Interviuri

Invitată la emisiunea „Știrea cea bună”, cu Cornel Dărvășan (A7TV)

Bine v-am regăsit, chiar și în vremuri dificile – pe care sunt sigură că le vom depăși doar împreună.

Înregistrare din emisiunea la care am fost invitată marți, moderată de dl Cornel Dărvășan – om de televiziune, jurnalist, teolog și doctor în Științe Filologice.

Linkul de Youtube:

Cadre din emisiunea ȘTIREA CEA BUNĂ – A7TV

Pentru mai multe înregistrări, vă invit pe canalul meu de YOUTUBE

Interviuri

Invitată la Național FM România, cu Denis Ciulinaru

Azi, de Dragobete, la Național FM România vorbind despre romane de dragoste, piața cărții din România și…, evident, despre iubire – cu Denis Ciulinaru.

Emisiunea poate fi vizionată integral pe canalul meu de Youtube sau:

Rusalka

Începutul romanului RUSALKA – Natașa Alina Culea

RUSALKA

INIMA DELTEI DUNĂRII

    Vaporașul despică valurile care se răsfrâng de-o parte și de a alta-i, spumegând în urma lui. Soarele alunecă spre asfințit, învăluit de un halou roșiatic, aplecându-se domol pe linia orizontului deltaic. Păsări felurite străbat iute văzduhul, ca sulițele. Pliac, pliac, pliac…, clipocește Dunărea albastră, neîntreruptă ca timpul, nepătrunsă ca testamentul existenței. Cerul se reflectă în luciul apei, în rotunjimile valurilor, contopindu-și culorile ca doi îndrăgostiți care se pictează unul pe altul. După Napoleon „le roi des fleuves de l’Europe[1]”, Dunărea spală cu mâna ei binecuvântată, din timpuri uitate, păcatele oamenilor aciuați pe malurile ei; trece prin arterele veacurilor, martoră mută a apariției și dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor pe brațele ei. Ah, Dunărea! Cu trecutul și multele ei nume, de la romanii care i-au zis Danubius la ucrainienii care-o descântă Dunai[2], tot curge și curge pe filele istoriei, și va curge pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi, și nici copiii copiilor noștri. Țâșnind din creștetul munților Pădurea Neagră, ea se modelează ca omul după credințele fiecărei țări străbătute, dar moare, tot ca el, în legea ei, abandonându-se voluptos în Marea, nu întâmplător, tot Neagră, inspirând în urma ei poeții și frică, și prosternare, și nebunie, și superstiții, hrănind ca o mamă popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai stinge o lumânare în biserică, la sfârșitul liturghiei. Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile ei răsare zilnic astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Taina vieții însăși sălășluiește în desișul pădurilor ei neîmblânzite, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n ascunzișurile de stuf și papură, ferite de ochiul modernismului, care cu tehnologii rupe norii, smulge copacii din ancore și-i taie din brâu, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și construiește orașe din piatră strămutată. Deși omul aude chemarea naturii, nu poate să nu se îndoiască de ea, așa cum se îndoiește de el însuși, oscilând veșnic între extaz mistic și rațiune neangajată teist, trăind rupt în două – iar jumătățile lui se luptă între ele ca două oștiri inamice, cu aceeași încrâncenare și cu aceeași putere. Iar războiul acesta omul nu-l poate pierde, dar nici câștiga.

   Ușa micuței cabinei se deschide, în fanta ei ivindu-se un tânăr slăbuț, îmbrăcat în haine sport, având în jur de douăzeci și cinci de ani. Își ține mâinile în buzunarele pantalonului. Străbate neliniștit puntea de lemn, care-i geme sub tălpi la fiecare pas, lată de vreo treizeci de metri pătrați în partea aceasta. Se oprește lângă balustrada metalică închisă cu un grilaj, legată cu un lanț masiv de care stă ancorat un lacăt ruginit, șubrezită de timp și scorojită de vopseluri. Umerii lui puțin cocârjați, vremelnic, îi știrbesc semeția privirii sfidătoare. Lucirea din ochii lui dezvăluie desfătarea celor câteva pahare cu vin băute în cabina vaporașului legănat de apă. Nu mai este mult până când va ajunge în Maliuc, loc aflat la douăzeci și cinci de kilometri de orașul Tulcea.

Aș putea dormi luni la rând, ca Eri a lui Haruki Murakami, își spune visător. Obosește omul și să trăiască… Ce binecuvântare, să te întinzi între cer și apă și să umpli vortexul dintre ele cu un somn fără vise. O iluzie totuși, doar nu voi locui într-un cuib părăsit de berze, ci la draga mea bătrânică. Zâmbește, tras de-o mânecă de bucuria revederii și de alta, de nevoia lui stridentă de a fi singur.

Ce caut aici? Ce vreau? Să fug? Să scriu? Să dorm?

   Caută prin bagaje caietul în care scrie zilnic articole, eseuri, versuri sau doar simple cuvinte ce-l opresc să mediteze asupra lor, să le întoarcă pe toate părțile și să le colecționeze ca pe niște timbre. Nu se desparte niciodată de caietul lui, dar acum este dosit prea adânc în bagaj. Nu vrea să scoată toate lucrurile din geantă prin cabină, mai ales că s-a diagnosticat singur că ar suferi de misofobie. Astfel, începe să scrie pe niște foi descoperite într-un sertar din dulapul metalic rezemat de perete, greu și cu tabla mâncată, ce îi amintește de dulapul unui cabinet de dentist înainte de Primul Război Mondial, când dulapurile erau pe seama cleștilor de scos dinții, cabinet observat cu vreo trei ani în urmă, într-o policlinică aparținând Statului, plină de gândaci și astfel de relicve – pe care un pasionat de ele le-ar fi considerat aur viu. Alexandru privise cu groază atunci la acel scaun, care semăna cu un scaun de tortură sau cu unul electric, pe care mor deținuții condamnați, de multe ori, urinându-se pe ei. Cititorul nu o să se mire prea tare aflând că scaunul electric a fost invenția macabră a dentistului Harold Brown, și că pe el au murit prăjiți mulți oameni, cu globii oculari scoși din orbite, până la binecuvântarea de a face stop cardiac. Controversatul scriitor aristocrat, Marchizul de Sade, s-a întrebat ce este mai imoral decât războiul. Doar oamenii ar putea să facă din război artă, bravadă și eroism, precum și știință din studiul meticulos al omorârii semenilor tăi.

„Alberto Bevilacqua se simțea ca o insulă, iar de restul lumii îl despărțea un ocean de nevâslit. Lumea nu-l mulțumea. Lumea nu i se potrivea, croiala ei îi stingherea mișcările, ca o cămașă de forță. Scriitorul este un om, căci măcar această matriță trupească îi e aidoma cu a altora, dar e un om nemulțumit, cusurgiu și taciturn. Creează o lume a lui, doar a lui, una care să-l reflecte întru totul. Și se leapădă de lumea celor mulți ca șarpele de piele. Și renaște ca el, după ce părea că a murit. Între coperți se joacă de-a Dumnezeu și modelează oameni de hârtie. Și-i pedepsește, și le dă avânt, așa cum crede el de cuviință. Pe unii îi omoară cu mâna lui, nu că au fost răi, ci pentru au făcut fapte rele, iar pe alții îi lasă în plata Domnului, căci muri-vor ei singuri mai devreme sau mai târziu. Și-atunci își dă seama că răzbunarea nu există și că moartea nu-i o pedeapsă, iar dacă ar fi, ar fi aceeași pentru toată lumea. Oare Dumnezeu așa s-a simțit la începutul începutului? Oare creația, lumea, apa, muza, insula, zorii zilei, pietrele și viermii au izvorât dintr-o nemulțumire? Dintr-o insuportabilă singurătate? Dumnezeu a creat la început omul și calul. Și ambii erau liberi. Omul a făcut biciul și a furat libertatea calului, pentru că se simțea și el insuportabil de singur”.

   Alexandru împăturește în patru foaia pe care a scris și o pune în buzunarul pantalonului, cu gândul a transcrie pe caiet atunci când va ajunge la mătușa Tudosia.

