Blog

The day I met God – sau întâlnirea mea cu Mihail Șișkin

Nu mi-am dat seama cât de evidentă era fascinația mea pentru Mihail Șișkin decât când am primit mesaje de la doi scriitori, să mă duc neapărat la Ateneul Român pe 8 octombrie.  (Tare le mulțumesc!) Ceea ce am și făcut cu mare fervoare.

Lume multă! Lume care trăiește literatură. Cum a spus și Șișkin: dacă ne pregătim de înmormântarea literaturii, atunci se pare că e o petrecere a naibii la ea.

De ce Șișkin? Ce are el altceva decât ceilalți scriitori pe care i-am citit? În primul rând, am început să-l citesc neștiind nimic despre el. Îmi aduc aminte de primele lui cuvinte dintr-o carte, cum dădeam foile și eram buimăcită de genialitatea scrierii lui. Nu înțelegeam cum de a găsit cineva simplitatea absolută a scrisului conținând complexitatea absolută. L-am găsit viu, răvășitor, uman. Nu prea îmi pasă de premiul Nobel, căci ar fi o onoare pentru ei să i-l ofere, și nu invers.

Dacă scriitorul este copleșitor, oratorul se ridică la aceleași așteptări, discursul lui fiind, așa cum mă așteptam, existențialist și ludic.

Nu voi reda micuța conversație cu el, dar îmi voi aminti ultima lui replică: Natasha, you made my day!

Hmmm… și câteva fotografii de la eveniment. Nu aș fi avut nicio fotografie dacă nu mă întâlneam neîntâmplător cu Alia Ana, o fată foarte frumoasă pe care am cunoscut-o la lansările mele de la Gaudeamus. Mulțumesc, Alia!

Dragii mei, cumpărați toate cărțile lui și să ne bucurăm că trăim în acest contemporan nebun în care există și oameni, și genii.

Foto credit: Curtea Veche
Foto credit: Curtea Veche

__________________

Natasha Alina Culea – author

Blog

Ce-am mai citit în iulie – august. Recomandări

Lista mea de lecturi este și o listă de recomandări, deoarece am mai spus că nu citesc decât ceea ce mă fascinează, deși această fascinație poate fi destul de răsucită uneori. În momentul ăsta vârful este reprezentat de cei trei magi ai literaturii filosofice românești: O. Paler, C-tin Noica și P. Țuțea. O anumită duioșie mă îndeamnă să îl aduc mai aproape de mine pe O. Paler, a cărui eleganță a resemnării ideilor mă vindecă afectiv. Dacă M. Șișkin a spus că literatura rusă nu a reușit să împiedice niciun război, în schimb, literatura lui și a lui O. Paler poate pune capăt războaielor din sufletul vostru. Încercați.

Ernest Hemingway – Pentru cine bat clopotele?

Milan Kundera – Viața e în altă parte

Octavian Paler – Viața pe un peron

Octavian Paler – Un om norocos

Cezar Petrescu –  Aranca – știma lacurilor

Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător

Thomas Mann – Muntele vrăjit

John Fowles – Iubita locotenentului francez

Simon Montefiore – Sashenka

Sergiu Someșan – Iubirea ca o pânză de păianjen

Citesc încă:

Daphne du Maurier – Golful francezului

Constantin Noica – Mathesis sau bucuriile simple

Petre Țuțea – Între Dumnezeu și neamul meu

__________________

NATAȘA ALINA CULEA

Nopti la monaco

Primul capitol al romanului „Nopți la Monaco”

După cum unii dintre voi știți, romanul NOPȚI LA MONACO l-am scris pentru toți cei care au plâns după lecturarea romanului anterior, LUPII TRECUTULUI. Acestea fiind spuse, vă invit să citiți primul capitol al unei cărți menite să vă redea zâmbetul. Iar dacă nu putem să evităm momentele dramatice ale vieții, putem totuși să râdem de ele 🙂

NOPȚI LA MONACO

Visurile sunt ca femeile

Vor să le urmărești, să le cucerești

Vor fi ale tale dacă ai fantezii legate de ele

~ Natașa Alina Culea ~

Numele ei la naștere era Nicoleta Dragomirescu. S-a mirat și maică-sa atunci când a văzut că e fată, singura, în rest, doar băieți. Era un copil mic, slab, învinețit la față, de culoarea salamului când urla după lapte cu toți cei doi plămâni. Era al treilea copil, iar maică-sa, Aurelia Dragomirescu, avea deja experiența creșterii unui copil, dar și nepăsarea care vine după al doilea născut. Femeia lucrase la întreprinderea Daciana, singura femeie de acolo care știa să fasoneze metal și să folosească strungul cum folosea făcălețul la bucătărie, cu îndemânare și repeziciune. Din toată munca ei nu rămâneau seara decât niște țevi fasonate și o grămadă de arcuri mici de metal colorat pe care le aducea acasă pentru copii. Șpanurile astea erau cam singurele lor jucării. Desigur, mai erau plăcintele din pământ pe care cel mic le și mânca, frunzele pe post de bilete de călătorie când se jucau de-a trenul, precum și bețele și pietrele din gospodărie. Trezeau îndeletnicirile Aureliei admirația bărbatului? Aș! Grigore avea alte treburi pe cap, deși nu capul prefera să și-l folosească, ci brațele vânjoase de om muncitor, acele brațe care cunoscuseră și coasa, și toporul, și trupul ciolănos al Aureliei. Din această cunoaștere au apărut și cei cinci copii, orânduiți unul după altul ca ouăle în cofrag.

Dacă era o familie fericită? În astfel de împrejurări, o asemenea întrebare nu este rostită niciodată, nici în gând, darămite în gura mare de față cu alții. Se poate spune că era pace bună în casă, da, asta se poate spune. Exceptând ziua în care lua Grigore salariul, desigur. Abia atunci venea el târziu acasă, ciupit de bani și băutură, uneori pe picioarele lui, alteori cărat pe jumătate de un alt coleg ceva mai treaz. Și-apoi să te ții! Aurelia-i făcea scandal monstruos și trei ceasuri vorbea continuu, ea care abia scotea un cuvânt la muncă. Toate nemulțumirile strânse de ea într-o viață de om curgeau toate către bărbatul pe jumătate leșinat, care o întrerupea din când în când, fie împăciuitor, fie cu chef de arțag, în funcție de circumstanțe. Dacă băuse țuică sau combinase băuturile, era mai pilit ca șpanurile nevesti-sii, dacă îi făcuse careva cinste cu bere, atunci era mai animat, mai vesel, mai îngăduitor. Auzea învinuirile femeii, îi intrau pe-o ureche și-i ieșeau pe cealaltă fără a lăsa urme în sufletul lui candid. Ba chiar îi dădea dreptate uneori:

— Lasă-mă, Aurelio… și-așa mă doare capul. Ai dreptate, dacă ai, ai…

— Mi-am mâncat tot amarul cu tine, de ce dai banii pe băutură, ă?! Dacă nu eram eu, dormeai acum prin șanțuri și dădeai colțul lângă stăvilar ca Andronache! Nu ți-i rușine să vii ca un porc acasă?… și dă-i, și dă-i…

Altfel, ziua era zi, ciorba era ciorbă și copiii creșteau mai mult singuri. Gătea Aurelia, să te lingi pe buricele degetelor, numai tocane de ceapă cu mămăligă, sarmale cu dafin la zi de sărbătoare, ciorbe de zarzavaturi și budinci, că asta învățase de la maică-sa și nici că-i trecuse prin cap să le diversifice. Când e viața grea, n-ai gânduri de-astea care mai mult te amețesc decât te-ajută de vreun fel.

Casa lor era din chirpici, dacă Doamne-ferește venea un cutremur, putea să crape-n două liniștită, să îi înmormânteze în ea pe toți ca într-o piramidă — până la urmă cât să țină și paiele alea lipite cu apă și fecale de cal? Când ploua afară, se aducea o găleată de plastic în care apa se scurgea dintr-o crăpătură ce se ramifica pe tavanul văruit grunjos, neuniform. Dacă ar fi fost puțin mai mare spărtura, poate că ar fi putut face duș sub ea cu săpunul leșios făcut din grăsime de porc chiar de către Aurelia.

Pic, pac, pic… Nicoleta privea fascinată în căldare.

— Ce stai ca o toantă? Du-te după ăla micu’, nu vezi că iar a făcut pe el?… o certa maică-sa ștergându-și transpirația de pe frunte. Avea încă mâinile murdare de făină pân’ la cot și basmaua pusă strâmb pe cap. Din batic se ițeau afară șuvițe puțin cărunte.

Nicoleta se ducea, făcea treaba în silă — cine s-ar oferi voluntar să schimbe un bebeluș de treaba proaspătă și aburindă din scutecele înfășurate-n jurul lui? Tutankamonul în miniatură o agasa pe fată, rămânea prea adesea în cârca ei. Fata pleca murmurând: — Parcă eu l-am făcut! De ce trebuie să am eu grija lui?

— Mai taci din gură și tu!… admonesta ea mogâldeața cu plămâni de tenor.

Cam așa funcționa agresivitatea verbală și fizică în casa Dragomirescu. Dacă Aurelia o lovea pe Nicoleta, aceasta transmitea lovitura următorului membru al familiei care era mai vulnerabil decât ea. Armonie, ce să mai?! E drept, gălăgia era un lucru obișnuit în casa lor. Îți trebuiau nervi tari sau nepăsare multă să-i faci față. Al patrulea băiețel, Dorin, tocmai prinsese drag de tâmplărie, trăgând de sertare și pocnindu-le la loc cu nepotolit entuziasm, luându-și pauză numai cât să mai roadă la o felie de pâine cu gem din care se scurgea dulceața direct pe el, și-apoi pe preșurile colorate aiurea.

Nicoletei îi plăcea la școală, nu avea așa drag de cărți, dar avea drag de liniște și de învățătoare, o blondă cu păr înfoiat de bigudiuri, văduvă și fără copii, dar care privea cu nostalgie către copiii altora. Frații mai mari, Ionuț și Florin erau deja adolescenți. Teoretic, aceștia erau în ultimii ani de școală generală, dar rar îi călcau pragul. Plecau de acasă cu rucsacul și se opreau să joace fotbal în curtea școlii. Jucau fotbal până seara când reveneau acasă cu manualele neatinse. Aveau noroc, Aurelia nu obișnuia să se prezinte la ședințele școlare pentru că nu avea bani să plătească mereu fondul clasei, dar și pentru că se săturase să fie mustrată pentru isprăvile băieților. Rămăseseră de izbeliște și erau conștienți de asta, așa că nu conteneau cu absențele școlare.

****

Nicoleta era fericită când ploua afară. Ropotele persistente umpleau toate gropile de pe strada în care locuiau, o nivelau și-o făceau să lucească a curat. Nicoleta sărea în toate surpăturile băltite, mai ales în groapa mare din fața porții ei, în care apa-i ajungea până peste genunchi; stătea fericită în mijlocul ei, simțindu-se ca la mare, deși nu văzuse marea în viața ei, mai exact nu plecase nicăieri în afara comunei. Stropea în jur. Era fericită. Obiceiul ăsta-i cauza și dureri de picioare, drept urmare avea un reumatism la început de drum care se iscase parțial din cauza ploii, parțial din cauza încălțămintei nepotrivite, mereu prea mică sau prea mare, purtată mai mult decât era cazul. Mergea la școală cu aceeași încălțăminte sport până la glezne, chiar și iarna, niște teniși din plastic crăpat, cu șnururi gri. Nu-i era frig, nu simțea gerul din cauza drumului destul de lung pe care-l avea de străbătut până la școala aflată în satul vecin. Sosea acolo înfierbântată, cu obrajii stacojii din cauza efortului și-al crivățului, cu o o delicioasă nuanță de vișină în obraji.

Când fata se întorcea de la școală, trebuia să-i ducă mâncare lui Grigore la serviciu. Chiar și sâmbăta, deoarece taică-su lucra peste orele de program să mai câștige un ban în plus. Acesta lucra la vreo trei kilometri distanță de casa care gemea de copii și de hărmălaia lor. Aurelia îi umplea ochi un borcan cu ciorbă sau cu tocană, îl punea într-o traistă și îl dădea fetei care trebuia să transporte sarsanaua până la taică-su. Deși Nicoleta se bucura să plece din casă, o cam incomodau câinii din curtea întreprinderii. Îi dădeau bătăi serioase de cap, înfometați și supărați, erau determinați să nu lase puiul de om să intre în perimetrul pe care-l stăpâneau fără preget. Dacă era norocoasă, o vedea taică-su venind șontâc-șontâc pe poartă, cărând tașca după ea, și alunga el câinii, alteori sărea în ajutorul ei contabila corpolentă care-și petrecea ziua într-o anexă lipită de hala principală, făcând devize și semnându-le cu importanță de parcă semna tratate internaționale la Casa Albă.

