Interviuri

Interviul poveste

Natașa Alina Culea. Creionarea vieții

Dată: iulie 7, 2020

Astăzi este despre o autoare dragă mie; pe lângă naturalețea de care dă dovadă aceasta îmbracă foarte bine inteligența ascuțită cu o frumusețe răvășitoare. Citindu-i câteva cărți din largul palmares al autoarei am rămas așa cu o dorință de a afla autorul în fața operelor acestuia, astfel îmi rămâne să-i mulțumesc scriitoarei  Natașa Alina  pentru acceptarea acestei provocări de a mi se povesti frumos și a împărți din „tainele” sale cititorilor. Eu am rămas încântată de textul trimis cât și de fluiditatea istorisirii! Astfel, vă îndemn să aflați și voi depănarea amintirilor autoarei Natașa Alina Culea!

****

Povestea mea începe toamna, într-o zi de 1 octombrie, într-un orășel străbătut de Dunăre, lângă o pădure în care oamenii au săpat în piatră o carieră, mai bine spus, o carie, așa cum mi se pare mie. Am crescut ca o mlădiță, nesigur, agățându-mă nu de copaci, ci de drumul gol, ca țiganii.  Nu am visat rochii de mireasă și statornicie, pentru că lumea era plină de drumuri și pentru că în cărți am citit despre derviși zburători, piramide cu frunți în soare, despre un regat cu un Minister al Fericirii, despre florile de piatră care cresc în deșert, despre niște oameni care dansează și cântă atunci când nu mănâncă mango, despre ținuturi cu musoni și… despre un filosof care a plecat fluierând dintr-o cetate asediată, spunând: Omnia mea mecum porto.

CONTINUAREA pe blogul Vorbepentrusuflet

Nopti la monaco, Recenziile cartilor mele

Victoria Donțov (NicioZiFărăLectură) și romanul Nopți la Monaco

Pe Victoria Donțov v-am mai prezentat-o într-un articol anterior, Inițiative admirabile. Nu întâmplător am ales acest titlu, căci Victoria și membrele clubului de lectură îndrăznesc să crească prin lectură, să se educe permanent și să atragă noi cititori prin curajul și abordarea inedită, creativă, a lecturii, versiunea 1.1. Ea este fondatoarea clubului de lectură Nicio_zi_fara_lectura și a paginii aferente. Am ținut să redau într-un articol separat impresia ei post lectură – vorbim aici de romanul „Nopți la Monaco”, cel care a călătorit, datorită clubului de lectură, în locuri în care nu mai sper deja că îl pot ajunge din urmă. Mulțumiri, Victoria și sper la o revedere cât mai curând – cu voia lui Bojică (citat Victoria).

Victoria Donțov – Fondatoarea clubului Nicio_zi_fără_lectură
De la stânga la dreapta: Svetlana Matvievici (Orheianca), Victoria Donțov, Natașa Alina Culea

“Nopți la Monaco” de Natașa Alina Culea.

„Este un roman plin de iubire, ce-l citești ușor, zburând chiar 🙂 . Și dacă, cumva te afli într-o supărare de scurtă durată sau continuă cu tine însuți, cineva din jur ori cu viața, este una din cărțile care-ți poate distrage atenția de la febrilitatea minții și corpului din primele pagini. Și te duce hăt, la Monaco. Doar una din multe alte destinații prin care te plimbă cu dragoste și grijă scriitoarea Natașa Alina Culea. Iar tu ușor și îndrăzneț poți purta rochiile și pantofii Nicoletei Dragomirescu, eroină desprinsă din povești cu finalul fericit.

– De ce final fericit? o întreb eu pe Natașa, savurând din cappucino bucureștean la a doua noastră întâlnire, ianuarie 2020.
– A fost o cerere a cititorilor, îmi răspunde ea mai târziu, în timp ce încercam să salvăm cercelul meu din gaura chiuvetei, îl scăpasem când fusesem la baie. Și deși era setul meu nou și preferat, pe care-l purtam în perioada Crăciunului, renunțasem ușor la el. Ea însă nu.
– Nu renunți niciodată? zic eu, o singură întrebare pentru ambele cazuri: și pentru istoria cu cercelul, dar și despre finalul fericit din “Nopți la Monaco”.
– Niciodată!

Atât cât citeam, atât o și recunoșteam pe Natașa în Nicoleta. Și nu pentru că s-a descris pe ea însăși în carte, ci pentru că așa mi-am permis eu să cioplesc și să construiesc chipul unei femei care nu renunță niciodată. Permisiunea mi s-a tras tot din lectură și neapărat din faptul că am cunoscut scriitoarea înainte să cunosc romanul. Câtă fericire pe capul nostru să putem sta la cafea cu scriitorii dragi ❤

Natașa a făcut din Nicoleta o femeie puternică pagină cu pagină, rând cu rând, buchie cu buchie. Dar nu înainte să ne arate cum sunt copiii lipsiți de dragostea părintească în multe din familiile din România. Cum sunt certați, înjosiți, impuși la muncă grea, care nu corespunde vârstei lor, bătuți și cum li se taie aripile și li se înăbușă visele. Totuși, există posibilitatea să-ți desenezi soarta singură, dacă tot vezi că Dumnezeu întârzie să umble cu creionul prin carnetul vieții tale. Și Nika, care te aruncă repede și fără să te întrebe într-o lume exagerat de modernă și te pune să semnezi de rând cu ea contracte cu multe zerouri, face asta cum știe ea mai bine. Deși uneori pare ireal, te trezești totuși să dispari cu ea și să te plimbi multe nopți la rând prin Monaco pentru a-i cunoaște pe Carlos, Gustav, Boris, Larisa, Isabella și Louis. Și să te faci părtaș la toate scenele din film trăite acolo. Iar pentru a te reîntoare la realitate, ajungi rapid în Văleni (comună în județul Olt, România) unde Grigore și Aurelia, părinții ei, continuă să se lupte cu sărăcia, necazurile, și bețiile bărbatului. Ceea ce, de altfel, descriu satele din România, dar și cele din Moldova. O fi ele și scene frumoase pe acolo, doar că Natașa, vrea să ne vorbească în această carte despre ceea ce mai mult se tace în altele. Se tace la fel și despre faptul că poți câștiga bani cu corpul tău așa cum îi poți câștiga la orice alt post de lucru, doar că uneori te alege el pe tine și nu tu pe el.

Mi s-a făcut mare dor de București (deși mă aflam la câteva zile plecată de acolo), atunci când Nicoleta ajunge studentă și se îndrăgostește pentru prima oară fiind fată mare deja. Chiar dacă e o dragoste falsă și murdară. Ea o trăiește ca un copil rănit, apoi Bucureștiul o crește și o aruncă brusc în lumea mare.

Și mi-a plăcut enorm Ploieștiul, pentru că anume acolo Nicoleta prinde drag de cărți și lectură. Sper să merg vreodată la Ploiești, așa cum aș merge în fiecare colțișor din România 🧡.

– Deci, ai făcut pe plac cititorilor cu acest final? sorbeam din cappucino printre autografe, întrebând-o pe Natașa.
– Îi făcusem prea mult să sufere cu cărțile precedente, mi-a răspuns ea cu un zâmbet adăugat la datorie 🙂 .

🌌 Să te poziționezi în calea singurului lucru care contează în viața cuiva, care nu are nimic, nu a fost niciodată o alegere înțeleaptă.