   Însetat, bea dintr-o cutie cu bere și iese iar pe punte. Umbrele înserării se prind de coroanele fantomatice ale copacilor copleșiți de licheni și de iederă ce li se cațără cu îndrăzneală până-n frunțile lor seculare. Corurile de broaște se trezesc la viață, trâmbițând în inima Deltei, răsfirând ecouri printre pletele salciilor încleștate în mal. Parcă aude un cântec nedeslușit ce înfioară undele Dunării. Nu îi este mai puțin dor doar pentru că nu știe de ce, sentiment pe care-l încearcă încă de când a ajuns în Tulcea.

  Văzduhul începe să freamăte; vântul iscat de nicăieri rotește frunze de arini și plopi, cu stropi desprinși din Dunăre. Murmurul se întețește. Se aude un muget ce vine din apă sau din pământ, ca înaintea unui cutremur. Valurile își izbesc umerii de ambarcațiunea care plutește mai nesigur acum, clătinată de colo-colo, fără direcția precisă de mai înainte. Din cerul înnegurat cad săgeți ce ciuruie pojghița subțire a apei. Miroase a iarbă cosită.

   Tânărul se dezmeticește și trage de mânerul ușii, adăpostindu-se în cabina micuță, așezându-se pe băncuța de lângă geamul oval, murdar, spălat cu furie de ploaia ce-și continuă mai înverșunată răpăiala. Alexandru scoate cu dinții dopul de plută din gâtul unei sticle cu vin. Bea direct din ea, fără să mai caute un pahar. Licoarea purpurie, ca o transfuzie, se scurge până la ultima picătură din sticlă în om.

   Bubuiala tunetelor se apropie și scutură ambarcațiunea care protestează din toate încheieturile. Întunericul este brăzdat de fulgerele ce se aprind ca artificiile, întinzându-se precum nervurile unei frunze arse căzute-n cer. Șiroaiele inundă puntea vaporașului „Rusalka”.

   În pântecul cabinei e protejat ca un nenăscut. Aruncându-și privirea pe geam, lui Alexandru i se pare că deslușește o siluetă umană înotând în mohorârea apei. Sare ca ars de pe banchetă; se împiedică de prag, cât pe ce să cadă de-a dura, iese din cabină în ropotele ploii și se îndreaptă către timonier. Bate cu pumnii în ușă, iar când acesta îi deschide, strigă la el panicat:

— Domnule, vă rog, este cineva în apă!

   Un tunet bubuie cumplit deasupra lor.

— Ești sigur? Unde? îl întreabă bărbatul de vreo patruzeci de ani, privindu-l neîncrezător.

— În dreapta, cred că tocmai am trecut de el!

   Alexandru îi arată cu mâna locul în care văzuse silueta înotătorului sau înotătoarei, buimăcit de apariție și de vinul băut.

   Cârmaciul oprește cam nemulțumit ambarcațiunea, ia un binoclu și scrutează atent în dreapta vaporașului. Nevăzând nimic, iese pe punte și continuă să se uite în apă, în toate direcțiile. Alexandru stă nefolositor în ploaie, ud leoarcă, lângă el.

— Nu văd pe nimeni! strigă timonierul. Poate că era un pește mai mare!

— Nu! Am văzut pe cineva înotând. Cu mâinile, adaugă el absurd.

— Ei, drăcia dracului! suduie timonierul și se uită iar, dând roată vasului, în pași nervoși, cu binoclul la ochi.

   Alexandru se întreabă dacă nu cumva băuse prea mult în cabină, agitând și timonierul, întârziind aiurea și ceilalți pasageri aflați la bord.

— Nimic, dă din cap bărbatul cel vânjos venind către el. Acesta se gândește că orășenii pe care îi transportă, picați în Deltă ca extratereștrii, oricum nu ar face diferența dintre un pește și-un om în apă, cu atât mai mult atunci când miros a alcool de la câțiva pași. Își face totuși datoria și raportează prin stație că unuia dintre pasageri i s-a „părut” că a văzut un om în apă. Semnalează coordonatele locului, mai staționează douăzeci de minute în vitregia naturii, dar, nevăzând nimic anormal, reia cursul către Maliuc, cu toți pasagerii alarmați, ieșiți pe punte, lângă balustradă, agitați ca păduchii pe linia părului, la auzul veștii. Un roșcovan cu fața arsă de soare și vânt se clatină pe picioare, beat turtă, ud și el. Alexandru îi zâmbește înțelegător, la urma urmei, hoțul pe hoț mai ușor se iartă, îngăduindu-și unul altuia aceleași vicii.

   Revine confuz în cabină, neliniștit de ceea ce văzuse în apă. Stomacul îi este chinuit ca de un demon de o apăsare și-un zbucium pe care nu le prevăzuse în odiseea lui spre Delta Dunării. De restul lumii, așa cum o știa el, îl desparte acum făptura din apă.

   Vaporașul își reia cursul către satele îmbibate cu apă, ca bureții, din inima Deltei.

***

   Ambarcațiunea se apropie de țărmul pietruit, ca mozaicul, din care apa mușcă neîncetat. Norii furioși s-au scurs undeva în Dunăre, spre granița cu Ucraina, iar furtuna de dinainte a dispărut ca o nălucă, asemenea siluetei nedefinite pe care o văzuse Alexandru în valuri. Comuna Maliuc e o palmă de pământ întinsă spre cer, plutind în mijlocul apelor. Din talpa ei țâșnesc sălcii și plopi, case cu oameni și curți, unde merg agale vacile care nu se opresc din rumegat decât sub cuțitul din mâinile oamenilor – aceleași făpturi care le-au dat mâncare zilnic și le-au vorbit pe limba lor. Și se mai întreabă naiv tot ei cum de semenii lor pot să-i mintă, să-i înșele sau să-i fure de lucruri sau de emoții. Tot aici sunt și pescari cu găleți plini cu pești încă vii, peste alți pești morți deja, zbătându-se, sufocându-se în aer fără aer.

   Alexandru pășește ultimul dintre pasageri pe pontonul vopsit cu alb și albastru. Ajuns pe mal, se uită împrejur după mătușa lui, dar nu o zărește. Rămâne singur în bătaia vântului și a înserării.

— Tu ești, Sașa? îl întreabă un bătrân, cu vestă peticită. Vorbele-i ies puțin peltice și deformate caraghios din gura cam știrbă, cu buze încrețite, în ciuda atitudinii de demnă austeritate. Miroase și el a pește și a usturoi, miasmă cu care tânărul a înțeles destul de repede că trebuie să se obișnuiască prin părțile alea.

   Ca răspuns la nedumerirea lui Alexandru, bătrânul îl lămurește:

— M-a trimis Dosia după tine. Vino, te duc eu până la ea.

   Alexandru întinde mâna bătrânului, ca pentru a i-o strânge, în semn de salut, dar acesta, neînțelegând ce vrea de la el, își face de lucru cu ea în buzunare. Bătrânul pescar are  sub vestă o cămașă diformă și ponosită de anii ce au trecut prin ea lăsând găuri micuțe, ca de gloanțe, măcinându-i tare țesătura mânecilor. Picioarele i se ițesc de sub pantalonii negri, suflecați, băgate în niște ghete scâlciate. Bătrânul îl măsoară pe tânăr din cap și până-n picioare, părând puțin nemulțumit de rezultatul final. Pe cap poartă o șapcă din care-i ies, ca marginile unei broderii, fire de păr albe ca bumbacul.

— Mergem pe jos? îl întreabă Alexandru nedumerit.

   Bătrânul nu pare să înțeleagă întrebarea lui și o ia înainte, cu picioarele curbate de anii ce au trecut peste el, parcă împleticindu-i unul într-altul. Iuțeala lui îl stânjenește pe tânărul care-l urmează tăcut, potrivindu-și pasul cu al lui, cărându-și valiza de voiaj. Nu se plânge, să nu pară un răsfățat nerecunoscător de la oraș.