Nicoleta spera în fiecare an că ai ei îi vor da bani să meargă în tabără. Deși asta nu se întâmplase niciodată, ea tot îi ruga an de an cu aceeași determinare, cu ochii licărind de speranță. Își pregătea discursul emoționant cu câteva zile înainte, având grijă să menționeze fiecare copil care mergea. Uneori părinții o refuzau mai blând, după un „mai vedem noi până atunci”, alteori cu un „știi bine că n-avem bani, ce ne tot freci la creieri?”. Nicoleta renunța doar în ziua în care vedea copiii adunați în fața autobuzului cu bagajele pregătite. Abia atunci știa că ea n-avea să plece cu ei în aventură. O durea de trei ori: prima data că nu se va distra împreună cu ei, a doua oară că toți au aflat că ea n-avea o lețcaie și a treia oară că cei care plecau în tabără erau scutiți de orele de școală pe o săptămână. Curat ghinion. Ca toți copiii, și Nicoleta credea în miracole până în ultimul moment, însă acestea întârziau să apară pentru ea. Ușile autobuzului se închideau pufăind, fără ezitare și fără ea. Rămânea în curtea școlii cu Mihaela și cu încă doi băieți, un țigănuș cârpit în fund și altul care rămânea mereu corigent — se poate spune că era fruntaș la corigență numai. Nicoleta urmărea cu privirea autobuzul până ce acesta dispărea din raza ei vizuală. Realiza foarte bine situația ei neînfloritoare și neroditoare, și asta o stingherea în unele zile mai mult ca în altele. Își spunea că este cea mai nefericită fetiță de pe fața pământului sau chiar din univers.

Într-o zi a intrat în liniște în clasă și a văzut-o pe Mihaela cum se repezise la un codru de pâine lăsat sub banca altui coleg, aceasta crezând că nu mai era nimeni în clasă. Nicoletei i-a fost rușine că a fost părtașă la un moment atât de intim și de disperat. A ieșit tot pe nesimțite din clasă, așa cum intrase.

Mihaela este și mai nenorocită ca mine… concluzionă ea aproape în lacrimi. Își simțea inima strânsă ca un gândăcel în pumnul unui copil rău. Nimeni n-ar trebui să fure de foame, nimeni!

A doua zi, Nicoleta a cumpărat un pachet de biscuiți și, când toți erau plecați în pauza de masă, a așezat binișor biscuiții în ghiozdanul colorat, mâzgălit cu cariocă al Mihaelei. În ziua aceea Nicoleta n-a mai mâncat, dar a văzut-o pe colega ei cum rodea din pachetul de biscuiți și s-a simțit ca și cum cerul o luase în palmă și-o sărutase pe frunte. Poate că așa și era. A încercat să fie prietenă cu ea, dar nu a reușit. Nu era interesată de prietenii. Mihaela avea note proaste la școală și, probabil, o viață foarte grea acasă. Nu voia decât să joace handbal. Era cea mai bună din clasă, din sat și poate și din țară pentru categoria ei de vârstă. Handbalul era singurul lucru pe care-l avea Mihaela și era prudent să nu-i fi stat în calea mingii, de nu, ar fi fost vai și amar de tine. Să te poziționezi în calea singurului lucru care contează în viața cuiva, care nu are nimic, nu a fost niciodată o alegere înțeleaptă. Nicoleta nu rumega toate aceste gânduri, dar le intuia. Nu îi lăsa mâncare în bancă în zilele în care aceasta o împingea ca să ajungă ea prima la minge la ora de sport, dar în toate celelalte, da. Îi aducea și struguri din grădină atunci când nu avea biscuiți. Mihaela mânca tot ca o termită, lăsând în bancă o grămăjoară discretă din semințe de struguri sau fârâmături aranjate asemenea unui mușuroi de furnici neobosite. Nicoleta a renunțat să-și mai dorească prietenia cuiva, consolându-se cu biscuiții rămași.

Într-o frumoasă sâmbătă la început de aprilie, Nicoleta a rămas acasă cu cei doi frați mai mici. Restul familiei plecase la înmormântare — mare prilej de fericire — unde mâncarea era gratis și băutura așijderea. Să tot mori în satul Văleni de lângă munte.  Se adunaseră câteva zeci de capete la pomană, căci răposatul Ionel, țiitorul cârciumei locale, era un bărbat cunoscut și apreciat de toți amicii lui de băutură, printre care și Grigore Dragomirescu al nostru. Doamne ferește să dea el de gol vreun companion când venea nevastă-sa să-l care acasă din bar pe nefericit și-l întreba pe Ionel câți bani a cheltuit pe băutură.

— I-au făcut cinste băiețașii… răspundea el mieros, dar prompt tuturor muierilor.

Ionel nu mai spunea nimic, stătea lungit molcom, puțin mort, dar foarte țeapăn, în cutia din lemn de fag, cu o mină de tardivă demnitate printre jerbele de garoafe și margarete împletite cu panglici. Murise la 52 de ani. Ar mai fi trait el mult și bine, dar băutura îi scofâlcise ficatul contorsionat de deprinderile greu de acceptat, iar șoricii și jumările înghițite de-a lungul vieții i se așezaseră de-a lungul și de-a latul arterelor înfundate ca țevile înainte de venirea instalatorului. Nevastă-sa, care nu auzise în viața ei de colesterol, îi gătise mereu chiftele de porc prăjite-n untură, cârnați picanți cu bucățele de șuncă, sarmale rotofeie ce se lăfăiau în ulei și alte asemenea sinucideri. L-au jelit băiețașii lui, nevoie mare; de supărați ce-au fost au început să se bată între ei chiar în localul pierzaniei. S-au bătut cu tot ce aveau la îndemână și mai reușeau să zărească, căci cu greu mai focalizau după o damigeană făcută poștă, cu tacul de la masa de biliard, cu sticlele de rom, până și cu scaunele pe care stăteau melancolici mai devreme. Ăl cu tacul era un împătimit al filmelor de bătaie cu Van Damme; îi cotonăgea mai cu talent pe tovarășii de băutură, restul, niște amatori dezorientați.

Ce se va întâmpla cu cârciumioara mea?… s-ar fi întrebat Ionel dacă ar fi putut. Dar nu mai putea să se întrebe și, oricum, viața are grijă să-ți șteargă urmele trecerii pe pământ mult mai degrabă decât ți-ar plăcea să crezi.

Au mâncat toți pe săturate la pomană, unii s-au și abțiguit, că mai rămăsese niște țuică de prune pe care văduva lui Ionel a pus-o pe masă spunând:

— Țuiculița asta era preferata lui. Dumnezeu să-l odihnească… și lăcrimă exact atât cât se cuvenea pentru o văduvă. Mai știți ce fericit era că are cea mai bună băutură din toată comuna? Mereu a fost cu borșul pe foc și cu peștele în iaz. Cum te-ai dus tu, Ionelule…!?

— Dumnezeu să-l odihnească! răsună adunarea ca la un semnal de clopotniță.

Când jumătatea plecată a familiei Dragomirescu s-a întors, Aurelia s-a luat cu mâinile de cap. Ăl mai mic, un sucit de nu se poate, se hâțânase în pătuț până când reușise să dărâme călimara cu cerneală violetă din care-și adăpa Nicoleta stiloul. Pereții păreau acum o opera de artă impresionistă, deși n-au reușit să o impresioneze deloc pe Aurelia; covorul era bun numai de aruncat, pătuțul avea scândurile sărite, stătea acum rezemat de perete, știrb, privind resemnat spectacolul violet. Prăpăd. Mezinul gângurea fericit din pătuțul rupt, Nicoleta bocea preventiv a bătaia pe care o presimțea ca fiind pregătită pentru ea, cu mânecile suflecate deja, și Dorin strângea-n dinți indiferent o bucată de plăcintă cu dovleac pe care o găsise sub pătuțul căzut la datorie. Cum cel mic încă nu avea vârsta la care să-și ia o scatoalcă bună peste ceafă, totul a căzut pe capul Nicoletei, care, bineînțeles, a primit ca recompensă o strașnică păruială, ca altădată să anticipeze ceea ce s-ar putea întâmpla. Cineva tot trebuia să fie pedepsit, iar Nicoleta era mai la îndemână decât un țânc de doi anișori. Țipete și-un smoc de păr șaten în mâinile mamei, apoi s-a tras cortina. Nicoleta a mai adăugat o suferință în jurnalul ei ținut mental. Pentru ea nu conta atât de mult durerea fizică, dar conta umilința și nedreptatea. Iar dacă este un lucru pe care-l știm despre copii e că nu uită niciodată nimic. Nici chiar atunci când uită.

****

Viața Nicoletei s-a schimbat crucial în momentul în care a fost trimisă în vacanță la mătușa Catia, sora lui Grigore. Era mare lucru să fii chemat la casa ei, locuia singură cuc, fată mare, virgină ca prima zăpadă proaspăt căzută în decembrie. Să tot fi avut vreo jumătate secol și puțin pe deasupra, dar nu i-ai fi dat. Nu avea chef de nepoți așa cum nu avea chef dracul de tămâie, dar îi mai cântau greierii în călcâie de singurătate, așa că a chemat-o pe Nicoleta la ea, gândindu-se că măcar o va ajuta cineva la spălat vasele și dereticat prin apartamentul ei din Ploiești, aflat în zona industrială. Catia era bibliotecară, pleca acasă de la opt dimineața și revenea pe la ora patru după-masă. Program de ministru, ce să mai!

Așa a ajuns Nicoleta, expediată ca un pachet la tușa Catia, dar nu prin poștă, ci cu trenul. Mătușa a așteptat-o la gară și a studiat-o pe toate muchiile. Rezultatul: nesatisfăcător.

— Dar tu nu-ți cureți unghiile? Nici tenișii?

Acestea au fost primele cuvinte cu care a fost întâmpinată fata. Pentru că nu știa ce ar trebui să spună, a tăcut uitându-se tâmp la unghiile ei care mai păstrau urme de cerneală. Primul trimestru abia se încheiase.

Ce mi-o fi trebuit să ajung la zgripțuroaica asta? se gândi fata, uitându-se la femeia cu părul alb buclat și ochelari mari puși pe ochii mici și nasul gogoneț. E drept, aș fi putut să-mi tai unghiile sau măcar să le pilesc de marginea ceramicii de la școală, așa cum fac fetele de-a opta înainte de ora de dirigenție…

Își strânse-n pumn degetele murdare, dar n-avea cum să strângă-n pumni și tenișii, așa că a pornit timid la pas lângă mătușă, renunțând la a mai încerca să-și corecteze ținuta. Catia ar fi fost îngrozită de-a dreptul dacă Nicoleta i-ar fi povestit cum vomitase ea în tren napolitanele ieftine cu lămâie pe care i le dăduse maică-sa, stropind și câțiva călători aflați în același compartiment cu ea. Ce era să facă fata dacă nu avea stomacul obișnuit cu călătoriile?

Nicoletei îi era sete, dar n-a îndrăznit să-i spună mătușii să-i cumpere o sticlă de apă din gară. Aceasta a omenit-o, în schimb, cu o gogoașă cu brânză care doar i-a mărit considerabil setea ce-i ardea gâtlejul. Maică-sa, în grabă, uitase acest amănunt, o trimisese ca pe o cămilă în arșița de august, cu trenul, de la Ana la Caiafa, fără a-i da ceva de băut la ea. Îi fusese sete tot drumul și privise cu jind la o familie cu copii de vârsta ei, care trăgeau dintr-o sticlă cu suc verde nefiresc, cu aromă de kiwi. A prins momentul când era singură în compartiment și a băut și ea din sticla lor, puțin de tot, cât să nu se vadă isprava, dar suficient cât să-și domolească pârjolul din vintrele ei și gâtul uscat.

Catia s-a înduplecat de fata pribeagă ca un câine aruncat în zăpadă, a luat-o de mâna pătată cu cerneală, și au luat autobuzul până la micul ei apartament. Și-n autobuz s-a simțit rău Nicoleta, dar n-a îndrăznit să mai verse în prezența mătușii autoritare.