🌌 Iar dacă este un lucru pe care-l știm despre copii e că nu uită niciodată nimic. Nici chiar atunci când uită

🌌 … o resemnare dureroasă cu care oamenii se obișnuiesc în timp, ajungând chiar să-i spună normalitate

🌌 Viața este dată ca să fie trăită, nu să stai să te întrebi și să-i încurci pe alții

🌌 Unii oameni apar în viața noastră doar pentru a pleca, firește, după ce misiunea lor a fost îndeplinită…

🌌 ... în viață nu te poți atașa de lucruri, te poți bucura doar pentru moment, dar trebuie să fii mereu conștient că nu deții nimic

🌌 Dacă dispar albinele, tot ecosistemul se poate prăbuși. Dacă dispare omul totul va înflori

🌌 Trebuie să asculți ploaia din octombrie. Doar în octombrie ploaia are cântecul trecutului și dansul amintirilor

🌌 Viața este o comedie la care plângem cu toții

Am citit cele 261 de pagini prin ianuarie – februarie, dar după cum vedeți e vie în amintirea mea și azi 😀 . Deci, o recomand. Mai ales când ai o perioadă mai încărcată, cât o citești îți stă mai ușor. Mie mi-a stat și mi-a atenuat niște explozii cerebrale din acea perioadă 😀 .

Mulțumesc, Natașa. M-a apucat un dor nebun de o cafea cu tine. Aștept și cea de-a IV-a întâlnire exact ca pe prima, cu nesaț de vorbe bune și miros de cărți, flori, bomboane și cafea.
Știu sigur că va fi”

Blog

Cum ne amorțim trăirile. Cum fugim de ceea ce simțim

Nu sunt de părere că trebuie să fugim de ceea ce simțim, nici de gândurile noastre. Chiar și atunci când maimuțele din capul nostru se bat între ele. Mai ales atunci. Ascultă-le. Înfruntă-le. Nu poți fugi toată viața de ceea ce simți, pentru că ceea ce simți se va întoarce împotriva ta mai devreme sau mai târziu, și poate lua o formă destul de nesuferită. Cu atât mai mare spectacolul uman atunci când vezi pe cineva propovăduind despre fericire și liniște sufletească, încercând să se convingă singur, dar și pe ceilalți. Disperarea cu care încearcă să convingă este o etichetă a neautenticității. Acel zâmbet care este mereu același, indiferent de circumstanțe și indiferent cui îi este adresat.

Evitând să nu simtă emoții percepute ca fiind „negative”, oamenii fac aproape orice, doar să nu le confrunte. Cum își amorțesc oamenii trăirile?

  • Bând alcool
  • Mâncând prea mult
  • Devenind workaholici
  • Drogându-se, fie și cu pastile prescrise de medic
  • Căutând imaginea de sine în aprobările celor din jur, prin acțiuni lipsite de autenticitate

Suntem atât de pricepuți în a ne autoconvinge că nu fugim, ci devenim mai buni, încât folosim unele metode pozitive în scop negativ:

  • Meditația
  • Religia
  • Sportul
  • Spiritualitatea

Nu mă înțelegeți greșit, susțin teoriile prin care ne putem influența pozitiv gândurile și viața, dar în niciun caz prin punerea problemelor sub un covor și afișarea infatuată a unei iluzii sau imagini grandioase.

Pentru a ne proteja, pentru a nu fi umiliți sau constrânși, suntem obișnuiți din primii ani de viață să părem mai puternici decât ne simțim, să uităm ce simțim și să părem altcineva. Mai rău, ni se spune de mici că ce simțim nu este adevărat, doar pentru că cel de lângă noi nu ne înțelege trăirea. Haide să stabilim un lucru: TOT CE SIMȚI ESTE REAL PENTRU TINE.

Așa cum am spus într-un articol anterior, nimic nu este bun sau rău, doar intenția noastră îl face astfel CLIK AICI

_____________________

Blog

Ce înseamnă să fii un om puternic

Mă bântuiau ieri niște gânduri și am găsit zece minute să le pun în cuvinte, pentru voi. Nu știu dacă sunt o persoană puternică, dar având în vedere că tot aud acest lucru în jurul meu, voi dezvolta în câteva rânduri ce cred eu că înseamnă un om puternic – ce am învățat singură și ce am învățat de la ceilalți oameni din jurul meu – sperând să vă inspire și să vă fie de folos.

  • Singurele relații sunt: cea cu tine însuți și cu Dumnezeu. Toate celelalte relații derivă din ele.
  • Nu te teme să greșești. Din greșeli înveți cel mai repede.
  • Este normal să nu fii puternic tot timpul și trebuie să te aștepți și la asta. Este ok să ai momentele tale de cădere, dar nu este ok să rămâi acolo.
  • Trebuie să ai o viziune de ansamblu asupra vieții. Să planifici și să ai alternative pentru aproape tot ce se poate întâmpla. Dacă nu ești pregătit pentru unul dintre rezultate, o vei lua razna sau te vei bloca. Pregătește-te să vezi totul din mai multe unghiuri, pentru a nu fi surprins.
  • Nu te aștepta ca după ce tu ai avut un comportament corect cu ceilalți, să îl aibă și ei cu tine. Dar asta este problema lor, nu a ta.
  • Doar oamenii mici îi trag în jos pe ceilalți, ca să poată să se simtă ei mari.
  • Nu ai nevoie de respectul nimănui. Al nimănui, punct. Respectul, ca și iubirea, se dă, nu se cere. Dacă vrei respect, nu vorbi despre el, ci acționează ca atare.
  • Evitarea confruntărilor, de cele mai multe ori, duce la acumularea suferințelor interioare și pierderea respectului de sine. Confruntarea nu înseamnă violență, dar o poziție fermă, gândită și acceptată de tine la toate nivelurile mentale, emoționale.
  • Un om puternic este disciplinat și nu face nimic pe jumătate. Are visuri și muncește pentru ele.
  • Un om puternic armonizează gândul cu vorba și fapta.
  • Disciplinează-te ca înainte să răspunzi unei provocări să treacă o zi. Acela va fi un răspuns, nu o reacție. Diferența dintre reacție și răspuns, este că răspunsul include logică și coerență. Răspunsul pe moment este o reacție la stimuli și nu are legătură cu rațiunea.
  • Dacă nu reușești să te bucuri de toate lucrurile mărunte, nu te vei putea bucura nici de lucrurile mari.
  • Înfruntă-ți fricile. Descoperă-le, analizează-le, reintegrează-le. Sunt multe materiale pe internet în legătură cu subiectul ăsta, dacă nu te poți duce la un terapeut.
  • Un om puternic învață. Învață din greșelile lui, din ale altora, se educă permanent și caută să fie mai bun. Nu poți fi puternic dacă nu te placi pe tine însuți, iar dacă nu ești un om bun, nu ai cum să te placi.
  • Desprinde-te de circumstanțele care nu te mulțumesc. Da, și de oameni. A douăzeci și una șansă dată cuiva este apreciată doar în cântecele de genul:

_____________

A voastră,

Blog

Grup de Facebook cu o viziune aparte: „Cărți și etica viitorului – Books and ethics of future”

Ei bine, după discuții cu autoarea Lina Moacă, am pus bazele unui grup cu postări în limba română și engleză, deocamdată doar pe Facebook, „Cărți și etica viitorului – Books and Ethics of the Future”. Îl găsiți la următorul LINK.

Cred că descrierea grupului ne reflectă întocmai ideile noastre legate de educație, literatură, cărți, ecologie și veganism:

<<Cel mai friendly grup cu și despre cărți! Creat de autoarele Natașa Alina Culea și Lina Moacă pentru a anima nu doar segmentul de carte/editorial, dar și pentru a încuraja inițiative lăudabile, etice. Un om care citește este și trebuie să fie un om educat, iar educația înseamnă dragoste de carte, dar și de natură, de animale. Ne pasionează literatura și etica viitorului, redusă la un îndemn: „Să trăim frumos!”. Educația înseamnă respect. Vă așteptăm cu drag recenziile, recomandările de carte și nu ne supărăm deloc dacă ne împărtășiți delicii vegane/vegetariene sau idei ecologiste.
__________________
The friendliest Facebook group with and about Books! Created by the authors Natașa Alina Culea and Lina Moacă to animate not only the book / editorial segment, but also to encourage commendable, ethical initiatives. A person who reads is and must be an educated person, and education means love for books, but also for nature and animals. Education means respect. We are passionate about the Literature and Ethics of the future, reduced to an urge: “Let’s live beautifully!” We look forward to your reviews, book recommendations and we don’t mind if you share with us vegan / vegetarian delights or ecological ideas.>>

Vă invităm să vă invitați în el 🙂

Versuri

Alb fără negru

ALB FĂRĂ NEGRU

E ora 1,

Fără 10 minute;

Și fără noi.

