Prezentarea cărții „Paturi oculte”, de Doina Ruști (editura Litera)
2. Invitată emisiunii din 6 decembrie 2020 este Doina Ruști – scriitoare contemporană cu renume internațional, multipremiată, cu cărți traduse inclusiv în limba chineză! Literatură și mari scriitori români contemporani. Din trăirile Doinei Ruști. Realism magic.
Prezentarea cărții „Dama de pică și alte povestiri”, de Alexandr Sergheevici Pușkin.
2. Invitată emisiunii din 29 noiembrie (BookMedia – A7TV) este ANA MARIA DUCUȚĂ(doctor în istorie, autor)
Alături de Ana-Maria Ducuță dezbatem cărțile romantice, tiparele feminine și masculine, tipologiile narcisiste și multe alte subiecte atrăgătoare legate de relațiile amoroase. „Familiile fericite sunt toate la fel; însă fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei unic” – Anna Karenina, de Lev Tolstoi. Partener media: Editura Litera. Emisiunea este oferită de Centrul Metropolitan de Educație și Cultură „Ioan I. Dalles”
3. Flash BookMedia: Ani Crețu – actriță, realizator și TV Host – despre cărți, sănătate și recomandări de lectură pentru cei mici.
Tu când ai citit ultima dată o carte care să te fascineze? Nu există om care să nu vrea să citească, există doar oameni care nu și-au găsit acea carte. Cărțile au secretele lor, iar în lumea lor secretă te invit în fiecare duminică, de la ora 17:00. Sunt Natașa Alina Culea și îți spun „Bun venit la Bookmedia”!
INVITAȚI:
Editor și coordonator BookBlog – Andreea Chebac
Nona Rapotan – coordonator BookHub
INVITAT SKYPE la Flash BookMedia: Alin Pascal – „suflet de vioară”
Prezentarea cărții „Atlasul fericirii”, de Helen Russell (jurnalistă britanică) – 33 de secrete ale fericirii din lumea întreagă
Televiziunea ta, A7TV continuă seria surprizelor plăcute și își îmbogățește grila de programe cu emisiuni noi, efervescente și educative!
Începând din 4 octombrie, în fiecare duminică, de la ora 17:00, veți putea urmări, timp de o oră, o nouă producție marca A7TV – „BookMedia”.
Scriitoarea Natașa Alina Culea se alătură echipei A7TV și va fi, începând de duminică, 4 octombrie, realizatorul și prezentatorul emisiunii BookMedia.
„BookMedia” este o emisiune educativă, nu în sensul dogmatic, ci cultural accesibil și agreabil prezentată.
Prin intermediul emisiunii se încurajează cititul, se recomandă cele mai bune titluri, se susține piața de carte românească și se recompensează telespectatorii cu concursuri periodice, cu premii în pachete de cărți – oferite de partenerii noștri din piața editorială românească.
Cu origini ucrainiene și poloneze, Natașa Alina Culea este o scriitoare ce impresionează prin originalitatea cărților sale. Născută la Tulcea și remarcându-se în arta scrisului încă din școală, a început să publice romane în 2014, ca din 2019 acestea să fie vândute nu numai în România și Moldova, ci și în străinătate, fiind traduse în mai multe limbi de circulație internațională și comercializate pe platforme on-line importante atât în format e-book, cât și paperback. Este autoarea a șase romane – „Natașa, bărbații și psihanalistul”, „Marat”, „Lupii trecutului”, „Nopți la Monaco”, „Visele nu dorm niciodată”, „Arlechinul” –, având în pregătire a șaptea carte, pe care o va lansa anul acesta – „Rusalka”, un roman realist magic.
„Cuvintele sunt brațele cu care cuprind oamenii, cărțile mele sunt lungi scrisori expediate, povești care bat între aripi. De ce continui să scriu? Pentru că iubesc scrisul… și nimeni nu poate fi vindecat de ceea ce iubește.”
De curând, Natașa a urmat toți pașii necesari pentru a primi acreditarea de a preda un curs de scriere creativă, iar proiectul său este lăudabil. Am aflat pentru voi mai multe despre „Arhitectura scrierii creative”.
Gândul: Bine te-am găsit, Natașa! Apreciem că ai acceptat invitația noastră!
Natașa Alina Culea: Bine v-am regăsit printre cuvinte și idei!
Gândul: Ca scriitor întâmpini și dificultăți și reușite. Cum ți-ai început cariera și cum te vezi în prezent?
Natașa Alina Culea: Cred că prima carieră a fost cea de cititor flămând după cunoaștere. Citeam mult, haotic, de la beletristică la tehnici de îmbălsămare a mumiilor, la poezie sau cărți de psihologie. Am început să scriu ca oricare amator dezorientat și entuziasmat de frumos. Am avut noroc, deoarece de la primele cărți am atras atenția unor literați care mi-au iertat stângăciile. Unul dintre aceștia este domnul conf. univ. dr. Claudiu T. Arieșan, cel care mi-a scris despre „talentul d-voastră genuin. Da, am spus cuvântul magic chiar şi după puţinele pagini străbătute” – pentru care îi mulțumesc și mâine. Alte încurajări le-am primit de la Cătălin Sturza, pe atunci redactor la editura Curtea Veche. Datorită lor am pornit la drum cu încredere. Astăzi nu mai am nerăbdarea celui care vrea să plonjeze în lumea literară, luându-i locul nerăbdării o ambiție mai veche și o dorință de rafinare a scrierii. Sunt o nemulțumită, dar câtă frumusețe poate naște o nemulțumire!
Asta e arta, să creezi sensuri noi din „bube, mucegaiuri și noroi”.
Gândul: Ai o colecție frumoasă de cărți, fiecare pe un subiect bine ales. Ce te inspiră? Cititorii găsesc lecții importante în poveștile tale?
Natașa Alina Culea: Am încercat să găsesc punctul de echilibru din care să transmit ceea ce am învățat până acum, dar fără acea ierarhizare a pedanteriei pedagogice. Fiecare roman al meu îmbracă și stilizează o idee care, cred eu, are menirea de a alina, de a mângâia sau de a valida oameni și emoții. În aroganța sau naivitatea mea, vreau ca cititorul meu să se simtă iubit. Iubirea este miezul scrierii mele. Ce mă inspiră? Viața, vioara, vechiturile, piatra, pragul, pământul, ascunzișurile din noi… Lumea toată este inspirație pentru cine tace și ascultă, pentru cel care vede și iese în afara preocupărilor noastre mundane.
Gândul: Te implici foarte mult în a oferi publicului un conținut de calitate. Ai reușit să pătrunzi și pe piața străină de carte?
Natașa Alina Culea: De anul trecut am început un proces amplu de traducere a cărților mele și acum sunt toate traduse în engleză, unele și în spaniolă sau franceză. Se vând pe toate platformele digitale importante: Amazon, Apple, Scribd, Barnes and Noble, Kobo, Tolino etc. Calitatea unei cărți este dată de gradul de respect al scriitorului pentru cititor, dar și pentru el însuși, cel puțin eu așa văd lucrurile.
Gândul: Ce îi lipsește cărții românești? Cu ce obstacole crezi că se confruntă cel mai des autorul român?
Articolul poate fi citit integral în ziarul online„Gândul”
Scriitoare cunoscută în mediul online și offline, Natașa Culea vânează cuvinte cărora le o oferă o nouă casă: opera sa. Scrie în proză, dar și în versuri și reușește să mențină legătura cu cititorii prin intermediul paginii de facebook, dar și prin intermediul site-ului ei.
Până pe 10 aprilie 2020 oferă gratuit cartea Marat în format electronic. O puteți accesa aici sau puteți da click aici pentru postarea originală!
Vă invit să o descoperiți în rândurile ce urmează!
Întrebare: Înainte de a fi scriitoare sunteți om. Așadar, cine este Natașa Alina Culea?
Natașa: Sunt un om care se redefinește zilnic printr-un set de întrebări esențiale: Cum pot fi mai bună azi decât am fost ieri? Unde greșesc? Pe cine am ajutat azi? Am zâmbit azi?