   Merg unul lângă altul și nu spun nimic, fiind ușurați că umbletul îi scutește de o eventuală conversație incomodă. Ce își pot spune doi bărbați care nu se cunosc, aparținând unor generații cu preocupări diferite? Poate că singurul lucru care îi apropie este chiar muțenia lor. Tăcerea dintre ei este populată de țipetele parcă mereu neașteptate ale păsărilor, de zgomotele bărcilor cu motor și de cuvintele ce ajung până la ei ale oamenilor întâlniți pe drum, lângă strada principală din Maliuc. Odată cu înserarea, roiuri de țânțari tăbară înfometați pe cei doi drumeți tăcuți.

— Ne oprim puțin? întreabă Alexandru, punându-și jos valiza, nădușit, fără a mai aștepta un răspuns din partea bătrânului.

   Nici bătrânul nu avea de gând să îi răspundă. Cei doi evită să se uite unul la altul, oprindu-se stânjeniți, și contemplează pescarii de lângă dig cu interes prefăcut. Alexandru scoate o sticlă de plastic plină cu apă și bea din ea, mai însetat decât țânțarii care zumzăie ca niște mici elicoptere pregătite de atac în jurul lui. Greutatea genții îl stingherește serios. Este ostenit, dar nu doar de drum. Ceva îi apasă pieptul ca un teasc.

— Pescarii ăștia veniți din capitală, probabil, ca mine, cu toate undițele moderne și lansetele lor performante abia reușesc să convingă câțiva pești să le sară în cârlige, și aceia sinucigași – au gălețile goale – ,  iar bătrâna aceea scoate somn după somn din apă, remarcă intrigat Alexandru, nevenindu-i să creadă ochilor.

   Într-adevăr, ceva mai departe de pescarii îmbrăcați ca dintr-o reclamă la un magazin cu unelte de pescuit, pe un cot al canalului, siguratică, o bătrână de vreo șaizeci-șaptezeci de ani, cu un batic roșu, înflorat, pe cap, cu undițele ei noduroase ca niște oase bătrâne și schilodite, îi face pe bărbații veniți la pescuit să-i arunce căutături piezișe, încercând să nu-și trădeze ciuda și umilința de a fi întrecuți de o biată bătrânică.

  În pofida prăzii bogate, ea se oprește o clipă și oftează din adâncul sufletului, aruncând încă un pește în găleata din aluminiu deja plină cu pești.

   Recăpătându-și suflul, Alexandru își reia mersul alături de bătrân pe aleea de pământ, cotind pe lângă cimitirul ce se ivește ca o stafie în semiobscuritatea lăsată pe nesimțite. Ar fi vrut să-l întrebe dacă mai este mult de mers, dar nu-și îngăduie o asemenea slăbiciune prea puțin bărbătească.

   Bătrânul se oprește pe mal, lângă o barcă, făcându-i un semn scurt, aproape poruncitor. Îi deznoadă funiile, care o țin captivă, și-i face un alt semn tânărului să se urce în ea. Alexandru se clatină, clatină și barca, dar reușește să-și așeze geanta într-un punct de echilibru, pășind precaut în ea. Bătrânul urcă și el, aranjează lopețile prinse în funii și începe să vâslească viguros, croindu-și drum în bezna apelor, precum Charon în lumea subpământeană. Tânărul admiră priceperea bătrânul. Îi remarcă mișcările îndemânatice datorită cărora barca alunecă ușor pe apă, slobodă, de parcă ar fi remorcată de monstrul marin al lui Iona. Bătrânul, doar el, vede poteci invizibile în lichidul de smoală și glisează pe ele cu precizia laserului. Se întunecă de-a binelea. Cei doi tac. Deodată se aud niște schelălăituri înspăimântătoare. Alexandru simte cum i se agață de picioare un firicel de spaimă ce-i urcă spre inimă ca un fior rău prevestitor.

— Ce se aude? întreabă el, încercând să pară calm.

­— Sunt urlete de șacali, îi răspunde bătrânul.

   Bătrânul nu se miră de nepriceperea tânărului, ceea ce îl deranjează mai tare pe Alexandru, ca și cum s-ar fi așteptat ca el să fie nătâng, nici măcar cu prezumția de nevinovăție. Se simte acum și nătâng, și neputincios în tot acest necunoscut acvatic. De când pusese piciorul pe vapor parcă intrase într-o oglindă lichidă populată de creaturi stranii, de presimțiri perverse și de sunete venite dintr-o altă lume. Este cuprins de frământări, unele ce par vechi, cunoscute, dar și altele noi, primejdioase, azvârlindu-l într-un delir nocturn. Parcă mii de ochi îl supraveghează din întuneric, pândindu-l. Ochi de șacal sau de om. Simte în ceafă privirile adunate în fascicul. Apa se contopește cu pădurea și noaptea. Îl înconjoară toate fricile. Ca să se încurajeze singur și să-și alunge gândurile nebunești, începe să fluiere vesel.

— Ты с ума сошел[3]? strigă deodată bătrânul la el, nemulțumit, dar văzându-l nedumerit și inocent, își coboară puțin glasul și-i spune în limba română, de data asta: — Nu se fluieră în barcă niciodată. Vrei s-o chemi pe Vidma?

   Tânărul tresare din începutul lui fragil de optimism. Amuțește iar, mai îmbufnat. Nu înțelege nici de unde vine agresivitatea verbală a bătrânului, nici gestul nervos cu care a lovit lopata de barcă.


[1] Regele râurilor europene – traducere din lb. franceză.

[2] Dunai – Дунай (limba ucrainiană).

[3] Tu ai înnebunit? (traducere din limba rusă)

____________________________________

Articles in English

Wolves of the Past

The beginning of the novel – traducere realizată de Florina.

Testimonials:   

„The temptation to abandon that world, in which not even love can be saved anymore, is a common reality. However, Natașa Alina Culea does not do this, but describes it with anger, with despair, with passion, with the meticulousness of a jeweler, with the sisyphean patience of rolling his huge boulder up the mountain, not taking into account, at any moment, that in the next second it can collapse…

   The wolves of the past portrays that underground colony, brought to the upper level, in a setting surrounded by the chimerical brilliance of the rich, full of anguish and with masks firmly set on their already deformed face – mask on top of mask – meant to hide the void or the inner desert.

   Anxiety, passion, reason, fine humor, obsessive words, carefully drawn characters, with savory precision for every detail. The physical and the moral are intertwined in a psychological undertone and in a crude reality, of the everyday reality. A life in chaos. An atmosphere reminiscent of Giovanni Boccaccio, of the wicked fortresses of the Old Testament, of the imbalance created by the lack of human communication, by the imminent alteration of feelings; a strange atmosphere suddenly brought into a seemingly sophisticated world.

   A painful, comprehensive, deep book, in which truths brutally juggle with dreams, hiding behind all the rebellious words, loaded with the characters’ tense eroticism. Age is the psychological threshold, impediment and ingredient, the key to unraveling mysteries.

“Underneath the earth worms wandered in darkness, above it, the larks cut the sky into strips through which the sun penetrated from time to time. Between worms and larks were the people, living on top of each other, mourning and loving. […] People were finding new activities, trying to fill the void inside them with something; they drank their failures, smoked their minds and debauched, doing whatever they could to avoid looking inside their hearts and seeing that God’s unity of measure is the infinity.” (Quote from the book Wolves of the Past”

   Sofia – Salomé, what a pagan transfiguration of the senses! Burning fire, choked after burning in feud ashes! Hell? Fetishism? Sin? Blasphemy? Resignation? Everyone is free to relate to them, as he believes or as he can, while the innocence of childhood is cowardly defiled.

Love? Does love remain the eternal promise? Does it become a quest? Does it turn to a cry?

   A hand to hand combat with The wolves of the past, with our illusions”

Amalia Elena Constantinescu Doctor in Philology, writer, member of the Writers’ Union of Romania.

This image has an empty alt attribute; its file name is simple-line-dark-9.gif.png

Foreword – the Author:

   “The wilderness dwells deep inside us. We call it unconscious, because we have no control over it ”(Carl G. Jung).