Îmi pun pe față tricoul tău alb,

Cu capul spre geam, să văd luna prin tine.

Ai observat că nici pe el nu-l mai ai?

E goală și coala mea, și ceașca ta de ceai;

Sunt goale și umerașele din lemn de vioară;

Și parcă miroase a ploaie sau a măr și-a sosiri.

Ți se pare;

Nu norii plângeau mai devreme.

Dau cu mâna pe partea ta de pat.

Nu te găsesc, și-i firesc.

Ai plecat să te cauți.

Jumătatea ta de pat era un buzunar

În care m-adăposteam de frig și de lumea-mare.

De mâine voi țese o pătură din timp

Să pot face patul;

Doar timpul poate să acopere locurile goale.

Toate lucrurile pe care nu vrem să le facem se fac de mâine,

Dar în mâine nu mai încape nimic.

Va fi o noapte lungă;

Lungă ca drumul omului desculț.

Va fi o noapte albă;

Albă ca aripile cocorilor fără zbor.

Va fi o noapte albă cu gânduri negre;

Negre ca ochii lupilor când le e foame;

Negre ca ochii oamenilor când le e tare dor.

Tic-tac, se-aude ceasul pe-o margine de nor;

Tic-tac, îi dau binețe și îi răspund că mor.

Tic-tac, se-aude ceasul pe-o margine de vis;

Tic-tac, îi spun, adio; și visul m-a cuprins.

________________

versuri, natașa alina culea

Sofia. Lupii trecutului

Los lobos del pasado – una novela de Natașa Alina Culea. Carta de amor

Los lobos del pasado – una novela de Natașa Alina Culea.

Carta de amor:

Sofía,

El 11, este mes, se cumplen seis meses desde la última vez que nos vimos. No puedo decir que te extraño, porque no me alejé realmente de ti. Tuve tiempo de decantar las cosas, las pasiones, pero tu sonrisa es igual de vívida y real; me persigue; nada de lo que haces, nada de lo que hago, puede detener este amor. Se dice que el amor es ciego, creo que simplemente no le importa nada, está por encima de todas las cosas.

Me dijiste que estabas con alguien, ¿eres feliz?

Dime que eres feliz y esta carta será el último recuerdo de mi.

Dime que no me has olvidado y no estaré en otro lugar que no sea contigo.

Uno, del otro.

F.

P.S. Gracias por ser tú, con todas las cosas magníficas que dices, pero también con las tonterías que sueltas; porque desde que apareciste en mi vida, ningún día se parece a otro, sino que todos se parecen a ti; porque me gustaría correr mil veces hacia ti y regresar tantas veces; por el desorden que causaste a mis átomos; porque donde quiera que esté sin ti, no es el lugar donde quiero estar; porque pasaría una vida contando los latidos de tu corazón; porque tu sensualidad es un ejercicio cardíaco que apenas soporto, pero no me renunciaría a ella;

P.P.S. Te amo.

___________________

Un libro doloroso, completo y profundo, en el que las verdades hacen malabarismos brutales con los sueños, escondiéndose detrás de todas las palabras rebeldes, cargadas del tenso erotismo de los personajes. La edad es el umbral psicológico, impedimento e ingrediente, la clave para desentrañar misterios.

      “Debajo de la tierra, los gusanos se movían en la oscuridad, por encima de ellos, las alondras cortaban el cielo en tiras a través de las cuales el sol penetraba de vez en cuando. Entre gusanos y alondras estaban las personas, que vivían uno encima del otro, llorando y amando. […] La gente estaba encontrando nuevas actividades, tratando de llenar el vacío dentro de ellos; bebían sus fracasos, fumaban sus mentes y se comportaban con disipación, haciendo todo lo posible por evitar mirar dentro de sus corazones y ver que la unidad de medida de Dios es el infinito.”

La tentación de abandonar ese mundo, en el que ni siquiera el amor se puede salvar, es una realidad común. Sin embargo, Natașa Alina Culea no hace esto, sino que lo describe con ira, con desesperación, con pasión, con la meticulosidad de un joyero, con la paciencia de Sísifo al empujar su enorme roca montaña arriba, sin tener en cuenta, en ningún momento, que en el siguiente momento se puede derrumbar…

     ¡Sofía — Salomé, qué transfiguración pagana de los sentidos! ¡Fuego ardiente, ahogado después de quemar en cenizas de pleito! ¿Infierno? ¿Fetichismo? ¿Pecado? ¿Blasfemia? ¿Resignación? Cada uno de nosotros es libre de relacionarse con ellos, como cree o como puede, mientras que la inocencia de la infancia está contaminada cobardemente.

¿El amor? ¿Sigue siendo el amor la promesa eterna? ¿Se convierte en búsqueda? ¿Se convierte en grito?

     Un combate mano a mano con Los Lobos del pasado, con nuestras ilusiones …

Amalia Elena Constantinescu Doctora en Filología, escritora, miembra de la Unión de Escritores de Rumania.

___________________

Los lobos del pasado

Natașa Alina Culea

Traducido por Florina R.

____________

Biografía del autor:

Natasa Alina Culea, escritora rumana de origen ucraniano y polaco, nació en 1980, en Tulcea, la cosmopolita ciudad portuaria a orillas del Danubio. Le gustaba escribir desde la escuela, distinguiéndose por los premios para su poesía y las olimpiadas de lengua y literatura rumana. Desde 2010 comenzó a publicar novelas con notable originalidad, sorprendentemente diferentes entre sí, inicialmente publicadas y vendidas en Rumania y Moldavia, y luego traducidas a varios idiomas en todo el mundo.

Hasta ahora han sido puestas en papel:

  • Los hombres y el psicoanalista
  • Marat
  • Los lobos del pasado
  • Noches en Mónaco
  • Los sueños nunca duermen
  • Arlequín
  • Rusalka (2020)
Blog

Ce înseamnă să fii matur și de ce nu are nicio legătură cu vârsta biologică

Mulți oameni cred că maturizarea înseamnă un proces plictisitor. Nu este. Un om matur nu este o persoană în vârstă, nu este o persoană plicisitoare, ci un om de sine stătător. Un om care se ghidează după o normă morală, este integru, este preocupat de evoluția sa, are principii solide și nu poate fi întors (a se citi manipulat) după cum vor alții. Un om matur știe foarte bine cine este și ce poate face.

Mulți spun azi îmi asum, dar nu înțeleg deloc ce înseamnă acest enunț. Să îți asumi înseamnă să și corectezi ceea ce faci greșit, nu doar să recunoști. Când îți asumi, nu îți dai circumstanțe atentuante și nu dai vina pe ceva exterior ție. Nu poți să corectezi nimic până nu recunoști că ceva nu este în regulă cu tine.

Mulți oameni nu se maturizează niciodată, pentru că găsesc destul de multe persoane cu stima de sine praf, persoane care vor accepta comportamente care ar trebui să fie de neacceptat. Drumul asumării nu este unul ușor, dar este unul de care vei fi mândru mai târziu.

Eu cred că maturizarea începe în momentul în care poți fi brutal de sincer cu tine însuți. Atunci când nu mai dai vina pe părinți, pe circumstanțe, pe ceilalți. Atunci când faci ceea ce poți mai bun cu ceea ce ai acum.