Cel mai mare țel al meu este să fiu mai bună, dar asta nu înseamnă că mă voi transforma într-o victimă, ipostază pe care nu o găsesc deloc un summum al altruismului. Îmi păstrez spiritul ludic în orice ipostază și mă rog să fiu conștientă, să știu când, cui și ce am de oferit.
Întrebare: Am observat că sunteți vegetariană: Când ați hotărât că vreți să deveniți vegetariană? Ce motive ați avut?
Natașa: Sunt vegetariană de aproape zece ani, dar am ajuns în ultimele luni la performanța de a nu mai mânca niciun produs animal…
Dragi gălățeni, așa cum am promis, dăm startul campaniei online de promovare a lecturii. Bibliotecara Andreea Iorga, responsabil Compartiment Împrumut la Domiciliu pentru Adulți, ne citește un fragment din „Arlechinul”, de Natașa Alina Culea și vă lansează provocarea de a vă alătura campaniei noastre. #stauincasa #citescsinumaplictisesc
Când oamenii se gândesc la psihopați, își imaginează un criminal sau un nebun. Nimic mai greșit! Psihopații sunt, în genere, sociabili. Nu îi confundați cu sociopații care, într-adevăr, nu se pot integra social. De foarte multe ori psihopatul este o persoană publică, este sociabil și, foarte probabil, are o carieră de succes. Imaginați-vă un bărbat/femeie inteligent(ă), dezinvolt(ă), carismatic(ă) și fascinant(ă)! Poate fi un psihopat și ai întâlnit și tu măcar unul până acum!
Dacă vorbim de personajele din literatură, da, Hannibal Lecter este chintesența psihopatiei.
Toți psihopații sunt narcisiști, dar nu toți narcisiștii sunt psihopați. Psihopații din literatură fascinează cititorii. Ei sunt un fel de vânători-vampiri de la care cititorii așteaptă compasiune și schimbare. Ei bine, sunt iluzii. În viața reală Christian Grey nu s-ar schimba niciodată pentru nimeni și aceasta poate fi o iluzie primejdioasă pentru multe cititoare romantice în căutarea unui astfel de prototip masculin, ce sigur ar duce la nenumărate abuzuri emoționale și fizice. Poate că simți compasiune față de ei, dar, în realitate, ei nu ar avea față de tine. Va trebui să alegi, pentru că ei au ales deja propria persoană deasupra oricui, indiferent cum.
Statistică:
20% dintre CEOs sunt psihopați.
1% din populația totală este reprezentat de psihopați.
25% dintre condamnați sunt psihopați.
1 din 5 lideri din domeniul afacerilor și politică au tendințe grave de psihopatie.
Psihopatia este mai redusă la femei – nu se știe de ce
Notă: Nimeni nu este 100% psihopat. Vorbim de tendințe de psihopatie.
Caracteristicile principale ale psihopaților:
lipsa empatiei
lipsa conștiinței
egoism extrem
incapacitatea de a simți vină sau regret
imagine de sine grandioasă
mincinoși patologici
comportament sexual intens, promiscuu (nu și în cazul în care poziția lor de putere îi obligă la a fi, cel puțin la suprafață, respectabili)
ușurință de a manipula alți oameni
nepăsare pentru sentimentele sau drepturile altor oameni
tendința de a-i vedea pe ceilalți ca pe posibile prăzi sau ca pe o distracție
vor face orice pentru a-și îndeplini planurile – de multe ori, bine puse la punct.
Alte trăsături ale psihopaților:
De foarte multe ori, ca și cum s-ar compensa lipsa emoției, psihopații sunt foarte inteligenți (majoritatea are IQ peste limita medie).
Sunt unii psihopați destul de justițiari și pot face fapte bune, deoarece contribuie la imaginea narcisistă pe care o au de întreținut.
Farmecul psihopaților este superficial. Se plictisesc ușor și au nevoie de noi stimulente.
Le place să câștige, sunt foarte competitivi.
Pot fi violenți, dar nu neapărat. Iar dacă ajung violenți, vor vorbi cu o mare ușurință despre actul de violență. În schimb, pot fi foarte calmi în situații extrem de tensionate.
Psihopații sunt foarte buni detectivi emoționali ai stării celorlalți, doar că ei nu le pot simți. Le pot mima foarte bine – dacă au ceva de câștigat din asta. În general, fie le mimează neconvingător, fie foarte bombastic.
Nu își pot asuma responsabilități, deoarece nu îi interesează în mod genuin ceilalți oameni sau fericirea și singuranța lor. Nu uitați: eu primul, eu indiferent ce.
Au toate noțiunile de morală pe care le știi și tu. Înțeleg foarte bine ei care fapte sunt reprobabile și care nu, prin deducție și rațiune, fără a internaliza procesul emoțional aferent. În interiorul lor, ei cred că tu meriți să fii folosit în interesul lor, pentru că te faci vinovat de naivitate, deci prostie.
Psihopații sunt oameni de succes! De ce au succes? Foarte simplu. Psihopații văd oamenii ca pe potențiale prăzi, iar lumea ca pe un teren de vânătoare. Pentru că nu se împiedică de morală ajung unde vor, pe cea mai scurtă cale.
Psihopații nu se vindecă. Nu au cum, în primul rând. Acea parte a creierului răspunzătoare de empatie nu este activă. Ei se nasc așa, nu copilăria marcată de probleme îi face psihopați, doar poate sa o declanseze. În puținele cazuri în care au fost sub tratament psihologic, doar au învățat să fie mai abili.
Dacă vă imaginați că psihopații nu țin la nimeni, vă înșelați iar. Au sentimente, doar că sunt diferite și oricum s-ar manifesta ele, vor predomina tendințele de psihopatie enumerate mai sus.
Profesiile preferate ale psihopaților. Profesii ce țin de exercitarea puterii și controlul asupra altora: CEO, lideri, medici, avocați, actori, polițiști, persoane publice, atleți, politicieni, soldați etc.
Cum poți recunoaște, mai subtil, un psihopat? Foarte mulți, incidental, strecoară într-un discurs verbal sau scris diverse cuvinte legate de psihopatie (nebunie, sclerozare, demență, delir, egocentric, grandios, măreț etc). Sunt oportuniștii nr. 1. Pentru că se plictisesc repede, pot avea diverse gesturi nervoase. Au diferite stări paranoice. Supraexcitația și nevoia de nou se pot manifesta prin stări de euforie. Pot fi speakeri foarte buni, deoarece nu sunt emotivi și iubesc să influențeze sau să manipuleze.
