Blog

Pădurea de degete a următoarei dimineți

Dimineața, ca ploaia, a stins toate visele, deși sunt destul de sigură că am răsărit în mine. M-am uitat în jur și nu mai era nimeni. Nu mai trebuia să mă frământ pentru soarta lumii, pentru încălzirea globală și pentru răcirea sufletelor oamenilor. Eram liberă. Dar ce spun aici? Doar păsările sunt cu adevărat libere, chiar dacă și ele tot în pământ se întorc. M-am ridicat din pat. Voiam să beau apă, dar m-am răzgândit. Dacă îmi voi astâmpăra setea și nu voi mai avea nevoie de nimic? Plictisită, deși era încă devreme, m-am jucat cu cenușa amintirilor. După ce m-am plictisit și de jocul ăsta m-am jucat de-a v-ați ascunselea. În principiu, era simplu și toți oamenii îl joacă mereu. Trebuie să te ascunzi de tine, să numeri până la 10, fără să te uiți după tine, iar apoi trebuie să te cauți. Mulți oameni se joacă precum struții. Sau poate struții se joacă precum oamenii, nu-mi dau seama care dintre ei au început primii. Unii oameni se ascund băgându-și doar capul în pământ, nu se îngroapă cu totul, crezând că dacă ei nu se mai văd pe ei, atunci partea rămasă neascunsă, fără ochi, nu se poate căuta. Totuși, chiar dacă nu te-ai ascuns prea bine, asta nu înseamnă că ești vinovat de ceva, chiar dacă oamenii simt mereu nevoia să fie vinovați de ceva, sentiment rămas de la copilul din capul lor, nebătut, lipsit de somnul strașnic ce vine doar în urma unei bătăi la fel de strașnice. Nevinovații nu trebuie să ceară iertare de la nimeni, nici măcar de la ei, iar asta îi stingherește cumplit. Pentru că aveam sentimentul că începeam să mă găsesc, am trecut repede la jocul numărul trei. Am luat soarele abia născut și am așteptat să vină noaptea, după care l-am așezat pe cer, între stele. Ce haos s-a creat! Stelele încercau să lumineze mai tare ca soarele, pentru că era cerul lor de drept, soarele nu voia să-și mai domolească din lumină, și uite-așa până când a explodat cerul cu totul și a căzut pe pământ ca o cometă. S-a făcut ditamai gaura în pământ și oamenii următoarei dimineați au acoperit-o cu trandafiri, așa cum acoperi orice mormânt. Ca după orice dramă petrecută, au apărut și judecătorii. Aceștia erau mai plictisiți ca mine, pentru că singura lor plăcere adevărată era să pândească o dramă nouă, asta era drama lor. În doar câteva ceasuri, din cauză că am deschis televizorul, apăsând din greșeală pe butonul telecomenzii, au apărut drame noi în lume, iar degetele arătătoare ale judecătorilor au crescut cu fiecare dramă, fără să se mai oprească. Și așa se face că, până seara, în mijlocul lumii a crescut cea mai mare pădure din degete arătătoare. Nu au crescut însă drept, ca steagurile, ci arătând unul spre altul. Toată lumea era acum un hățiș de degete. După judecători au venit paraziții. Paraziții aceștia, ca și judecătorii, își fac apariția doar în caz de drame. Ei nu sunt preocupați doar să arate cu degetul, ca judecătorii, ei văd mai departe de atât, luând bucăți din dramă, șlefuindu-le până când lucesc de-a binelea. Poleiala rezultată și-o pun pe umeri, ca epoleții, peste tinicheaua deja existentă.

Doar scriitorul mai putea scrie despre țicneala generată, căci doar el se îndoiește de fiecare cuvânt.

________________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Nemulțumirea de la începutul începutului

Să scrii o carte este un act blasfemic și nu aș justifica un astfel de gând, căci pentru gânduri nu trebuie să ceri iertare nimănui, doar pentru ceea ce transpui în realitate ca urmare a incitării lor.

Scriitorul Alberto Bevilacqua se simțea ca o insulă, iar de restul lumii îl despărțea un ocean de nevâslit. Vezi tu, lumea nu-l mulțumea. Lumea nu i se potrivea, croiala ei îi stingherea mișcările, ca o cămașă de forță. Scriitorul este un om, căci măcar această matriță trupească îi e aidoma cu a altora, dar e un om nemulțumit, cusurgiu și taciturn. Creează o lume a lui, doar a lui, una care să-l reflecte întru totul. Și se leapădă de lumea asta ca șarpele de piele. Între coperți se joacă de-a Dumnezeu și modelează oameni de hârtie. Și-i pedepsește, și le dă avânt, așa cum crede el de cuviință. Pe unii îi omoară cu mâna lui, nu că au fost răi, ci că au făcut fapte rele, iar pe alții îi lasă în plata Domnului, căci muri-vor ei singuri mai devreme sau mai târziu. Și-atunci își dă seama că răzbunarea nu există și că moartea nu-i o pedeapsă, iar dacă ar fi, ar fi aceeași pentru toată lumea.

Oare Dumnezeu așa s-a simțit la începutul începutului? Oare creația, lumea, apa, muza, insula, zorii zilei, pietrele au izvorât dintr-o nemulțumire? Dintr-o insuportabilă singurătate?

Dumnezeu a creat omul și calul. Și ambii erau liberi. Omul a creat biciul și a furat libertatea calului. Pentru că se simțea insuportabil de singur. Dar și-a spus că-i pentru trebuința lui.

__________________________

natașa alina culea