Am văzut tineri înțelepți și oameni în vârstă cu comportament infantil. Și când mă refer la infantilitate, nu spun că trebuie să-ți pierzi copilul din tine –  nimic mai departe de adevăr. Dar una este să-ți păstrezi joaca, spiritul ludic viu, și cu totul altceva este să nu realizezi că devii caraghios făcând lucruri pe care ar fi trebuit să le depășești demult.

Este frumos să vezi un om autentic, un om matur emoțional. Acești oameni câștigă respectul celorlalți fără a încerca să se impună o clipă.

___________________

Blog

Cânde te uiți pe net și vezi surprize dragi (BooksAreMyDrugSite)

The Coffee Book Tag

6. That hipster coffee shop – Oferă-i unui autor român recunoștință. Care este acesta?

Depinde! Dacă vorbim de autorii români contemporani, o s-o aleg pe autoarea mea preferată, Natașa Alina Culea. Vă recomand cu tot dragul cărțile ei, toate sunt minunate!
Dacă vorbim de ceilalți autori români, o să îl aleg pe George Călinescu. Am adorat Enigma Otiliei (chiar sper sa pice la bac). De asemenea, mi-a plăcut foarte mult și Mihail Drumeş. Invitația la vals a fost superbă!

…articolul integral pe site-ul BooksAreMyDrugSite

Interviuri

Interviu pentru CărțiȘiPrafDeStele

Interviu cu Natașa Alina Culea

updated on Leave a Commenton Interviu cu Natașa Alina Culea

Scriitoare cunoscută în mediul online și offline, Natașa Culea vânează cuvinte cărora le o oferă o nouă casă: opera sa. Scrie în proză, dar și în versuri și reușește să mențină legătura cu cititorii prin intermediul paginii de facebook, dar și prin intermediul site-ului ei.

Până pe 10 aprilie 2020 oferă gratuit cartea Marat în format electronic. O puteți accesa aici sau puteți da click aici pentru postarea originală!

Vă invit să o descoperiți în rândurile ce urmează!

Întrebare: Înainte de a fi scriitoare sunteți om. Așadar, cine este Natașa Alina Culea?

Natașa: Sunt un om care se redefinește zilnic printr-un set de întrebări esențiale: Cum pot fi mai bună azi decât am fost ieri? Unde greșesc? Pe cine am ajutat azi? Am zâmbit azi?

Cel mai mare țel al meu este să fiu mai bună, dar asta nu înseamnă că mă voi transforma într-o victimă, ipostază pe care nu o găsesc deloc un summum al altruismului. Îmi păstrez spiritul ludic în orice ipostază și mă rog să fiu conștientă, să știu când, cui și ce am de oferit.


Întrebare: Am observat că sunteți vegetariană: Când ați hotărât că vreți să deveniți vegetariană? Ce motive ați avut?

Natașa: Sunt vegetariană de aproape zece ani, dar am ajuns în ultimele luni la performanța de a nu mai mânca niciun produs animal…

…continuarea articolului pe site-ul Cărți și praf de stele

Interviuri

Invitată la emisiunea „Știrea cea bună”, cu Cornel Dărvășan (A7TV)

Bine v-am regăsit, chiar și în vremuri dificile – pe care sunt sigură că le vom depăși doar împreună.

Înregistrare din emisiunea la care am fost invitată marți, moderată de dl Cornel Dărvășan – om de televiziune, jurnalist, teolog și doctor în Științe Filologice.

Linkul de Youtube:

Cadre din emisiunea ȘTIREA CEA BUNĂ – A7TV

Pentru mai multe înregistrări, vă invit pe canalul meu de YOUTUBE

Interviuri

Invitată la Național FM România, cu Denis Ciulinaru

Azi, de Dragobete, la Național FM România vorbind despre romane de dragoste, piața cărții din România și…, evident, despre iubire – cu Denis Ciulinaru.

Emisiunea poate fi vizionată integral pe canalul meu de Youtube sau:

Rusalka

Începutul romanului RUSALKA – Natașa Alina Culea

RUSALKA

INIMA DELTEI DUNĂRII

    Vaporașul despică valurile care se răsfrâng de-o parte și de a alta-i, spumegând în urma lui. Soarele alunecă spre asfințit, învăluit de un halou roșiatic, aplecându-se domol pe linia orizontului deltaic. Păsări felurite străbat iute văzduhul, ca sulițele. Pliac, pliac, pliac…, clipocește Dunărea albastră, neîntreruptă ca timpul, nepătrunsă ca testamentul existenței. Cerul se reflectă în luciul apei, în rotunjimile valurilor, contopindu-și culorile ca doi îndrăgostiți care se pictează unul pe altul. După Napoleon „le roi des fleuves de l’Europe[1]”, Dunărea spală cu mâna ei binecuvântată, din timpuri uitate, păcatele oamenilor aciuați pe malurile ei; trece prin arterele veacurilor, martoră mută a apariției și dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor pe brațele ei. Ah, Dunărea! Cu trecutul și multele ei nume, de la romanii care i-au zis Danubius la ucrainenii care-o descântă Dunai[2], tot curge și curge pe filele istoriei, și va curge pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi, și nici copiii copiilor noștri. Țâșnind din creștetul munților Pădurea Neagră, ea se modelează ca omul după credințele fiecărei țări străbătute, dar moare, tot ca el, în legea ei, abandonându-se voluptos în Marea, nu întâmplător, tot Neagră, inspirând în urma ei poeții și frică, și prosternare, și nebunie, și superstiții, hrănind ca o mamă popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai stinge o lumânare în biserică, la sfârșitul liturghiei. Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile ei răsare zilnic astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Taina vieții însăși sălășluiește în desișul pădurilor ei neîmblânzite, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n ascunzișurile de stuf și papură, ferite de ochiul modernismului, care cu tehnologii rupe norii, smulge copacii din ancore și-i taie din brâu, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și construiește orașe din piatră strămutată. Deși omul aude chemarea naturii, nu poate să nu se îndoiască de ea, așa cum se îndoiește de el însuși, oscilând veșnic între extaz mistic și rațiune neangajată teist, trăind rupt în două – iar jumătățile lui se luptă între ele ca două oștiri inamice, cu aceeași încrâncenare și cu aceeași putere. Iar războiul acesta omul nu-l poate pierde, dar nici câștiga.

   Ușa micuței cabinei se deschide, în fanta ei ivindu-se un tânăr slăbuț, îmbrăcat în haine sport, având în jur de douăzeci și cinci de ani. Își ține mâinile în buzunarele pantalonului. Străbate neliniștit puntea de lemn, care-i geme sub tălpi la fiecare pas, lată de vreo treizeci de metri pătrați în partea aceasta. Se oprește lângă balustrada metalică închisă cu un grilaj, legată cu un lanț masiv de care stă ancorat un lacăt ruginit, șubrezită de timp și scorojită de vopseluri. Umerii lui puțin cocârjați, vremelnic, îi știrbesc semeția privirii sfidătoare. Lucirea din ochii lui dezvăluie desfătarea celor câteva pahare cu vin băute în cabina vaporașului legănat de apă. Nu mai este mult până când va ajunge în Maliuc, loc aflat la douăzeci și cinci de kilometri de orașul Tulcea.

Aș putea dormi luni la rând, ca Eri a lui Haruki Murakami, își spune visător. Obosește omul și să trăiască… Ce binecuvântare, să te întinzi între cer și apă și să umpli vortexul dintre ele cu un somn fără vise. O iluzie totuși, doar nu voi locui într-un cuib părăsit de berze, ci la draga mea bătrânică. Zâmbește, tras de-o mânecă de bucuria revederii și de alta, de nevoia lui stridentă de a fi singur.

Ce caut aici? Ce vreau? Să fug? Să scriu? Să dorm?