Notă: Mulți psihopați nu știau că sunt psihopați (cazul Fallon):
Cât de uimiți ați fi dacă v-aș spune că cei mai mulți psihopați cred despre ei că sunt persoane bune? Sunt psihopații bolnavi? În viziunea mea, nu. Doar diferiți. Dacă am cataloga așa de ușor pe oricine, am putea spune și că prostia e o boală, că omoară anual mai mulți oameni decât psihopații. Să mai spunem și faptul că societatea încurajează comportamentul psihopat, că ei sunt primii recompensați în multe domenii? Aș putea vorbi la nesfârșit despre psihopați și narcisiști, dar mă voi opri deocamdată aici…
După o lună în care Maxim nu a fost revendicat de nimeni, toți circarii îl considerau deja unul de-l lor, încă un copil adăugat familiei numeroase a neobositului Galaxy. Autoritățile s-au oferit, într-un final, să li-l ia de pe cap și să îl mute la un orfelinat din Avignon, dar Elda nici nu a vrut să audă de așa ceva și a început formalitățile de adopție cu sprijinul oficial al unei cunoștințe mai vechi de-a lui Patty Bell. Așa a devenit mamă la 40 de ani ghicitoarea în Tarot, cea cu multe inele pe mâini și puțin cam prea grasă, de o carnație care încă mai avea elasticitatea cauciucului și culoarea pielii asemănătoare cu a untului danez. Toată lumea o respecta pe Elda și originile ei de vrăjitoare celtică. Dacă era așa sau nu, nu se știa, cert era că nimeni nu a spus altceva vreodată, ea beneficiind de respectabilitatea persoanei care a stat mai mult de douăzeci de ani sub cupola circului și căreia i se cerea mereu sfatul în orice privință. Atunci când Elda nu știa ce să le spună, deschidea pur și simplu cărțile de Tarot și le interpreta așa cum simțea în ziua respectivă, convinsă fiind că Tarotul nu o mințea niciodată. Betty, prietena ei cea mai bună, a pus și ea umărul la creșterea lui Maxim care putea fi destul de solicitant uneori. Betty fusese dansatoare pe sârmă, dar un reumatism insistent și vremelnic a scos-o din reprezentații înainte să împlinească 28 de ani. Acum ajuta mai mult pe la bucătărie și cosea vestimentația tuturor, cârpind ciorapi sau lipind paietele de pe costumele acrobaților. De mai bine de zece ani își petrecea toate serile cu Elda și, mai nou, cu Maxim, care creștea având o oarecare teamă de o singură persoană: Zuberi – bărbatul de oțel, africanul care-l impresiona prin expresia severă a chipului neclintit și culoarea de abanos a pielii, sub care se reliefau cei mai pronunțați mușchi pe care băiatul îi văzuse vreodată. Zuberi a fost mult timp eroul lui. A ajuns să îi cunoască pe toți circarii, unul câte unul, deși stătea cel mai mult pe lângă poalele fustei celei pe care a început să o considere adevărata lui mamă, Elda. Îl tot bătea la cap și pe Veles, magicianul, să îl învețe numere de magie, deși acesta insista cu același truc cu moneda, nedorind să-și dezvăluie secretele omulețului insistent, care îi era deja drag, dar nu îndeajuns de drag încât să-i transmită tainele sale bine păzite.
– Veles
este un magician adevărat, Elda?
– Este
un magician atât de bun încât probabil a ieșit din lampa lui Aladin. Nimeni nu
știe de unde vine. Ba mai mult, nici noi nu reușim să ne amintim când a sosit
el la circ sau în ce împrejurare. Vezi, Maxim? Circul este fascinant și mereu
va fi așa. O să crești fericit aici, a adăugat ea mulțumită de decizia luată.
În lumea
nouă a circului, băiețelul s-a schimbat subit. A început să vorbească cu Elda, mai
întâi câteva cuvinte pe zi, apoi fraze întregi, după care, nimeni nu a mai
scăpat de vorbăria lui veselă și neostenită. Transformarea era spectaculoasă,
deși nimeni nu și-o explica sau doar aparținea circului cu adevărat și tocmai
își găsise locul pe lume. Elda era cea mai fericită dintre toți și a considerat
această metamorfoză semnul divin de care avea nevoie ca să-și justifice lipsa
de implicare în căutarea părinților lui biologici.
– Dar
Oceania cu Terra au același tată, Elda? o întreba băiețelul.
–
Îhâm…
– Și
aceeași mamă?
–
Firește.
– Și
mama lor avea o altă soră geamănă?
–
Băiete, îmi faci capul tobă. Parcă-mi plăceai mai mult mutulică așa.
– Ce
înseamnă mutulică?
– Un mut
mai mic.
–
Îhâm… a imitat-o Maxim imediat.
– Dar
Panthera de ce nu are două pantere, dar are doi tigri? continua el șirul
ecuațiilor cu necunoscute.
Panthera
era o dresoare oacheșă de care Maxim s-a îndrăgostit cu inocența anilor lui. Se
ducea zilnic să o vadă cum îmblânzea cei doi tigri siberieni: pe Hex și pe
Tezeu. Era răpitoare, într-adevăr. Machiată strident, cu bustul opulent și
mișcări senzuale ale corpului, era poate cea mai atrăgătoare femeie din tot
circul. Ursa, dresoarea lui Teddy, ursul, era marea ei rivală. Cele două nu se
sufereau una pe alta și totul pornise demult, demult, de la un buchet de flori
trimis din greșeală de către un admirator al Pantherei, Ursei. Între ele domnea
necruțător zeul războiului, Marte, iar vorbele celor două femei îi erau
săgețile și prefăcătoria lor îi era scutul divin.
– Dar de
ce îi cheamă așa de neobișnuit? De ce nu se numesc Jean sau Alain?
– Pe
cine? Ce? întrebă nedumerită Elda, neimplicată în firul discuției.
– Pe Hex
și pe Tezeu.
– Ce e
neobișnuit în asta? se prefăcea Elda mirată pentru a-i alimenta curiozitatea
copilului.
Dar Maxim
nu renunța cu una cu două. Avea 1001 de întrebări doar într-o zi.
– Și
Leo? Pe el de ce îl cheamă așa? Unde este fundul lui Leo? L-a mâncat un leu și
acum se plimbă prin junglă cu fundul lui Leo în stomac?
Elda voia să râdă cu lacrimi, dar s-a prefăcut că are mai multă treabă decât avea în realitate ca să scape de întrebările băiatului, care curgeau necontenit. Leo era, evident, un dresor de lei, un italian care era mai tot timpul nemulțumit și bombănea din te miri ce. Adevărata cauză a frustrării lui era însă bucata lui lipsă de fund – așa cum remarcase băiețelul – partea stângă, sfâșiată de o leoaică în urmă cu câțiva ani. Nu rămăsese atât de supărat că îi lipsea o parte din fund, ci pentru spectacolul ridicol pe care l-a oferit în cadrul reprezentației. Nu putea să uite durerea care l-a sfâșiat într-o clipită și sângele ce șiroia din el, în timp ce unii spectatori se prăpădeau de râs pe băncile din jurul arenei. Omorâse leoaica în acea noapte și fusese aspru pedepsit de către directoarea Patty Bell care a vrut să-l gonească din circ pentru totdeauna, cu tot cu fundul cărpăcit și fără vreun alt talent cu care ar fi putut să se întrețină. A fost iertat cu greu, după ce un an de zile și-a ispășit pedeapsa de a curăța toate excrementele animalelor. Și-a dresat un alt leu, un mascul de data aceasta, pe portocaliul și fiorosul Dante. A rămas însă marcat de experiența avută, spunând la toată lumea că femeile și femelele sunt periculoase și nedisciplinate: pericolose!
Fragment din romanul ARLECHINUL – autoare: Natașa Alina Culea
După cum unii dintre voi știți, romanul NOPȚI LA MONACO l-am scris pentru toți cei care au plâns după lecturarea romanului anterior, LUPII TRECUTULUI. Acestea fiind spuse, vă invit să citiți primul capitol al unei cărți menite să vă redea zâmbetul. Iar dacă nu putem să evităm momentele dramatice ale vieții, putem totuși să râdem de ele 🙂
NOPȚI LA MONACO
Visurile sunt ca femeile
Vor să le urmărești, să le cucerești
Vor fi ale tale dacă ai fantezii legate de ele
~ Natașa Alina Culea ~
Numele ei la
naștere era Nicoleta Dragomirescu. S-a mirat și maică-sa atunci când a văzut că
e fată, singura, în rest, doar băieți. Era un copil
mic, slab, învinețit la față, de culoarea salamului când urla după lapte cu
toți cei doi plămâni. Era al treilea copil, iar maică-sa, Aurelia Dragomirescu,
avea deja experiența creșterii unui copil, dar și nepăsarea care vine după al
doilea născut. Femeia lucrase la
întreprinderea Daciana, singura femeie de acolo care știa să fasoneze metal și
să folosească strungul cum folosea făcălețul la bucătărie, cu îndemânare și
repeziciune. Din toată munca ei nu rămâneau seara decât niște țevi fasonate și
o grămadă de arcuri mici de metal colorat pe care le aducea acasă pentru copii.
