Blog

Din Moldova în Italia, Belgia, Grecia, Tailanda, U.A.E… – Arlechinul călător

Despre superinițiativele și surprizele grupului de lectură Nicio_Zi_Fara_lectura v-am scris un articol pe îndelete AICI.

În articolul de astăzi o să vă încânt grafic cu cele mai frumoase și mai neașteptate inițiative din partea membrelor clubului de lectură. Astfel călătorește „Arlechinul” mai ceva ca o stewardesă 🙂 Călătoria a pornit datorită Kristinei Doba de la ELibraria și a continuat grație Victoriei Donțov, fondatoarea grupului Nicio_Zi_Fara_Lectura către membrele grupului, în toate colțurile lumii.

Realizatoarea clipului si membra a clubului Nicio_zi_fara_lectura: Diana Barovschi Clubul de lectură Nicio_Zi_Fără_lectura – fondatoare Victoria Dontov https://www.facebook.com/victoria.don… https://www.facebook.com/groups/31864…
Victoria Dontov – Nicio_Zi_Fara_Lectura

Vă mulțumesc pentru toate fotografiile și clipurile realizate din preaplin sufletesc și dragoste pentru carte!

Mai multe despre Nicio_Zi_Fără_Lectură:

Grupul de Facebook

Pagina de Facebook

Blog

Femeia cu secrete și bărbatul fără umbră

Femeia cu secrete și bărbatul fără umbră

Se crede lesne că femeia are secrete, dar aproape că nimeni nu crede că sunt bărbați fără umbră. Din aporia asta vom începe noi povestea. Se zice că nici poveștile nu mai sunt ce au fost, pentru că nici ele nu mai încep cu „A fost odată ca niciodată”. De fapt, majoritatea poveștilor se repetă, nu este ca niciodată, ci ca întotdeauna, ele se repetă și se repetă, fiind cumva o versiune prea puțin modificată a celorlalte povești trăite. Dacă ar fi să o spunem pe șleau, poveștile ar trebui să aibă mai puține minciuni. Firește, minciunile nu deranjează așa cum deranjează adevărul aruncat peste față ca o mănușă albă. Ia tu minciunile dintr-o poveste, să vezi ce te vor mârâi oamenii, dezvelindu-și gingiile ca ambalajele de cadouri. Ei bine, povestea noastră nu are nicio minciună în ea, deși, trebuie să recunoaștem, nu are nici vreun adevăr. Cum așa? Foarte simplu. Pentru că este scrisă pe linia subțire, ca o liță, aflată între adevăr și minciună. Femeia cu secrete se balansa pe linia asta, ca o balerină în plină furtună pe mare. Ca după orice furtună, au rămas pe țărm o mulțime de lucruri: un pantof fără șiret, un ceas fără limbi, o sticlă fără mesaj, un tort fără cireașă, o bancă fără bătrâni, o poveste fără final și, bineînțeles, un bărbat fără umbră. Cum a rămas el fără umbră? Păi, fugind mereu de el foarte repede, până și-a ostenit într-atât umbra, că a rămas în urmă și s-a dezis de om ca oricare înger. Femeia cu secrete, trebuie să precizăm de pe acum, avea mai multe secrete câți purici are un câine în blană, deși secretele ei nu țopăiau pe ici pe colo, ci stăteau mute ca un pește. De atâtea secrete, ea nu mai putea să meargă, darămite să fugă, că tare greu e să duci secrete, și mirată a fost când a văzut un bărbat care putea doar să fugă. S-au așezat pe banca goală și au mâncat din tortul fără cireașă. Norocul lor a fost că timpul a respectat ceasul fără limbă și s-a oprit și el. Pantoful fără șiret nu simțea lipsa șiretului, pentru că fusese demult de tot la închisoarea de pantofi și îi fusese strașnic de teamă să nu se spânzure în cutia de pantofi cu el. Și pentru că ați înțeles deja că această poveste nu va avea un final, probabil vă întrebați cum a rămas cu sticla fără mesaj. Și nu are niciun sens să vă spun ce s-a întâmplat mai departe, pentru că nimeni nu știe. Unul dintre puținele adevăruri este că nimeni nu știe ce va fi.

Interviuri

Invitată la „Știrea cea bună”, A7TV

După cum unii dintre voi știți, ieri am fost invitată la emisiunea „Știrea cea bună” (și chiar știrea cea bună este), moderată de domnul Cornel Pavel Dărvășan (jurnalist, Doctor în Științe, teolog). În prima parte a emisiunii a fost invitată Andreea Marin – care nu mai are nevoie de nicio introducere – iar în a doua parte mă puteți vedea vorbind despre cărți, dar nu numai – dacă v-a fost dor de mine și de o emisiune care înalță, nu coboară, care susține cultura, arta și, cel mai important, umanitatea în toate fațetele ei.

Pentru cei care nu ați văzut ieri seara emisiunea live (Știrea cea bună – A7TV), vă atașez linkul de pe Youtube:

… și câteva fotografii din fața și din spatele camerei 🙂


Natașa Alina Culea, autoare

Blog

The day I met God – sau întâlnirea mea cu Mihail Șișkin

Nu mi-am dat seama cât de evidentă era fascinația mea pentru Mihail Șișkin decât când am primit mesaje de la doi scriitori, să mă duc neapărat la Ateneul Român pe 8 octombrie.  (Tare le mulțumesc!) Ceea ce am și făcut cu mare fervoare.

Lume multă! Lume care trăiește literatură. Cum a spus și Șișkin: dacă ne pregătim de înmormântarea literaturii, atunci se pare că e o petrecere a naibii la ea.

De ce Șișkin? Ce are el altceva decât ceilalți scriitori pe care i-am citit? În primul rând, am început să-l citesc neștiind nimic despre el. Îmi aduc aminte de primele lui cuvinte dintr-o carte, cum dădeam foile și eram buimăcită de genialitatea scrierii lui. Nu înțelegeam cum de a găsit cineva simplitatea absolută a scrisului conținând complexitatea absolută. L-am găsit viu, răvășitor, uman. Nu prea îmi pasă de premiul Nobel, căci ar fi o onoare pentru ei să i-l ofere, și nu invers.

Dacă scriitorul este copleșitor, oratorul se ridică la aceleași așteptări, discursul lui fiind, așa cum mă așteptam, existențialist și ludic.

Nu voi reda micuța conversație cu el, dar îmi voi aminti ultima lui replică: Natasha, you made my day!

Hmmm… și câteva fotografii de la eveniment. Nu aș fi avut nicio fotografie dacă nu mă întâlneam neîntâmplător cu Alia Ana, o fată foarte frumoasă pe care am cunoscut-o la lansările mele de la Gaudeamus. Mulțumesc, Alia!

Dragii mei, cumpărați toate cărțile lui și să ne bucurăm că trăim în acest contemporan nebun în care există și oameni, și genii.

Foto credit: Curtea Veche
Foto credit: Curtea Veche

__________________

Natasha Alina Culea – author

Rusalka

Începutul romanului „Rusalka” în revista „Misterele Dunării”

Articol preluat de pe MISTERELE DUNĂRII

În pregătire numărul 10 al Revistei Misterele Dunării!