   Caută prin bagaje caietul în care scrie zilnic articole, eseuri, versuri sau doar simple cuvinte ce-l opresc să mediteze asupra lor, să le întoarcă pe toate părțile și să le colecționeze ca pe niște timbre. Nu se desparte niciodată de caietul lui, dar acum este dosit prea adânc în bagaj. Nu vrea să scoată toate lucrurile din geantă prin cabină, mai ales că s-a diagnosticat singur că ar suferi de misofobie. Astfel, începe să scrie pe niște foi descoperite într-un sertar din dulapul metalic rezemat de perete, greu și cu tabla mâncată, ce îi amintește de dulapul unui cabinet de dentist înainte de Primul Război Mondial, când dulapurile erau pe seama cleștilor de scos dinții, cabinet observat cu vreo trei ani în urmă, într-o policlinică aparținând Statului, plină de gândaci și astfel de relicve – pe care un pasionat de ele le-ar fi considerat aur viu. Alexandru privise cu groază atunci la acel scaun, care semăna cu un scaun de tortură sau cu unul electric, pe care mor deținuții condamnați, de multe ori, urinându-se pe ei. Cititorul nu o să se mire prea tare aflând că scaunul electric a fost invenția macabră a dentistului Harold Brown, și că pe el au murit prăjiți mulți oameni, cu globii oculari scoși din orbite, până la binecuvântarea de a face stop cardiac. Controversatul scriitor aristocrat, Marchizul de Sade, s-a întrebat ce este mai imoral decât războiul. Doar oamenii ar putea să facă din război artă, bravadă și eroism, precum și știință din studiul meticulos al omorârii semenilor tăi.

„Alberto Bevilacqua se simțea ca o insulă, iar de restul lumii îl despărțea un ocean de nevâslit. Lumea nu-l mulțumea. Lumea nu i se potrivea, croiala ei îi stingherea mișcările, ca o cămașă de forță. Scriitorul este un om, căci măcar această matriță trupească îi e aidoma cu a altora, dar e un om nemulțumit, cusurgiu și taciturn. Creează o lume a lui, doar a lui, una care să-l reflecte întru totul. Și se leapădă de lumea celor mulți ca șarpele de piele. Și renaște ca el, după ce părea că a murit. Între coperți se joacă de-a Dumnezeu și modelează oameni de hârtie. Și-i pedepsește, și le dă avânt, așa cum crede el de cuviință. Pe unii îi omoară cu mâna lui, nu că au fost răi, ci pentru au făcut fapte rele, iar pe alții îi lasă în plata Domnului, căci muri-vor ei singuri mai devreme sau mai târziu. Și-atunci își dă seama că răzbunarea nu există și că moartea nu-i o pedeapsă, iar dacă ar fi, ar fi aceeași pentru toată lumea. Oare Dumnezeu așa s-a simțit la începutul începutului? Oare creația, lumea, apa, muza, insula, zorii zilei, pietrele și viermii au izvorât dintr-o nemulțumire? Dintr-o insuportabilă singurătate? Dumnezeu a creat la început omul și calul. Și ambii erau liberi. Omul a făcut biciul și a furat libertatea calului, pentru că se simțea și el insuportabil de singur”.

   Alexandru împăturește în patru foaia pe care a scris și o pune în buzunarul pantalonului, cu gândul a transcrie pe caiet atunci când va ajunge la mătușa Tudosia.

   Însetat, bea dintr-o cutie cu bere și iese iar pe punte. Umbrele înserării se prind de coroanele fantomatice ale copacilor copleșiți de licheni și de iederă ce li se cațără cu îndrăzneală până-n frunțile lor seculare. Corurile de broaște se trezesc la viață, trâmbițând în inima Deltei, răsfirând ecouri printre pletele salciilor încleștate în mal. Parcă aude un cântec nedeslușit ce înfioară undele Dunării. Nu îi este mai puțin dor doar pentru că nu știe de ce, sentiment pe care-l încearcă încă de când a ajuns în Tulcea.

  Văzduhul începe să freamăte; vântul iscat de nicăieri rotește frunze de arini și plopi, cu stropi desprinși din Dunăre. Murmurul se întețește. Se aude un muget ce vine din apă sau din pământ, ca înaintea unui cutremur. Valurile își izbesc umerii de ambarcațiunea care plutește mai nesigur acum, clătinată de colo-colo, fără direcția precisă de mai înainte. Din cerul înnegurat cad săgeți ce ciuruie pojghița subțire a apei. Miroase a iarbă cosită.

   Tânărul se dezmeticește și trage de mânerul ușii, adăpostindu-se în cabina micuță, așezându-se pe băncuța de lângă geamul oval, murdar, spălat cu furie de ploaia ce-și continuă mai înverșunată răpăiala. Alexandru scoate cu dinții dopul de plută din gâtul unei sticle cu vin. Bea direct din ea, fără să mai caute un pahar. Licoarea purpurie, ca o transfuzie, se scurge până la ultima picătură din sticlă în om.

   Bubuiala tunetelor se apropie și scutură ambarcațiunea care protestează din toate încheieturile. Întunericul este brăzdat de fulgerele ce se aprind ca artificiile, întinzându-se precum nervurile unei frunze arse căzute-n cer. Șiroaiele inundă puntea vaporașului „Rusalka”.

   În pântecul cabinei e protejat ca un nenăscut. Aruncându-și privirea pe geam, lui Alexandru i se pare că deslușește o siluetă umană înotând în mohorârea apei. Sare ca ars de pe banchetă; se împiedică de prag, cât pe ce să cadă de-a dura, iese din cabină în ropotele ploii și se îndreaptă către timonier. Bate cu pumnii în ușă, iar când acesta îi deschide, strigă la el panicat:

— Domnule, vă rog, este cineva în apă!

   Un tunet bubuie cumplit deasupra lor.

— Ești sigur? Unde? îl întreabă bărbatul de vreo patruzeci de ani, privindu-l neîncrezător.

— În dreapta, cred că tocmai am trecut de el!

   Alexandru îi arată cu mâna locul în care văzuse silueta înotătorului sau înotătoarei, buimăcit de apariție și de vinul băut.

   Cârmaciul oprește cam nemulțumit ambarcațiunea, ia un binoclu și scrutează atent în dreapta vaporașului. Nevăzând nimic, iese pe punte și continuă să se uite în apă, în toate direcțiile. Alexandru stă nefolositor în ploaie, ud leoarcă, lângă el.

— Nu văd pe nimeni! strigă timonierul. Poate că era un pește mai mare!

— Nu! Am văzut pe cineva înotând. Cu mâinile, adaugă el absurd.

— Ei, drăcia dracului! suduie timonierul și se uită iar, dând roată vasului, în pași nervoși, cu binoclul la ochi.

   Alexandru se întreabă dacă nu cumva băuse prea mult în cabină, agitând și timonierul, întârziind aiurea și ceilalți pasageri aflați la bord.

— Nimic, dă din cap bărbatul cel vânjos venind către el. Acesta se gândește că orășenii pe care îi transportă, picați în Deltă ca extratereștrii, oricum nu ar face diferența dintre un pește și-un om în apă, cu atât mai mult atunci când miros a alcool de la câțiva pași. Își face totuși datoria și raportează prin stație că unuia dintre pasageri i s-a „părut” că a văzut un om în apă. Semnalează coordonatele locului, mai staționează douăzeci de minute în vitregia naturii, dar, nevăzând nimic anormal, reia cursul către Maliuc, cu toți pasagerii alarmați, ieșiți pe punte, lângă balustradă, agitați ca păduchii pe linia părului, la auzul veștii. Un roșcovan cu fața arsă de soare și vânt se clatină pe picioare, beat turtă, ud și el. Alexandru îi zâmbește înțelegător, la urma urmei, hoțul pe hoț mai ușor se iartă, îngăduindu-și unul altuia aceleași vicii.

   Revine confuz în cabină, neliniștit de ceea ce văzuse în apă. Stomacul îi este chinuit ca de un demon de o apăsare și-un zbucium pe care nu le prevăzuse în odiseea lui spre Delta Dunării. De restul lumii, așa cum o știa el, îl desparte acum făptura din apă.