   Although wolves generally live in packs, the wolf who chooses to live alone, in exile (an unexplained choice for ethologists) becomes much stronger, smarter, surpassing the instinctive patterns of wolves left behind. In splendid solitude, the wolf only follows its own rules, it’s the living metaphor of the mind detached from the group spirit, an archetypal symbol of freedom, of disobedience, of authenticity, but also of shadow. The path of the wolf is the path to finding one’s personal purpose, a difficult road through wild darkness and cold nights, until all you have left is yourself! And then you will walk fearlessly on the ground, having discovered the truth of your being, the golden key that has always hung around your neck.

   This fascinating animal is a living lesson, reminding us that one day we’ll have to cut off our attachments and go alone through life and death.

   “The wolf is that animal that looks like a dog, but is a Great Spirit,” according to a North-American Indian saying.

This image has an empty alt attribute; its file name is simple-line-dark-9.gif.png

The beginning of the novel

Anniversary of resignation

I still wonder why my wife insisted on coming here, even for a weekend; I know she wants us to be among our friends, they soften the echo between us, but Ben and Ana? Our relationship has cooled down quietly, I think that’s what Carina was thinking about, inviting more couples. The remnants of our connection gave birth to endless silence, but it was not the same silence for both of us, even the silence we keep separately, each on his side of the bed, each on his corner of the sofa.

…. may this placing of the rings and Your angel guide them through all the days of their lives, both now and ever, and unto the ages of ages.

I feel my wedding ring twisted like a snake around my neck, though I stopped wearing it for nearly two years now …

unto the ages of ages…

Automation and so much silence …

It is sad to end a relationship, but infinitely sadder to hold on to it only because we made promises we believed in for a while; both hungry and drained, like two ogres who continue the race when there is nothing left to lose, much less to win.

Today marks thirteen years of marriage. Thirteen years beaten like nails in me, years that passed by patting my face with dried white springs, silvering my temples.

Years of resignation.

In the morning I drove to Sinaia to buy her a bouquet of flowers, which I left on the bed, along with a box with the bracelet she admired a few weeks ago. Some might say I’m an extraordinary husband or at least thoughtful one. But what do I even know? Is this life? Is this happiness? Is still all there is to it? This is what I lived for these 40 years? For another anniversary, another car, another company bought? I do not expect to climb the mountain of happiness and stay there, this utopia is for the naive, but this cannot be it, this numbness that drips from my mind to my limbs and makes them hard to move; no, there has to be more, there must be!

   My thoughts roar like the restless birds that no longer find their way to the flock that splits clouds and shatter dreams. My dreams. Life took over and took vengeance on me because I didn’t know how to dream big; I was awakened early by their flapping of wings; they revolved around two concerns: the metamorphosis of my marriage and the gift for Carina. Last weekend we were in Maldives, where we jumped in the pool from the highest trampoline; not that it caused me any pleasure, everything is indifferent to me, and if life would have a taste, I no longer have taste buds for it; I jumped to wake up from my apathy, to feel something, anything, at least for a moment. Wet and angry, I returned to Carina as bored as I  left. What else could I do? What if I am ill and my doctor is incompetent? I don’t trust doctors anyway, except surgeons, of course. Off … so much peace… Why do I always have to receive wishes for peace of mind? Who the hell wants peace of mind? Did I ask for it, without realizing it? Will I not have enough peace of mind when I die? I want to feel like I’m living, I want to live! I want to want!

   I can’t even sleep for five hours a night; I wake up every day with the first rays of sun and have thoughts that even I find amazing.

   I remember the wedding day, Carina’s illuminated face; she was dressed in a white, translucent dress, I was stuffed in a black suit, with my tie matching her bouquet of flowers. I felt like a penguin accessorized with the centerpiece, the future bride who will rub this moment in the face of the bridesmaids. I was doing the right thing, I had kneeled before her after several years of relationship, after a few humorless hints from her and I had decided after a suspicion of pregnancy that had turned out to be false. I was not excited to get married, but I thought this funfair of ceremony will pass quickly. I was stubborn, refusing to do the first dance, a frightening moment, an absurd combination of classic waltz that was supposed to end in a turbulent rock; I had listened to Carina’s dance instructor’s proposal with an indescribable terror; Carina’s enthusiasm was inversely proportional to mine. Sweating on the dance floor like a turkey was my last wish. I managed to convince my future wife that I was completely untalented, and if she wouldn’t have believed me, I would have resorted to an appendicitis crisis, if the joke had thickened, only to get rid of the blody thing. Uff… that’s a thing of the past… and so are others…

   Another anniversary of resignation.

   I can breathe easily, Carina’s gift is ticked, I have completed my husband’s obligation in a satisfactory manner. Here is where love ends, right here, when pleasure becomes obligation, when in the photos your partner takes of you, you see a person you do not know, although you recognize the sadness gathered in the naked eyes, a face that lacks any trace of enthusiasm.

I close the door, noiselessly, and descend to the ground floor, in the huge living room where the brown eco-leather sofas rest in front of a wall-mounted TV. A large, muted piano relaxes in one corner, flanked by two Greek columns, carved with mythological scenes. Everything is too voluminous, sumptuous, but also artificial, the designer tried a bit too hard, managing to flabbergast, and this is not necessarily bad, but not necessarily good either. It smells of fir tree and of archeology museum. Above me hangs a brass metal chandelier, with a Gothic pattern, like a threat coming from somewhere beneath the massive wooden beams.

________________________

This image has an empty alt attribute; its file name is header-writer-natasa-alina-culea-books-romanian-english-novels-1.jpg
Marat

Marat (traducere în lb. spaniolă)

Abandónese a esta historia, pruebe su néctar, déjese guiar por el amor como magos por el hechizo divino.

Que comience la historia…

— ¿No es increíble que mi primer viaje al extranjero sea a China? Esa tierra lejana, con dragones alados, grandes campos de arroz y campanillas de viento, esa tierra con la que siempre soñé cuando era niña y mi imaginación desarrollaba deseos nómadas. En mi mente, China huele a té de jazmín servido en delicadas tazas de porcelana, tiene el color del camino de seda roja; es un país lleno de contrastes, donde la civilización y la tradición se entrelazan en una canción demasiado sutil para los oídos de los europeos;  su increíble progreso se parece a pura alquimia; la velocidad con la que China se adapta a los tiempos modernos nos abruma, y ​​sin embargo, es el mismo país donde el rickshaw es arrastrado por un hombre que lleva a otro, el mismo país donde las familias tienen tres miembros o menos, un único hijo, según la ley, el que no conoce el significado de hermano o hermana, siendo un niño solitario o teniendo al mundo entero como su familia – es difícil de decir…

Veo a China ahogada en el presente, pero alimentándose de un pasado que no pasa.

Estos son mis pensamientos esa noche del 5 de diciembre de 2000, con el billete de la certeza en mi mano, un billete azul con el logo de Tarom. Estoy exaltada al pensar que mañana beberé mi café en China; animada por el entusiasmo natural de mis recién cumplidos veintidós años, reflexiono junto a las maletas ya preparadas. Parece que tengo todo lo que podría desear, me digo y resumo: una relación de dos años con un joven guapo que me ama – Denis Dumitru por su nombre completo – una vida cómoda y relajante, ¡Soy joven y estoy a punto de irme a China! También tengo una colección de CDs de los años 60-70, un camerino lleno de ropa y zapatos, un cachorro, que, en teoría, es más de Denis que mío, un globo de cristal, donde nieve si le das una buena sacudida, una biblioteca con libros antiguos, compradas en ferias, que amo con todo mi corazón… una cuchara de madera con fresas pintadas, que me regaló mi abuela, antes de que se vaya para siempre.

¿Pero soy yo la representación de las cosas que tengo? ¿Soy feliz o simplemente creo que lo soy? No había nubes en mi cielo, imperturbado por la agitación del mundo; No hay nada que falte en el pacífico paisaje de felicidad en el que vivo. ¿Qué más hay para descubrir en este mundo que tengo en mis manos?