Din sumar:

Natașa Alina Culea – Rusalka (fragment)

Alexandru se întoarce, după 20 de ani de înstrăinare, în satul copilăriei sale, din inima Deltei. Fără să știe că, intrând în această lume tainică, ale cărei rosturi îi sunt străine și de neînțeles, nu face decât altceva să împlinească destinul ce-i fusese rânduit. Rusalca i se arată, în valurile Dunării, încă din primele clipe petrecute pe tărâmul dintre ape. Din momentul primului contact, și până la întâlnirea cu Rusalca, în tot acest răstimp al așteptării, toate semnele par a prevesti ceea ce urma să se întâmple: vaporul numit Rusalka, sărbătoarea Rusaliilor, efemeridele, numite popular Rusalii, vizita la casa spânzuratului, victima Rusalcăi, poemul Rusalcăi. Semne, pe care Alexandru le ignoră. Superstiții, în care nu crede. O rânduială a lucrurilor, pe care nu o pricepe. Pentru că, în această lume a simplității primordiale, viața oamenilor se desfășoară după legile naturii și ale lui Dumnezeu.
Va reuși Alexandru, în ciuda tuturor semnelor și prevestirilor, să păcălească destinul și să scape chemării Rusalcăi?
Veți afla în Rusalka, al șaptelea roman (în curs de apariție) al Natașei Alina Culea, o scriitoare născută la Tulcea, socotită una dintre vocile cele mai reprezentative ale tinerei generații de scriitori români .
CONTINUARE…

Misterele Dunarii – nr 10
Blog

Cine are nevoie de adevărul cui?

Cine are nevoie de adevărul cui?

Vrând să atingem stelele cu mâna, trec ani ce nu pot fi numărați decât ca pe mătănii; și fiecărui an trecut îi ținem lumânarea aprinsă. Și, iată, în timp ce noi învățăm să trăim, pământul vrea să ne învețe rostul tăcerii. Clepsidra vieții este o fântână cu gura deschisă spre cer, dar o fântână fără burduf sau, poate, doar ascuns. Prea ocupați, și noi ne ascundem unii de alții, ca de colindători, și doar când trebuie să traversăm strada ne ținem de mână. Și-atunci evităm să ne privim în ochi, ca nu cumva să ne legăm unii de alții mai mult decât ar fi convenabil. Convenabilul acesta îl socotim la gramaj, ca marmelada odinioară. Când aripa nopții ne atinge, ne întrebăm ce-i cu adevărat al nostru. Deținem și altceva în afara zilei de ieri? Apoi numărăm oi în care stau, și ei ascunși, lupii. În orizontul dimineții ne trezim pe aceiași ghimpi plantați de noi ieri. Cine i-o fi pus aici? ne întrebăm în timp ce bem cafeaua din pastile sau cu pastile.

Versuri

Poate voi veni…

Poate voi veni

Cuvintele mi se desprind din coli

Și se înalță-n stol de rândunele,

Sub streașină stau amintiri ca niște soli,

Păzite în mici cuiburi de inele.

Oleandrul freamătă de-atâta floare

Și viile dansează pe câmpii;

Iubirea  e o apă curgătoare,

Cheamă-mă, poate voi veni…

Pe deal un câine latră o domniță

Cu păr din frunze, mirosind a vatră,

A mere coapte și a roiniță,

Ce vine mândră, ca o idolatră.

E toamnă și în mine-i dor de leagăn,

Și nu știu ce cuvânt s-ar cuveni

Să îți șoptesc, alungită pe pământul reavăn,

Cheamă-mă, poate voi veni…

_________________

NATAȘA ALINA CULEA

Versuri

Emoții înglobate

EMOȚII ÎNGLOBATE

****

Chiar erai ieri, când încă nu eram?

De azi suntem înlănțuiți de arbori,

C-am depășit măsura fericirii

Născându-ne unul pe altul, împotriva firii.

****

Muză pentru poeți încurcătura asta,

Bătând la sfânta ușă a casei noastre;

Bătu-ne-ar fericirea să ne bată!

Iubirea asta e cumva exagerată.

****

Dar noi, nepăsători, bulgăream cerul

Și cerul de senin în piept ne bate;

Prin degete-mi părul îți curge ploaie

Și noi trăim emoții înglobate.

****

Chimiștii chinuiți voiesc să recreeze

În eprubete, prin laboratoare,

Formula asta nouă a fericirii

Stând gardă, așteptând foaia mărturisirii:

****

„Îmi ești un curcubeu din cer în mare,

Dansând înalt vals cosmic printre stele!”

„Îți sunt umbră de cerb și vânt de libertate;

Ne suntem unul altuia realitate!”.

****

Stejarii se întorc cu capu-n ceruri

Și curcile râd de harababură,

Iar noi eliberați de lanț și judecată

Trăim din plin iubirea acuzată.

****

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Ce este fericirea?

Ce este fericirea?

În primul rând, să stabilim faptul că dacă s-ar cunoaște secretul, nu ar mai fi secret, nu? Dar dacă nu e niciun secret, ci ceva foarte simplu?

Ideea acestui articol a pornit de la o postare de-a mea pe Facebook:

Nu cred că poți începe o demonstrație fără precizarea de bază:

Ce este fericirea?

fericire sf [At: (a. 1702) LITURGHIE, ap. GCR I, 334/ Pl: ~ri / E: ferici1 Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină Si: (învferice (4), (învfericie, (învfericință. 2 (ÎlavDin ~ Printr-un concurs de împrejurări favorabile. 3 (Fig) Persoana sau obiectul care procură fericirea (1).

Fericirea, după cum aflăm din DEX, este o stare de spirit, pe care nu cred că am putea să o avem mereu, nu de alta, dar am înnebuni de fericire și ne-ar deranja puțin cămașa legată la spate. A doua concluzie logică este că putem fi fericiți doar cu pauze. Știm deja că deși lucrurile materiale ajută, sunt vedete cărora nu lucrurile materiale sau respectul, admirația, mariajul… (fill in the blank) le lipseau, și care, cu toate acestea, s-au sinucis, și nu de prea multă fericire. Sincer, nu cred că există oameni mai fericiți decât îndrăgostiții. Problema cea mare este că și această stare nu durează foarte mult. În general, câțiva ani – dacă ești norocos.

Fotografie reală, da, se poate 🙂

Dar dacă am schimba definiția fericirii? Atunci ar putea dura cât vrem noi, nu?

Dacă fericirea ar fi faptul că respiri? Dacă fericirea ar fi o înghețată? Sau să bei o ceașcă cu cafea alături de un prieten? Dacă fericirea ar fi o dezmierdare? Dacă fericirea ar fi o călătorie cu trenul? Dacă fericirea ar fi să te uiți la stele?

Dacă fericirea înseamnă să găsești ciuperci?

Sau să dai mâncare porumbeilor?

Sau să te prostești?

Să râzi cu un prieten…

Are puterea o definiție să ne facă fericiți sau nefericiți? Eu spun că da.

Concluzia? Îndrăgostește-te, prelungește-ți starea de îndrăgostire și îmbogățește-ți definiția fericirii (cum vrei tu)! Fericirea poate fi simplă? E doar o definiție! Schimb-o!

Bye, bye old definition of happiness!
Blog

De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?

Dumnezeu există pentru că oamenii sunt nefericiți, căci doar în suferință ne rugăm noi. De altminteri, nu știm prea bine ce ne face fericiți. Altfel n-am fi inventat numerele, care au început să ne măsoare zilele rămase pe pământ, nici armele și nici comparațiile. Oamenii s-au priceput dintotdeauna să-și atingă scopurile, dar nu și să fie fericiți, căci fericirea presupune ca fiecare om să se cunoască pe el însuși. Nefericit este cel care aleargă după ideile altora despre fericire!

— Fie trăim, fie suntem fericiți! spun oamenii când se trezesc.

Și apoi trăiesc. Și de atâta trăit, și de atâta fugă, unii și-au pierdut umbra pe drum.