În prima seară a fost liniște, au luat masa împreună și-apoi Catia a zorit fata la duș pentru igienizare. Acolo a aflat mătușa că fata are și păduchi, iscându-se o panică de nedescris în cuvinte. Pe prosopul alb, splălat cu grijă de bătrână, răsăriseră două gângănii mici care umblau de capii printre firele de bumbac umed.

— Dar Grigore n-a văzut că umbli cu păduchi? Vai, Doamne, dacă o să iau și eu, cum mai dau ochii cu ăia de la serviciu?! Ce mă fac? s-a văitat ea o vreme de ai fi crezut că lucra pentru Comisia Europeană și nu pentru biblioteca locală, după care, realizând inutilitatea vorbelor fără acțiune, a trecut la treabă. A ajutat-o să se spele pe cap încă o dată, a luat cu împrumut o sticluță cu gaz de la o vecină și a curățat bine părul Nicoletei. Mirosea numai a gaz în casă, că i-a fost și frică să mai încălzească mâncarea la aragaz, să nu ia foc amândouă, deși asta ar fi rezolvat imediat problema păduchilor.

Nicoleta nu mai vorbea deloc, se simțea rușinată, de cerneală, de păduchi și de faptul că a băut din sticla cu suc verde a vecinilor de compartiment. Pe unde trecea ea, doar probleme. Toată lumea avea ceva să-i reproșeze.

În câteva zile, cele două au învățat să supraviețuiască una alteia. Erau nevoite să respecte planul inițial, trei luni de vară aveau la dispoziție să găsească un numitor comun, până când va începe fata școala și se va întoarce în Văleni. Când mătușa a constatat că nu mai era nici urmă de păduchi, s-au mai destins și relaxarea le-a cuprins pe amândouă. În acea zi, Nicoleta a primit o înghețată ca trofeu pentru câștigarea războiul cu gânganiile care-o îngroziseră pe mătușă.

Ca să nu o lase zilnic închisă în casă, dar și ca să nu-i facă vreo blestemăție, Catia lua fata cu ea la serviciu — la biblioteca județeană din Ploiești. În casa părinților Nicoletei existau aproximativ zece cărți, fuseseră ele mai multe pe vremuri, dar unele au ajuns pe raftul de lemn al veceului din dosul curții, pentru folosință. Dând cu ochii de rafturile prăfuite cu mii de cărți, fata a avut un șoc; nu cultural, nici vorbă, se gândea doar la cât de plictisită va fi ea cu tușa Catia acolo, stând înconjurată doar de cărți și de compania femeii mai plină de tabieturi decât avusese ea păduchi în cap. Biblioteca avea cu totul trei angajați: tușa Catia, femeia de serviciu și administratorul bibliotecii. Desigur că este greu să asociezi acest mediu bibliotecar cu o fată de unsprezece ani, cu entuziasmul și neastâmpărul adolescenței abia începute.

Prima zi a trecut greu de tot, în bibliotecă nu intraseră decât trei persoane.

Ce plictiseală, ofta fata.

O elevă de liceu a luat cărțile pe care le avea trecute pe listă și s-a grăbit să plece; un profesor de istorie, mic de statură, chel și cu burtă, semănând incredibil cu o piesă de șah — nebunul, a citit câteva ceasuri din niște cărți groase de istorie politică; Catia se pregătea să completeze fișa de închidere pe acea zi într-un registru cu coperți solide, dungate, și file separate de foi de indigo. Inopinat, un băiat de vârsta Nicoletei intră vertiginos în bibliotecă și ceru trei cărți:

— Bună ziua, Lunaticii de Arthur Koestler, orice carte aveți despre exorcism la Vatican și Robin Hood, vă rog.

— Ai venit târziu, i-a zis tușa acră. Noi nu putem să stăm după fiecare client care întârzie… a adăugat aceasta cu oareșce importanță, pentru a-și valida munca și sensul vieții. Vorbea de parcă avusese sute de cititori care-i călcase pragul în ziua aia, de parcă a rupt bilete toată ziua la pelerinaj în Mecca.

— Îmi pare rău, dar vă rog să mi le dați. Dacă se poate, a mai adăugat el stingher, înroșindu-se până în vârful urechilor. Le așteaptă și tata, știți, el e profesor…

Mătușa nu știa nici ce profesor este taică-su, nici nu părea impresionată de cererea lui. Voia să se lase greu. Era oare asta o formă de flirt pe care nu-l practicase niciodată?

Nicoleta privea scena cu uimire; se oprise din oftat și din număratul minutelor pe ceasul mare aninat de-un cui în perete. Băiatul blond îi stârnise curiozitatea, dar și admirația. Era așa de curat, de alb, de bălai, total diferit de băieții de la ea din comună, negricioși și cărpăciți, băieți care băteau mingea-n curtea școlii, scăpându-le câteodată și-n capul fetelor care treceau. Avusese și Nicoleta parte de atenția lor delicată. Nu-i vedea pe aceștia citind vreo carte, nici măcar vreun bilet de autobuz.

— Vrei să te ajut să le iei din raft, tușă? a întrebat ea, pentru a înclina balanța către cererea băiatului.

Mătușa Catia a cedat, dar nu din cauza insistențelor celor doi, ci pentru că încă mai păstra un soi de respect pentru oamenii care citesc. Dacă nu ar fi crezut asta, cum s-ar fi împăcat ea cu ideea că și-a petrecut toată viața printre niște rafturi prăfuite, fără a avea viață personală și fără a face ceva semnificativ vreodată? Mereu s-a temut de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă, așa că preferase să rămână în zona confortabilă. În schimb, cu această convingere ce-i servea ca scuză, se vedea o păstrătoare de taine, un fel de Cerber al comorilor ascunse-n biblioteca județeană. I-a înmânat cărțile băiatului, apostrofându-l totuși. Nu putea să lase pe nimeni să-i știrbească din demnitatea pe care credea că o are. Îi simțise pe cei doi copii ca pe niște inamici împotriva ei, aliați de vârsta lor fragedă, ca doi purici neastâmpărați în blana ei de dulău pus de pază la poarta bibliotecii.

— Altădată nu-ți mai dau, să știi. Programul este afișat la intrare, iar noi nu suntem la dispoziția ta. Să le aduci înapoi la timp! spuse ea având senzația că-și ia revanșa pentru cutezanța celor doi.

Băiatul n-a răspuns acuzei, era fericit că și-a primit cărțile. Doar a mulțumit și a dat un bună-seara în grabă, deși nu era încă seara și abia câteva minute în urmă spusese bună-ziua. Nici nu s-a uitat către Nicoleta care-l privea cu ochi mari și care încercase să-l ajute stângaci, reușind doar să-și irite mătușa.

Acesta a fost un moment de cotitură în viața Nicoletei, ca atunci când cerul se deschide și ești învăluit de nimbul iluminării. Se îndrăgostise de băiat într-o clipită, dar nu o mirase lipsa lui de atenție, de faptul că nici nu o băgase de seamă. Fata nu simțea că ar putea atrage atenția lui, recentele evenimente petrecute cu tușa Catia o făcuseră să se simtă și mai neînsemnată, ca o proscrisă mică și negricioasă. Îi era rușine acum de părul ei tuns scurt cu miros de gaz în el, de rochița care stătea câș pe corpul ei nedezvoltat încă, de sandalele lipite de Grigore cu prenandez o dată, apoi cu aracet, lăsate să se usuce sub muchia șifonierului, de mătușa Catia și de nepolitețea cu care ea a tratat băiatul, de crustele de vânătăi din genunchii ei… Nicoleta ar fi vrut să o zbughească afară după băiat, dar cu mintea ei necoaptă a înțeles totuși că așa ceva nu se face. Fata s-a resemnat, o resemnare dureroasă cu care oamenii se obișnuiesc în timp, ajungând chiar să-i spună normalitate. Îndemnul inimii este doar pentru nebunii care stau pe băncile spitalelor sau ale gărilor, resemnarea și neputința este pentru tot restul lumii. Triumful lipsit de lauri al rațiunii asupra emoțiilor.

Profitând de un moment în care tușa nu o supraveghea, fata citi cele scrise pe fișa băiatului. Îi sări în ochi numele lui, scris lung, aplecat tare către dreapta: Aian Ivanov.

Așa a adormit în acea seară Nicoleta, visând cărți care zburau din rafturile bibliotecii, rotindu-se în jurul unui băiat cu un nume de înger bălai, Aian. S-a trezit din somn extaziată. Lumea ei avea un sens nou.

Nerăbdătoare, a întrebat-o pe Catia:

— Când vine Aian la bibliotecă?

— Cine?

— Băiatul acela, mătușă. Cel care a cerut Lunaticii.

Mătușa se uită bănuitoare pe sub lentilele groase ale ochelarilor.

— Ești exact ca taică-tu, și el a fost un molâu! spuse ea disprețuitor. Mie nu mi-a sucit niciun bărbat capul… se umflă apoi în pene cu mândrie de femeie fără alternative și fără admiratori.

Nicoleta se uită nedumerită la mătușă.

Ce-o fi așa de rău în a avea capul sucit?  se întrebă ea fără a-și mai căuta răspunsurile la bătrână.

Mătușa Catia nu avea nici urmă de toleranță pentru slăbiciunea fetei. Majoritatea oamenilor știu doar ceea ce au trăit, iar bătrâna nu trăise nimic asemănător. Fusese mereu temătoare și reticentă la atenția unui bărbat, sfârșind prin a concluziona devreme că nu avea nevoie de o asemenea pacoste și complicații. Ea avea casa și tabieturile ei, iar asta îi era de ajuns. Uneori, de Crăciun, atunci când nu avea unde să plece ca musafir, se întreba fără grai: N-ar fi rău încă un picior de om prin casă, nu-i așa? dar se mângâia în uitare cu programele de la televizor și uita de gândurile ce-i tulburau apele sufletului până la următoarea sărbătoare.

Atitudinea Nicoletei referitoare la cărți s-a schimbat dramatic. Le iubea cu patimă. Dacă Aian iubea cărțile, atunci și ea putea să le iubească. În iubire faci tot felul de compromisuri, iar ea simțea că putea face acest pas înainte în relația lor existentă doar în mintea și în visele ei puternic colorate.

A luat în mâini prima carte, ezitantă, de parcă nu știa cum s-o țină și ce rol să îi atribuie de acum înainte. A citit din ea până când mătușa i-a zis că trebuie să plece către casă. Nicoleta a ridicat ochii către tușa Catia, apoi către ceasul din perete. Când trecuseră orele? Citise toată ziua Aventurile lui Oliver Twist de Charles Dickens și trecuse prin toate stările posibile. A lăcrimat când acesta a fost răpit de răufăcători, a zâmbit când Oliver și-a regăsit mama. Nu i-a fost greu să se identifice cu micul Oliver, ea însăși se simțea o surghiunită, nelalocul ei, așa cum îi spusese odată maică-sii:

— Abia aștept să scap de țăranii ăștia și să plec de-aici. O să mă duc în București!… a amenințat ea din corcodușul de unde nu s-a dat jos până seara de frica propriei cutezanțe.

— Ha! Visezi, visezi, o să ajungi în piață să vinzi ardei, brânză sau pâine de la turci în hala mare! a fost răspunsul mamei care nu citise nicio carte despre creșterea copiilor sau despre educarea lor. Ea făcea ce făcuse și maică-sa cu ea, reteza orice încercare de evadare din acest univers căruia-i cunoștea legile, își pregătea copiii pentru o viață dură, gândindu-se că așa le va fi mai ușor. În felul ei, încerca să-i protejeze, chiar dacă făcea acest lucru inconștient. Nu avusese timp niciodată, nici dorință, să-și adreseze măcar câteva întrebări referitoare la rolul ei de mamă. Aceste gânduri nu-și făcuseră loc în noianul de preocupări zilnice, împărțită între gospodărie, copii și munca la strung. Pe vremea aceea nu existau cărți autoeducaționale și copiii nu erau ridicați pe piedestal ca acum. Nimeni nu-și făcea probleme că o palmă va costa copilul bani frumoși plătiți la psiholog mai târziu. Fiecare supraviețuia cum putea și viața era aspră ca peria de dușumele.