Șpanurile astea erau cam singurele lor jucării. Desigur, mai erau plăcintele
din pământ pe care cel mic le și mânca, frunzele pe post de bilete de călătorie
când se jucau de-a trenul, precum și bețele și pietrele din gospodărie. Trezeau
îndeletnicirile Aureliei admirația bărbatului? Aș! Grigore avea alte treburi pe
cap, deși nu capul prefera să și-l folosească, ci brațele vânjoase de om
muncitor, acele brațe care cunoscuseră și coasa, și toporul, și trupul ciolănos
al Aureliei. Din această cunoaștere au apărut și cei cinci copii, orânduiți
unul după altul ca ouăle în cofrag.
Dacă era o
familie fericită? În astfel de împrejurări, o asemenea întrebare nu este
rostită niciodată, nici în gând, darămite în gura mare de față cu alții. Se
poate spune că era pace bună în casă, da, asta se poate spune. Exceptând ziua
în care lua Grigore salariul, desigur. Abia atunci venea el târziu acasă,
ciupit de bani și băutură, uneori pe picioarele lui, alteori cărat pe jumătate
de un alt coleg ceva mai treaz. Și-apoi să te ții! Aurelia-i făcea scandal
monstruos și trei ceasuri vorbea continuu, ea care abia scotea un cuvânt la
muncă. Toate nemulțumirile strânse de ea într-o viață de om curgeau toate către
bărbatul pe jumătate leșinat, care o întrerupea din când în când, fie
împăciuitor, fie cu chef de arțag, în funcție de circumstanțe. Dacă băuse țuică
sau combinase băuturile, era mai pilit ca șpanurile nevesti-sii, dacă îi făcuse
careva cinste cu bere, atunci era mai animat, mai vesel, mai îngăduitor. Auzea
învinuirile femeii, îi intrau pe-o ureche și-i ieșeau pe cealaltă fără a lăsa
urme în sufletul lui candid. Ba chiar îi dădea dreptate uneori:
— Lasă-mă,
Aurelio… și-așa mă doare capul. Ai dreptate, dacă ai, ai…
— Mi-am
mâncat tot amarul cu tine, de ce dai banii pe băutură, ă?! Dacă nu eram eu,
dormeai acum prin șanțuri și dădeai colțul lângă stăvilar ca Andronache! Nu
ți-i rușine să vii ca un porc acasă?… și dă-i, și dă-i…
Altfel, ziua
era zi, ciorba era ciorbă și copiii creșteau mai mult singuri. Gătea Aurelia,
să te lingi pe buricele degetelor, numai tocane de ceapă cu mămăligă, sarmale
cu dafin la zi de sărbătoare, ciorbe de zarzavaturi și budinci, că asta
învățase de la maică-sa și nici că-i trecuse prin cap să le diversifice. Când e
viața grea, n-ai gânduri de-astea care mai mult te amețesc decât te-ajută de
vreun fel.
Casa lor era
din chirpici, dacă Doamne-ferește venea un cutremur, putea să crape-n două
liniștită, să îi înmormânteze în ea pe toți ca într-o piramidă — până la urmă
cât să țină și paiele alea lipite cu apă și fecale de cal? Când ploua afară, se
aducea o găleată de plastic în care apa se scurgea dintr-o crăpătură ce se
ramifica pe tavanul văruit grunjos, neuniform. Dacă ar fi fost puțin mai mare spărtura,
poate că ar fi putut face duș sub ea cu săpunul leșios făcut din grăsime de
porc chiar de către Aurelia.
Pic, pac,
pic… Nicoleta privea fascinată în căldare.
— Ce stai ca
o toantă? Du-te după ăla micu’, nu vezi că iar a făcut pe el?… o certa maică-sa ștergându-și
transpirația de pe frunte. Avea încă mâinile murdare de făină pân’ la cot și
basmaua pusă strâmb pe cap. Din batic se ițeau afară șuvițe puțin cărunte.
Nicoleta se
ducea, făcea treaba în silă —
cine s-ar oferi voluntar să schimbe un bebeluș de treaba proaspătă și
aburindă din scutecele înfășurate-n jurul lui? Tutankamonul în miniatură o
agasa pe fată, rămânea prea adesea în cârca ei. Fata pleca murmurând: — Parcă eu l-am făcut! De ce trebuie să am eu
grija lui?
— Mai taci
din gură și tu!… admonesta ea mogâldeața cu plămâni de tenor.
Cam așa
funcționa agresivitatea verbală și fizică în casa Dragomirescu. Dacă Aurelia o
lovea pe Nicoleta, aceasta transmitea lovitura următorului membru al familiei
care era mai vulnerabil decât ea. Armonie, ce să mai?! E drept, gălăgia era un
lucru obișnuit în casa lor. Îți trebuiau nervi tari sau nepăsare multă să-i
faci față. Al patrulea băiețel, Dorin, tocmai prinsese drag de tâmplărie,
trăgând de sertare și pocnindu-le la loc cu nepotolit entuziasm, luându-și
pauză numai cât să mai roadă la o felie de pâine cu gem din care se scurgea
dulceața direct pe el, și-apoi pe preșurile colorate aiurea.
Nicoletei îi
plăcea la școală, nu avea așa drag de cărți, dar avea drag de liniște și de
învățătoare, o blondă cu păr înfoiat de bigudiuri, văduvă și fără copii, dar
care privea cu nostalgie către copiii altora. Frații mai mari, Ionuț și Florin
erau deja adolescenți. Teoretic, aceștia erau în ultimii ani de școală generală,
dar rar îi călcau pragul. Plecau de acasă cu rucsacul și se opreau să joace
fotbal în curtea școlii. Jucau fotbal până seara când reveneau acasă cu manualele
neatinse. Aveau noroc, Aurelia nu obișnuia să se prezinte la ședințele școlare
pentru că nu avea bani să plătească mereu fondul clasei, dar și pentru că se
săturase să fie mustrată pentru isprăvile băieților. Rămăseseră de izbeliște și
erau conștienți de asta, așa că nu conteneau cu absențele școlare.
****
Nicoleta era
fericită când ploua afară. Ropotele persistente umpleau toate gropile de pe
strada în care locuiau, o nivelau și-o făceau să lucească a curat. Nicoleta
sărea în toate surpăturile băltite, mai ales în groapa mare din fața porții ei,
în care apa-i ajungea până peste genunchi; stătea fericită în mijlocul ei,
simțindu-se ca la mare, deși nu văzuse marea în viața ei, mai exact nu plecase
nicăieri în afara comunei. Stropea în jur. Era fericită. Obiceiul ăsta-i cauza
și dureri de picioare, drept urmare avea un reumatism la început de drum care
se iscase parțial din cauza ploii, parțial din cauza încălțămintei nepotrivite,
mereu prea mică sau prea mare, purtată mai mult decât era cazul. Mergea la
școală cu aceeași încălțăminte sport până la glezne, chiar și iarna, niște
teniși din plastic crăpat, cu șnururi gri. Nu-i era frig, nu simțea gerul din
cauza drumului destul de lung pe care-l avea de străbătut până la școala aflată
în satul vecin. Sosea acolo înfierbântată, cu obrajii stacojii din cauza
efortului și-al crivățului, cu o o delicioasă nuanță de vișină în obraji.
Când fata se
întorcea de la școală, trebuia să-i ducă mâncare lui Grigore la serviciu. Chiar
și sâmbăta, deoarece taică-su lucra peste orele de program să mai câștige un
ban în plus. Acesta lucra la vreo trei kilometri distanță de casa care gemea de
copii și de hărmălaia lor. Aurelia îi umplea ochi un borcan cu ciorbă sau cu
tocană, îl punea într-o traistă și îl dădea fetei care trebuia să transporte
sarsanaua până la taică-su. Deși Nicoleta se bucura să plece din casă, o cam
incomodau câinii din curtea întreprinderii. Îi dădeau bătăi serioase de cap,
înfometați și supărați, erau determinați să nu lase puiul de om să intre în
perimetrul pe care-l stăpâneau fără preget. Dacă era norocoasă, o vedea
taică-su venind șontâc-șontâc pe poartă, cărând tașca după ea, și alunga el
câinii, alteori sărea în ajutorul ei contabila corpolentă care-și petrecea ziua
într-o anexă lipită de hala principală, făcând devize și semnându-le cu
importanță de parcă semna tratate internaționale la Casa Albă.