   Vaporașul își reia cursul către satele îmbibate cu apă, ca bureții, din inima Deltei.

***

   Ambarcațiunea se apropie de țărmul pietruit, ca mozaicul, din care apa mușcă neîncetat. Norii furioși s-au scurs undeva în Dunăre, spre granița cu Ucraina, iar furtuna de dinainte a dispărut ca o nălucă, asemenea siluetei nedefinite pe care o văzuse Alexandru în valuri. Comuna Maliuc e o palmă de pământ întinsă spre cer, plutind în mijlocul apelor. Din talpa ei țâșnesc sălcii și plopi, case cu oameni și curți, unde merg agale vacile care nu se opresc din rumegat decât sub cuțitul din mâinile oamenilor – aceleași făpturi care le-au dat mâncare zilnic și le-au vorbit pe limba lor. Și se mai întreabă naiv tot ei cum de semenii lor pot să-i mintă, să-i înșele sau să-i fure de lucruri sau de emoții. Tot aici sunt și pescari cu găleți plini cu pești încă vii, peste alți pești morți deja, zbătându-se, sufocându-se în aer fără aer.

   Alexandru pășește ultimul dintre pasageri pe pontonul vopsit cu alb și albastru. Ajuns pe mal, se uită împrejur după mătușa lui, dar nu o zărește. Rămâne singur în bătaia vântului și a înserării.

— Tu ești, Sașa? îl întreabă un bătrân, cu vestă peticită. Vorbele-i ies puțin peltice și deformate caraghios din gura cam știrbă, cu buze încrețite, în ciuda atitudinii de demnă austeritate. Miroase și el a pește și a usturoi, miasmă cu care tânărul a înțeles destul de repede că trebuie să se obișnuiască prin părțile alea.

   Ca răspuns la nedumerirea lui Alexandru, bătrânul îl lămurește:

— M-a trimis Dosia după tine. Vino, te duc eu până la ea.

   Alexandru întinde mâna bătrânului, ca pentru a i-o strânge, în semn de salut, dar acesta, neînțelegând ce vrea de la el, își face de lucru cu ea în buzunare. Bătrânul pescar are  sub vestă o cămașă diformă și ponosită de anii ce au trecut prin ea lăsând găuri micuțe, ca de gloanțe, măcinându-i tare țesătura mânecilor. Picioarele i se ițesc de sub pantalonii negri, suflecați, băgate în niște ghete scâlciate. Bătrânul îl măsoară pe tânăr din cap și până-n picioare, părând puțin nemulțumit de rezultatul final. Pe cap poartă o șapcă din care-i ies, ca marginile unei broderii, fire de păr albe ca bumbacul.

— Mergem pe jos? îl întreabă Alexandru nedumerit.

   Bătrânul nu pare să înțeleagă întrebarea lui și o ia înainte, cu picioarele curbate de anii ce au trecut peste el, parcă împleticindu-i unul într-altul. Iuțeala lui îl stânjenește pe tânărul care-l urmează tăcut, potrivindu-și pasul cu al lui, cărându-și valiza de voiaj. Nu se plânge, să nu pară un răsfățat nerecunoscător de la oraș.

   Merg unul lângă altul și nu spun nimic, fiind ușurați că umbletul îi scutește de o eventuală conversație incomodă. Ce își pot spune doi bărbați care nu se cunosc, aparținând unor generații cu preocupări diferite? Poate că singurul lucru care îi apropie este chiar muțenia lor. Tăcerea dintre ei este populată de țipetele parcă mereu neașteptate ale păsărilor, de zgomotele bărcilor cu motor și de cuvintele ce ajung până la ei ale oamenilor întâlniți pe drum, lângă strada principală din Maliuc. Odată cu înserarea, roiuri de țânțari tăbară înfometați pe cei doi drumeți tăcuți.

— Ne oprim puțin? întreabă Alexandru, punându-și jos valiza, nădușit, fără a mai aștepta un răspuns din partea bătrânului.

   Nici bătrânul nu avea de gând să îi răspundă. Cei doi evită să se uite unul la altul, oprindu-se stânjeniți, și contemplează pescarii de lângă dig cu interes prefăcut. Alexandru scoate o sticlă de plastic plină cu apă și bea din ea, mai însetat decât țânțarii care zumzăie ca niște mici elicoptere pregătite de atac în jurul lui. Greutatea genții îl stingherește serios. Este ostenit, dar nu doar de drum. Ceva îi apasă pieptul ca un teasc.

— Pescarii ăștia veniți din capitală, probabil, ca mine, cu toate undițele moderne și lansetele lor performante abia reușesc să convingă câțiva pești să le sară în cârlige, și aceia sinucigași – au gălețile goale – ,  iar bătrâna aceea scoate somn după somn din apă, remarcă intrigat Alexandru, nevenindu-i să creadă ochilor.

   Într-adevăr, ceva mai departe de pescarii îmbrăcați ca dintr-o reclamă la un magazin cu unelte de pescuit, pe un cot al canalului, siguratică, o bătrână de vreo șaizeci-șaptezeci de ani, cu un batic roșu, înflorat, pe cap, cu undițele ei noduroase ca niște oase bătrâne și schilodite, îi face pe bărbații veniți la pescuit să-i arunce căutături piezișe, încercând să nu-și trădeze ciuda și umilința de a fi întrecuți de o biată bătrânică.

  În pofida prăzii bogate, ea se oprește o clipă și oftează din adâncul sufletului, aruncând încă un pește în găleata din aluminiu deja plină cu pești.

   Recăpătându-și suflul, Alexandru își reia mersul alături de bătrân pe aleea de pământ, cotind pe lângă cimitirul ce se ivește ca o stafie în semiobscuritatea lăsată pe nesimțite. Ar fi vrut să-l întrebe dacă mai este mult de mers, dar nu-și îngăduie o asemenea slăbiciune prea puțin bărbătească.

   Bătrânul se oprește pe mal, lângă o barcă, făcându-i un semn scurt, aproape poruncitor. Îi deznoadă funiile, care o țin captivă, și-i face un alt semn tânărului să se urce în ea. Alexandru se clatină, clatină și barca, dar reușește să-și așeze geanta într-un punct de echilibru, pășind precaut în ea. Bătrânul urcă și el, aranjează lopețile prinse în funii și începe să vâslească viguros, croindu-și drum în bezna apelor, precum Charon în lumea subpământeană. Tânărul admiră priceperea bătrânul. Îi remarcă mișcările îndemânatice datorită cărora barca alunecă ușor pe apă, slobodă, de parcă ar fi remorcată de monstrul marin al lui Iona. Bătrânul, doar el, vede poteci invizibile în lichidul de smoală și glisează pe ele cu precizia laserului. Se întunecă de-a binelea. Cei doi tac. Deodată se aud niște schelălăituri înspăimântătoare. Alexandru simte cum i se agață de picioare un firicel de spaimă ce-i urcă spre inimă ca un fior rău prevestitor.

— Ce se aude? întreabă el, încercând să pară calm.

­— Sunt urlete de șacali, îi răspunde bătrânul.

   Bătrânul nu se miră de nepriceperea tânărului, ceea ce îl deranjează mai tare pe Alexandru, ca și cum s-ar fi așteptat ca el să fie nătâng, nici măcar cu prezumția de nevinovăție. Se simte acum și nătâng, și neputincios în tot acest necunoscut acvatic. De când pusese piciorul pe vapor parcă intrase într-o oglindă lichidă populată de creaturi stranii, de presimțiri perverse și de sunete venite dintr-o altă lume. Este cuprins de frământări, unele ce par vechi, cunoscute, dar și altele noi, primejdioase, azvârlindu-l într-un delir nocturn. Parcă mii de ochi îl supraveghează din întuneric, pândindu-l. Ochi de șacal sau de om. Simte în ceafă privirile adunate în fascicul. Apa se contopește cu pădurea și noaptea. Îl înconjoară toate fricile. Ca să se încurajeze singur și să-și alunge gândurile nebunești, începe să fluiere vesel.