(NOPȚI LA MONACO)

___________________________

Natasa Alina Culea
Interviuri, Rusalka

Interviu și primul capitol al romanului RUSALKA – premieră

Articol preluat de pe site-ul GânduriDintrePagini

În premieră, primul capitol al romanului „Rusalka”, de Natașa Alina Culea

        Scriitoarea Natașa Alina Culea lucrează la un nou roman, care se va numi „Rusalka”, și care va fi lansat cât mai curând. Am stat de vorbă cu Natașa, iar aceasta ne-a spus câteva cuvinte despre noua sa carte la care lucrează în acest moment și, de asemenea, ne-a oferit în premieră primul capitol din noul său roman.

        „Rusalka” va fi cel de al șaptelea roman al autoarei române cu rădăcini ucrainene și poloneze. Natașa Alina Culea, până în prezent, a mai lansat următoarele cărți: „Natașa, bărbații și psihanalistul” (recenzie: aici), „Marat” (recenzie: aici), „Lupii trecutului. Sofia” (recenzie: aici), „Nopți la Monaco” (recenzie: aici), „Visele nu dorm niciodată” (recenzie: aiciși „Arlechinul” (recenzie: aici).


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: Bună, Natașa! Lucrezi la un nou roman, „Rusalka”, spune-ne câteva lucruri despre acest nou roman.

Natașa Alina Culea: Inspirată de suflul magic al numărului șapte, deoarece „Rusalka” este romanul meu cu numărul șapte – simbol biblic al desăvârșirii creației divine (Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea s-a odihnit. Geneza 2.1-2), scriu un roman fantastic, hrănit de mitologia românească și cea slavă, plasat geografic în inima Deltei Dunării.

Gândurile dintre pagini: Care este sursa ta de inspirație pentru acest roman și, de asemenea, numele cărții ce reprezintă?

Natașa Alina Culea: Născută în Tulcea, am crescut ascultând povești cu creaturi ale apelor și spirite deltaice. Acest roman va fi o ofrandă închinată locurilor mele natale și străbunilor mei, pentru care Dunărea a reprezentat și viața, și calea, și moartea. Cu „Rusalka” pășesc cu smerenie pe urmele scriitorilor care și-au expus cuvintelor fascinația către nocturn, psihologia superstiției, metamorfoză și metafizică mitologică, păstrând absența grotescului, tocmai pentru a reliefa expresivitatea lirică a texturii scrierii mistice românești. Știma sau rusalka este o creatură demonică a apei care va impregna țesătura mea narativă, îmbogățindu-și sensurile deja existente în folclorul local.


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: Ne poți prezenta un scurt fragment din romanul „Rusalka”, ca să ne facem o idee despre cum va fi noua ta carte?

Natașa Alina Culea: Vă ofer primul capitol al romanului:


RUSALKA, de NATAȘA ALINA CULEA


Capitolul 1

SPRE INIMA DELTEI DUNĂRII

        Vaporașul despică valurile care se răsfrâng de-o parte și de a alta-i, unduindu-se și stingându-se unele într-altele, ca într-o nesfârșită îmbrățișare. Soarele se gătește de asfințit, aruncând nori contururi și umbre stacojii, culcându-se domol sub linia șerpuitoare a orizontului deltaic. Liniștea serii este străpunsă de țipete de păsări care străbat văzduhul ca sulițele.

        Pliac, pliac, pliac…, clipocește Dunărea albastră, nesfârșită ca timpul, nepătrunsă ca testamentul existenței.  Cerul se reflectă în luciul ei, descântându-i rotunjimile valurilor. Dunărea! După Napoleon „le roi des fleuves de l’Europe[1]”, care cu apa ei binecuvântată spală din timpuri uitate păcatele oamenilor prin care ea curge, vremuind prin arterele veacurilor, martoră mută a dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor în brațele malurile ei. Dunărea! Cu istoria și multele ei nume, de la romanii care i-au zis Danubius la ucrainienii care-o descântă Дунай – Dunai, tot curge și curge pe filele istoriei, și va curge pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi. Zămislită de creștetul Carpaților, se abandonează voluptos în Marea Neagră, inspirând în urma ei poeții și frică, și prosternare, și nebunie, și melancolii, și superstiții, hrănind popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai stinge o lumânare în biserică, la sfârșitul liturghiei. Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile ei răsare astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Misterul vieții însăși sălășluiește în desișul pădurilor ei, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n ascunzișurile de stuf și papură, ferit de ochiul căutător al civilizației care rupe norii, plămădește lutul ierbii, smulge copacii din ancore, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și construiește deasupra lui orașe din piatră strămutată.

        Ușa cabinei se deschide, în fanta ei ivindu-se un bărbat. Străbate puntea de lemn, care-i geme sub tălpi, lată de câțiva metri robuști. Se oprește șovăitor lângă balustrada metalică, șubrezită de timp și scorojită de vopseluri. Umerii puțin cocârjați îi știrbesc semeția înălțimii. Lucirea din ochii lui redă desfătarea celor câteva pahare de vin, băute în cabina legănată de apă. Așteaptă răbdător să ajungă în Maliuc, comuna aflată la douăzeci și cinci de kilometri de orașul Tulcea, și nu obișnuiește să-și facă griji înainte ca acestea să-și facă sosite siluetele amenințătoare.

        Cred că aș putea dormi luni la rând, ca Eri a lui Haruki Murakami, își spune. Ce binecuvântare să te întinzi între cer și apă și să umpli spațiul dintre ele cu un somn fără vise… Dar voi fi lăsat în pace? se îndoiește el, amintindu-și că va locui în casa mătușii lui, nu într-un cuib părăsit de berze. Zâmbește fără zâmbet, tras de-o mânecă de umbra revederii și de alta, de nevoia lui de a fi singur. Și-atunci de ce am mai venit? Era timpul să plec din viața mea. O chemare.

        Umbrele înserării încep să se prindă de coroanele fantomatice ale copacilor copleșiți de licheni și de iederă ambițioasă ce li se cațără până-n frunți. Corurile de broaște se trezesc la viață, trâmbițând în inima Deltei, răsfirând ecouri printre pletele salciilor încleștate în malul apei.

        Văzduhul începe să freamăte și vântul iscat de nicăieri să rotească frunze și stropi nevinovați de apă. Murmurul se întețește. Valurile își izbesc umerii de ambarcațiunea care plutește mai nesigur, clătinată de colo-colo. Din cerul negru cad săgeți ce ciuruie pojghița apei. Miroase a iarbă cosită din brâu.

        Alexandru se dezmeticește și trage de mânerul ușii, adăpostindu-se în cabina micuță, așezându-se pe băncuța de lângă geamul murdar, spălat acum cu furie de ploaia ce-și continuă mai înverșunată răpăiala. Scoate cu dinții dopul de plută al sticlei cu vin. Bea direct din ea. Licoarea, ca o transfuzie, se scurge până la ultima picătură din sticlă în om.

        Tunetele scutură ambarcațiunea din toate încheieturile. Întunericul este brăzdat de fulgerele ce se aprind, întinzându-se precum nervurile unei frunze căzute-n cer. Șiroaiele inundă puntea vaporașului „Rusalka”.

        În pântecul cabinei, aruncându-și privirea pe geam, lui Alexandru i se pare că deslușește o siluetă umană înotând în mohorârea apei. Sare ca ars de pe banchetă, iese din cabină, în ropotele ploii, îndreptându-se către timonier. Bate cu pumnii în ușă, iar când acesta îi deschide, strigă:

– Este cineva în apă!

– Ești sigur? Unde?

– În dreapta, cred că tocmai am trecut de el!

Alexandru îi arată cu mâna locul în care văzuse silueta înotătorului sau înotătoarei.

        Cârmaciul oprește ambarcațiunea, ia un binoclu și scrutează atent în fața lui. Nevăzând nimic, iese pe punte și continuă să se uite în apă, în toate direcțiile. Alexandru stă nefolositor, ud leoarcă, lângă el.

– Nu se zărește nimic. Poate era un pește mai mare?

– Nu! Am văzut pe cineva înotând.

– Ei, drăcia dracului! suduie timonierul și se uită iar, dând roată vasului.

Alexandru începe să se întrebe dacă nu cumva băuse prea mult, agitând și timonierul, întârziind și ceilalți pasageri aflați la bord.

– Nimic, dă din cap bărbatul cel vânjos venind către el.

        Timonierul se gândește că orășenii ăștia, picați în Deltă ca extratereștrii, oricum nu ar face diferența dintre un pește și-un om în apă, cu atât mai mult când miros a alcool de la câțiva pași. Își face totuși datoria și raportează prin stație că unuia dintre pasageri i s-a „părut” că a văzut un om în apă. Dă coordonatele locului în care s-a oprit, mai staționează douăzeci de minute, dar, nevăzând nimic anormal, reia cursul către Maliuc, cu toți pasagerii alarmați, ieșiți pe punte, lângă balustradă, agitați ca păduchii pe linia părului. Un roșcovan cu fața arsă de soare și vânt se clatină pe picioare, beat turtă. Alexandru îi zâmbește înțelegător, la urma urmei, hoțul pe hoț mai ușor se iartă.

        Revine în cabină, neliniștit de ceea ce văzuse în apă. Stomacul îi e chinuit ca de un demon de o apăsare și-un zbucium pe care nu le prevăzuse în odiseea lui spre Delta Dunării. De restul lumii îl desparte acum făptura din apă.

       Vaporașul își reia cursul către satele îmbibate de apă din inima Deltei.


[1] Regele râurilor europene – traducere din lb. franceză.


Gândurile dintre pagini: Toate cele șase cărți ale tale de până acum au fost foarte bine primite de către public, cum crezi că va fi primită această nouă carte a ta? La ce te aștepți de la ea?

Natașa Alina Culea: Nu am decât o singură așteptare: să scriu cum n-am mai scris ce nu s-a scris.


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: De ce proză fantastică după romanele de până acum, exceptând „Visele nu dorm niciodată”,  care are elemente de suprarealism?

Natașa Alina Culea: Este o răzvrătire în fața realității proza fantastică…

CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI

Recenziile cartilor mele

Recenzie LUPII TRECUTULUI (maramadalina.com)

Nataşa Alina Culea a devenit una dintre autoarele mele preferate după lecturarea cărţii „Marat”

Lupii trecutului este un roman pe care l-am aşteptat cu nerăbdare şi am avut siguranţa că autoarea mă va impresiona cu o nouă poveste incredibilă. Nu m-am înşelat. Mi-a plăcut de la început până la sfârşit, a reuşit să mă sfâşie, să mă dezintegreze în cioburi dureroase şi să mă surprindă în acelaşi stil inconfundabil. Felicitări, Nataşa, nu doar pentru carte şi pentru inspiraţie ci şi pentru faptul că reuşeşti să aşterni pe hârtie bucăţi de realitate interioară. Lupii trecutului este încă o dovadă palpabilă a talentului tău remarcabil.

Personajul lui Fabian Adameşteanu este fiecare dintre noi atunci când am făcut alegeri greşite, atunci când n-am avut curaj, când am preferat să ne plafonăm în nefericire şi să înghiţim gustul amar mai degrabă decât să riscăm. Regretele lui, dorinţa de a simţi că trăieşte, că e viu şi nu doar o păpuşă de cârpă manevrată de destin … le regăsim pe toate în gândurile pe care adesea încercăm să le ignorăm, să le înăbuşim, să le înecăm.

La prima vedere, Fabian Adameşteanu pare să aibă o căsnicie model, o carieră strălucită şi o situaţie financiară de invidiat. Bineînţeles, însă, că aparenţele se dovedesc adesea înşelătoare. Ne-am obişnuit atât de mult să purtăm măşti încât realitatea e ascunsă undeva adânc, în unghere ale minţii şi în cotloane ale sufletului. Iar realitatea lui Fabian este că s-a autopedepsit să trăiască o viaţă căreia îi lipseşte ingredientul principal: pasiunea. Tot ce face e pentru că trebuie, iar ceea ce vrea se pierde cumva în neant. Căsnicia lui de fapt este o „prietenie durabilă asezonată cu sex ocazional”

CITEȘTE RECENZIA AICI

Blog, Cărți scrise

Pentru voi, dragii mei cititori

Cumva titlul îmi amintește de melodia Tебе моя последняя любовь, dar fără partea de jale, da?

Acest articol este pentru voi, dragii mei cititori. Pentru voi și pentru bucuria pe care mi-o aduceți. Voi și articolele voastre. Voi și recenziile voastre. Voi și fotografiile voastre pe care mi le trimiteți cu atât de multă dăruire.