Nicoleta
spera în fiecare an că ai ei îi vor da bani să meargă în tabără. Deși asta nu
se întâmplase niciodată, ea tot îi ruga an de an cu aceeași determinare, cu
ochii licărind de speranță. Își pregătea discursul emoționant cu câteva zile
înainte, având grijă să menționeze fiecare copil care mergea. Uneori părinții o
refuzau mai blând, după un „mai vedem noi până atunci”, alteori cu un „știi
bine că n-avem bani, ce ne tot freci la creieri?”. Nicoleta renunța doar în
ziua în care vedea copiii adunați în fața autobuzului cu bagajele pregătite.
Abia atunci știa că ea n-avea să plece cu ei în aventură. O durea de trei ori:
prima data că nu se va distra împreună cu ei, a doua oară că toți au aflat că
ea n-avea o lețcaie și a treia oară că cei care plecau în tabără erau scutiți
de orele de școală pe o săptămână. Curat ghinion. Ca toți copiii, și Nicoleta
credea în miracole până în ultimul moment, însă acestea întârziau să apară
pentru ea. Ușile autobuzului se închideau pufăind, fără ezitare și fără ea.
Rămânea în curtea școlii cu Mihaela și cu încă doi băieți, un țigănuș cârpit în
fund și altul care rămânea mereu corigent — se poate spune că era fruntaș la
corigență numai. Nicoleta urmărea cu privirea autobuzul până ce acesta dispărea
din raza ei vizuală. Realiza foarte bine situația ei neînfloritoare și
neroditoare, și asta o stingherea în unele zile mai mult ca în altele. Își
spunea că este cea mai nefericită fetiță de pe fața pământului sau chiar din
univers.
Într-o zi a
intrat în liniște în clasă și a văzut-o pe Mihaela cum se repezise la un codru
de pâine lăsat sub banca altui coleg, aceasta crezând că nu mai era nimeni în
clasă. Nicoletei i-a fost rușine că a fost părtașă la un moment atât de intim
și de disperat. A ieșit tot pe nesimțite din clasă, așa cum intrase.
Mihaela este și mai nenorocită ca mine…
concluzionă ea aproape în lacrimi. Își simțea inima strânsă ca un gândăcel în
pumnul unui copil rău. Nimeni n-ar trebui
să fure de foame, nimeni!
A doua zi,
Nicoleta a cumpărat un pachet de biscuiți și, când toți erau plecați în pauza
de masă, a așezat binișor biscuiții în ghiozdanul colorat, mâzgălit cu cariocă
al Mihaelei. În ziua aceea Nicoleta n-a mai mâncat, dar a văzut-o pe colega ei
cum rodea din pachetul de biscuiți și s-a simțit ca și cum cerul o luase în
palmă și-o sărutase pe frunte. Poate că așa și era. A încercat să fie prietenă
cu ea, dar nu a reușit. Nu era interesată de prietenii. Mihaela avea note
proaste la școală și, probabil, o viață foarte grea acasă. Nu voia decât să
joace handbal. Era cea mai bună din clasă, din sat și poate și din țară pentru
categoria ei de vârstă. Handbalul era singurul lucru pe care-l avea Mihaela și
era prudent să nu-i fi stat în calea mingii, de nu, ar fi fost vai și amar de
tine. Să te poziționezi în calea singurului lucru care contează în viața cuiva,
care nu are nimic, nu a fost niciodată o alegere înțeleaptă. Nicoleta nu rumega
toate aceste gânduri, dar le intuia. Nu îi lăsa mâncare în bancă în zilele în
care aceasta o împingea ca să ajungă ea prima la minge la ora de sport, dar în
toate celelalte, da. Îi aducea și struguri din grădină atunci când nu avea
biscuiți. Mihaela mânca tot ca o termită, lăsând în bancă o grămăjoară discretă
din semințe de struguri sau fârâmături aranjate asemenea unui mușuroi de
furnici neobosite. Nicoleta a renunțat să-și mai dorească prietenia cuiva,
consolându-se cu biscuiții rămași.
Într-o frumoasă
sâmbătă la început de aprilie, Nicoleta a rămas acasă cu cei doi frați mai
mici. Restul familiei plecase la înmormântare — mare prilej de fericire — unde
mâncarea era gratis și băutura așijderea. Să tot mori în satul Văleni de lângă
munte. Se adunaseră câteva zeci de
capete la pomană, căci răposatul Ionel, țiitorul cârciumei locale, era un
bărbat cunoscut și apreciat de toți amicii lui de băutură, printre care și
Grigore Dragomirescu al nostru. Doamne ferește să dea el de gol vreun companion
când venea nevastă-sa să-l care acasă din bar pe nefericit și-l întreba pe Ionel
câți bani a cheltuit pe băutură.
— I-au făcut
cinste băiețașii… răspundea el mieros, dar prompt tuturor muierilor.
Ionel nu mai
spunea nimic, stătea lungit molcom, puțin mort, dar foarte țeapăn, în cutia din
lemn de fag, cu o mină de tardivă demnitate printre jerbele de garoafe și
margarete împletite cu panglici. Murise la 52 de ani. Ar mai fi trait el mult
și bine, dar băutura îi scofâlcise ficatul contorsionat de deprinderile greu de
acceptat, iar șoricii și jumările înghițite de-a lungul vieții i se așezaseră
de-a lungul și de-a latul arterelor înfundate ca țevile înainte de venirea
instalatorului. Nevastă-sa, care nu auzise în viața ei de colesterol, îi gătise
mereu chiftele de porc prăjite-n untură, cârnați picanți cu bucățele de șuncă,
sarmale rotofeie ce se lăfăiau în ulei și alte asemenea sinucideri. L-au jelit
băiețașii lui, nevoie mare; de supărați ce-au fost au început să se bată între
ei chiar în localul pierzaniei. S-au bătut cu tot ce aveau la îndemână și mai reușeau
să zărească, căci cu greu mai focalizau după o damigeană făcută poștă, cu tacul
de la masa de biliard, cu sticlele de rom, până și cu scaunele pe care stăteau melancolici
mai devreme. Ăl cu tacul era un împătimit al filmelor de bătaie cu Van Damme;
îi cotonăgea mai cu talent pe tovarășii de băutură, restul, niște amatori
dezorientați.
Ce se va întâmpla cu cârciumioara mea?… s-ar fi
întrebat Ionel dacă ar fi putut. Dar nu mai putea să se întrebe și, oricum,
viața are grijă să-ți șteargă urmele trecerii pe pământ mult mai degrabă decât
ți-ar plăcea să crezi.
Au mâncat
toți pe săturate la pomană, unii s-au și abțiguit, că mai rămăsese niște țuică
de prune pe care văduva lui Ionel a pus-o pe masă spunând:
— Țuiculița
asta era preferata lui. Dumnezeu să-l odihnească… și lăcrimă exact atât cât
se cuvenea pentru o văduvă. Mai știți ce fericit era că are cea mai bună
băutură din toată comuna? Mereu a fost cu borșul pe foc și cu peștele în iaz.
Cum te-ai dus tu, Ionelule…!?
— Dumnezeu
să-l odihnească! răsună adunarea ca la un semnal de clopotniță.