Adevărul a căzut de pe tron, ca un rege suduit de popor, și a devenit demodat. Azi oamenii iau ce-i sacru și-i schimbă sensul cum vor ei, ca să-și justifice fărădelegile. Astfel, fără Dumnezeu, fără adevăr și fără speranță oamenilor le rămâne doar ziua de astăzi, pe care trebuie să o jupoaie de piele ca pe un șarpe și să o lase spânzurată-n drum, de un stejar mort.

Ateii gnostici strigă:

— Să coboare la noi, că doar n-o să ne urcăm noi la El! Să vină aici, să-L vedem și noi, să ne demonstreze cu acte cine este și să-L răstignim încă o dată!

Dar chiar și aceaștia, la prima spaimă, spun: — Doamne-ajută!

Lângă Babel sau, poate, lângă zidul Ierusalimului, ce stă să cadă în sus, un agnostic se sfădește cu un credincios:

— Demonstrează tu că există!

— Demonstrează tu că nu există!

Și pentru că n-au știut să facă, acestea fiind zise, a venit greul, căci, de cele mai multe ori, cel mai greu este să nu faci nimic.

De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?

______________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

Despre scris,

Despre scris

În scris m-am aruncat ca într-un lac de cuvinte căruia i-am subestimat adâncimea. Cineva trebuia să scrie despre privirea mamei când își vede copilul întors acasă. Cineva trebuia să scrie despre profeți și despre nădejde. Cineva trebuia să scrie despre durerea oamenilor. De unde să știu eu pe-atunci că mă voi îndrăgosti de ea? Despre durerea asta oamenii nu prea vor să mai vorbească sau dacă vorbesc, îi adaugă o digerabilă ironie. Le e frică de părerea celorlalți ca de vorbitul în public. Frica asta vine mereu insinuant, domol, îți dă târcoale, se învârte în jurul tău și prea târziu observi că te-a înfășurat în ea. Ca un păianjen, mai întâi te paralizează și apoi te mușcă de coaste și te consumă încet pe dinăuntru. Temnița fiecăruia e formată din dorințele pe care le-a avut odată și s-au îndeplinit. Fiecare își duce povara și chiar ne-am bucura că ne-o ducem mai bine decât am fi crezut, dar ne e prea teamă ca viața să nu o ia ca pe o provocare. Uneori nu înțeleg oamenii. Alteori nu înțeleg de ce apa nu curge în mai multe sensuri. Oamenii au mai multe fețe ca un cub Rubik, și se tot învârt și se învârt. Până să-mi dau seama de o față și să-i pipăi conturul, ca un orb, apare alta. Și tot așa.

Și până la urmă, ce o fi așa de greu în a-ți recunoaște tristețea? Până și Pământul a spus odată: I’m feeling blue. Și albastru a rămas, căci deprinderile sunt greu de înlăturat. Scriu și despre pământ, și despre rădăcinile copacilor – încolăcite ca șerpii când fac dragoste. Ce știi tu despre pământ? Umblai cu capul în nori când te-ai împiedicat și-ai căzut în mine. Eu ți-am întins mâna doar ca să-ți spun că n-am nevoie de nimic. Nu te-am iubit din primul moment, doar Dumnezeu și animalele iubesc necondiționat. Apoi a venit noaptea, iar noaptea trezește doar prădătorii și visătorii. Despre lipsa viselor mi-e scârbă și milă ca de un violator de capre. Abia atunci murim, iar moartea e socialistă și ne omoară pe toți la fel. Doar n-o să ne agățăm de viață doar din încăpățânare.

Sau, poate, am început să scriu ca să nu mai știe nimeni nimic despre mine. Nu pot să nu mă întreb uneori: Ce s-ar fi ales de mine fără scris?

______________________

NATAȘA ALINA CULEA

Versuri

Cântecul soldatului

Cântecul soldatului

_______

Se aude cornul sunând

Miroase a cer și-a povară

Pe batistă cu sânge îți scriu

Să-mi pui pe mormânt o vioară.

_______

Din fugă un glonț m-a oprit

Șuierând în noaptea polară

A-nghețat și luna pe-un vis

Spre cer mă uit ultima oară.

_______

Iubito, îmi încalc jurământul

Scris către mamă și țară

Mă cheamă acum doar pământul

Fie-mi țărâna ușoară!

_______

Iubito de nu-mă-uita

Ard între buze o țigară

Arde-n rană amintirea ta

Doar moartea de-acum ne separă.

_______

Iubito, vin corbii flămânzi

Miroase a pământ și-a povară

Stau stelele-n-cruce pe cer

Tu să-mi pui pe mormânt o vioară.

______________________

VERSURI: NATAȘA ALINA CULEA

______________________

Blog

Nevolnicia jurnalismului actual și cei zece leproși

Nu-ți trebuie ochelari pentru a remarca nevolnicia jurnalismului actual și lipsa acută de valoare a scrisului. Cât suntem de indignați ca societate pentru ceea ce se promovează astăzi în media?

Un exemplu între o mie

În perioada interbelică jurnalistul Filip Brunea Fox scria despre leproșii din Lărgeanca, îndreptând atenția publicului asupra condițiilor mizere, inumane, ale leprozeriei:

Dar ministerul sănătății cunoaște toate acestea. Întreg Ismailul știe strădaniile d-lui dr. Ion Þuchel, medicul primar al județului, care de zece ani, trimite rapoarte, reclamații peste reclamații, rămase fără răspuns. Dimpotrivă, a fost răsplătit cu admonestații, căci pentru domnii de la București, jalbele n-au trecere când nu sunt politice, chestiunile grave nu se bucură de solicitudine, decât atunci când – ca în cazul de față – ireparabilul se produce.
Bah! leproșii de la Lărgeanca! Cui îi arde de dânșii! Sunt inofensivi, fiindcă-i așteaptă țintirimul!
Dar când fug? Dar când frica vă pune d-lor demnitari, o mână rece pe chelie? Dar când lepra „dresată în liberatate”, poate fi întâlnită pe stradă, în voiaj, sau în cabinetul oficial (o delegație de leproși a fost la București)?
Atunci se dau comunicate…

[…]

Viziunea lui decembrie în pustietatea asta; leproșii strânși laolaltă, tăcuți, zgribuliți, ascultînd gemetele vântului și, în răstimpuri, urletele lupilor hămesiți. Fără voie, mă săgetă un fior.
Lângă mine, Cătălin. Fără să-l privesc, l-am întrebat cu o falsă indiferență:
 „Mulți morți?”
„Mulți…”
„Dar de ce atât de puține cruci?”
„Păi, le mai iau băieții, să facă foc iarna!”

Datorită reportajelor lui leprozeria a fost strămutată în Tichilești, în județul Tulcea, în condiții ceva mai decente. Ori nu acesta este rolul scrisului? De când s-a ajuns de la vindecare prin scris la murdăria sau inutilitatea scrisului?

Leprozeria, singura din România, există și-n ziua de astăzi, drastic diminuată numeric. Anul trecut s-a binevoit a se majora alocația zilnică a unui lepros de la 11 de RON pe zi la 20 de RON. Cred că a rămas vistieria goală după o asemenea mărinimie anunțată de cabinetul Dăncilă. Cu atât mai mult cu cât leproșii sunt copleșitor de mulți, adică 10 suflete cu totul.

Lepra este o boală îngrozitoare din care nu mori repede, dar rămâi întemnițat pentru tot restul vieții. Pentru că li se atrofiază nervii, leproșii mor arzându-se, degerând sau rănindu-se tocmai pentru că nu simt durerea. Binecuvântați sunt cei care pot simți durerea, nu?