Suficiente sobre mí, hablemos de Denis, mi novio, un joven práctico y organizado, dedicado a cosas tangibles, un tipo que no se deja arrastrar por arrebatos sentimentales, eso siendo mi preocupación exclusiva. Denis tiene un sentido innato de la medida, duplicado por el sentido común, adquirido a través de la educación severa de sus padres. El siempre sabe lo que quiere, hace dos años me dijo que me quería y yo fui muy feliz porque nunca imaginé una mejor pareja. Denis ahora tiene veintiséis años, cuatro años más que yo, aunque su seriedad lo hace parecer aun más maduro. A veces puede parecer un poco exigente en sus expectativas, en general, pero conmigo muestra una gran indulgencia. Con el tiempo, a veces puse a prueba su paciencia, como aquellos momentos en que tomaba dinero de casa y salía a comprar algo para cenar, regresando con un libro de poemas o una pintura que me inspiró en ese momento.

— ¡Alimento para el alma, Denis! Solía ​​gritar y saltar en sus brazos, evitando que me regañe.

El sueño del amor, convertido en realidad: murmullo, búsqueda, satisfacción. En una palabra: Marat. O en otras palabras: la alma gemela que estás buscando, apasionadamente, sintiendo que, más allá de todo, te está esperando… en un rincón polvoriento, en un pinchazo del corazón, en una encricijada del misterio con el estigma del destino.

En esta novela, Nataşa Alina Culea nos convence de la suficiencia de la proyección de los deseos propios, como una forma tangible de la existencia del ideal. Amalia Elena Constantinescu – Doctora en Filología

Visele nu dorm niciodată

Les rêves ne dorment jamais (Visele nu dorm niciodată, traducere în lb. franceză)


Le début du roman <<Les rêves ne dorment jamais>>

Chapitre 1

LES VŒUX DES COQUELICOTS

    La Rue de Rivoli commence à se calmer. Le même silence s’installe chaque jour après huit-neuf heures le soir, aussitôt que la fourmilière parisienne s’apaise. La nuit met le manteau des ténèbres sur lequel les étoiles brillent comme les gouttes de rosée sur les toiles d’araignée d’un jardin enchanté. Les magasins, avec leurs paupières endormies, ont les volets tirés et les portes fermées. Les petites lumières des décorations allumées avant le Noel jaillissent encore, bien qu’on soit déjà au début du Février. Il neige avec des grands flocons qui ne semblent pas pressés à arriver quelque part et qui revêtent d’une manière innocente, sans préférence, les toits d’ardoise, les trottoirs vides, les voitures garées décemment, les gens en hâte chez quelqu’un en particulier ou à un dîner fumant, les arbres dépouillés de leurs couronnes et … les rêves des gens.

Les gens aussi que leurs espérances seront sous peu endormis. Demain arrivera de nouveau pour leurs petits drames et pour les joies reçues tout le temps aves une tristesse que personne n’arrive pas à expliquer. Mais il est encore aujourd’hui et une voiture passe de temps en temps par devant les maisons avec des fenêtres éclairées interrompant le silence de la rue enneigée et brillant dans la lumière de la lune.

Thiery coupe avec attention des tranches de fromage comme s’il coupait des tranches de la lune qui s’entrevoit à la fenêtre. Il les met dans un certain ordre et recouvre chacun d’un olive rembourré du mascarpone. Les olives sans bourrage sont mis à côté. Je regarde tous ses mouvements, essayant de comprendre comment un plaisir de dix minutes peut nécessiter des préparations de demi-heure jusqu’à des heures. Si je compte toutes les préparations de la vie, je constate que, dans la plupart du temps, simplement nous nous préparons pour les plaisirs courtes, éphémères de la chair; il y a trop peu d’entre nous qui s’en soucient de besoins de l’esprit, qui est, peut-être, plus affamé, plus assoiffé, plus dénué de notre attention. Thiery prolonge tout ce processus pour éviter de me parler. Il ne s’échappe nécessairement à la communication, mail il préfère les discussions pendant lesquelles on dit rien d’important.  

            Mark et Thiery. Deux hommes qui ont ma personne en commun: ils m’aiment comment il le savent, et moi, à mon tour, je les aime comme je suis capable. Je sais ce que mon épouse me répondrait si je lui parlais de l’inutilité de ces gestes:

— Alors, pourquoi dormir si on se réveille quand même, pourquoi vivre si on meurt quand même?  Toutes les petites choses sont importantes.

Mulțumiri traducătoarei: Anca!

_____________

Articles in English

No Story without a Storyteller. The eight Laws

There is no story without a storyteller. The first thing a storyteller learns is that nobody cares about the truth. Besides, if the truth doesn’t help you in any way, why caring about it? People want to be beautifully lied. This is the first law.

We are terrible at loving. This is the second law. Not to mention how terrible we are at breaking up.

All people say: I’m not like all the others. And they are all right. This is the third law.

We see only ourselves. That’s why we borrow Gods our flaws. It is easier to love an imperfect being. This is the forth law. We wouldn’t admit it, but we laugh of them inside us, believing that in this way we are better. We need to be better. This is the fifth law.

Do not dare to be happy, nobody will forgive you! This is the sixth law.

Nobody wants the best for himself, everybody wants to feel alive. When everything goes well, you cannot enjoy anything, you become numb. This is the seventh law.

The realistic people laugh at the idealistic ones, because of their way of seeing world as it can be. The world as it can be laugh of the realistic people. This is the eighth law.

______________________

Blog

Cele opt legi pe care nu le (mai) învățăm

Fără scriitor nu există poveste. Și primul lucru pe care-l învață scriitorul e că nimeni nu vrea adevărul. La ce e bun adevărul, dacă nu te ajută de vreun fel? Oamenii vor să fie mințiți frumos. Aceasta e prima lege.

Nu ne pricepem să iubim. Aceasta este a doua lege. De despărțit nici nu mai vorbesc.

Toți oamenii își spun: eu nu sunt ca ceilalți. Și toți au dreptate. Aceasta este a treia lege.

Ne vedem doar pe noi. Așa le-am dat zeilor metehnele noastre. Este mai ușor să iubești pe cineva imperfect. Aceasta este a patra lege. Nu recunoaștem, dar râdem de ei în sinea noastră, crezându-ne astfel mai buni. Avem nevoie să fim mai buni. Aceasta este a cincea lege.

Nu îndrăzni să fii fericit. Nu ți-o va ierta nimeni. Aceasta este a șasea lege.

Nimeni nu vrea să-i fie bine, ci să simtă că trăiește. Când toate îți merg bine, nu te mai poți bucura de nimic. Aceasta este a șaptea lege.

Realiștii râd de naivi că nu văd lumea așa cum este, ci așa cum ar putea fi. Iar lumea așa cum ar putea fi râde de realiști. Aceasta este a opta lege. S-ar părea că am devenit cinică. Sper că așa este.

______________________________________________

Blog

India prin ochii mei sau negrăita frumusețe a haosului

Unii când spun India se gândesc la zeitățile hindușilor, la tuk-tukuri, la Taj Mahal, la Gangele cel sfânt, la caste, la Mahatma Gandhi, la poluare, la Yoga, la karma… Toate acestea fac parte din India, într-adevăr, dar India este mai mult decât o țară, fie ea și una de peste un miliard de suflete. Este haos și mișcare, este mizerie și negrăită frumusețe, este kitch și artă vie. Fie te trezești contemplând India ca pe un tablou din care nu faci parte, fie te regăsești în ea și o iubești cu totul, învățând să te iubești și pe tine cu totul, asta doar după ce India a distrus tot ceea ce credeai că ești, pentru a te putea reda ție. Am avut nevoie de nouă luni de la vizita mea în India pentru a scrie despre ea. Uitându-mă în urmă, amintirile și locurile – nu văzute, ci trăite, se îmbogățesc de noi și noi semnificații, se transformă, dar ceva îți scapă totuși printre degete. O definiție. India nu poate fi definită. Poate că acesta este și motivul pentru care am fost fascinată și de Yoga. Mult mai mult decât o disciplină, este o filosofie a cărei rădăcini se pierd în istoria necunoscută, cea de dinaintea scrisului și a sanskritei.