— Ты с ума сошел[3]? strigă deodată bătrânul la el, nemulțumit, dar văzându-l nedumerit și inocent, își coboară puțin glasul și-i spune în limba română, de data asta: — Nu se fluieră în barcă niciodată. Vrei s-o chemi pe Vidma?

   Tânărul tresare din începutul lui fragil de optimism. Amuțește iar, mai îmbufnat. Nu înțelege nici de unde vine agresivitatea verbală a bătrânului, nici gestul nervos cu care a lovit lopata de barcă.


[1] Regele râurilor europene – traducere din lb. franceză.

[2] Dunai – Дунай (limba ucrainiană).

[3] Tu ai înnebunit? (traducere din limba rusă)

____________________________________

Articles in English

Wolves of the Past

The beginning of the novel – traducere realizată de Florina.

Testimonials:   

„The temptation to abandon that world, in which not even love can be saved anymore, is a common reality. However, Natașa Alina Culea does not do this, but describes it with anger, with despair, with passion, with the meticulousness of a jeweler, with the sisyphean patience of rolling his huge boulder up the mountain, not taking into account, at any moment, that in the next second it can collapse…

   The wolves of the past portrays that underground colony, brought to the upper level, in a setting surrounded by the chimerical brilliance of the rich, full of anguish and with masks firmly set on their already deformed face – mask on top of mask – meant to hide the void or the inner desert.

   Anxiety, passion, reason, fine humor, obsessive words, carefully drawn characters, with savory precision for every detail. The physical and the moral are intertwined in a psychological undertone and in a crude reality, of the everyday reality. A life in chaos. An atmosphere reminiscent of Giovanni Boccaccio, of the wicked fortresses of the Old Testament, of the imbalance created by the lack of human communication, by the imminent alteration of feelings; a strange atmosphere suddenly brought into a seemingly sophisticated world.

   A painful, comprehensive, deep book, in which truths brutally juggle with dreams, hiding behind all the rebellious words, loaded with the characters’ tense eroticism. Age is the psychological threshold, impediment and ingredient, the key to unraveling mysteries.

“Underneath the earth worms wandered in darkness, above it, the larks cut the sky into strips through which the sun penetrated from time to time. Between worms and larks were the people, living on top of each other, mourning and loving. […] People were finding new activities, trying to fill the void inside them with something; they drank their failures, smoked their minds and debauched, doing whatever they could to avoid looking inside their hearts and seeing that God’s unity of measure is the infinity.” (Quote from the book Wolves of the Past”

   Sofia – Salomé, what a pagan transfiguration of the senses! Burning fire, choked after burning in feud ashes! Hell? Fetishism? Sin? Blasphemy? Resignation? Everyone is free to relate to them, as he believes or as he can, while the innocence of childhood is cowardly defiled.

Love? Does love remain the eternal promise? Does it become a quest? Does it turn to a cry?

   A hand to hand combat with The wolves of the past, with our illusions”

Amalia Elena Constantinescu Doctor in Philology, writer, member of the Writers’ Union of Romania.

This image has an empty alt attribute; its file name is simple-line-dark-9.gif.png

Foreword – the Author:

   “The wilderness dwells deep inside us. We call it unconscious, because we have no control over it ”(Carl G. Jung).

   Although wolves generally live in packs, the wolf who chooses to live alone, in exile (an unexplained choice for ethologists) becomes much stronger, smarter, surpassing the instinctive patterns of wolves left behind. In splendid solitude, the wolf only follows its own rules, it’s the living metaphor of the mind detached from the group spirit, an archetypal symbol of freedom, of disobedience, of authenticity, but also of shadow. The path of the wolf is the path to finding one’s personal purpose, a difficult road through wild darkness and cold nights, until all you have left is yourself! And then you will walk fearlessly on the ground, having discovered the truth of your being, the golden key that has always hung around your neck.

   This fascinating animal is a living lesson, reminding us that one day we’ll have to cut off our attachments and go alone through life and death.

   “The wolf is that animal that looks like a dog, but is a Great Spirit,” according to a North-American Indian saying.

This image has an empty alt attribute; its file name is simple-line-dark-9.gif.png

The beginning of the novel

Anniversary of resignation

I still wonder why my wife insisted on coming here, even for a weekend; I know she wants us to be among our friends, they soften the echo between us, but Ben and Ana? Our relationship has cooled down quietly, I think that’s what Carina was thinking about, inviting more couples. The remnants of our connection gave birth to endless silence, but it was not the same silence for both of us, even the silence we keep separately, each on his side of the bed, each on his corner of the sofa.

…. may this placing of the rings and Your angel guide them through all the days of their lives, both now and ever, and unto the ages of ages.

I feel my wedding ring twisted like a snake around my neck, though I stopped wearing it for nearly two years now …

unto the ages of ages…

Automation and so much silence …

It is sad to end a relationship, but infinitely sadder to hold on to it only because we made promises we believed in for a while; both hungry and drained, like two ogres who continue the race when there is nothing left to lose, much less to win.

Today marks thirteen years of marriage. Thirteen years beaten like nails in me, years that passed by patting my face with dried white springs, silvering my temples.

Years of resignation.

In the morning I drove to Sinaia to buy her a bouquet of flowers, which I left on the bed, along with a box with the bracelet she admired a few weeks ago. Some might say I’m an extraordinary husband or at least thoughtful one. But what do I even know? Is this life? Is this happiness? Is still all there is to it? This is what I lived for these 40 years? For another anniversary, another car, another company bought? I do not expect to climb the mountain of happiness and stay there, this utopia is for the naive, but this cannot be it, this numbness that drips from my mind to my limbs and makes them hard to move; no, there has to be more, there must be!

   My thoughts roar like the restless birds that no longer find their way to the flock that splits clouds and shatter dreams. My dreams. Life took over and took vengeance on me because I didn’t know how to dream big; I was awakened early by their flapping of wings; they revolved around two concerns: the metamorphosis of my marriage and the gift for Carina. Last weekend we were in Maldives, where we jumped in the pool from the highest trampoline; not that it caused me any pleasure, everything is indifferent to me, and if life would have a taste, I no longer have taste buds for it; I jumped to wake up from my apathy, to feel something, anything, at least for a moment. Wet and angry, I returned to Carina as bored as I  left. What else could I do? What if I am ill and my doctor is incompetent? I don’t trust doctors anyway, except surgeons, of course. Off … so much peace… Why do I always have to receive wishes for peace of mind? Who the hell wants peace of mind? Did I ask for it, without realizing it? Will I not have enough peace of mind when I die? I want to feel like I’m living, I want to live! I want to want!

   I can’t even sleep for five hours a night; I wake up every day with the first rays of sun and have thoughts that even I find amazing.

   I remember the wedding day, Carina’s illuminated face; she was dressed in a white, translucent dress, I was stuffed in a black suit, with my tie matching her bouquet of flowers. I felt like a penguin accessorized with the centerpiece, the future bride who will rub this moment in the face of the bridesmaids. I was doing the right thing, I had kneeled before her after several years of relationship, after a few humorless hints from her and I had decided after a suspicion of pregnancy that had turned out to be false. I was not excited to get married, but I thought this funfair of ceremony will pass quickly. I was stubborn, refusing to do the first dance, a frightening moment, an absurd combination of classic waltz that was supposed to end in a turbulent rock; I had listened to Carina’s dance instructor’s proposal with an indescribable terror; Carina’s enthusiasm was inversely proportional to mine. Sweating on the dance floor like a turkey was my last wish. I managed to convince my future wife that I was completely untalented, and if she wouldn’t have believed me, I would have resorted to an appendicitis crisis, if the joke had thickened, only to get rid of the blody thing. Uff… that’s a thing of the past… and so are others…

   Another anniversary of resignation.