Când jumătatea plecată a familiei Dragomirescu s-a întors, Aurelia s-a luat cu mâinile de cap. Ăl mai mic, un sucit de nu se poate, se hâțânase în pătuț până când reușise să dărâme călimara cu cerneală violetă din care-și adăpa Nicoleta stiloul. Pereții păreau acum o opera de artă impresionistă, deși n-au reușit să o impresioneze deloc pe Aurelia; covorul era bun numai de aruncat, pătuțul avea scândurile sărite, stătea acum rezemat de perete, știrb, privind resemnat spectacolul violet. Prăpăd. Mezinul gângurea fericit din pătuțul rupt, Nicoleta bocea preventiv a bătaia pe care o presimțea ca fiind pregătită pentru ea, cu mânecile suflecate deja, și Dorin strângea-n dinți indiferent o bucată de plăcintă cu dovleac pe care o găsise sub pătuțul căzut la datorie. Cum cel mic încă nu avea vârsta la care să-și ia o scatoalcă bună peste ceafă, totul a căzut pe capul Nicoletei, care, bineînțeles, a primit ca recompensă o strașnică păruială, ca altădată să anticipeze ceea ce s-ar putea întâmpla. Cineva tot trebuia să fie pedepsit, iar Nicoleta era mai la îndemână decât un țânc de doi anișori. Țipete și-un smoc de păr șaten în mâinile mamei, apoi s-a tras cortina. Nicoleta a mai adăugat o suferință în jurnalul ei ținut mental. Pentru ea nu conta atât de mult durerea fizică, dar conta umilința și nedreptatea. Iar dacă este un lucru pe care-l știm despre copii e că nu uită niciodată nimic. Nici chiar atunci când uită.
****
Viața
Nicoletei s-a schimbat crucial în momentul în care a fost trimisă în vacanță la
mătușa Catia, sora lui Grigore. Era mare lucru să fii chemat la casa ei, locuia
singură cuc, fată mare, virgină ca prima zăpadă proaspăt căzută în decembrie.
Să tot fi avut vreo jumătate secol și puțin pe deasupra, dar nu i-ai fi dat. Nu
avea chef de nepoți așa cum nu avea chef dracul de tămâie, dar îi mai cântau
greierii în călcâie de singurătate, așa că a chemat-o pe Nicoleta la ea,
gândindu-se că măcar o va ajuta cineva la spălat vasele și dereticat prin
apartamentul ei din Ploiești, aflat în zona industrială. Catia era
bibliotecară, pleca acasă de la opt dimineața și revenea pe la ora patru după-masă.
Program de ministru, ce să mai!
Așa a ajuns
Nicoleta, expediată ca un pachet la tușa Catia, dar nu prin poștă, ci cu trenul.
Mătușa a așteptat-o la gară și a studiat-o pe toate muchiile. Rezultatul:
nesatisfăcător.
— Dar tu
nu-ți cureți unghiile? Nici tenișii?
Acestea au
fost primele cuvinte cu care a fost întâmpinată fata. Pentru că nu știa ce ar
trebui să spună, a tăcut uitându-se tâmp la unghiile ei care mai păstrau urme
de cerneală. Primul trimestru abia se încheiase.
Ce mi-o fi trebuit să ajung la zgripțuroaica
asta? se gândi fata, uitându-se la femeia cu părul alb buclat și ochelari mari
puși pe ochii mici și nasul gogoneț. E
drept, aș fi putut să-mi tai unghiile sau măcar să le pilesc de marginea
ceramicii de la școală, așa cum fac fetele de-a opta înainte de ora de
dirigenție…
Își
strânse-n pumn degetele murdare, dar n-avea cum să strângă-n pumni și tenișii,
așa că a pornit timid la pas lângă mătușă, renunțând la a mai încerca să-și
corecteze ținuta. Catia ar fi fost îngrozită de-a dreptul dacă Nicoleta i-ar fi
povestit cum vomitase ea în tren napolitanele ieftine cu lămâie pe care i le
dăduse maică-sa, stropind și câțiva călători aflați în același compartiment cu
ea. Ce era să facă fata dacă nu avea stomacul obișnuit cu călătoriile?
Nicoletei îi
era sete, dar n-a îndrăznit să-i spună mătușii să-i cumpere o sticlă de apă din
gară. Aceasta a omenit-o, în schimb, cu o gogoașă cu brânză care doar i-a mărit
considerabil setea ce-i ardea gâtlejul. Maică-sa, în grabă, uitase acest
amănunt, o trimisese ca pe o cămilă în arșița de august, cu trenul, de la Ana
la Caiafa, fără a-i da ceva de băut la ea. Îi fusese sete tot drumul și privise
cu jind la o familie cu copii de vârsta ei, care trăgeau dintr-o sticlă cu suc
verde nefiresc, cu aromă de kiwi. A prins momentul când era singură în
compartiment și a băut și ea din sticla lor, puțin de tot, cât să nu se vadă
isprava, dar suficient cât să-și domolească pârjolul din vintrele ei și gâtul
uscat.
Catia s-a
înduplecat de fata pribeagă ca un câine aruncat în zăpadă, a luat-o de mâna pătată
cu cerneală, și au luat autobuzul până la micul ei apartament. Și-n autobuz s-a
simțit rău Nicoleta, dar n-a îndrăznit să mai verse în prezența mătușii
autoritare.
În prima
seară a fost liniște, au luat masa împreună și-apoi Catia a zorit fata la duș
pentru igienizare. Acolo a aflat mătușa că fata are și păduchi, iscându-se o
panică de nedescris în cuvinte. Pe prosopul alb, splălat cu grijă de bătrână,
răsăriseră două gângănii mici care umblau de capii printre firele de bumbac
umed.
— Dar
Grigore n-a văzut că umbli cu păduchi? Vai, Doamne, dacă o să iau și eu, cum
mai dau ochii cu ăia de la serviciu?! Ce mă fac? s-a văitat ea o vreme de ai fi
crezut că lucra pentru Comisia Europeană și nu pentru biblioteca locală, după
care, realizând inutilitatea vorbelor fără acțiune, a trecut la treabă. A
ajutat-o să se spele pe cap încă o dată, a luat cu împrumut o sticluță cu gaz
de la o vecină și a curățat bine părul Nicoletei. Mirosea numai a gaz în casă,
că i-a fost și frică să mai încălzească mâncarea la aragaz, să nu ia foc
amândouă, deși asta ar fi rezolvat imediat problema păduchilor.
Nicoleta nu
mai vorbea deloc, se simțea rușinată, de cerneală, de păduchi și de faptul că a
băut din sticla cu suc verde a vecinilor de compartiment. Pe unde trecea ea,
doar probleme. Toată lumea avea ceva să-i reproșeze.
În câteva
zile, cele două au învățat să supraviețuiască una alteia. Erau nevoite să
respecte planul inițial, trei luni de vară aveau la dispoziție să găsească un
numitor comun, până când va începe fata școala și se va întoarce în Văleni.
Când mătușa a constatat că nu mai era nici urmă de păduchi, s-au mai destins și
relaxarea le-a cuprins pe amândouă. În acea zi, Nicoleta a primit o înghețată ca
trofeu pentru câștigarea războiul cu gânganiile care-o îngroziseră pe mătușă.
Ca să nu o
lase zilnic închisă în casă, dar și ca să nu-i facă vreo blestemăție, Catia lua
fata cu ea la serviciu — la biblioteca județeană din Ploiești. În casa
părinților Nicoletei existau aproximativ zece cărți, fuseseră ele mai multe pe
vremuri, dar unele au ajuns pe raftul de lemn al veceului din dosul curții,
pentru folosință. Dând cu ochii de rafturile prăfuite cu mii de cărți, fata a
avut un șoc; nu cultural, nici vorbă, se gândea doar la cât de plictisită va fi
ea cu tușa Catia acolo, stând înconjurată doar de cărți și de compania femeii
mai plină de tabieturi decât avusese ea păduchi în cap. Biblioteca avea cu
totul trei angajați: tușa Catia, femeia de serviciu și administratorul
bibliotecii. Desigur că este greu să asociezi acest mediu bibliotecar cu o fată
de unsprezece ani, cu entuziasmul și neastâmpărul adolescenței abia începute.
Prima zi a
trecut greu de tot, în bibliotecă nu intraseră decât trei persoane.
Ce plictiseală, ofta fata.
O elevă de
liceu a luat cărțile pe care le avea trecute pe listă și s-a grăbit să plece;
un profesor de istorie, mic de statură, chel și cu burtă, semănând incredibil
cu o piesă de șah — nebunul, a citit câteva ceasuri din niște cărți groase de
istorie politică; Catia se pregătea să completeze fișa de închidere pe acea zi
într-un registru cu coperți solide, dungate, și file separate de foi de indigo.