Mai mult decât obiectivele turistice, unde mă obosea uneori furnicarul de oameni, captam texturi, nuanțe, zbor de pasăre, porți ferecate, mici gesturi și aromele unui loc în care totul devine posibil, deși nimic nu este. India este o frumoasă iluzie, dar așa este și viața.

Cu ce cuvinte să începi a descrie o țară în care nu există regulile „civilizației” (observați ghilimelele, vă rog), iar regulile lor sunt fie ridicole de-a dreptul – precum existența îngrozitoare a bieților daliți – fie înălțător de spirituale, trăind într-o comuniune desăvârșită cu natura și animalele.

Și minciunile! Ești mințit continuu, ca niciunde. Să nu care cumva să chemi un taxi, că poate veni azi, mâine sau niciodată, și nu șoferul lui, care este posibil să se îmbolnăvească brusc și să-și trimită o altă rudă în locul lui, care te va minți – la rândul ei.

Cum să vorbești despre o țară în care există meseria de curățător de urechi?

Ce să scrii despre milioanele de oameni care dorm pe stradă și au doar hainele de pe ei? Despre cei care au ricșă, dar este și locul în care dorm, căci acea ricșă e casa lor?

Cu ce cuvinte să descrii țara care are un loc numit Varanasi, cu un foc ce arde de peste 4 000 de ani, unde daliții se ocupă de incinerarea morților care ard stropiți cu unt de shea, ale căror oase nearse sunt apoi aruncate în apa în care au fost spălați morții, în care oamenii se scaldă și se purifică?

Aici s-a adunat tot ceea ce ne deranjează pe noi și s-a multiplicat, până când India a formulat o întrebare: Știi că poți trăi neavând nimic, deci având totul?

Fie înțelegi India și te închini (așa cum se închină indienii în fața părinților atunci când îi văd, aplecați mult de mijloc), dansezi și râzi, fie vei sta bosumflat că nimic nu merge cum ar trebui, că apa e infectă, că șobolanii trec nestingheriți pe străzi, că ai câțiva și în baie – asta dacă nu vin și șopârlele, că poluarea în Delhi e de trei ori mai mare ca în Beijing, că verși pe stradă din cauza mirosului, că pentru traficul lor s-a inventat cuvântul infernal, că…

Pe mine India m-a făcut fericită: mâncare vegetariană din belșug (neapărat încercați panirul și lassi), maimuțe năstrușnice, vegetație luxuriantă, cultul pentru Mahatma Gandhi, ba chiar și minciunile – de care ai muri de râs, asta în cazul în care nu ai avea vreo urgență, căci și-ar cam pierde din haz, ce-i drept.


Natasa Alina Culea. Autor. Writer
Interviuri

Invitată la rubrica TV „Adolescenții”, cu Dani Dărvășan

La aceste două linkuri puteți viziona cele două părți ale rubricii „Adolescenții”, a lui Dani Dărvășan – A7TV. Vorbim despre cărți, adolescenți, tehnologie, programa școlară, succes și autenticitate.

Prima parte:

Ce carte să citesc? – A7TV – Natasa Alina Culea, Dani Darvasan

A doua parte:

Drumul catre succes, ca scriitor – A7TV, Adolescentii – Natasa Alina Culea si Dani Darvasan
Blog

Martha și George – O piesă de teatru cu fiica lui G. Hagi și fiul cântăreței Nicola

Nu poate trece și această săptămână fără să vă invit iar la teatru. De data aceasta la:

Martha și George, de Ileana Răducanu

  • Cu: Kira Hagi, Jonathan Alexandru
  • Regia: Filip Ristovski

Teatrul Nottara

Fie că vă place să vă delectați în timpul liber cu o piesă de teatru, fie că vă plac poveștile de dragoste tumultoase, mai ales cele cu iz istoric, nu veți regreta venind la Teatrul Nottara pentru Martha și GeorgePovestea romanțată a unei prințese.

Doar doi actori, Kira Hagi și Jonathan Alexandru, au reușit să învie trecutul; au dat viață unor personaje celebre și controversate:

  • Martha Bibescu, născută Lahovary, a fost poetă, romancieră (a scris peste patruzeci de cărți) și politiciană, una dintre primele femei mason ale României, dar, înainte de toate, o femeie cultă, pasională și… foarte frumoasă.
  • Prințul George Valentin Bibescu, cel care avea să-i devină soț în anul 1902, este fondatorul aeroportului Băneasa, el însuși fiind un pilot excepțional. Povestea faimosului cuplu a dat naștere la numeroase bârfe și scandaluri, savurate cu deliciu de public.

Martha s-a căsătorit cu prințul Bibescu la doar 16 ani, el având 25.

Kira și Jonathan au însuflețit personajele insuflând spectatorilor din sala George Constantin emoții contradictorii. Tocmai această polaritate a țesut realismul iubirii lor. Pasiune. Răzbunare. Tandrețe. Gelozie. Solidaritate. Prietenie. Iertare. Dar, mai presus de orice, iubirea care sfidează conveniențele sociale, își schimbă forma și gradul de intensitate, dar refuză să se predea.

Jocul actorilor a fost o frumoasă surpriză.

Ei bine, dacă vă așteptați ca fiica lui George Hagi să fie prețioasă, veți găsi în schimb o tânără actriță foarte talentată, naturală și, sincer, neașteptat de modestă. Jonathan a intrat perfect în rolul prințului Bibescu, începând de la scenele dramatice și până la derapajele unui tânăr privilegiat, dar constrâns și responsabilizat mult prea devreme.

Music and Lyrics: Jonathan Alexandru


Natașa Alina Culea – scriitoare
Articles in English

The beginning of MARAT (a novel by Natasha Alina Culea)

  

Isn’t it amazing that my first trip abroad is to China? That far-off land, with winged dragons, large rice fields and wind chimes, that land I often dreamed of, as a child, my imagination giving birth to nomadic desires. In my mind, China smells of jasmine tea served in delicate porcelain cups and has the color of the red silk road; it is a country of contrasts, where civilization and tradition intertwine, in a song too subtle for the ears of the Europeans; its incredible progress resembles pure alchemy; the speed with which China adapts to modern times overwhelms us, and yet it is the same country where the  rickshaw is pulled by one man carrying another, the same country where families have 3 members or less, the only child, as dictated by law, the one who does not know the meaning of brother, nor sister, being either a solitary child, or having the whole world as its family – hard to tell…

   I see China as being drowned in the present, but feeding on a past that does not pass.

These are my thoughts on that evening of December 5, 2000, holding the ticket of certainty in my hand, a blue ticket, winged with the Tarom logo. I am exalted at the thought that tomorrow I will sip my coffee in China; animated by the natural enthusiasm of my just turned twenty-two years, I reflect near the packed luggage. It seems like I have everything I could desire, I tell myself and I recap: a relationship of about two years with a handsome young man who loves me – Denis Dumitru by his full name -, a comfortable and relaxing life, I’m young and I’m about to head out to China! I also have a collection of CDs from the 60’s-70’s, a dressing room packed with clothes and shoes, a dog, which, theoretically, is more Denis’s than mine, a crystal globe, where it snows if you give it a good giggle, a library with old books, bought from fairs, which I love with all my heart and… a wooden spoon, with strawberries painted on it, which my grandmother gave me, before leaving and never coming back.

   But am I what I have? Am I happy or do I just think I am? There was no cloud on my sky, undisturbed by world`s turmoil; there is nothing missing from the peaceful happiness landscape in which I live. What else is there to find in this world that I hold in my hands?

Enough about me, let’s talk about Denis, my boyfriend, a practical and organized young man, dedicated to tangible things, a guy who does not let himself be dragged into sentimental outbursts, these being my exclusive concern. Denis has an innate sense of measure, doubled by common sense, acquired through the severe education given by his parents. Denis always knows what he wants, and two years ago he told me he wanted me, and I was happy because I never imagined a better partner. He is now twenty-six, four years older than me, though his seriousness makes him seem more mature than he is. Denis may at times seem a bit demanding in his expectations, in general, but to me he shows a great deal of indulgence. Over time I tested his patience, like those times when I was taking money from home and going out to buy something for dinner, coming back with a poetry book or a painting that inspired me at the time.