Ultima ispravă a unei cititoare din Moldova m-a inspirat să scriu acest articol. O frumoasă tânără plecată în căutarea originilor Arlechinului, în Italia, și fotografiile pe care le-a realizat, trezindu-mă ca o rază de soare ce-ți bate-n geam dimineața:

Inițiva aparține grupului Nici_o_zi_fără_lectură, iar cartea călătoare a fost oferită inițial grupului de Kristina Doba

Vouă, tuturor celor care mi-ați trimis sute de poze, unele mai frumoase ca altele, cu romanele scrise ❤ Îmi pare rău că nu le pot posta pe toate 😦

Vă îmbrățișez,

Blog

Campania #Fiidiferit #Citește și cei 12 scriitori care vin la tine :)

PRIMUL PROIECT: #FIIDIFERIT #CITEȘTE

Poate ați auzit prin diverse căi media că, în sfârșit, s-a decis ceva și în legătură cu piața cărților și literatura, în general. Anul 2019 a fost declarat Anul Cărții, dându-ni-se posibilitatea nouă, ca autori, dar și editurilor, să beneficiem de o altă abordare literară.

Scriitoarea Oana Arion, care este și o prietenă de-a mea, a avut ideea extraordinară de a organiza prin intermediul editurii sale, Editura UP – Unconventional Publishing, evenimente, pe tot parcursul anului 2019, cu scriitori români contemporani.

Evident, campania Fii diferit, citește se adresează publicului tânăr, dar nu numai. La seria de evenimente literare (în licee) organizate de către Editura UP vor participa scriitorii:

  1. Oana Arion
  2. Monica Ramirez
  3. Laura Nureldin
  4. Cristina Nemerovschi
  5. Corina Ozon
  6. Anamaria Ionescu
  7. Camelia Cavadia
  8. Theo Anghel
  9. Iulia Ioniță
  10. Cristina Andone
  11. Raluca Iorga
  12. și subsemnata, Natașa Alina Culea.

Ca orice proiect de evenimente care se respectă, va avea colaboratori din domenii conexe: Literatura pe tocuri, DivaHair.roEva.roBooks&Morefilme-carti.roEgirliBooksquareBooknation.ro4arteEVirgolici.roVIPStyle.roInfinit TvBucharest Cultural Events etc.

Editura UP este în colaborare cu editurile Tritonic, Trei, Herg Benet, Univers și Quantum Publishers – susținând și promovând scriitorii români contemporani, aducând tinerii mai aproape de lectură, implicit, de autori.

Primele evenimente ale anului 2019:

AL DOILEA PROIECT: CLUBUL DE LECTURĂ

Un proiect aparte îl reprezintă Clubul de lectură: Eu citesc! Acesta se va desfășura periodic, în colaborare cu Literatura pe tocuri în cafeneaua Lente din București. Și aici sunt invitați scriitorii care vor dezbate subiecte literare și vor interacționa activ cu cititorii. Înscrierile se fac la adresa de contact@edituraup.ro sau la numărul de telefon 0742881416.

Primele întâlniri din cadrul Clubului de lectură:

Vă invit la amplul proiect ce se va desfășura anul acesta și vă doresc multe lecturi care să vă inspire și, poate, de ce nu, să vă înfrumusețeze viața!

Blog

Ce-am citit când am tăcut VI – homosexualitatea în literatură

Așa cum v-am obișnuit, continui seria Ce-am citit când am tăcut cu un nou articol.

Celelalte articole ale seriei:

  1. Ce-am citit când am tăcut I
  2. Ce-am citit când am tăcut II
  3. Ce-am citit când am tăcut III
  4. Ce-am citit când am tăcut IV
  5. Ce-am citit când am tăcut V

În ordine – săptămâna trecută:

  • Ludmila Ulițkaia – Imago

Pentru cei care doresc o lectură care să ne amintească de perioada comunistă din România, atunci sunteți invitații mei! Acțiunea devine repetitivă cumva, deși, în mare, poveștile sunt diferite, adevărate cuburi urbanizate, dar poate din cauza recidivării tonalității sumbre a romanului.

  • Jocul cu mărgele de sticlă – Hermann Hesse

pe căi lipsite de primejdii ii trimiţi numai pe cei slabi

Nu trebuie nicidecum să năzuieşti către o învăţătură desăvarşită, prietene, ci către propria ta desăvarşite

Despre cartea asta nu voi putea scrie doar câteva cuvinte. Nu am intenționat vreodată să fac o recenzie și nici nu am de gând să încep acum, dar pentru că această lucrare m-a intrigat complet, trebuie să împărtășesc măcar o parte din ceea ce am intuit printre rânduri, indiferent dacă voi șoca sau nu cititorii site-ului meu. Cu atât mai rău ar fi să vă plictisesc așa cum mă pierd și pe mine alți blogeri în cearșafuri de articole nesfârșite. Să zicem că fac o excepție doar pentru această carte și veți vedea de ce.

Mă întreb acum, puțin nedumerită, a citit cineva cu adevărat această carte sau doar editurile au dictat majoritatea recenziilor? A pătruns-o careva, a dezagregat-o, a asimilat-o sau doar a presupus automat că dacă a luat premiul Nobel (1946) trebuie să fie ridicată în slăvi cu mai mult sau mai puțin discernământ, precum cei care au scris anterior despre ea? Nu mă înțelegi greșit, merită ridicată în slăvi, o recomand cu toată forța din motive pe care vi le voi expune aici, dar asta nu mă va împiedica să scriu cu sinceritate absolută ce cred eu despre lucrarea de față.

Să începem…

De la început aflăm că locul desfășurării acțiunii este Castalia, iar cei care au rezistat acestei lecturi exclusive știu deja că este „un mic stat al spiritului”. Castalia este o metaforă care, pentru mine, înseamnă ascensiunea, dar și declinul unei societăți strict ierarhivizate, elitiste, în care Ordinul este reprezentat de acei oameni care încearcă să păstreze neatinse valorile etice și arta nemuritoare. Mai cristal spus, Castalia este condusă de un Ordin, iar Ordinul este bazat pe acest Joc al mărgelelor de sticlă. Protagonistul este Joseph Knecht. Avem de-a face cu un bildungsroman filosofic, construit în jurul personalității lui Joseph Knecht (knecht – vasal/servitor în lb. germană), magister ludi al Jocului cu mărgele de sticlă. Hesse îl vrea un erou metaforic al spiritului înalt, detașat initial de experiența lumească, dar un erou care nu fuge din calea suferinței, ci o îmbrățișează, ajutându-se și ajutându-i pe ceilalți. Sfaturile lui abile sunt croite pe măsura celor pe care îi îndrumează, nu pe propria-i măsură, sfaturi pe care își permite să le ofere măcar în calitatea sa viitoare de maestru al Jocului cu mărgele de sticlă. Încă din copilărie și adolescență, efebul nostru, Joseph, s-a remarcat prin noblețea și statornicia caracterului său, distingându-se de ceilalți colegi ai lui tocmai pentru că nu era interesat să se distingă de vreun fel, urmându-și liniștit calea conform valorilor în care credea.

… dar ce este Jocul cu mărgelele de sticlă? – vă veți întreba.

Regulile acestui joc al jocurilor se învaţă numai pe calea obişnuită, prescrisă, care cere caţiva ani, şi nimeni dintre iniţiaţi nu ar putea avea vreun interes să facă aceste reguli ale jocului mai uşor de învăţat. Aceste reguli, limbajul semnelor şi gramatica jocului reprezintă un  fel de limbaj secret foarte perfecţionat, la care participă mai multe discipline ştiinţifice şi ramuri ale artei, mai ales insă matematica şi muzica (respectiv, ştiinţa muzicii) şi care este in măsură să exprime şi să pună in relaţii reciproce conţinutul şi rezultatele celor mai multe ştiinţe

Este un joc al cunoașterii prin cunoașterea jocului, fără a oferi o îndrumare exhaustivă, deoarece acest sistem ludic este întemeiat pe manifestare înainte de realizare, a priori, iar noi ajungem astfel  la noțiunile fundamentale ale filosofiei lui Kant. O mică paranteză: cred că totul există înainte de a fi cunoscut, așa cum dacă azi vezi curcubeul pentru prima data, asta nu înseamnă că nu a mai existat un curcubeu vreodată, pentru că dacă există vreun atribut al cunoașterii, este acela de a fi infinit sau măcar nimeni nu ar putea demonstra că este finită. Cunoașterea este limitată doar dacă este privită prin prisma capacităților umane cerebrale sau ale simțurilor noastre. Cunoasterea poate fi realizată prin mai multe căi, prin mai multe discipline structurate, inclusiv cele mistice – idee prezentă, de altfel, în carte.

Mi-a plăcut citatul acesta îndeosebi, pentru latura sa încă valabilă în contemporanul cunoscut:

„…de exemplu, mari chimişti sau virtuoşi ai pianului îşi dădeau părerea asupra politicii, îndrăgiţi actori, dansatori, sportivi, aviatori şi chiar poeţi se pronunţau asupra foloaselor şi dezavantajelor celibatului, asupra presupuselor cauze ale crizelor financiare şi aşa mai departe. Intenţia era exclusiv aceea de a reuni un nume cunoscut cu o temă actuală

După cum am spus, această lectură mi-a stârnit multe gânduri și divagații, printre care:

Prima divagație: REFLECȚII

Voi încerca să expun efectul produs de reflecțiile lui Hesse, care sunt grăitoare pentru perioada contemporană, în care totul se fabrică în grabă, fără discernământ și fără responsabilitate, fără alte pretenții în afara intereselor consumist-cantitative. Îi înțeleg perfect încrâncenarea pentru apărarea rafinamentului gândirii elevate, aflate peste mintalul majoritar supus instinctelor și matrițelor confecționate pentru a păstra această majoritate în stare cât mai vegetativă. Nu exclud faptul că dacă ar exista o teorie conspiraționistă în acord  cu realitatea se prea poate ca acești lideri confecționari de matrițe să fie născuți și crescuți de însăși voința celor mulți de a nu-si exercita voința asupra a nimic din ce nu este imediat confortabil și reductiv. Da, uneori simt și eu că trăim ultimele sclipiri ale crepusculului cultural al unei lumi cu oameni de nisip.

Dacă stai să te gândești, cândva coloanele palatelor vibrau însuflețite de muzica clasicilor, iar acum muzica este redusă la trei cuvinte puse pe un ritm din trei note, cam așa se face legea străzii muzicale. L-am avut pe Beethoven, Bach, Mozart, atunci cand nu aveam radio-uri, iar acum avem totul la picioare, dar nu se mai creează premisele existenței unora ca ei. De la etică la venalitate. De la desăvârșire la declin. De la strădanie extenuantă la superficialitate extenuată. Iar dacă s-a atins desăvârșirea, ce altceva mai poate urma după ea?

Revenind la Castalia și la Jocul mărgelelor de sticlă, tărâmul imaginar al unei societăți închipuite de Hesse, construite pe fundamentul unui joc intelectual multidisciplinar care reunește erudiții din cele mai diverse: muzică, limbi străine, matematică, filosofie, astrononomie, teologie, divinație. Jocul elitist îmbină știinta cu arta, iar cu cât discipolii acestui ordin urcă scara ierarhiei dictate de abilitatea de a se juca cu mărgelele de sticlă, cu atât viața acestora devine mai modestă, mai restrictivă și lipsită de alte aspirații în afara celor legate de proliferarea culturii și contributia la asigurarea continuității jocului.

A doua divagație: SĂRĂCIE INTELECTUALĂ

Nu pot fi de acord cu proliferarea unor convingeri periculoase legate de oamenii care aduc un folos lumii, fără a-și fi de folos lor înșiși. De la butoiul lui Diogene la sărăcia intelectualilor moderniști, acesta este un subiect pe care binevoiesc să-l contrazic fără a-l argumenta prea mult, căci însăsi argumentarea mi se pare lipsită de sens în fața unui fapt evident, lipsit de logică. Nu există nimic care să-mi demonstreze că libertatea și responsabilitatea nu pot merge mână în mână, în afara acelui sens pe care-l stabilim noi înșine.