Inopinat, un băiat de vârsta Nicoletei intră vertiginos în bibliotecă și ceru
trei cărți:
— Bună ziua,
Lunaticii de Arthur Koestler, orice carte aveți despre exorcism la Vatican și
Robin Hood, vă rog.
— Ai venit
târziu, i-a zis tușa acră. Noi nu putem să stăm după fiecare client care
întârzie… a adăugat aceasta cu oareșce importanță, pentru a-și valida munca
și sensul vieții. Vorbea de parcă avusese sute de cititori care-i călcase
pragul în ziua aia, de parcă a rupt bilete toată ziua la pelerinaj în Mecca.
— Îmi pare
rău, dar vă rog să mi le dați. Dacă se poate, a mai adăugat el stingher,
înroșindu-se până în vârful urechilor. Le așteaptă și tata, știți, el e
profesor…
Mătușa nu
știa nici ce profesor este taică-su, nici nu părea impresionată de cererea lui.
Voia să se lase greu. Era oare asta o formă de flirt pe care nu-l practicase
niciodată?
Nicoleta
privea scena cu uimire; se oprise din oftat și din număratul minutelor pe
ceasul mare aninat de-un cui în perete. Băiatul blond îi stârnise curiozitatea,
dar și admirația. Era așa de curat, de alb, de bălai, total diferit de băieții de
la ea din comună, negricioși și cărpăciți, băieți care băteau mingea-n curtea
școlii, scăpându-le câteodată și-n capul fetelor care treceau. Avusese și
Nicoleta parte de atenția lor delicată. Nu-i vedea pe aceștia citind vreo
carte, nici măcar vreun bilet de autobuz.
— Vrei să te
ajut să le iei din raft, tușă? a întrebat ea, pentru a înclina balanța către
cererea băiatului.
Mătușa Catia
a cedat, dar nu din cauza insistențelor celor doi, ci pentru că încă mai păstra
un soi de respect pentru oamenii care citesc. Dacă nu ar fi crezut asta, cum
s-ar fi împăcat ea cu ideea că și-a petrecut toată viața printre niște rafturi
prăfuite, fără a avea viață personală și fără a face ceva semnificativ
vreodată? Mereu s-a temut de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă, așa că preferase să rămână în zona
confortabilă. În schimb, cu această convingere ce-i servea ca scuză, se vedea o
păstrătoare de taine, un fel de Cerber al comorilor ascunse-n biblioteca
județeană. I-a înmânat cărțile băiatului, apostrofându-l totuși. Nu putea să
lase pe nimeni să-i știrbească din demnitatea pe care credea că o are. Îi
simțise pe cei doi copii ca pe niște inamici împotriva ei, aliați de vârsta lor
fragedă, ca doi purici neastâmpărați în blana ei de dulău pus de pază la poarta
bibliotecii.
— Altădată
nu-ți mai dau, să știi. Programul este afișat la intrare, iar noi nu suntem la
dispoziția ta. Să le aduci înapoi la timp! spuse ea având senzația că-și ia
revanșa pentru cutezanța celor doi.
Băiatul n-a
răspuns acuzei, era fericit că și-a primit cărțile. Doar a mulțumit și a dat un
bună-seara în grabă, deși nu era încă seara și abia câteva minute în urmă
spusese bună-ziua. Nici nu s-a uitat către Nicoleta care-l privea cu ochi mari
și care încercase să-l ajute stângaci, reușind doar să-și irite mătușa.
Acesta a
fost un moment de cotitură în viața Nicoletei, ca atunci când cerul se deschide
și ești învăluit de nimbul iluminării. Se îndrăgostise de băiat într-o clipită,
dar nu o mirase lipsa lui de atenție, de faptul că nici nu o băgase de seamă.
Fata nu simțea că ar putea atrage atenția lui, recentele evenimente petrecute
cu tușa Catia o făcuseră să se simtă și mai neînsemnată, ca o proscrisă mică și
negricioasă. Îi era rușine acum de părul ei tuns scurt cu miros de gaz în el,
de rochița care stătea câș pe corpul ei nedezvoltat încă, de sandalele lipite
de Grigore cu prenandez o dată, apoi cu aracet, lăsate să se usuce sub muchia
șifonierului, de mătușa Catia și de nepolitețea cu care ea a tratat băiatul, de
crustele de vânătăi din genunchii ei… Nicoleta ar fi vrut să o zbughească
afară după băiat, dar cu mintea ei necoaptă a înțeles totuși că așa ceva nu se
face. Fata s-a resemnat, o resemnare dureroasă cu care oamenii se obișnuiesc în
timp, ajungând chiar să-i spună normalitate. Îndemnul inimii este doar pentru
nebunii care stau pe băncile spitalelor sau ale gărilor, resemnarea și neputința
este pentru tot restul lumii. Triumful lipsit de lauri al rațiunii asupra
emoțiilor.
Profitând de
un moment în care tușa nu o supraveghea, fata citi cele scrise pe fișa
băiatului. Îi sări în ochi numele lui, scris lung, aplecat tare către dreapta:
Aian Ivanov.
Așa a
adormit în acea seară Nicoleta, visând cărți care zburau din rafturile bibliotecii,
rotindu-se în jurul unui băiat cu un nume de înger bălai, Aian. S-a trezit din
somn extaziată. Lumea ei avea un sens nou.
Nerăbdătoare,
a întrebat-o pe Catia:
— Când vine
Aian la bibliotecă?
— Cine?
— Băiatul
acela, mătușă. Cel care a cerut Lunaticii.
Mătușa se
uită bănuitoare pe sub lentilele groase ale ochelarilor.
— Ești exact
ca taică-tu, și el a fost un molâu! spuse ea disprețuitor. Mie nu mi-a sucit
niciun bărbat capul… se umflă apoi în pene cu mândrie de femeie fără
alternative și fără admiratori.
Nicoleta se
uită nedumerită la mătușă.
Ce-o fi așa de rău în a avea capul sucit? se întrebă ea fără a-și mai căuta răspunsurile
la bătrână.
Mătușa Catia
nu avea nici urmă de toleranță pentru slăbiciunea fetei. Majoritatea oamenilor
știu doar ceea ce au trăit, iar bătrâna nu trăise nimic asemănător. Fusese
mereu temătoare și reticentă la atenția unui bărbat, sfârșind prin a
concluziona devreme că nu avea nevoie de o asemenea pacoste și complicații. Ea
avea casa și tabieturile ei, iar asta îi era de ajuns. Uneori, de Crăciun,
atunci când nu avea unde să plece ca musafir, se întreba fără grai: N-ar fi rău încă un picior de om prin casă,
nu-i așa? dar se mângâia în uitare cu programele de la televizor și uita de
gândurile ce-i tulburau apele sufletului până la următoarea sărbătoare.
Atitudinea
Nicoletei referitoare la cărți s-a schimbat dramatic. Le iubea cu patimă. Dacă
Aian iubea cărțile, atunci și ea putea să le iubească. În iubire faci tot felul
de compromisuri, iar ea simțea că putea face acest pas înainte în relația lor
existentă doar în mintea și în visele ei puternic colorate.
A luat în
mâini prima carte, ezitantă, de parcă nu știa cum s-o țină și ce rol să îi
atribuie de acum înainte. A citit din ea până când mătușa i-a zis că trebuie să
plece către casă. Nicoleta a ridicat ochii către tușa Catia, apoi către ceasul
din perete. Când trecuseră orele? Citise toată ziua Aventurile lui Oliver Twist
de Charles Dickens și trecuse prin toate stările posibile. A lăcrimat când
acesta a fost răpit de răufăcători, a zâmbit când Oliver și-a regăsit mama. Nu
i-a fost greu să se identifice cu micul Oliver, ea însăși se simțea o
surghiunită, nelalocul ei, așa cum îi spusese odată maică-sii:
— Abia
aștept să scap de țăranii ăștia și să plec de-aici. O să mă duc în
București!… a amenințat ea din corcodușul de unde nu s-a dat jos până seara
de frica propriei cutezanțe.