Când mi se lipesc ochii (întâmplător) pe un articol actual, de genul „Șoc și groază, i s-a rupt tocul vedetei (de paie) X”, constat că avea dreptate Petre Țuțea: democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: „Ce mai faci, frate?”. Când spun vedetă de paie, spun reprezentanta de drept a unei societăți de paie, și-amintesc de un alt citat:

„Un plâns nervos, de om obosit. Şi am plecat de acolo, ca să nu-l mai aud. Pentru că asta e faimoasa noastră generozitate. Ne ferim să nu ne murdărim cumva de singurătatea şi de suferinţele altora” (Un om norocos – O. Paler)

Poate că lepra asta nu este doar fizică, ci și sufletească, întinzându-se în societatea de azi. Eu spun un lucru: dacă n-ai învățat să ajuți, învață să te dai la o parte.

Vă invit să urmăriți acest reportaj și să vă minunați.

_________________

NATAȘA ALINA CULEA – AUTOARE

Versuri

Refrenul din vis

Adio și fii fericit

Cât să merite tot plânsul,

Cât să merite tot râsul.

Uită amorul nostru ilicit

Și visul ce-amândoi l-am nimicit.

Adio, nu te uita înapoi!

Chiar de voi fi în urma ta, zâmbind,

Nu voi veni de mână, să te prind.

Fugi de al nostru mut război!

S-a înecat și drumul dintre noi.

Visam o gară cu sosiri,

Cu gard albastru, rupt din cer,

Dar azi peronului din pur eter

Îi vom sădi pe șine trandafiri,

Ca unui scrin cu amintiri.

Și nu mai știu nici cum mai ești,

Și nu mai știu nici cine sunt,

Un vis a căzut de sus pe pământ.

Și ochii mei vor uita cum zâmbești

Și-n prag va sosi un poștaș fără vești.

Și nu mai am povești de spus,

Visam doar una singură, cu tine.

Trecutule, rămâi cu bine!

Pe drumul tău ducând către apus

Să nu îngenunchezi unde te-ai dus!

Adio, îți scriu de pe drum

Și uit ce ți-am scris. E doar fum.

__________________

NATAȘA ALINA CULEA

Articles in English

With each passing day we learn that…

With each passing day we learn that…

People do not want to hear the truth, they only want to hear whatever makes them feel good.

People are good at achieving their goals, but not at achieving happiness, because happiness is self-knowledge, and few people know themselves.

In the difficult times of our life we understand who we should allow to take part of it. As a gold seaker, don’t be suprised that, in those times, you  remain only with a few shinny nuggets.

Many people will ask you “How have you been?”, but few will be interested in the answer.

There are people who see you as a friend today, and as an enemy tomorrow.

People go through life like warriors, and with each lost battle their smile is fading away.

If we live safely, we die safely.

The fear of public speaking shows how afraid we are of other people’s opinion.

Life kneels horses, kings and harlequins.

People are used to respect the dead, but not the living.

In this world, children are born crying, and old people die sometimes with a smile on their faces.

It is not an option to respect your parents, because it is not an option for your parents to be ready to die for you anytime.

At closed doors you don’t have to knock harder.

Man was happier before the numbers were invented, for he could not measure his time left on earth.

If we were always happy, there would be no God, because we only pray in suffering.

Poems are unspoken words of people.

If we would write a novel of our life, we may not buy the book either.

One day, this earth will run out of places for graves, and we will only step on skeletons and memories.

Some couples looks like they’ve been to war and they both lost.

Not all memories fade away; some cut into flesh, as if it is happening now. And now. And now.

________________________

NATAȘA ALINA CULEA

________________________

Natașa Alina Culea – author
Nopti la monaco

Primul capitol al romanului „Nopți la Monaco”

După cum unii dintre voi știți, romanul NOPȚI LA MONACO l-am scris pentru toți cei care au plâns după lecturarea romanului anterior, LUPII TRECUTULUI. Acestea fiind spuse, vă invit să citiți primul capitol al unei cărți menite să vă redea zâmbetul. Iar dacă nu putem să evităm momentele dramatice ale vieții, putem totuși să râdem de ele 🙂

NOPȚI LA MONACO

Visurile sunt ca femeile

Vor să le urmărești, să le cucerești

Vor fi ale tale dacă ai fantezii legate de ele

~ Natașa Alina Culea ~

Numele ei la naștere era Nicoleta Dragomirescu. S-a mirat și maică-sa atunci când a văzut că e fată, singura, în rest, doar băieți. Era un copil mic, slab, învinețit la față, de culoarea salamului când urla după lapte cu toți cei doi plămâni. Era al treilea copil, iar maică-sa, Aurelia Dragomirescu, avea deja experiența creșterii unui copil, dar și nepăsarea care vine după al doilea născut. Femeia lucrase la întreprinderea Daciana, singura femeie de acolo care știa să fasoneze metal și să folosească strungul cum folosea făcălețul la bucătărie, cu îndemânare și repeziciune. Din toată munca ei nu rămâneau seara decât niște țevi fasonate și o grămadă de arcuri mici de metal colorat pe care le aducea acasă pentru copii. Șpanurile astea erau cam singurele lor jucării. Desigur, mai erau plăcintele din pământ pe care cel mic le și mânca, frunzele pe post de bilete de călătorie când se jucau de-a trenul, precum și bețele și pietrele din gospodărie. Trezeau îndeletnicirile Aureliei admirația bărbatului? Aș! Grigore avea alte treburi pe cap, deși nu capul prefera să și-l folosească, ci brațele vânjoase de om muncitor, acele brațe care cunoscuseră și coasa, și toporul, și trupul ciolănos al Aureliei. Din această cunoaștere au apărut și cei cinci copii, orânduiți unul după altul ca ouăle în cofrag.

Dacă era o familie fericită? În astfel de împrejurări, o asemenea întrebare nu este rostită niciodată, nici în gând, darămite în gura mare de față cu alții. Se poate spune că era pace bună în casă, da, asta se poate spune. Exceptând ziua în care lua Grigore salariul, desigur. Abia atunci venea el târziu acasă, ciupit de bani și băutură, uneori pe picioarele lui, alteori cărat pe jumătate de un alt coleg ceva mai treaz. Și-apoi să te ții! Aurelia-i făcea scandal monstruos și trei ceasuri vorbea continuu, ea care abia scotea un cuvânt la muncă. Toate nemulțumirile strânse de ea într-o viață de om curgeau toate către bărbatul pe jumătate leșinat, care o întrerupea din când în când, fie împăciuitor, fie cu chef de arțag, în funcție de circumstanțe. Dacă băuse țuică sau combinase băuturile, era mai pilit ca șpanurile nevesti-sii, dacă îi făcuse careva cinste cu bere, atunci era mai animat, mai vesel, mai îngăduitor. Auzea învinuirile femeii, îi intrau pe-o ureche și-i ieșeau pe cealaltă fără a lăsa urme în sufletul lui candid. Ba chiar îi dădea dreptate uneori:

— Lasă-mă, Aurelio… și-așa mă doare capul. Ai dreptate, dacă ai, ai…

— Mi-am mâncat tot amarul cu tine, de ce dai banii pe băutură, ă?! Dacă nu eram eu, dormeai acum prin șanțuri și dădeai colțul lângă stăvilar ca Andronache! Nu ți-i rușine să vii ca un porc acasă?… și dă-i, și dă-i…

Altfel, ziua era zi, ciorba era ciorbă și copiii creșteau mai mult singuri. Gătea Aurelia, să te lingi pe buricele degetelor, numai tocane de ceapă cu mămăligă, sarmale cu dafin la zi de sărbătoare, ciorbe de zarzavaturi și budinci, că asta învățase de la maică-sa și nici că-i trecuse prin cap să le diversifice. Când e viața grea, n-ai gânduri de-astea care mai mult te amețesc decât te-ajută de vreun fel.