A treia divagație: INTELIGENȚA ASOCIATIVĂ

M-am tot gândit la asociațiile de idei ale acestui joc, cu atât mai mult cu cât cred că forța intelectuală a unui individ, pe lângă terenul fertil al unei minți iscoditoare, sunt, poate, cele mai importante și definitorii pentru acea inteligență completă la care puțin indivizi ajung. Acești indivizi sunt, în genere, multitalentați.

Cunoaștem persoane care citesc mult, se cultivă la fel de mult și rețin informații, uneori complexe, rămănând totuși la fel de inocenți intelectual și de nivelați ca o rață trecută prin apă. Întâmplător sau nu, iar eu înclin să cred că nu, tot aceștia sunt, în general, lipsiți de empatie, cu simțuri aplatizate, incapabili de a-și ramifica cunoștințele dobândite sau de a le combina între ele, cu atât mai puțin de a crea sau contribui la dezvoltarea unui sistem de gândire. Sunt muzicanți renumiți care, în ciuda faptului că pot cânta desăvârșit la un instrument sau mai multe, iar prin desăvârșit înțeleg mai degrabă matematic, metronimic, nu simt impulsul de a nuanța emoțional acele puncte cheie intuibile, dar nepuse neapărat pe partitură, căci muzica se cântă cu tot sufletul și cu toate sentimentele la care un om poate ajunge, iar daca sufletul nu zboară, nici muzica nu poată să se înalțe sau să-i înalțe pe ceilalți.

A patra divagație: LUMEA BĂRBAȚILOR

Când tocmai rumegam astfel de gânduri și reflectam la ideea că totuși nu-mi sunt pe plac sistemele elitiste închise, lipsa oricărei mențiuni feminine care să echilibreze disconfortul unui roman exclusiv masculin, a venit fragmentul edificator, ca un răspuns sau ca o întrebare pe care și Hesse și-a formulat-o:

Au fost perioade când mă uitam la membrii Ordinului vostru şi la jucătorii cu mărgele de sticlă cu veneraţie, cu un simţământ de micime şi cu gelozie, ca la nişte zei sau supraoameni veşnic senini, ducându-şi viaţa ca într-o eternă joacă, savurându-şi propria existenţă, la adăpost de orice suferinţă, în alte perioade, mi-aţi apărut cand demni de invidie, când vrednici de compătimire, când de dispreţ, nişte castraţi menţinuţi artificial în eterna voastră copilărie, puerili şi naivi în lumea voastră de jocuri, în grădiniţa voastră de copii lipsită de pasiuni, îngrădită frumuşel, bine dereticată, unde fiecare năsuc e bine curăţat şi fiecare impuls al simţirii şi al gaândirii e redus la tăcere şi sugrumat, unde se joacă o viaţă întreagă jocuri cuminţi, nepericuloase şi nesângeroase şi fiecare pornire de viaţă ce-ar putea produce tulburare, fiecare sentiment mare, fiecare pasiune autentică, fiecare clocot al inimii e numaidecat controlat, modificat, neutralizat cu ajutorul terapiei meditative. Lumea in care vegetaţi ca nişte laşi nu e oare o lume artificială, sterilizată, croită didactic, doar o jumătate de lume, o lume fantomatică, o lume fără vicii, fără pasiuni, fără forme, fără sare şi piper, o lume fără familie, fără mame, fără copii, aproape fără femei!

Nu m-am pregătit să-mi liniștesc temerile, pentru că, intuitiv, ceva îmi spunea să-mi continui firul suspiciunii. Până la urmă, tocmai din cauza analogiei femei-desfrâu al simțurilor (vezi în citat), și nu desfătare, cu siguranță nu una intelectuală, m-a pus mai rău pe gânduri.

Am continuat să citesc, revenind la prima concluzie: hmmm… ceva este în neregulă aici. Este doar o lume a bărbaților. OK, nu-i așa de grav. Încă o limitare nejustificată decât parțial, și asta din cauză că femeile nu sunt lipsite de capacitatea de concentrare sau de lipsa de ambiție a unui bărbat, dar natura emoțională a femeii, precum și maternitatea, acestea pot fi singurele impedimente adevărate în calea performanței. Și poate că aș fi fost de acord, parțial, având în vedere puținătatea operelor feminine din istorie, dacă în zilele noastre unde manifestarea este posibilă și încurajată, nu ne-ar fi dat câteva exemple nu mai puțin însemnate decât ale bărbaților, cel puțin din punct de vedere științific sau artistic. Nu sunt o feministă, nu sunt nici împotriva feminismului, sunt doar în căutarea adevărului precum căutătorii de aur care cerneau toate impuritățile cu o sită.

A cincea divagație: LIMITĂRI

Și până la urmă, de ce fie ori intelect, ori iubire? De ce fie femei ori bărbați? Nu este asta o gândire limitativă prin ea însăși?

Era ceva frumos şi ademenitor să ai putere asupra oamenilor şi să străluceşti înaintea altora, dar şi demonic şi periculos, iar istoria universală consta dintr-un şir neîntrerupt de domnitori, conducători, despoţi şi comandanţi, care cu extrem de puţine excepţii au început frumos şi au terminat rău, care cu toţii, cel puţin după cum au pretins ei inşişi, au luptat pentru putere impinşi de bune intenţii, pentru ca, după aceea, să devină posedaţi şi orbiţi de putere şi s-o iubească numai de dragul ei

A șasea divagație: DIVINAȚIA

M-a bucurat includerea în acest sistem exclusivist, simetric, a diferitelor arte de divinație (precum I-ching sau folosirea runelor) și spun asta pentru ca am un adânc respect pentru astrologie și pentru cei care intuiesc ceea ce nu se poate vedea sau nu este palpabil. Însă, așa cum într-o rază de lumină nu poți vedea culorile, asa cum nu poți auzi undele radio fără un aparat potrivit, dar asta nu înseamnă ca ele nu sunt acolo, tot așa mi se par puerile afirmațiile celor care nu înteleg că majoritatea cunoașterii este dincolo de simțuri și de experiența de până acum.

A șaptea divagație: SISTEME STRICT IERARHIZATE

Se preaslăvește ierarhizarea, ideea cu care eu nu prea rezonez, fiind o individualist-socialistă – doar în sensul de egalitate completă în drepturi.

Voi reveni la divagația a patra și o voi contura pe măsura avansării în lectură: HOMOSEXUALITATEA ÎN LITERATURĂ

Este imposibil să nu observi încărcătura profund emoțională cu care bărbații Ordinului interferează între ei, fie că este vorba de maestru-discipol sau doar de relații colegiale. Acestea ajung ușor la gelozie, rușine, atașament profund și supunere.

Următoarea scurtă referire a prezenței femeilor în carte, este una exclusiv agresivă, femeia fiind asociată cu răutatea și incapacitatea sau reaua voință de procreere (căci femeile nu pot fi intelectuale, nu? Ca atare, pentru Hesse, ele au un singur alt scop: maternitatea)

În cazul în care cineva nu a înțeles ceea ce încerc să explic foarte clar, ei bine, dragii mei, scriitorul nostru nu a sărit vreo pagină în care tendințele sale către homosexualitate, refulate sau nu, să nu transpară și să nu lovească cu toată forța.

Prea puțin îmi pasă dacă și cine îmi va sări în cap în urma publicării acestui articol, pentru că am văzut că nimeni nu menționează asta în limba română, când pe mine revelația m-a izbit pe la jumătatea lecturii și chiar nu mă laud cu această perspicacitate de care nu pot fi foarte mândră acum.

Nu am nimic împotriva homosexualilor, dimpotrivă, faptul ca ei încă luptă pentru drepturile și recunoașterea lor în societate, mă determină să îi apăr din tot sufletul, dar cred ca poți să iubesti pe cineva de același sex cu tine și fără a-l considera inferior pe cel de sex opus.

Citatul feminin-agresiv cu pricina – cel care mi-a adus confirmarea:

Uneori trăieşte în câte un sat o femeie de un soi rău care nu nutreşte ganduri bune faţă de nimeni. Ale mai multe dintre muierile astea nu fac copii. Câteodată, una din astea e aşa de a naibii, că satul nu mai vrea să aibă cu dânsa nici în clin, nici in mânecă. Atunci muierea e luată noaptea şi, după ce bărbatu-său a fost legat fedeleş, e snopită în bătaie cu nuielele, pe urmă alungată departe prin păduri şi prin mlaştini, afurisită cu un blestem şi lăsată acolo. După asta, bărbatul e dezlegat, iar dacă nu-i prea bătran îşi poate lua altă nevastă

Iar dacă mai are cineva nevoie de explicații suplimentare:

Păşea domol, mulţumit, mai departe, în copaci murmura adierea nopţii şi trosnea abia auzit, mirosea a pământ jilav, a stuf şi a nămol, a fum de lemn pe jumătate verde, un miros dulceag de grăsime, care însemna mai mult decât orice căminul, iar în sfârşit, când se apropie de coliba băieţilor, îi adulmecă izul, adulmecă mirosul băieţilor, duhoarea unor trupuri de oameni tineri

 

A opta divagație: POEZIE VS PROZĂ

Aș fi fost mai satisfăcută de lectură dacă nu ar fi existat versurile din ultima parte a cărții. Herman Hesse îmi confirmă teoria că mai mulți poeți pot scrie proză, dar mai puțini prozatori pot străluci la poezie.

 

Ce citesc acum:

  • Elif Shafak – Cele patruzeci de legi ale iubirii
  • Anais Nin – Henry și June (Din jurnalul dragostei)
  • Dan Lungu – Sunt o babă comunistă

_____________

Natașa Alina Culea (autoare)

Interviuri

Interviu pentru Intervio!

Cel mai recent interviu! Vorbim despre literatură, piața de carte din România, problemele pe care le întâmpină un autor la publicare…

Cât de dificil este pentru un autor respectabil să facă față provocărilor venite dinspre literatura de duzină?

Da, acest subiect merită aprofundat! Nu reușesc să-mi explic aceste preferințe ale publicului larg, dar mă bucur că se citește, mă gândesc că este un proces normal și că gusturile lor vor cere în curând mai mult de la o carte, nu doar niște citate fără nicio legătură cu subiectul cărții, un fel de spoială peste o formă artistică pusă sub mari semne de întrebare. Foarte multe dintre aceste citate sunt copiate de-a dreptul, nu voi da exemple, este deja un fapt cunoscut. Pe de altă parte, sunt și scriitori foarte buni care s-au retras, dezamăgiți de publicul larg.

Nu sunt de acord cu extremele, uneori oamenii trebuie ajutați să discearnă bobul de neghină, altfel care mai este rolul educației? Asta nu înseamnă că nu le respectăm liberul arbitru, doar le oferim explicații suplimentare. Nu ne luăm jucăriile și plecăm, ce Dumnezeu, suntem oameni în toată firea…

continuare…

natasa alina culea

Interviuri

Natașa Alina Culea

Interviuri

Interviu pentru GoodRead 25 apr. ’16

O fire deschisă, sociabilă şi cu o poftă de viaţă uriaşă, vorbim despre Nataşa Alina Culea. Scriitoare româncă, locuieşte în prezent în Sofia, Bulgaria şi este autoarea celor două romane Nataşa, bărbaţii şi psihanalistul şi Marat. Iubirea are spini. Urmează să descoperim câteva lucruri despre romanul aflat pe picior de lansare, Lupii trecutului. Sofia.

Am cunoscut-o acum o săptămână — doar câteva vorbe schimbate şi un sentiment care-mi spunea „O cunosc de-o viaţă!”. Cu siguranţă că după acest interviu îmi veţi da dreptate, ajungând la aceeaşi concluzie.

 

Bună Nataşa! Scopul meu este acela de a afla cât mai multe lucruri despre noul roman, nu înainte de a ne spune câteva vorbe despre tine.

Ah… pe cât de ușor îmi este să vorbesc despre noul roman, pe atât de incomod îmi este să vorbesc despre mine. Înainte de a spune cine sunt, voi spune ce am, nu asta facem cu toții?! Am 35 de ani, am publicat două cărți (în luna iunie va fi publicată și a treia carte) și vreau să las o lume cu o idee mai bună în urma mea. Vreau ca romanele mele să vindece, să provoace, să dezorienteze, să cuprindă tot ceea ce am învăţat până acum şi merită să fie transmis mai departe. Cineva m-a întrebat zilele acestea:

— De ce publici o carte care se anunță deja controversată?