— Ha! Visezi, visezi, o să ajungi în piață să vinzi ardei, brânză sau pâine de la turci în hala mare! a fost răspunsul mamei care nu citise nicio carte despre creșterea copiilor sau despre educarea lor. Ea făcea ce făcuse și maică-sa cu ea, reteza orice încercare de evadare din acest univers căruia-i cunoștea legile, își pregătea copiii pentru o viață dură, gândindu-se că așa le va fi mai ușor. În felul ei, încerca să-i protejeze, chiar dacă făcea acest lucru inconștient. Nu avusese timp niciodată, nici dorință, să-și adreseze măcar câteva întrebări referitoare la rolul ei de mamă. Aceste gânduri nu-și făcuseră loc în noianul de preocupări zilnice, împărțită între gospodărie, copii și munca la strung. Pe vremea aceea nu existau cărți autoeducaționale și copiii nu erau ridicați pe piedestal ca acum. Nimeni nu-și făcea probleme că o palmă va costa copilul bani frumoși plătiți la psiholog mai târziu. Fiecare supraviețuia cum putea și viața era aspră ca peria de dușumele.
Acest articol este pentru voi, dragii mei cititori. Pentru voi și pentru bucuria pe care mi-o aduceți. Voi și articolele voastre. Voi și recenziile voastre. Voi și fotografiile voastre pe care mi le trimiteți cu atât de multă dăruire.
Ultima ispravă a unei cititoare din Moldova m-a inspirat să scriu acest articol. O frumoasă tânără plecată în căutarea originilor Arlechinului, în Italia, și fotografiile pe care le-a realizat, trezindu-mă ca o rază de soare ce-ți bate-n geam dimineața:
După cum v-am promis în avanpremieră, vă prezentăm romanul doamnei Natașa Alina Culea, Arlechinul.
Spuneți-ne ceva despre această carte. Cum a apărut? Când?
Natașa Alina Culea: Romanul Arlechinul a fost publicat în decembrie 2018, sub egida propriei mele edituri, editura Hebe. De ce propria mea editura? Mă declar din start o autoare dificilă, dar și perfecționistă, crezând cu tărie în ceea ce face. Piața editorială din România nu mă satisface, și spun asta fiind în asentimentul foarte multor scriitori români. Faptul că nu ai niciun control asupra vânzărilor, faptul că editurile nu se implică suficient în procesul de marketing al cărților, nu oferă informațiile necesare și multe alte neajunsuri m-au determinat să iau această decizie, pe care nu o regret nicio secundă. Sunt mândră de munca mea și de noile ediții ale celor șase romane scrise și publicate până acum, poate așa se și explică faptul că sunt un autor care chiar se vinde în România.
Arlechinul este un roman aparte, care știam că va stârni controverse. Nici nu ar fi putut fi altfel atunci când avem ca protagonist un antierou, un personaj pe care puțini ar putea să îl adore, iar cei mai mulți să îl deteste de-a dreptul, un personaj care răscolește mizeria ascunsă sub preșul social.
Pe lângă un protagonist machiavelic avem și partea de erotism a cărții, destul de greu de ignorat și de digerat.
Așa cum am mai spus în interviurile anterioare, cărțile mele vor stârni reacții, deoarece nu sunt conformiste, nu sunt lecturi lejere care să nu-ți scuture alegerile și convingerile.
Natașa Alina Culea. Sursă foto: arhiva personală
De ce acest titlu?
Natașa Alina Culea: Totul pornește de la ideea de mascaradă a vieții, de spectacol dat pentru amuzamentul altora. Arlechinul, Arlecchino, a apărut ca actor în vechile comedii italiene, Commedia dell’arte, la sfârșitul secolului al XVI-lea, ca fiind un bufon, purtând mască, cu un costum reprezentativ, caraghios și grotesc în același timp. Peste ani, Arlechinul a devenit un personaj mai romantic, dar și mai inteligent, paiața noastră inițială, farsorul, devenind un adevărat seducător perfid.
Natașa Alina Culea este un nume despre care spune că nu-i mai aparține, un nume pe care l-a dăruit acum cinci ani cititorilor cărților ei, un nume care a ajuns tipărit pe copertele a mii de cărți în România și Republica Moldova, sub cele șase titluri (în ordine cronologică): „Natașa, bărbații și psihanalistul”, „Marat”, „Lupii trecutului”, „Nopți la Monaco”, „Visele nu dorm niciodată” și „Arlechinul” – cel mai recent roman al meu, lansat în decembrie 2018. Crede că uneori este scriitoare; alteori este eremit sau pelegrin, dar mereu își iubește cititorii. După romanul „Lupii trecutului” a scris cartea „Nopți la Monaco” doar pentru a-i înveseli pe cei care i-au plâns pe umăr, cerându-i să le dea un happy-end.
Un scriitor talentat și de succes poate să fie tânăr și frumos! Natașa Alina Culea este dovada!
C&B: Fă o descriere sau definește activitatea ta!
„A fi un autor în România este o provocare, iar termenul de provocare este unul destul de îngăduitor dacă ne raportăm la piața de carte românească și la situația încă derutată și derutantă a literaturii contemporane. Singura mea ambiție livrescă este aceea de a le oferi cititorilor mei o lectură memorabilă…
Poate ați auzit prin diverse căi media că, în sfârșit, s-a decis ceva și în legătură cu piața cărților și literatura, în general. Anul 2019 a fost declarat Anul Cărții, dându-ni-se posibilitatea nouă, ca autori, dar și editurilor, să beneficiem de o altă abordare literară.
Scriitoarea Oana Arion, care este și o prietenă de-a mea, a avut ideea extraordinară de a organiza prin intermediul editurii sale,Editura UP – Unconventional Publishing, evenimente, pe tot parcursul anului 2019, cu scriitori români contemporani.
Evident, campania Fii diferit, citește se adresează publicului tânăr, dar nu numai. La seria de evenimente literare (în licee) organizate de către Editura UP vor participa scriitorii:
Un proiect aparte îl reprezintă Clubul de lectură: Eu citesc! Acesta se va desfășura periodic, în colaborare cu Literatura pe tocuri în cafeneaua Lente din București. Și aici sunt invitați scriitorii care vor dezbate subiecte literare și vor interacționa activ cu cititorii. Înscrierile se fac la adresa de contact@edituraup.ro sau la numărul de telefon 0742881416.
Vă invit la amplul proiect ce se va desfășura anul acesta și vă doresc multe lecturi care să vă inspire și, poate, de ce nu, să vă înfrumusețeze viața!
Cărţile scrise de Nataşa Alina Culea sunt adevărate poveşti deconectante care te îndeamnă la reflecţie, la introspecţie, la analiza propriilor trăiri. Protagonistele creionate de autoare au în ele acea forţă lăuntrică specială care le permite adesea să îşi guverneze destinele şi să ia decizii riscante.
Ce faci atunci când mai ai puţin şi te spânzuri de speranţă? Lecturezi un roman al Nataşei şi afli că şi cel mai întunecat negru se poate acoperi de roz… trebuie doar să cumperi vopsea suficientă. Romanele autoarei ne demonstrează că există soluţii, că avem puterea de a schimba totul, că suntem capabili oricând să decidem altceva. Şi da, pe autostrada vieţii suntem obligaţi să mergem înainte… nu putem întoarce pe linie continuă mai ales că divinitatea are camere de luat vederi peste tot, dar nu ne împiedică nimeni să virăm la stânga sau la dreapta.
În continuare vă ofer o prezentare scurtă a celor cinci cărţi ale autoarei şi vă doresc lectură plăcută!
Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul
Ce îţi poţi dori atunci când simţi că o relaţie nu mai merge? Libertatea, nu? Acelaşi lucru şi-l doreşte şi Nataşa, protagonista cărţii, numai că în cazul ei situaţia se complică, iar femeia ajunge pe canapeaua unui psihanalist.