Casa lor era din chirpici, dacă Doamne-ferește venea un cutremur, putea să crape-n două liniștită, să îi înmormânteze în ea pe toți ca într-o piramidă — până la urmă cât să țină și paiele alea lipite cu apă și fecale de cal? Când ploua afară, se aducea o găleată de plastic în care apa se scurgea dintr-o crăpătură ce se ramifica pe tavanul văruit grunjos, neuniform. Dacă ar fi fost puțin mai mare spărtura, poate că ar fi putut face duș sub ea cu săpunul leșios făcut din grăsime de porc chiar de către Aurelia.

Pic, pac, pic… Nicoleta privea fascinată în căldare.

— Ce stai ca o toantă? Du-te după ăla micu’, nu vezi că iar a făcut pe el?… o certa maică-sa ștergându-și transpirația de pe frunte. Avea încă mâinile murdare de făină pân’ la cot și basmaua pusă strâmb pe cap. Din batic se ițeau afară șuvițe puțin cărunte.

Nicoleta se ducea, făcea treaba în silă — cine s-ar oferi voluntar să schimbe un bebeluș de treaba proaspătă și aburindă din scutecele înfășurate-n jurul lui? Tutankamonul în miniatură o agasa pe fată, rămânea prea adesea în cârca ei. Fata pleca murmurând: — Parcă eu l-am făcut! De ce trebuie să am eu grija lui?

— Mai taci din gură și tu!… admonesta ea mogâldeața cu plămâni de tenor.

Cam așa funcționa agresivitatea verbală și fizică în casa Dragomirescu. Dacă Aurelia o lovea pe Nicoleta, aceasta transmitea lovitura următorului membru al familiei care era mai vulnerabil decât ea. Armonie, ce să mai?! E drept, gălăgia era un lucru obișnuit în casa lor. Îți trebuiau nervi tari sau nepăsare multă să-i faci față. Al patrulea băiețel, Dorin, tocmai prinsese drag de tâmplărie, trăgând de sertare și pocnindu-le la loc cu nepotolit entuziasm, luându-și pauză numai cât să mai roadă la o felie de pâine cu gem din care se scurgea dulceața direct pe el, și-apoi pe preșurile colorate aiurea.

Nicoletei îi plăcea la școală, nu avea așa drag de cărți, dar avea drag de liniște și de învățătoare, o blondă cu păr înfoiat de bigudiuri, văduvă și fără copii, dar care privea cu nostalgie către copiii altora. Frații mai mari, Ionuț și Florin erau deja adolescenți. Teoretic, aceștia erau în ultimii ani de școală generală, dar rar îi călcau pragul. Plecau de acasă cu rucsacul și se opreau să joace fotbal în curtea școlii. Jucau fotbal până seara când reveneau acasă cu manualele neatinse. Aveau noroc, Aurelia nu obișnuia să se prezinte la ședințele școlare pentru că nu avea bani să plătească mereu fondul clasei, dar și pentru că se săturase să fie mustrată pentru isprăvile băieților. Rămăseseră de izbeliște și erau conștienți de asta, așa că nu conteneau cu absențele școlare.

****

Nicoleta era fericită când ploua afară. Ropotele persistente umpleau toate gropile de pe strada în care locuiau, o nivelau și-o făceau să lucească a curat. Nicoleta sărea în toate surpăturile băltite, mai ales în groapa mare din fața porții ei, în care apa-i ajungea până peste genunchi; stătea fericită în mijlocul ei, simțindu-se ca la mare, deși nu văzuse marea în viața ei, mai exact nu plecase nicăieri în afara comunei. Stropea în jur. Era fericită. Obiceiul ăsta-i cauza și dureri de picioare, drept urmare avea un reumatism la început de drum care se iscase parțial din cauza ploii, parțial din cauza încălțămintei nepotrivite, mereu prea mică sau prea mare, purtată mai mult decât era cazul. Mergea la școală cu aceeași încălțăminte sport până la glezne, chiar și iarna, niște teniși din plastic crăpat, cu șnururi gri. Nu-i era frig, nu simțea gerul din cauza drumului destul de lung pe care-l avea de străbătut până la școala aflată în satul vecin. Sosea acolo înfierbântată, cu obrajii stacojii din cauza efortului și-al crivățului, cu o o delicioasă nuanță de vișină în obraji.

Când fata se întorcea de la școală, trebuia să-i ducă mâncare lui Grigore la serviciu. Chiar și sâmbăta, deoarece taică-su lucra peste orele de program să mai câștige un ban în plus. Acesta lucra la vreo trei kilometri distanță de casa care gemea de copii și de hărmălaia lor. Aurelia îi umplea ochi un borcan cu ciorbă sau cu tocană, îl punea într-o traistă și îl dădea fetei care trebuia să transporte sarsanaua până la taică-su. Deși Nicoleta se bucura să plece din casă, o cam incomodau câinii din curtea întreprinderii. Îi dădeau bătăi serioase de cap, înfometați și supărați, erau determinați să nu lase puiul de om să intre în perimetrul pe care-l stăpâneau fără preget. Dacă era norocoasă, o vedea taică-su venind șontâc-șontâc pe poartă, cărând tașca după ea, și alunga el câinii, alteori sărea în ajutorul ei contabila corpolentă care-și petrecea ziua într-o anexă lipită de hala principală, făcând devize și semnându-le cu importanță de parcă semna tratate internaționale la Casa Albă.

Nicoleta spera în fiecare an că ai ei îi vor da bani să meargă în tabără. Deși asta nu se întâmplase niciodată, ea tot îi ruga an de an cu aceeași determinare, cu ochii licărind de speranță. Își pregătea discursul emoționant cu câteva zile înainte, având grijă să menționeze fiecare copil care mergea. Uneori părinții o refuzau mai blând, după un „mai vedem noi până atunci”, alteori cu un „știi bine că n-avem bani, ce ne tot freci la creieri?”. Nicoleta renunța doar în ziua în care vedea copiii adunați în fața autobuzului cu bagajele pregătite. Abia atunci știa că ea n-avea să plece cu ei în aventură. O durea de trei ori: prima data că nu se va distra împreună cu ei, a doua oară că toți au aflat că ea n-avea o lețcaie și a treia oară că cei care plecau în tabără erau scutiți de orele de școală pe o săptămână. Curat ghinion. Ca toți copiii, și Nicoleta credea în miracole până în ultimul moment, însă acestea întârziau să apară pentru ea. Ușile autobuzului se închideau pufăind, fără ezitare și fără ea. Rămânea în curtea școlii cu Mihaela și cu încă doi băieți, un țigănuș cârpit în fund și altul care rămânea mereu corigent — se poate spune că era fruntaș la corigență numai. Nicoleta urmărea cu privirea autobuzul până ce acesta dispărea din raza ei vizuală. Realiza foarte bine situația ei neînfloritoare și neroditoare, și asta o stingherea în unele zile mai mult ca în altele. Își spunea că este cea mai nefericită fetiță de pe fața pământului sau chiar din univers.

Într-o zi a intrat în liniște în clasă și a văzut-o pe Mihaela cum se repezise la un codru de pâine lăsat sub banca altui coleg, aceasta crezând că nu mai era nimeni în clasă. Nicoletei i-a fost rușine că a fost părtașă la un moment atât de intim și de disperat. A ieșit tot pe nesimțite din clasă, așa cum intrase.