  “Food for the soul, Denis!” I used to tell him and jump in his arms, thus avoiding being lectured for my ignorance.

   Denis manages various businesses inherited from his parents, including a chain of clothing stores, and, for the first time, sends me to China instead of going himself, to supply the stores with new merchandise, especially as December is a very productive month, and what he had bought was quickly selling out. Anyone working in the field of trade knows that this is the most prosperous time of the year. Of course, this trip is not very creative, because I have the route already set by Denis. I took note of the places where I need to go, the people I need to contact, the phone numbers I will need and so on. In conclusion, I have everything planned in advance. The plane ride will go directly to Beijing and will take about nine and a half hours. Once there, I will stay at Jing Lun hotel, where I have a room booked, and I will get in touch with Mr. Li Hua Chen, also known to the Romanians as Max, so it’s a bit easier to pronounce and remember. Like when you’re an artist and you get a stage name, even though Mr. Li is not an artist, at least not from the information in my notes. I check my agenda again, taking my responsibility of a blonde Bucharest-Beijing and Beijing-Bucharest emissary very seriously.

  “Did you memorize everything I told you?” Denis asks me. He seems a little worried. “Anyway, if you have any questions, call me on Luana’s phone, as I still haven’t been able to understand what’s wrong with your roaming service.”

   I hug Denis instead of nodding, still holding the agenda with black covers.

   “It’s time to go, right? I can’t wait to get on the plane, Denis! I will miss you so much!” I exclaim and open the door to the cold outside, which immediately whips our faces.

   We both leave the house, and Rex, noticing the agitation going on, jumps with its big paws on my white coat.

  “Rex, sit, Rex!” I shout at the dog who refuses to get down. Although well trained, he still does not accept directions other than the ones given by its big heart, as he weighs a lot for his size, I worry. “Denis, I think you should start running through the park with Rex, isn’t he a bit chubby?” I ask him without actually waiting for an answer.

  “Alina, let’s get in the car!” laughs Denis. “We’ll talk about Rex’s increased cholesterol when you come back.” We both laugh and Denis gets behind the wheel, while I sit on the right seat, which is slowly starting to warm up. I never liked leather seats, they are freezing during winter and too hot in summer. Yes, this is what I do whenever I have a task to fulfill; this trip had blocked me, so I clung to all the useless details like Rex’s weight, the buttons on my white coat which I now count for the first time, the texture of the car seats, even the weather in Guatemala, although I don’t intend to go there. Some people that are faced with a concrete fact mobilize quickly and become efficient; not me though, on the contrary, I spread my attention in all directions with great care. I am super excited, like a bow that has little more to burst from its most vulnerable spot. I can’t wait to take off. With all the thoughts going on in my head, I do not focus on the journey itself, but on the emotion of the important event about to happen in my life…

_______________________

A novel by Natasha Alina Culea

The novel can be bought on:

Barnes & Noble

Apple Books

Kobo

Scribd

Blog

Cronică de teatru: Vizitatorul, de Eric-Emmanuel Schmitt (Nottara)

Uneori e bine să-ți urmezi întâi nebunia, apoi rațiunea.

Teatrul Nottara, București

Vizitatorul
de Eric-Emmanuel Schmitt

Regia: Claudiu Goga

Sigmund Freud – Alexandru Repan

Necunoscutul – Marius Stănescu 

Anna Freud – Crenguţa Hariton

Nazistul – Cristian Nicolaie

Scriitorul franco-belgian Eric-Emmanuel Schmitt nu cred că mai are nevoie de vreo prezentare. Cine nu a citit „Cea mai frumoasă carte din lume”, „Femeia în fața oglinzii”, „Milarepa” sau „Oscar și Tanti Roz”, să o facă repejor. Eu știu sigur că voi citi tot ce a scris și tot ce va mai scrie acest autor contemporan prolific. Revenind la piesa noastră de teatru, Schmitt este cunoscut și ca dramaturg, dar și ca regizor. Tot la teatrul Nottara am văzut și Variațiuni Enigmatice, scrisă tot de el, în care joacă tot marele actor Alexandru Repan, cel care în seara asta a fost imaginea vie a genialului doctor Sigmund Freud.

Viena anului 1938 este surprinsă în plină ascensiune nazistă. Apar primele zvonuri despre lagărele de concentrare și despre ororile ce se întâmplă în ele – redate în conversațiile dintre Freud și fiica lui, Anna:

Am auzit că îi bagă pe evrei în niște camere false de duș și de acolo nimeni nu mai știe de ei. Vor face din ei și săpun. Să te speli la cur cu cei pe care-i urăști, original, nu?

Anna Freud este arestată de Gestapo, iar Sigmund Freud, bătrân, bolnav și învins are parte de o vizită neașteptată. A unui nebun? A unui impostor? A lui Dumnezeu? Și nu poate fi Dumnezeu tot ceea ce își dorește să fie?

Ateu convins, Freud împărtășește neașteptatului vizitator din gândurile lui referitoare la credință, Dumnezeu, rațiune, îndoială. Furia lui seamănă cu confesiunea unui pacient care și-a reprimat timp îndelungat suferința:

Iau destule medicamente și droguri! Nu mai am nevoie și de drogul credinței!

Ateul nu mai are iluzii, le-a transformat pe toate în curaj.

Dacă Dumnezeu ar exista, l-aș acuza de promisiune mincinoasă!

Doar imbecilii văd miracole peste tot.

Și tot el exclamă:

Vreau o minune!

Schmitt a ales eternul subiect al îndoielii în această piesă. Nu întâmplător personajul central este Freud, întruchiparea rațiunii și cel care a sondat ca nimeni altul sufletul omului, întemeietorul psihanalizei. Dar, așa cum spune chiar Freud:

Credeți că dacă mă ocup cu alinarea suferinței altora, mă pot scuti de propria mea suferință?

Și, nu. Nimeni nu se poate scuti de propria suferință. Dintre toate nucleele cunoașterii, în filosofie și în psihanaliză se reliefează cel mai bine oscilarea omului între credință și rațiune neangajată teist.

Vizitatorul, poate, Dumnezeu, nu se apără, doar răspunde în fața acuzațiilor lui Freud:

L-am făcut pe om liber. Și ca să facă bine, și ca să facă rău, altfel, ce rost ar mai fi avut libertatea?

Se plânge Dumnezeu de singurătate?

Oriunde m-aș duce dau tot de mine!

Magistral surprinsă în piesa de teatru „Vizitatorul” segregarea omului, plânsul lui neputincios în fața tăcerii lui Dumnezeu.

V-o recomand cu multă căldură!

____________________

Natașa Alina Culea, autoare

Articles in English

Is it raining outside of your inside too?

There are just two kinds of music: all the other – on which the body can dance, and classical music – on which the soul can dance. While I was listening Rachmaninoff the flood came at my door. So they climbed two by two on the Arch. Not the birds. The birds cannot crawl or climb, that’s why they always arrive in time. ~ People crawl. ~ So they floated one year and ten days until Ararat. Life bloomed in two. If it wouldn’t be that simple! Two times simple! The drops of rain, two by two, are listening to my music on the other side of the window, before being absorbed by the silence of the earth. But the human is music and flood. Divided in two. Good, and bad. And divided. When inside of himself, when outside of himself. And he is sometimes late. Just the birds and the rain come in perfect time. Is it raining outside of your inside too?

