Blog

India prin ochii mei sau negrăita frumusețe a haosului

Unii când spun India se gândesc la zeitățile hindușilor, la tuk-tukuri, la Taj Mahal, la Gangele cel sfânt, la caste, la Mahatma Gandhi, la poluare, la Yoga, la karma… Toate acestea fac parte din India, într-adevăr, dar India este mai mult decât o țară, fie ea și una de peste un miliard de suflete. Este haos și mișcare, este mizerie și negrăită frumusețe, este kitch și artă vie. Fie te trezești contemplând India ca pe un tablou din care nu faci parte, fie te regăsești în ea și o iubești cu totul, învățând să te iubești și pe tine cu totul, asta doar după ce India a distrus tot ceea ce credeai că ești, pentru a te putea reda ție. Am avut nevoie de nouă luni de la vizita mea în India pentru a scrie despre ea. Uitându-mă în urmă, amintirile și locurile – nu văzute, ci trăite, se îmbogățesc de noi și noi semnificații, se transformă, dar ceva îți scapă totuși printre degete. O definiție. India nu poate fi definită. Poate că acesta este și motivul pentru care am fost fascinată și de Yoga. Mult mai mult decât o disciplină, este o filosofie a cărei rădăcini se pierd în istoria necunoscută, cea de dinaintea scrisului și a sanskritei.

Mai mult decât obiectivele turistice, unde mă obosea uneori furnicarul de oameni, captam texturi, nuanțe, zbor de pasăre, porți ferecate, mici gesturi și aromele unui loc în care totul devine posibil, deși nimic nu este. India este o frumoasă iluzie, dar așa este și viața.

Cu ce cuvinte să începi a descrie o țară în care nu există regulile „civilizației” (observați ghilimelele, vă rog), iar regulile lor sunt fie ridicole de-a dreptul – precum existența îngrozitoare a bieților daliți – fie înălțător de spirituale, trăind într-o comuniune desăvârșită cu natura și animalele.

Și minciunile! Ești mințit continuu, ca niciunde. Să nu care cumva să chemi un taxi, că poate veni azi, mâine sau niciodată, și nu șoferul lui, care este posibil să se îmbolnăvească brusc și să-și trimită o altă rudă în locul lui, care te va minți – la rândul ei.

Cum să vorbești despre o țară în care există meseria de curățător de urechi?

Ce să scrii despre milioanele de oameni care dorm pe stradă și au doar hainele de pe ei? Despre cei care au ricșă, dar este și locul în care dorm, căci acea ricșă e casa lor?

Cu ce cuvinte să descrii țara care are un loc numit Varanasi, cu un foc ce arde de peste 4 000 de ani, unde daliții se ocupă de incinerarea morților care ard stropiți cu unt de shea, ale căror oase nearse sunt apoi aruncate în apa în care au fost spălați morții, în care oamenii se scaldă și se purifică?

Aici s-a adunat tot ceea ce ne deranjează pe noi și s-a multiplicat, până când India a formulat o întrebare: Știi că poți trăi neavând nimic, deci având totul?

Fie înțelegi India și te închini (așa cum se închină indienii în fața părinților atunci când îi văd, aplecați mult de mijloc), dansezi și râzi, fie vei sta bosumflat că nimic nu merge cum ar trebui, că apa e infectă, că șobolanii trec nestingheriți pe străzi, că ai câțiva și în baie – asta dacă nu vin și șopârlele, că poluarea în Delhi e de trei ori mai mare ca în Beijing, că verși pe stradă din cauza mirosului, că pentru traficul lor s-a inventat cuvântul infernal, că…

Pe mine India m-a făcut fericită: mâncare vegetariană din belșug (neapărat încercați panirul și lassi), maimuțe năstrușnice, vegetație luxuriantă, cultul pentru Mahatma Gandhi, ba chiar și minciunile – de care ai muri de râs, asta în cazul în care nu ai avea vreo urgență, căci și-ar cam pierde din haz, ce-i drept.


Natasa Alina Culea. Autor. Writer