Răspunsul meu a fost:

— Pentru că dacă intenționam să scriu ceva care n-ar aduce nimic nou, care n-ar deranja pe nimeni, aș fi scris o carte de bucate.

continuare…

Blog

Scrisoare către critici, bloggeri și către cine se mai simte

Dragii mei,

Am auzit că-mi bălăcariți cărțile. Cum să nu? Chiar vă rog, poftiți și cu-altă ocazie! Uitasem, am o singură mică-mare mențiune: nu pe cheltuiala mea, da aia care este (aproximativ 30 de lei pe carte).

Știm că autorii făcuți ca la ușa cortului vor să fie cool și-o să vă spună „Mulțumesc pentru circotecă, aka recenzie”  și-o să vă mai spună că apreciază efortul pe care l-ați făcut, bucurându-vă în avans că autorului îi va pica fața când o va lua la citeală. Eu nu sunt interesată să par cool, pentru că nu asta mi-am scris pe lista de obiective pe anul 2016; poate din 2017 încolo, dar nu promit. Ce am pe listă? Să fiu autentică, să nu mă mint singură și să recunosc adevărata intenție din spatele fiecărei acțiuni, lucru pe care vi-l recomand din suflet și vouă.

Revenind, dacă doriți să mă „aranjați literar”, cumpărați-mi cărțile și-apoi puteți să vă sprijiniti și mobila-n ele, să le folosiți pe post de hârtie de budoir, hârtie de copt castane, ce doriți voi și ce vă mai trece prin cap.

Nu știu domnule, dar vizual este ca și cum omul îti dă un cadou și tu îi dai peste mână, zău așa! Am primit și eu cadouri nesuferite, dar le-am dat mai departe, le-am pus în beci, orice altceva, dar nu mi-am vărsat fierea public pentru că n-am primit ce mi-am dorit, nu m-am dat cu fundul de pământ având spume la gură, nu i-am vorbit despre fizicul lui, despre vărul lui de-al optulea care este cioban la stână și nici nu l-am stalkuit cu lunile de zile.

Este ireal să stai și să bați apa-n piuă pe net în câte 50 de umbre ale lui Grey nu ți-a plăcut cartea, să te metamorfozezi în prezicătoare și să descrii cu lux de detalii neviitorul autorului în literatură până-ți fâlfâie urechile.

Cât despre drepturile voastre, hai să vorbim despre ele. Că ați făcut o facultate, că ați citit multe cărți… Statisticile arată că 80% din oameni au acum o facultate, așa că, să am pardon, nu este atât de relevant pentru mine. Asta ca să nu mai vorbesc de câți oameni cu facultate știu doar eu, care n-au încă nimic de spus în niciun domeniu. Era bine dacă în același timp cu diploma de studii venea și-aia de caracter, dar asta este! Că ați citit multe cărți? Așa, și? Acest lucru vă dă posibilitatea să comparați cărțile mele cu altele, ceea ce este extraordinar, dar cam atât și aici se termină extraordinarul.

Criticul, oricât de obiectiv ar vrea să fie, tot subiectiv va fi până la urmă, are și el ruda lui, are și el relațiile lui, are și el frustrările lui (ca tot omul). De unde știu eu că nu s-a trezit el morocănos, că motorul n-a pornit la prima cheie de dimineață, că eu semăn cu fosta și că fosta lui — care era cam sugativă — seamănă cu mine… De unde să știu, ă?

Zic de bărbați, că na, logica feminină este recunoscută:

„ — Fată, eu nu citesc romane scrise de-o blondă! Drept cine mă iei?! Nici măcar n-a publicat la aceeași editură cu Paler. Nu, nu, eu cumpăr numai titluri americane și d-alea cărora li s-au terminat cărțile din librării înainte să fie citite de careva, că-s deșteaptă, nu blondă ca matracuca ‘ceia!”

No, sper că ne-am înțeles.

Și pentru că-mi sunteți cumva simpatici, vă spun un secret, dacă așa de tare ați vrea să nu mai scrie respectivul autor: nu-i faceți recenzie, domnule! Un autor necunoscut rămâne un autor necunoscut 🙂

Now, enough rubbing the mint, let’s write!

 

Cărți scrise

La o vorba… cu Cristina Barbu

Dupa cum stiti, la aceasta rubrica “La o vorba” invit oameni care se definesc prin scris. Am cunoscut-o pe Cristina prin intermediul lui Pascal. Am citit doar cateva randuri dintr-un articol scris de ea si am stiut ca vreau sa continui sa citesc, ceea ce este extraordinar. Sunt atat de putini oameni care sa ma determine sa le citesc fiecare cuvant, atat de putini care scriu cuvinte cu izvor nesecat, al caror ADN vibreaza in lumea tuturor posibilitatilor creatoare. Cristina este unul dintre acesti oameni. Aceasta discutie nu este despre mine, asa ca o voi lasa pe ea sa ne spuna mai multe…

Cine esti, Cristina?

Așa cum spuneam în prezentarea mea pe blog, sunt uneori adăpost, alteori ploaie și vânt. Doamne, ce urgie pot fi câteodată, dar și ce adăpost atunci când cineva din jurul meu are nevoie! Sunt femeie, îmi place să fiu femeie, sunt cadru didactic, sunt un prieten bun, loial, respect loialitatea, sunt soție, și din clipa în care mi-am ținut primul copil în brațe, am știut că înainte de toate, sunt mamă. Copiii mei, Irina și Radu îmi sunt cei mai buni prieteni.

Ce inseamna scrisul pentru tine?

Evadare, ca să nu mă cert cu lumea ca ansamblu, din jurul meu, ca să nu mă războiesc cu ceea ce nu-mi place, cu ceea ce mi-e străin, ca să nu mă iau la harță cu cei pe care nu-i mai recunosc, scriu, sunt pe foaia de hârtie, ca o furtună, pun și dragoste, pun și doruri, pun și dureri. Scriu ceea ce nu pot spune, ceea ce nu pot striga.

Cand ai inceput sa scrii?

Fragmente din viață scriu demult, dar scriam rar, mai mult în momente proaste pentru mine. În urmă cu ceva timp, aveam foarte mult de lucru, ceea ce presupune profesia mea, scriam articole, făceam recenzii la articole, formatam reviste, coordonam o revistă de Mediu, apoi s-a întâmplat ceva urât, nu vreau să-mi amintesc, dar din acel moment, dintr-o dată am avut prea mult timp liber. Am încercat să-l ocup cu de-ale casei, dar nu era de ajuns. Mă așezam seara în fața laptopului și realizam că nu am ce face cu el. Parcă se dilatase timpul, orice clipă devenea imensă, mă apăsa, trebuia să-mi mobilez cu ceva acel timp gonflat brusc. Așa s-au născut Taina și Tu,Dor.

Cu ce gand te asezi in fata tastaturii?

Să mă eliberez, să uit de lumea din jur. Prin scris, mi-am căpătat o anume libertate, mi-am creat o lume în care pătrund seara, ca să mă eliberez de nebunia de peste zi. Parcă m-am detașat puțin lumea reală, de răutăți, de lupte pentru putere, am înțeles mai multe, pentru că m-am întrebat mai multe, sunt mai calmă, pentru că furtuna rămâne pe foaia odată albă.

Despre ce scrii?

Despre dragoste, cel mai des, este un sentiment pe care-l trăiesc în fiecare moment, despre prietenie, despre părinții mei duși, despre ceea ce nu înțeleg, despre viață așa cum o percep eu, despre ce trăiesc zilnic.

Ce ai scris pana acum?

Câteva eseuri mi s-au publicat în diverse volume, antologii despre dragoste, despre Dumnezeu, despre satul din Gorj în care îmi petreceam vacanțele. Apoi pe blogul meu, cristinabarbu.ro, am scris povestea de dragoste dintre Taina și Tu,Dor, pe care am să o public. Curând.

Cu ce fraza incepe romanul tau?

Mă numesc Taina și povestea care urmează este povestea vieții mele.

Ce scriitori admiri?

Pe cei sensibili, iubesc metafora, pe cei care prin ceea ce scriu mă pun pe gânduri, pe cei care la finalul cărții lor mă fac să îmi pun întrebări. Dintre scriitorii români, îmi plac Ionel Teodoreanu, Eliade, Mihail Sebastian, Vintilă Corbul, Octavian Paler, mă rog, mulți alții, dar cartea care m-a marcat profund este ”Întunecare” a lui Cezar Petrescu, am crezut când am citit-o că cineva a rupt ultimele pagini, dădeam telefoane pe la colegi să-mi spună ultima frază și constatam șocată că nimeni nu mi-a rupt paginile, chiar se terminase. Dintre cei străini, îmi plac și recitesc mereu, George Orwell, ”Ferma animalelor”, William Golding, ”Împăratul muștelor”, Theodore Dreiser, ”O tragedie americană” de asemenea o carte care m-a marcat, o citeam până când Clyde era condamnat la moarte, apoi nu mai puteam continua. Târziu am reușit s-o duc la final. Îmi plac clasicii, bineînțeles, clasicii ruși, foarte mult, clasicii francezi, americani, clasicii noștri.

Ce crezi despre literatura contemporana din Romania?

Am citit cartea ta ”Marat. Iubirea are spini”. Mi-a plăcut, multă sensibilitate, am regăsit unele trăiri, unele coincidențe cu povestea Tainei, unele idei m-au răscolit. Îmi place ”Orbitor” a lui Cărtărescu, îmi place poezia, am Facebook de un an, am fost uimită să văd ce viață culturală există pe FB. Poeți de care nu auzisem, dar scriu poezii unice. În rest, cam prea mult sex explicit, sunt lucruri pe care trebuie să le lași să se subînțeleagă, orice legat de sex se vinde, dar dragostea nu este un negoț, nu trebuie să vrei să faci bani scriind atât de clar, sentimente atât de intime.

Ultima carte citita?

Ultima carte pe care n-am terminat-o, ”Hoțul de cărți”, de Markus Zusak.

Ce te face sa abandonezi o carte pe care ai inceput sa o citesti?

Era o vreme când nu abandonam nicio carte, le mâncam, le alegeam după autori, sau după nume, nu conta, le duceam la capăt chiar dacă nu-mi plăceau. Acum, nu mai am răbdarea din tinerețe. Mă enervează lălăiala, greșelile gramaticale, incoerența.

Cum ti-ai descrie temerile?

Temerile mele? Sunt cu nemiluita. Cine nu are? Nu știu dacă pot să le descriu. Pot le să spun, dar nu le pot descrie. Mi-e foarte teamă de întuneric, dar nu de noapte, ci de beznă, de întunericul acela, negru, de nepătruns. Mi-e teamă de schimbări, îmi aduc nesiguranță, mi-e teamă să nu cad pe gheață, este o teamă de când eram copil, mi-e teamă de durere, de orice fel de durere, mi-e teamă de criză, de orice formă de criză, criză de nebunie, de personalitate, iar când acest cuvânt e asociat cu bursa, cu băncile, ca să nu intru în panică, opresc orice program de știri, ascult doar muzică.

Descrie-ne una dintre amintirile tale cele mai indepartate.

Am scris amintirea asta pe blogul meu. O amintire grea. Eram la țară, la Gorj, într-o dimineaţă, capra a născut un ied. Mamaia nu era acasă, eram singură şi când am văzut iedul plin de sânge, mi-am zis să fac mamaiei o bucurie. Am scos apă din fântână, rece ca apa de munte, am umplut cădiţa în care ne făcea mamaia baie seara, am pus şampon, săpun, am pus nisip, zicea mamaia că nisipul în apa de spălat, te ţine cu picioarele pe pământ, am pus bani ca să fie bogat, doar așa învățasem, am luat o perie şi am început frecuşul. Când a venit mamaia acasă, iedul era mort de mult, iar eu, disperată, încercam să-i ţin ochii deschişi. Atunci s-a terminat o parte din copilăria mea. ”A murit, lasă-l Domnului!” a zis mamaia, iar eu, deși fusesem la toate priveghiurile copiilor luați de Gilort, atunci am simțit durerea pentru cineva dus, dus definitiv, fără cale de întoarcere. Poate nu am înțeles moartea, dimensiunea adevărată a cuvântului, a sentimentului, dar am înțeles, fără să știu atunci să-i dau nume, ireversibilul. Am dorit atunci cu toată puterea ființei mele să pot întoarce timpul cu câteva ore, dar am înțeles că asta nu poate să o facă nimeni. Am dorit atunci cu tot sufletul să fie ziua aceea parte dintr-un vis urât, eu să mă trezesc și mamaia să-mi arate că a făcut capra un ied sănătos. Dar ceea ce trăiam, era realitate. Iedul se născuse, iar eu, vinovată de neștiință, l-am aruncat în lumea de dincolo. Am simțit durere, am simțit rușine, am plâns, am strigat că nu e drept, m-am revoltat cu puterea celor câțiva ani împotriva lumii, am încercat să arunc vina, ca povara să fie mai ușoară, dar tot ce simțeam, în ziua aceea m-a maturizat cu câțiva ani, forțat, ireversibil.

