la Monaco a măcelărit așa-zisele virtuţi umane, a scos la iveală ceea ce toţi gândesc, dar nimeni nu spune. Nika este un personaj simbol, un model de urmat. Ne oferă un exemplu de război purtat împotriva destinului. Cum să nu apreciezi ceva atât de liber și de lipsit de morală? Nika mă pune în genunchi din punctul ăsta de vedere. Să nu cedezi în fața presiunilor sociale mi se pare o mare realizare. Fascinantă, Nika este fascinantă! Nopți la Monaco este un amestec de pasiune și intrigă, un roman senzual despre tainele sufletului omenesc și despre piedicile sociale.
                                                                                                           Adrian Ivan (blogger)

Părerea mea:  Această carte cred că ar trebui să fie printre lecturile obligatorii din școli, căci ne arată diferențele de gândire la nivel de societate, dar și evoluția unei fete ce pare lipsită de speranță, dar care, cu ambiție, ajunge să trăiască o viață la care nici n-ar fi visat

Citate:

„În viață nu te poți atașa de lucruri, te poți bucura doar pe moment, dar trebuie să fii mereu conștient că nu deții nimic. Nimic nu este al nostru pentru totdeauna…”

„Cele mai mari dureri sunt cele păstrate în tăcere. ”

„Nicicând propriile noastre defecte nu ne deranjează mai tare decât atunci când le văd ceilalți.”

„Ce ne facem atunci când fericirea unuia este nefericirea altora? ”

„Poate că oceanul este lacrima neplânsă lumii…”

continuare…