Mihaela este și mai nenorocită ca mine… concluzionă ea aproape în lacrimi. Își simțea inima strânsă ca un gândăcel în pumnul unui copil rău. Nimeni n-ar trebui să fure de foame, nimeni!

A doua zi, Nicoleta a cumpărat un pachet de biscuiți și, când toți erau plecați în pauza de masă, a așezat binișor biscuiții în ghiozdanul colorat, mâzgălit cu cariocă al Mihaelei. În ziua aceea Nicoleta n-a mai mâncat, dar a văzut-o pe colega ei cum rodea din pachetul de biscuiți și s-a simțit ca și cum cerul o luase în palmă și-o sărutase pe frunte. Poate că așa și era. A încercat să fie prietenă cu ea, dar nu a reușit. Nu era interesată de prietenii. Mihaela avea note proaste la școală și, probabil, o viață foarte grea acasă. Nu voia decât să joace handbal. Era cea mai bună din clasă, din sat și poate și din țară pentru categoria ei de vârstă. Handbalul era singurul lucru pe care-l avea Mihaela și era prudent să nu-i fi stat în calea mingii, de nu, ar fi fost vai și amar de tine. Să te poziționezi în calea singurului lucru care contează în viața cuiva, care nu are nimic, nu a fost niciodată o alegere înțeleaptă. Nicoleta nu rumega toate aceste gânduri, dar le intuia. Nu îi lăsa mâncare în bancă în zilele în care aceasta o împingea ca să ajungă ea prima la minge la ora de sport, dar în toate celelalte, da. Îi aducea și struguri din grădină atunci când nu avea biscuiți. Mihaela mânca tot ca o termită, lăsând în bancă o grămăjoară discretă din semințe de struguri sau fârâmături aranjate asemenea unui mușuroi de furnici neobosite. Nicoleta a renunțat să-și mai dorească prietenia cuiva, consolându-se cu biscuiții rămași.

Într-o frumoasă sâmbătă la început de aprilie, Nicoleta a rămas acasă cu cei doi frați mai mici. Restul familiei plecase la înmormântare — mare prilej de fericire — unde mâncarea era gratis și băutura așijderea. Să tot mori în satul Văleni de lângă munte.  Se adunaseră câteva zeci de capete la pomană, căci răposatul Ionel, țiitorul cârciumei locale, era un bărbat cunoscut și apreciat de toți amicii lui de băutură, printre care și Grigore Dragomirescu al nostru. Doamne ferește să dea el de gol vreun companion când venea nevastă-sa să-l care acasă din bar pe nefericit și-l întreba pe Ionel câți bani a cheltuit pe băutură.

— I-au făcut cinste băiețașii… răspundea el mieros, dar prompt tuturor muierilor.

Ionel nu mai spunea nimic, stătea lungit molcom, puțin mort, dar foarte țeapăn, în cutia din lemn de fag, cu o mină de tardivă demnitate printre jerbele de garoafe și margarete împletite cu panglici. Murise la 52 de ani. Ar mai fi trait el mult și bine, dar băutura îi scofâlcise ficatul contorsionat de deprinderile greu de acceptat, iar șoricii și jumările înghițite de-a lungul vieții i se așezaseră de-a lungul și de-a latul arterelor înfundate ca țevile înainte de venirea instalatorului. Nevastă-sa, care nu auzise în viața ei de colesterol, îi gătise mereu chiftele de porc prăjite-n untură, cârnați picanți cu bucățele de șuncă, sarmale rotofeie ce se lăfăiau în ulei și alte asemenea sinucideri. L-au jelit băiețașii lui, nevoie mare; de supărați ce-au fost au început să se bată între ei chiar în localul pierzaniei. S-au bătut cu tot ce aveau la îndemână și mai reușeau să zărească, căci cu greu mai focalizau după o damigeană făcută poștă, cu tacul de la masa de biliard, cu sticlele de rom, până și cu scaunele pe care stăteau melancolici mai devreme. Ăl cu tacul era un împătimit al filmelor de bătaie cu Van Damme; îi cotonăgea mai cu talent pe tovarășii de băutură, restul, niște amatori dezorientați.

Ce se va întâmpla cu cârciumioara mea?… s-ar fi întrebat Ionel dacă ar fi putut. Dar nu mai putea să se întrebe și, oricum, viața are grijă să-ți șteargă urmele trecerii pe pământ mult mai degrabă decât ți-ar plăcea să crezi.

Au mâncat toți pe săturate la pomană, unii s-au și abțiguit, că mai rămăsese niște țuică de prune pe care văduva lui Ionel a pus-o pe masă spunând:

— Țuiculița asta era preferata lui. Dumnezeu să-l odihnească… și lăcrimă exact atât cât se cuvenea pentru o văduvă. Mai știți ce fericit era că are cea mai bună băutură din toată comuna? Mereu a fost cu borșul pe foc și cu peștele în iaz. Cum te-ai dus tu, Ionelule…!?

— Dumnezeu să-l odihnească! răsună adunarea ca la un semnal de clopotniță.

Când jumătatea plecată a familiei Dragomirescu s-a întors, Aurelia s-a luat cu mâinile de cap. Ăl mai mic, un sucit de nu se poate, se hâțânase în pătuț până când reușise să dărâme călimara cu cerneală violetă din care-și adăpa Nicoleta stiloul. Pereții păreau acum o opera de artă impresionistă, deși n-au reușit să o impresioneze deloc pe Aurelia; covorul era bun numai de aruncat, pătuțul avea scândurile sărite, stătea acum rezemat de perete, știrb, privind resemnat spectacolul violet. Prăpăd. Mezinul gângurea fericit din pătuțul rupt, Nicoleta bocea preventiv a bătaia pe care o presimțea ca fiind pregătită pentru ea, cu mânecile suflecate deja, și Dorin strângea-n dinți indiferent o bucată de plăcintă cu dovleac pe care o găsise sub pătuțul căzut la datorie. Cum cel mic încă nu avea vârsta la care să-și ia o scatoalcă bună peste ceafă, totul a căzut pe capul Nicoletei, care, bineînțeles, a primit ca recompensă o strașnică păruială, ca altădată să anticipeze ceea ce s-ar putea întâmpla. Cineva tot trebuia să fie pedepsit, iar Nicoleta era mai la îndemână decât un țânc de doi anișori. Țipete și-un smoc de păr șaten în mâinile mamei, apoi s-a tras cortina. Nicoleta a mai adăugat o suferință în jurnalul ei ținut mental. Pentru ea nu conta atât de mult durerea fizică, dar conta umilința și nedreptatea. Iar dacă este un lucru pe care-l știm despre copii e că nu uită niciodată nimic. Nici chiar atunci când uită.

****

Viața Nicoletei s-a schimbat crucial în momentul în care a fost trimisă în vacanță la mătușa Catia, sora lui Grigore. Era mare lucru să fii chemat la casa ei, locuia singură cuc, fată mare, virgină ca prima zăpadă proaspăt căzută în decembrie. Să tot fi avut vreo jumătate secol și puțin pe deasupra, dar nu i-ai fi dat. Nu avea chef de nepoți așa cum nu avea chef dracul de tămâie, dar îi mai cântau greierii în călcâie de singurătate, așa că a chemat-o pe Nicoleta la ea, gândindu-se că măcar o va ajuta cineva la spălat vasele și dereticat prin apartamentul ei din Ploiești, aflat în zona industrială. Catia era bibliotecară, pleca acasă de la opt dimineața și revenea pe la ora patru după-masă. Program de ministru, ce să mai!