😦  Cum iubesti?

Pasional, sunt leoaică, iubesc până la detașarea sufletului de trup, nu am nevoie de dragoste fizică pentru a iubi, pot să iubesc și să aștept până la marginea lumii. Iubesc în fiecare zi, așa am înțeles eu că este viața, iubesc temeinic, amănunțit, bucățică cu bucățică, de la zero, iubind, sunt vie, sunt puternică, urc munți, schimb cursul la ape. Este atât de bine să aștepți omul drag, este atât de bine când vine, iubesc sentimentul acela când intră pe ușă. Iubesc așa cum cred eu că se iubește, nu m-a învățat nimeni, am învățat singură.

Ce asteptari ai de la oameni? Dar de la tine?

De la oameni am învățat să nu mai am așteptări. Nu pentru că nu cred în oameni, dar am o mare capacitate de a lua pe fiecare așa cum este. Uneori, oamenii te dezamăgesc, atunci mai bine nu aștept nimic, nu-mi mai propun eu trăsături ale lor, nu le mai inventez, doar cu timpul le observ, le adaug lângă ceea ce știu deja. Iubesc oamenii, până la urmă, dar am învățat să mă iubesc și pe mine, de ce să mă otrăvesc cu așteptări, apoi cu deziluzii? Iau în continuare ceea ce mi se dă de la fiecare, de la viață, de la Dumnezeu. Cât despre așteptările de la mine, e mai greu, a fost un timp când nu prea mă împăcam cu mine, tocmai pentru că aveam așteptări prea ridicate, apoi am învățat să mă iau mai ușor, sunt destul de exigentă cu mine, dar trebuie să-mi iert și să-mi accept mie abaterile.

Ce te face fericita?

Lucrurile mărunte, așa cum scriam odată, unele lucruri care pot părea banale, cotidiene, nu case pe trei niveluri, mașini, genți de firmă, altceva, nu știu, poate o rugăciune, un cuib de berze, o tălpică de nou născut, o privire care-ți dă încredere, prima zi de primăvară, sau când copiii vin și îți spun lucruri pe care alți copii nu le spun părinților, când calci dimineața rochia fetei tale, sau cămașa baiatului tău și realizezi cât au crescut, poate mâna bărbatului drag pe fața ta, privirea lui în care te vezi frumoasă, genunchii tremurând la apropierea cuiva, când aștepți pe cel iubit și aștepți și nu vine și vrei să plângi, dar trebuie să zâmbești, pentru că nu ești singură și când nu mai crezi că va veni vreodată, vine, clipa în care ajung acasă, sunt fericită acasă, e liniște acasă, nimeni nu se luptă cu nimeni, nimeni nu spune răutăți, sunt apărată acasă.

Un gand pentru cititorii blogului?

Am blogul din iulie anul trecut. Am întâlnit oameni extrem de frumoși, de sinceri, oameni care mi-au devenit dragi, comunicăm mereu, s-au regăsit în trăirile Tainei sau ale lui Tu,Dor, oameni cu bucuriile, dar mai ales cu dureri mari în spate. M-am atașat de unii foarte mult, parcă sunt parte din viața mea. Vreau să le spun, că indiferent prin ce trec, să rămână copii, să nu uite să iubească, să râdă chiar dacă pe umerii lor au un munte, să creadă în Dumnezeu. Credința le ia greutatea ce-i apasă.

O superba incheiere! O puteti urmari pe Cristina, pe blogul ei.

Cu drag,

Natașa

Cărți scrise

Conversatie cu Darie Ducan

Să îi cunoaștem pe cei care scriu, pe cei care mâine, peste un an sau trei, vor fi reprezentanții literaturii românești, o literatură în continuă transformare (în ciuda eforturilor unora de a rămâne ermetică). Să îl cunoaștem pe Darie.

foto Darie Ducan

Cine ești?

Darie Ducan, în etate de 27 de ani, autor de cărți și de umbră. Cred că sunt în primul rând un om care observă. M-aș defini prin asta.

De ce scrii? Pentru cine scrii?

Scriu pentru că am ceva de spus și cred foarte tare în vocația mea. Pentru cine scriu ? E o problemă complicată. În niciun caz pentru succes, ba chiar aș spune că am luat-o pe un drum invers, nerespectând rețeta succesului, previzibilă și banală, neexcitantă. Scriu pentru mine dar mai ales pentru un adevăr care e dincolo de mine. Nu vreau să folosesc vorbe mari, dar nici să le ocolesc din academism. Scriu pentru un adevăr care e al meu și pe care îl sabotez eu însumi, prin concepția mea critică, pentru a-l face valid.

Câte cărți ai publicat? Ai publicat și în franceză?

Nu mai știu exact, vreo 20. În franceză va apărea nu peste foarte mult timp o carte de poezii.

De ce Parisul?

Pentru că nicăieri nu te poți rata mai frumos decât aici, spre deosebire de succesul enorm și bombastic pe care îl poți avea în țară.

Diferențe de mentalitate între români și francezi?

Românii și francezii sunt la fel. Ce îi deosebește e aderența la mască. Fiecare are alt mod de a-și instrumentaliza raporturile cu ceilalți. Dar aceasta e o chestiune de câtime, de umoare, de gestică a amănuntului. Totuși, pe mine sutimile astea mă impresionează. Dacă mâine mi-ar da cineva un milion de euro m-aș bucura, dar asta nu mi-ar modifica viața prea tare. În schimb, dacă mi-ar da un milion de euro fără un cent, mi-ar crea o problemă. Nu aș dormi nopțile întrebându-mă de ce fără un cent. Foarte românesc acest cartezianism, asta ca să nu ocolesc prea mult întrebarea ta. Cu toate că mi-aș dori bucuria mai mult decât problematica.

Conexiunea francezilor cu literatura?

Ca peste tot, globalizare, junk food tipărit și rar oameni care să citească literatură valoroasă. Oricum, există o politică literară extraordinară în Franța. Noi, din păcate, nu am știut să conservăm distribuția de carte care a existat pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, și care a fost extraordinară, prin lanțuri de librării cartea ajungea până și în orașele cele mai mici. Acum sunt orașe de 30 de mii de locuitori (Târnăveni, orașul unde m-am născut, de exemplu) care nu au nici măcar o librărie. Și niciun intelectual nu protestează în fața acestui fapt. Una e că se tipărea cenzurat și alta e distribuția. Distribuția a fost extraordinară. Pe de o parte, nu am știut să conservăm asta,  iar pe de altă parte s-a distrus deliberat pentru monopolul câtorva umaniști remarcabili. Conservarea literaturii e, în Franța, un fapt de tradiție neabandonat de la Voltaire încoace, și trecând prin Hugo, mă refer la acțiunile lor publice, de această dată. Literatura contemporană există și în ce pare clasicizat de multe ori. Pentru că mereu sunt stimulate relecturi, discuții, mereu apar cărți și studii critice care pun în circulație și într-o nouă viziune autori vechi. Prăpastia nu e așa mare ca la noi între mort și viu. E o concepție imbecilă despre literatură a o împărți în vie și moartă. Vine dinspre generaționismul stupid, imatur. Tot ce s-a scris e viu, nu neapărat valoros, dar viu este. Iar Franța e principala dovadă. Latențele, uitările temporare sunt absolut necesare. Ele revalorizează, ele imunizează ca nimic altceva.  La vreo 15 de ani după ce a murit, Goethe părea un autor uitat. Literatura contemporană are un segment al ei destul de bine definit și previzibil. Patrick Modiano, prozatorul recompensat cu Nobel pentru literatură, e un autor  foarte bun și onest, dar nu e un prozator nici măcar cât media pe care o avea literatura Franței acum 50 de ani. E însă citit și întreține un fel de mediu. Cred că prin raportarea la el s-ar sintetiza cel mai bine conexiunea francezilor la literatură. Deși premiul Nobel e politică și e acordat de un juriu extern, de data aceasta a găsit o reprezentare plauzibilă a geografiei personale, să zicem.

Ce citești? De ce citești?

Istorie, critică, politică, lingvistică, eseu, teatru, poezie. Citesc ca să îmi hrănesc realismul și să nu cad pradă iluziilor, înregimentărilor.

Spune-mi câteva cuvinte despre cărțile următoare: Adulter, Moromeții, Roșu și negru, Frații Karamazov, De ce iubim femeile, Micul prinț…

Prefer Roșu și negru. E un roman fundamental. Restul sunt cărți bune, chiar capodopere unele. Dar  Roșu și negru e pur și simplu o minunăție. Un roman fără egal.

Cum ai descrie poezia? Dar poezia scrisă de tine?

Nu am cum să descriu poezia. Nu risc chestiuni atât de intime nici măcar cu mine însumi, darămite într-un interviu. E genul de imponderabilă despre care, dacă o practici, preferi să nu vorbești. Poezia mea ?  Vedeșicredele, Poezii.Vectori, volumul I, publicat. Volumele II –III, în lucru. Atât.

Ce crezi despre viitorul poeziei?

Nu pot fi decât optimist. Poezia e generată de o resursă care se reformează și reformulează fără oprire. Aș dori să îi moară calofilia exagerată, falșii apostoli, rândunelele de facebook ale contrafacerii ei. Poezia, însă, e o constantă. Nu a lipsit nicicând. A fost mereu un catalizator eficace al omului. Chiar și atunci când nu s-a știut. Și omul și-a părut rezistent prin minune.

Ce alte genuri literare ai abordat în scrierile tale?

Teatru, critică literară, eseu, traduceri.

Ce planuri de viitor ai? Profesional, personal…

Nu am niciun plan decât acela de a-mi scrie cărțile. În rest, sunt deschis ca un aeroport : primesc de la viață și încerc să îi ofer.

Ce crezi despre literatura contemporană din Romania? Dar despre editurile românești?

Cred că în România avem o literatură destul de bună față de media altor țări. Dacă nu ne-am mânca între noi și nu am cădea pradă falselor iluzii și ideologizărilor, adică dacă ne-am vedea pur și simplu de scris fiecare, am fi cu adevărat extraordinari. Deși cărți mari apar extrem de rar, media e a cărților totuși bune. Despre edituri nu cred nimic.

Fă-mi o mărturisire, una pentru care cineva ți-ar da unfriend pe Facebook, sau chiar block.

Toți facem astfel de lucruri, uneori le regretăm. Gândim cu voce tare, altfel spus. Facebook e parte din teatralitatea timpului nostru. Nouă ne pare că e despre libertate, dar de fapt e despre Brecht, adică despre simularea ei, păcălindu-te cu o anumită candoare. Ca în Micul Prinț, că tot te-ai referit la el…o mărturisire : butonul unfollow e o minune, e o mare invenție pentru a nu ne da în cap unii altora, ar trebui pus pe steag la cum arată lumea literară acum. E și o ipocrizie acolo dar în spatele ei e ideologia care lucrează. Unfollow e o invenție socială integratoare, paradoxal, precum jobenul purtat pe caniculă.

Îți lipsește România? Ce nu îți lipseste referitor la Romania?

Îmi lipsește. Dar, în egală măsură, o și am cu mine. O am în minte cu mine mereu. Și în suflet. Uneori îl citesc pe Cantemir pe malul Senei și râd. E mare nevoie să recitim tot și cu forțe proaspete. Fără preconcepții, cu o judecată dreaptă. Asta înseamnă generație. Nu liste și alte prostii. Visez Bucureștiul, îmi e dor de el, îl divinizez. E un oraș formidabil. Parisul e minunat, dar e perfect. Bucureștiul are geniul imperfecțiunii, care îl și salvează.

Ce-ai face astăzi dacă nu ți-ar fi teamă de nimic? Dar mâine?

Nu mi-e teamă de nimic, decât de Dumnezeu. Și el e departe de casă.

Mult success! (inutilă urarea, oricum vei avea)

Succesul e relativ. Viață să fie și minte întreagă.

Blogul lui Darie 

ducandarie@yahoo.fr