Închideţi ochii şi imaginaţi‑vă pentru o clipă un univers copleşitor pentru el însuşi, care a zămislit o intenţie numită iubire. Intenţia a devenit potenţial şi a luat forma unei sfere, plutind lin în spaţiu, înaintea timpului. Iubirea nu avea nevoie de nimic, nici de confirmare, nici de recunoaştere, existenţa ei desăvârşită îi era de ajuns. Şi apoi a fost timpul, şi a existat clipa, iar iubirea a zărit cu ochii inimii o planetă, în care intenţiile se materializau, trăind experienţa a ceea ce erau. Şi pentru că exista timpul, iubirea a pândit clipa în care ar putea pătrunde în planeta albastră, pentru a-și trăi experiența, la rândul ei. Dar cum poți trăi ceea ce ești? Ei bine, în lipsa a ceea ce ești. Cum poți ști ce este lumina? Doar cunoscând absența ei, întunericul.

   Fiinţele care populau Pământul aveau suflete neliniştite, iar vieţile lor erau precum vieţile licuricilor, care credeau că dacă ei luminează, sunt lumină, de aceea aveau vieţi scurte.

   Toate poveştile încep cu un cuvânt, dar ce cuvânt poate reda înfiriparea unei poveşti de dragoste imposibil de uitat? Cuvintele pălesc de ruşine uneori, nereușind să redea tainele iubirii. Doar în tăcere deplină se rostesc necuvinte printre rânduri, care duc în spate povara dulce a iubirii primordiale.

   Abandonaţi‑vă acestei poveşti, pentru a‑i gusta nectarul, lăsaţi‑vă călăuziţi de iubire precum magii sub vraja divină.

 Povestea începe…

— Nu este incredibil ca prima călătorie în afara ţării să fie în China? Acel ţinut îndepărtat, cu dragoni înaripaţi, orezării întinse şi clopoţei de vânt, acel ţinut la care am visat adesea, copilă fiind, cu imaginaţie născând dorinţe nomade. În mintea mea, China miroase a ceai de iasomie servit în ceşti de porţelan delicat, are culoarea drumului roşu al mătăsii; este o ţară a contrastelor, unde civilizaţia se împleteşte cu tradiţia într‑o melodie prea subtilă pentru a fi auzită de urechile europenilor; progresul ei incredibil pare alchimie pură; repeziciunea cu care China se adaptează timpurilor ne buimăceşte, şi, cu toate acestea, este aceeaşi ţară în care ricşa este trasă de un om care îl cară pe altul, aceeaşi ţară în care familia e sub numărul lui trei, unicul copil, aşa cum spune legea, cel care nu cunoaşte noţiunea de frate, nici de soră, fiind ori un copil solitar, ori având drept familie lumea toată – nu mă pot decide…

Văd China îmbătată de prezent, dar hrănindu‑se dintr‑un trecut ce nu trece.

Acestea sunt gândurile mele în acea seară a zilei de cinci decembrie a anului 2 000, având biletul certitudinii în mână, un bilet albastru, înaripat cu sigla Tarom. Sunt exaltată gândindu‑mă că mâine îmi voi sorbi cafeaua în China; animată de entuziasmul firesc al celor douăzeci şi doi de ani abia împliniţi, reflectez lângă bagajele închise. Cred că am tot ceea ce mi‑aş putea dori, îmi spun şi recapitulez: o relaţie de aproximativ doi ani cu un tânăr chipeş care mă iubeşte – Denis Dumitru pe numele lui complet –, o viaţă confortabilă şi relaxantă, sunt tânără şi plec în China! Mai am o colecţie cu CD‑uri din anii `60‑`70, un dressing, care geme de haine şi pantofi, un căţel, care, teoretic, este mai mult al lui Denis, un glob de cristal, în care ninge dacă îl scuturi puţin, o bibliotecă cu cărţi vechi, achiziţionate din târguri, la care ţin ca la ochii din cap și… o lingură de lemn, pictată cu căpşuni, pe care mi‑a dăruit‑o bunica mea, înainte să plece fără să se mai întoarcă.

Dar sunt eu ceea ce am? Sunt fericită sau doar cred că sunt? Nicio umbră nu‑şi făcuse loc pe cerul meu, netulburat de frământările lumii; nu lipsește nimic din peisajul fericirii tihnite în care trăiesc. Ce altceva mai este de aflat în lumea asta, pe care o ţin în palme?

Destul despre mine, să vorbim acum despre Denis, iubitul meu, un tânăr practic şi organizat, dedicat lucrurilor concrete, un tip care nu se lasă târât în efuziuni sentimentale, acestea fiind apanajul meu exclusiv. Denis are un înnăscut simț al măsurii, dublat de bun-simț, dobândite odată cu educaţia severă dată de părinţii lui. Denis ştie mereu ce vrea, și, acum doi ani, mi‑a spus că mă vrea pe mine, iar eu am fost fericită, pentru că nu mi‑aş fi imaginat vreodată un partener mai potrivit. Acum Denis are douăzeci şi şase de ani, cu patru ani mai mult decât mine, deşi seriozitatea lui îl face să pară mai matur decât este. Denis poate părea uneori cam exigent în aşteptările sale, în general, dar faţă de mine manifestă o largă îngăduinţă. De‑a lungul timpului, îi încercasem răbdarea uneori, ca atunci când luam bani de acasă şi plecam să cumpăr câte ceva pentru cină, întorcându‑mă cu o carte cu poezii sau cu un tablou ce mă inspirase pe moment.

— Hrană pentru suflet, Denis! îi strigam şi îi săream în braţe, evitând astfel să fiu certată pentru nesăbuinţă.

Denis se ocupă cu diverse afaceri moştenite de la părinţi, printre care şi un lanţ de magazine de confecţii, iar el, pentru prima dată, mă trimite în China în locul lui, să aprovizionez magazinele cu marfă nouă, cu atât mai mult cu cât luna decembrie este foarte productivă, iar ceea ce cumpărase el era pe sfârşite. Oricine lucrează în domeniul comerţului ştie că acum este perioada cea mai prosperă din an. Sigur, nu este ceva foarte creativ, deoarece am traseul gata făcut de către Denis. Am notat după dictare locurile în care trebuie să ajung, oamenii pe care trebuie să îi contactez, numerele de telefon de care voi avea nevoie și alte asemenea detalii. În concluzie, am totul programat serios de dinainte. Drumul cu avionul va fi fără escală până în Beijing, o cursă directă ce va dura în jur de nouă ore şi jumătate. Ajunsă acolo, mă voi caza la hotelul Jing Lun, unde am rezervare, şi voi lua legătura cu domnul Li Hua Chen, spus Max de către români, pentru a fi mai pe înţelesul tuturor. Ca atunci când eşti artist şi îţi iei un nume de scenă, deşi domnul Li nu este un artist, cel puţin asta reiese din informaţiile mele. Îmi verific agenda iar, căci mi‑am luat foarte în serios responsabilitatea mea de emisar blond Bucureşti‑Beijing şi Beijing-București.

— Ai reţinut tot ce ţi‑am spus? mă întreabă Denis.  Pare puțin îngrijorat. În fine, pentru orice nelămurire, sună‑mă de pe telefonul Luanei, deoarece încă nu am reuşit să înţeleg ce se întâmplă cu serviciul de Roaming.

Îl îmbrăţişez pe Denis, în loc de încuviinţare, ţinând încă în mână agenda cu coperţi negre.