Așa a ajuns Nicoleta, expediată ca un pachet la tușa Catia, dar nu prin poștă, ci cu trenul. Mătușa a așteptat-o la gară și a studiat-o pe toate muchiile. Rezultatul: nesatisfăcător.

— Dar tu nu-ți cureți unghiile? Nici tenișii?

Acestea au fost primele cuvinte cu care a fost întâmpinată fata. Pentru că nu știa ce ar trebui să spună, a tăcut uitându-se tâmp la unghiile ei care mai păstrau urme de cerneală. Primul trimestru abia se încheiase.

Ce mi-o fi trebuit să ajung la zgripțuroaica asta? se gândi fata, uitându-se la femeia cu părul alb buclat și ochelari mari puși pe ochii mici și nasul gogoneț. E drept, aș fi putut să-mi tai unghiile sau măcar să le pilesc de marginea ceramicii de la școală, așa cum fac fetele de-a opta înainte de ora de dirigenție…

Își strânse-n pumn degetele murdare, dar n-avea cum să strângă-n pumni și tenișii, așa că a pornit timid la pas lângă mătușă, renunțând la a mai încerca să-și corecteze ținuta. Catia ar fi fost îngrozită de-a dreptul dacă Nicoleta i-ar fi povestit cum vomitase ea în tren napolitanele ieftine cu lămâie pe care i le dăduse maică-sa, stropind și câțiva călători aflați în același compartiment cu ea. Ce era să facă fata dacă nu avea stomacul obișnuit cu călătoriile?

Nicoletei îi era sete, dar n-a îndrăznit să-i spună mătușii să-i cumpere o sticlă de apă din gară. Aceasta a omenit-o, în schimb, cu o gogoașă cu brânză care doar i-a mărit considerabil setea ce-i ardea gâtlejul. Maică-sa, în grabă, uitase acest amănunt, o trimisese ca pe o cămilă în arșița de august, cu trenul, de la Ana la Caiafa, fără a-i da ceva de băut la ea. Îi fusese sete tot drumul și privise cu jind la o familie cu copii de vârsta ei, care trăgeau dintr-o sticlă cu suc verde nefiresc, cu aromă de kiwi. A prins momentul când era singură în compartiment și a băut și ea din sticla lor, puțin de tot, cât să nu se vadă isprava, dar suficient cât să-și domolească pârjolul din vintrele ei și gâtul uscat.

Catia s-a înduplecat de fata pribeagă ca un câine aruncat în zăpadă, a luat-o de mâna pătată cu cerneală, și au luat autobuzul până la micul ei apartament. Și-n autobuz s-a simțit rău Nicoleta, dar n-a îndrăznit să mai verse în prezența mătușii autoritare.

În prima seară a fost liniște, au luat masa împreună și-apoi Catia a zorit fata la duș pentru igienizare. Acolo a aflat mătușa că fata are și păduchi, iscându-se o panică de nedescris în cuvinte. Pe prosopul alb, splălat cu grijă de bătrână, răsăriseră două gângănii mici care umblau de capii printre firele de bumbac umed.

— Dar Grigore n-a văzut că umbli cu păduchi? Vai, Doamne, dacă o să iau și eu, cum mai dau ochii cu ăia de la serviciu?! Ce mă fac? s-a văitat ea o vreme de ai fi crezut că lucra pentru Comisia Europeană și nu pentru biblioteca locală, după care, realizând inutilitatea vorbelor fără acțiune, a trecut la treabă. A ajutat-o să se spele pe cap încă o dată, a luat cu împrumut o sticluță cu gaz de la o vecină și a curățat bine părul Nicoletei. Mirosea numai a gaz în casă, că i-a fost și frică să mai încălzească mâncarea la aragaz, să nu ia foc amândouă, deși asta ar fi rezolvat imediat problema păduchilor.

Nicoleta nu mai vorbea deloc, se simțea rușinată, de cerneală, de păduchi și de faptul că a băut din sticla cu suc verde a vecinilor de compartiment. Pe unde trecea ea, doar probleme. Toată lumea avea ceva să-i reproșeze.

În câteva zile, cele două au învățat să supraviețuiască una alteia. Erau nevoite să respecte planul inițial, trei luni de vară aveau la dispoziție să găsească un numitor comun, până când va începe fata școala și se va întoarce în Văleni. Când mătușa a constatat că nu mai era nici urmă de păduchi, s-au mai destins și relaxarea le-a cuprins pe amândouă. În acea zi, Nicoleta a primit o înghețată ca trofeu pentru câștigarea războiul cu gânganiile care-o îngroziseră pe mătușă.

Ca să nu o lase zilnic închisă în casă, dar și ca să nu-i facă vreo blestemăție, Catia lua fata cu ea la serviciu — la biblioteca județeană din Ploiești. În casa părinților Nicoletei existau aproximativ zece cărți, fuseseră ele mai multe pe vremuri, dar unele au ajuns pe raftul de lemn al veceului din dosul curții, pentru folosință. Dând cu ochii de rafturile prăfuite cu mii de cărți, fata a avut un șoc; nu cultural, nici vorbă, se gândea doar la cât de plictisită va fi ea cu tușa Catia acolo, stând înconjurată doar de cărți și de compania femeii mai plină de tabieturi decât avusese ea păduchi în cap. Biblioteca avea cu totul trei angajați: tușa Catia, femeia de serviciu și administratorul bibliotecii. Desigur că este greu să asociezi acest mediu bibliotecar cu o fată de unsprezece ani, cu entuziasmul și neastâmpărul adolescenței abia începute.

Prima zi a trecut greu de tot, în bibliotecă nu intraseră decât trei persoane.

Ce plictiseală, ofta fata.

O elevă de liceu a luat cărțile pe care le avea trecute pe listă și s-a grăbit să plece; un profesor de istorie, mic de statură, chel și cu burtă, semănând incredibil cu o piesă de șah — nebunul, a citit câteva ceasuri din niște cărți groase de istorie politică; Catia se pregătea să completeze fișa de închidere pe acea zi într-un registru cu coperți solide, dungate, și file separate de foi de indigo. Inopinat, un băiat de vârsta Nicoletei intră vertiginos în bibliotecă și ceru trei cărți:

— Bună ziua, Lunaticii de Arthur Koestler, orice carte aveți despre exorcism la Vatican și Robin Hood, vă rog.

— Ai venit târziu, i-a zis tușa acră. Noi nu putem să stăm după fiecare client care întârzie… a adăugat aceasta cu oareșce importanță, pentru a-și valida munca și sensul vieții. Vorbea de parcă avusese sute de cititori care-i călcase pragul în ziua aia, de parcă a rupt bilete toată ziua la pelerinaj în Mecca.

— Îmi pare rău, dar vă rog să mi le dați. Dacă se poate, a mai adăugat el stingher, înroșindu-se până în vârful urechilor. Le așteaptă și tata, știți, el e profesor…

Mătușa nu știa nici ce profesor este taică-su, nici nu părea impresionată de cererea lui. Voia să se lase greu. Era oare asta o formă de flirt pe care nu-l practicase niciodată?

Nicoleta privea scena cu uimire; se oprise din oftat și din număratul minutelor pe ceasul mare aninat de-un cui în perete. Băiatul blond îi stârnise curiozitatea, dar și admirația. Era așa de curat, de alb, de bălai, total diferit de băieții de la ea din comună, negricioși și cărpăciți, băieți care băteau mingea-n curtea școlii, scăpându-le câteodată și-n capul fetelor care treceau. Avusese și Nicoleta parte de atenția lor delicată. Nu-i vedea pe aceștia citind vreo carte, nici măcar vreun bilet de autobuz.