   I can breathe easily, Carina’s gift is ticked, I have completed my husband’s obligation in a satisfactory manner. Here is where love ends, right here, when pleasure becomes obligation, when in the photos your partner takes of you, you see a person you do not know, although you recognize the sadness gathered in the naked eyes, a face that lacks any trace of enthusiasm.

I close the door, noiselessly, and descend to the ground floor, in the huge living room where the brown eco-leather sofas rest in front of a wall-mounted TV. A large, muted piano relaxes in one corner, flanked by two Greek columns, carved with mythological scenes. Everything is too voluminous, sumptuous, but also artificial, the designer tried a bit too hard, managing to flabbergast, and this is not necessarily bad, but not necessarily good either. It smells of fir tree and of archeology museum. Above me hangs a brass metal chandelier, with a Gothic pattern, like a threat coming from somewhere beneath the massive wooden beams.

________________________

This image has an empty alt attribute; its file name is header-writer-natasa-alina-culea-books-romanian-english-novels-1.jpg
Marat

Marat (traducere în lb. spaniolă)

Abandónese a esta historia, pruebe su néctar, déjese guiar por el amor como magos por el hechizo divino.

Que comience la historia…

— ¿No es increíble que mi primer viaje al extranjero sea a China? Esa tierra lejana, con dragones alados, grandes campos de arroz y campanillas de viento, esa tierra con la que siempre soñé cuando era niña y mi imaginación desarrollaba deseos nómadas. En mi mente, China huele a té de jazmín servido en delicadas tazas de porcelana, tiene el color del camino de seda roja; es un país lleno de contrastes, donde la civilización y la tradición se entrelazan en una canción demasiado sutil para los oídos de los europeos;  su increíble progreso se parece a pura alquimia; la velocidad con la que China se adapta a los tiempos modernos nos abruma, y ​​sin embargo, es el mismo país donde el rickshaw es arrastrado por un hombre que lleva a otro, el mismo país donde las familias tienen tres miembros o menos, un único hijo, según la ley, el que no conoce el significado de hermano o hermana, siendo un niño solitario o teniendo al mundo entero como su familia – es difícil de decir…

Veo a China ahogada en el presente, pero alimentándose de un pasado que no pasa.

Estos son mis pensamientos esa noche del 5 de diciembre de 2000, con el billete de la certeza en mi mano, un billete azul con el logo de Tarom. Estoy exaltada al pensar que mañana beberé mi café en China; animada por el entusiasmo natural de mis recién cumplidos veintidós años, reflexiono junto a las maletas ya preparadas. Parece que tengo todo lo que podría desear, me digo y resumo: una relación de dos años con un joven guapo que me ama – Denis Dumitru por su nombre completo – una vida cómoda y relajante, ¡Soy joven y estoy a punto de irme a China! También tengo una colección de CDs de los años 60-70, un camerino lleno de ropa y zapatos, un cachorro, que, en teoría, es más de Denis que mío, un globo de cristal, donde nieve si le das una buena sacudida, una biblioteca con libros antiguos, compradas en ferias, que amo con todo mi corazón… una cuchara de madera con fresas pintadas, que me regaló mi abuela, antes de que se vaya para siempre.

¿Pero soy yo la representación de las cosas que tengo? ¿Soy feliz o simplemente creo que lo soy? No había nubes en mi cielo, imperturbado por la agitación del mundo; No hay nada que falte en el pacífico paisaje de felicidad en el que vivo. ¿Qué más hay para descubrir en este mundo que tengo en mis manos?

Suficiente sobre mí, hablemos de Denis, mi novio, un joven práctico y organizado, dedicado a cosas tangibles, un tipo que no se deja arrastrar por arrebatos sentimentales, eso siendo mi preocupación exclusiva. Denis tiene un sentido innato de la medida, duplicado por el sentido común, adquirido a través de la educación severa de sus padres. El siempre sabe lo que quiere, hace dos años me dijo que me quería y yo fui muy feliz porque nunca imaginé una mejor pareja. Denis ahora tiene veintiséis años, cuatro años más que yo, aunque su seriedad lo hace parecer aun más maduro. A veces puede parecer un poco exigente en sus expectativas, en general, pero conmigo muestra una gran indulgencia. Con el tiempo, a veces puse a prueba su paciencia, como aquellos momentos en que tomaba dinero de casa y salía a comprar algo para cenar, regresando con un libro de poemas o una pintura que me inspiró en ese momento.

— ¡Alimento para el alma, Denis! Solía ​​gritar y saltar en sus brazos, evitando que me regañe.

El sueño del amor, convertido en realidad: murmullo, búsqueda, satisfacción. En una palabra: Marat. O en otras palabras: la alma gemela que estás buscando, apasionadamente, sintiendo que, más allá de todo, te está esperando… en un rincón polvoriento, en un pinchazo del corazón, en una encricijada del misterio con el estigma del destino.

En esta novela, Nataşa Alina Culea nos convence de la suficiencia de la proyección de los deseos propios, como una forma tangible de la existencia del ideal. Amalia Elena Constantinescu – Doctora en Filología

Visele nu dorm niciodată

Les rêves ne dorment jamais (Visele nu dorm niciodată, traducere în lb. franceză)


Le début du roman <<Les rêves ne dorment jamais>>

Chapitre 1

LES VŒUX DES COQUELICOTS

    La Rue de Rivoli commence à se calmer. Le même silence s’installe chaque jour après huit-neuf heures le soir, aussitôt que la fourmilière parisienne s’apaise. La nuit met le manteau des ténèbres sur lequel les étoiles brillent comme les gouttes de rosée sur les toiles d’araignée d’un jardin enchanté. Les magasins, avec leurs paupières endormies, ont les volets tirés et les portes fermées. Les petites lumières des décorations allumées avant le Noel jaillissent encore, bien qu’on soit déjà au début du Février. Il neige avec des grands flocons qui ne semblent pas pressés à arriver quelque part et qui revêtent d’une manière innocente, sans préférence, les toits d’ardoise, les trottoirs vides, les voitures garées décemment, les gens en hâte chez quelqu’un en particulier ou à un dîner fumant, les arbres dépouillés de leurs couronnes et … les rêves des gens.

Les gens aussi que leurs espérances seront sous peu endormis. Demain arrivera de nouveau pour leurs petits drames et pour les joies reçues tout le temps aves une tristesse que personne n’arrive pas à expliquer. Mais il est encore aujourd’hui et une voiture passe de temps en temps par devant les maisons avec des fenêtres éclairées interrompant le silence de la rue enneigée et brillant dans la lumière de la lune.

Thiery coupe avec attention des tranches de fromage comme s’il coupait des tranches de la lune qui s’entrevoit à la fenêtre. Il les met dans un certain ordre et recouvre chacun d’un olive rembourré du mascarpone. Les olives sans bourrage sont mis à côté. Je regarde tous ses mouvements, essayant de comprendre comment un plaisir de dix minutes peut nécessiter des préparations de demi-heure jusqu’à des heures. Si je compte toutes les préparations de la vie, je constate que, dans la plupart du temps, simplement nous nous préparons pour les plaisirs courtes, éphémères de la chair; il y a trop peu d’entre nous qui s’en soucient de besoins de l’esprit, qui est, peut-être, plus affamé, plus assoiffé, plus dénué de notre attention. Thiery prolonge tout ce processus pour éviter de me parler. Il ne s’échappe nécessairement à la communication, mail il préfère les discussions pendant lesquelles on dit rien d’important.  

            Mark et Thiery. Deux hommes qui ont ma personne en commun: ils m’aiment comment il le savent, et moi, à mon tour, je les aime comme je suis capable. Je sais ce que mon épouse me répondrait si je lui parlais de l’inutilité de ces gestes:

— Alors, pourquoi dormir si on se réveille quand même, pourquoi vivre si on meurt quand même?  Toutes les petites choses sont importantes.

Mulțumiri traducătoarei: Anca!

_____________