Arlechinul

Fragment din romanul ARLECHINUL. Cap. 2, Paris, 1875

După o lună în care Maxim nu a fost revendicat de nimeni, toți circarii îl considerau deja unul de-l lor, încă un copil adăugat familiei numeroase a neobositului Galaxy. Autoritățile s-au oferit, într-un final, să li-l ia de pe cap și să îl mute la un orfelinat din Avignon, dar Elda nici nu a vrut să audă de așa ceva și a început formalitățile de adopție cu sprijinul oficial al unei cunoștințe mai vechi de-a lui Patty Bell. Așa a devenit mamă la 40 de ani ghicitoarea în Tarot, cea cu multe inele pe mâini și puțin cam prea grasă, de o carnație care încă mai avea elasticitatea cauciucului și culoarea pielii asemănătoare cu a untului danez. Toată lumea o respecta pe Elda și originile ei de vrăjitoare celtică. Dacă era așa sau nu, nu se știa, cert era că nimeni nu a spus altceva vreodată, ea beneficiind de respectabilitatea persoanei care a stat mai mult de douăzeci de ani sub cupola circului și căreia i se cerea mereu sfatul în orice privință. Atunci când Elda nu știa ce să le spună, deschidea pur și simplu cărțile de Tarot și le interpreta așa cum simțea în ziua respectivă, convinsă fiind că Tarotul nu o mințea niciodată. Betty, prietena ei cea mai bună, a pus și ea umărul la creșterea lui Maxim care putea fi destul de solicitant uneori. Betty fusese dansatoare pe sârmă, dar un reumatism insistent și vremelnic a scos-o din reprezentații înainte să împlinească 28 de ani. Acum ajuta mai mult pe la bucătărie și cosea vestimentația tuturor, cârpind ciorapi sau lipind paietele de pe costumele acrobaților. De mai bine de zece ani își petrecea toate serile cu Elda și, mai nou, cu Maxim, care creștea având o oarecare teamă de o singură persoană: Zuberi – bărbatul de oțel, africanul care-l impresiona prin expresia severă a chipului neclintit și culoarea de abanos a pielii, sub care se reliefau cei mai pronunțați mușchi pe care băiatul îi văzuse vreodată. Zuberi a fost mult timp eroul lui. A ajuns să îi cunoască pe toți circarii, unul câte unul, deși stătea cel mai mult pe lângă poalele fustei celei pe care a început să o considere adevărata lui mamă, Elda. Îl tot bătea la cap și pe Veles, magicianul, să îl învețe numere de magie, deși acesta insista cu același truc cu moneda, nedorind să-și dezvăluie secretele omulețului insistent, care îi era deja drag, dar nu îndeajuns de drag încât să-i transmită tainele sale bine păzite.

– Veles este un magician adevărat, Elda?

– Este un magician atât de bun încât probabil a ieșit din lampa lui Aladin. Nimeni nu știe de unde vine. Ba mai mult, nici noi nu reușim să ne amintim când a sosit el la circ sau în ce împrejurare. Vezi, Maxim? Circul este fascinant și mereu va fi așa. O să crești fericit aici, a adăugat ea mulțumită de decizia luată.

În lumea nouă a circului, băiețelul s-a schimbat subit. A început să vorbească cu Elda, mai întâi câteva cuvinte pe zi, apoi fraze întregi, după care, nimeni nu a mai scăpat de vorbăria lui veselă și neostenită. Transformarea era spectaculoasă, deși nimeni nu și-o explica sau doar aparținea circului cu adevărat și tocmai își găsise locul pe lume. Elda era cea mai fericită dintre toți și a considerat această metamorfoză semnul divin de care avea nevoie ca să-și justifice lipsa de implicare în căutarea părinților lui biologici.

– Dar Oceania cu Terra au același tată, Elda? o întreba băiețelul.

– Îhâm…

– Și aceeași mamă?

– Firește.

– Și mama lor avea o altă soră geamănă?

– Băiete, îmi faci capul tobă. Parcă-mi plăceai mai mult mutulică așa.

– Ce înseamnă mutulică?

– Un mut mai mic.

– Îhâm… a imitat-o Maxim imediat.

– Dar Panthera de ce nu are două pantere, dar are doi tigri? continua el șirul ecuațiilor cu necunoscute.

Panthera era o dresoare oacheșă de care Maxim s-a îndrăgostit cu inocența anilor lui. Se ducea zilnic să o vadă cum îmblânzea cei doi tigri siberieni: pe Hex și pe Tezeu. Era răpitoare, într-adevăr. Machiată strident, cu bustul opulent și mișcări senzuale ale corpului, era poate cea mai atrăgătoare femeie din tot circul. Ursa, dresoarea lui Teddy, ursul, era marea ei rivală. Cele două nu se sufereau una pe alta și totul pornise demult, demult, de la un buchet de flori trimis din greșeală de către un admirator al Pantherei, Ursei. Între ele domnea necruțător zeul războiului, Marte, iar vorbele celor două femei îi erau săgețile și prefăcătoria lor îi era scutul divin.

– Dar de ce îi cheamă așa de neobișnuit? De ce nu se numesc Jean sau Alain?

– Pe cine? Ce? întrebă nedumerită Elda, neimplicată în firul discuției.

– Pe Hex și pe Tezeu.

– Ce e neobișnuit în asta? se prefăcea Elda mirată pentru a-i alimenta curiozitatea copilului.

Dar Maxim nu renunța cu una cu două. Avea 1001 de întrebări doar într-o zi.

– Și Leo? Pe el de ce îl cheamă așa? Unde este fundul lui Leo? L-a mâncat un leu și acum se plimbă prin junglă cu fundul lui Leo în stomac?

Elda voia să râdă cu lacrimi, dar s-a prefăcut că are mai multă treabă decât avea în realitate ca să scape de întrebările băiatului, care curgeau necontenit. Leo era, evident, un dresor de lei, un italian care era mai tot timpul nemulțumit și bombănea din te miri ce. Adevărata cauză a frustrării lui era însă bucata lui lipsă de fund – așa cum remarcase băiețelul – partea stângă, sfâșiată de o leoaică în urmă cu câțiva ani. Nu rămăsese atât de supărat că îi lipsea o parte din fund, ci pentru spectacolul ridicol pe care l-a oferit în cadrul reprezentației. Nu putea să uite durerea care l-a sfâșiat într-o clipită și sângele ce șiroia din el, în timp ce unii spectatori se prăpădeau de râs pe băncile din jurul arenei. Omorâse leoaica în acea noapte și fusese aspru pedepsit de către directoarea Patty Bell care a vrut să-l gonească din circ pentru totdeauna, cu tot cu fundul cărpăcit și fără vreun alt talent cu care ar fi putut să se întrețină. A fost iertat cu greu, după ce un an de zile și-a ispășit pedeapsa de a curăța toate excrementele animalelor. Și-a dresat un alt leu, un mascul de data aceasta, pe portocaliul și fiorosul Dante. A rămas însă marcat de experiența avută, spunând la toată lumea că femeile și femelele sunt periculoase și nedisciplinate: pericolose!

Fragment din romanul ARLECHINUL – autoare: Natașa Alina Culea

Libris

Editura Hebe

LibrarieNet

Libraria Mihai Eminescu

EMag

Blog

Din Moldova în Italia, Belgia, Grecia, Tailanda, U.A.E… – Arlechinul călător

Despre superinițiativele și surprizele grupului de lectură Nicio_Zi_Fara_lectura v-am scris un articol pe îndelete AICI.

În articolul de astăzi o să vă încânt grafic cu cele mai frumoase și mai neașteptate inițiative din partea membrelor clubului de lectură. Astfel călătorește „Arlechinul” mai ceva ca o stewardesă 🙂 Călătoria a pornit datorită Kristinei Doba de la ELibraria și a continuat grație Victoriei Donțov, fondatoarea grupului Nicio_Zi_Fara_Lectura către membrele grupului, în toate colțurile lumii.

Realizatoarea clipului si membra a clubului Nicio_zi_fara_lectura: Diana Barovschi Clubul de lectură Nicio_Zi_Fără_lectura – fondatoare Victoria Dontov https://www.facebook.com/victoria.don… https://www.facebook.com/groups/31864…
Victoria Dontov – Nicio_Zi_Fara_Lectura

Vă mulțumesc pentru toate fotografiile și clipurile realizate din preaplin sufletesc și dragoste pentru carte!

Mai multe despre Nicio_Zi_Fără_Lectură:

Grupul de Facebook

Pagina de Facebook