— Vrei să te ajut să le iei din raft, tușă? a întrebat ea, pentru a înclina balanța către cererea băiatului.

Mătușa Catia a cedat, dar nu din cauza insistențelor celor doi, ci pentru că încă mai păstra un soi de respect pentru oamenii care citesc. Dacă nu ar fi crezut asta, cum s-ar fi împăcat ea cu ideea că și-a petrecut toată viața printre niște rafturi prăfuite, fără a avea viață personală și fără a face ceva semnificativ vreodată? Mereu s-a temut de ceea ce s-ar fi putut întâmpla dacă, așa că preferase să rămână în zona confortabilă. În schimb, cu această convingere ce-i servea ca scuză, se vedea o păstrătoare de taine, un fel de Cerber al comorilor ascunse-n biblioteca județeană. I-a înmânat cărțile băiatului, apostrofându-l totuși. Nu putea să lase pe nimeni să-i știrbească din demnitatea pe care credea că o are. Îi simțise pe cei doi copii ca pe niște inamici împotriva ei, aliați de vârsta lor fragedă, ca doi purici neastâmpărați în blana ei de dulău pus de pază la poarta bibliotecii.

— Altădată nu-ți mai dau, să știi. Programul este afișat la intrare, iar noi nu suntem la dispoziția ta. Să le aduci înapoi la timp! spuse ea având senzația că-și ia revanșa pentru cutezanța celor doi.

Băiatul n-a răspuns acuzei, era fericit că și-a primit cărțile. Doar a mulțumit și a dat un bună-seara în grabă, deși nu era încă seara și abia câteva minute în urmă spusese bună-ziua. Nici nu s-a uitat către Nicoleta care-l privea cu ochi mari și care încercase să-l ajute stângaci, reușind doar să-și irite mătușa.

Acesta a fost un moment de cotitură în viața Nicoletei, ca atunci când cerul se deschide și ești învăluit de nimbul iluminării. Se îndrăgostise de băiat într-o clipită, dar nu o mirase lipsa lui de atenție, de faptul că nici nu o băgase de seamă. Fata nu simțea că ar putea atrage atenția lui, recentele evenimente petrecute cu tușa Catia o făcuseră să se simtă și mai neînsemnată, ca o proscrisă mică și negricioasă. Îi era rușine acum de părul ei tuns scurt cu miros de gaz în el, de rochița care stătea câș pe corpul ei nedezvoltat încă, de sandalele lipite de Grigore cu prenandez o dată, apoi cu aracet, lăsate să se usuce sub muchia șifonierului, de mătușa Catia și de nepolitețea cu care ea a tratat băiatul, de crustele de vânătăi din genunchii ei… Nicoleta ar fi vrut să o zbughească afară după băiat, dar cu mintea ei necoaptă a înțeles totuși că așa ceva nu se face. Fata s-a resemnat, o resemnare dureroasă cu care oamenii se obișnuiesc în timp, ajungând chiar să-i spună normalitate. Îndemnul inimii este doar pentru nebunii care stau pe băncile spitalelor sau ale gărilor, resemnarea și neputința este pentru tot restul lumii. Triumful lipsit de lauri al rațiunii asupra emoțiilor.

Profitând de un moment în care tușa nu o supraveghea, fata citi cele scrise pe fișa băiatului. Îi sări în ochi numele lui, scris lung, aplecat tare către dreapta: Aian Ivanov.

Așa a adormit în acea seară Nicoleta, visând cărți care zburau din rafturile bibliotecii, rotindu-se în jurul unui băiat cu un nume de înger bălai, Aian. S-a trezit din somn extaziată. Lumea ei avea un sens nou.

Nerăbdătoare, a întrebat-o pe Catia:

— Când vine Aian la bibliotecă?

— Cine?

— Băiatul acela, mătușă. Cel care a cerut Lunaticii.

Mătușa se uită bănuitoare pe sub lentilele groase ale ochelarilor.

— Ești exact ca taică-tu, și el a fost un molâu! spuse ea disprețuitor. Mie nu mi-a sucit niciun bărbat capul… se umflă apoi în pene cu mândrie de femeie fără alternative și fără admiratori.

Nicoleta se uită nedumerită la mătușă.

Ce-o fi așa de rău în a avea capul sucit?  se întrebă ea fără a-și mai căuta răspunsurile la bătrână.

Mătușa Catia nu avea nici urmă de toleranță pentru slăbiciunea fetei. Majoritatea oamenilor știu doar ceea ce au trăit, iar bătrâna nu trăise nimic asemănător. Fusese mereu temătoare și reticentă la atenția unui bărbat, sfârșind prin a concluziona devreme că nu avea nevoie de o asemenea pacoste și complicații. Ea avea casa și tabieturile ei, iar asta îi era de ajuns. Uneori, de Crăciun, atunci când nu avea unde să plece ca musafir, se întreba fără grai: N-ar fi rău încă un picior de om prin casă, nu-i așa? dar se mângâia în uitare cu programele de la televizor și uita de gândurile ce-i tulburau apele sufletului până la următoarea sărbătoare.

Atitudinea Nicoletei referitoare la cărți s-a schimbat dramatic. Le iubea cu patimă. Dacă Aian iubea cărțile, atunci și ea putea să le iubească. În iubire faci tot felul de compromisuri, iar ea simțea că putea face acest pas înainte în relația lor existentă doar în mintea și în visele ei puternic colorate.

A luat în mâini prima carte, ezitantă, de parcă nu știa cum s-o țină și ce rol să îi atribuie de acum înainte. A citit din ea până când mătușa i-a zis că trebuie să plece către casă. Nicoleta a ridicat ochii către tușa Catia, apoi către ceasul din perete. Când trecuseră orele? Citise toată ziua Aventurile lui Oliver Twist de Charles Dickens și trecuse prin toate stările posibile. A lăcrimat când acesta a fost răpit de răufăcători, a zâmbit când Oliver și-a regăsit mama. Nu i-a fost greu să se identifice cu micul Oliver, ea însăși se simțea o surghiunită, nelalocul ei, așa cum îi spusese odată maică-sii:

— Abia aștept să scap de țăranii ăștia și să plec de-aici. O să mă duc în București!… a amenințat ea din corcodușul de unde nu s-a dat jos până seara de frica propriei cutezanțe.

— Ha! Visezi, visezi, o să ajungi în piață să vinzi ardei, brânză sau pâine de la turci în hala mare! a fost răspunsul mamei care nu citise nicio carte despre creșterea copiilor sau despre educarea lor. Ea făcea ce făcuse și maică-sa cu ea, reteza orice încercare de evadare din acest univers căruia-i cunoștea legile, își pregătea copiii pentru o viață dură, gândindu-se că așa le va fi mai ușor. În felul ei, încerca să-i protejeze, chiar dacă făcea acest lucru inconștient. Nu avusese timp niciodată, nici dorință, să-și adreseze măcar câteva întrebări referitoare la rolul ei de mamă. Aceste gânduri nu-și făcuseră loc în noianul de preocupări zilnice, împărțită între gospodărie, copii și munca la strung. Pe vremea aceea nu existau cărți autoeducaționale și copiii nu erau ridicați pe piedestal ca acum. Nimeni nu-și făcea probleme că o palmă va costa copilul bani frumoși plătiți la psiholog mai târziu. Fiecare supraviețuia cum putea și viața era aspră ca peria de dușumele.

(NOPȚI LA MONACO)

___________________________

Natasa Alina Culea