Blog

Martha și George – O piesă de teatru cu fiica lui G. Hagi și fiul cântăreței Nicola

Nu poate trece și această săptămână fără să vă invit iar la teatru. De data aceasta la:

Martha și George, de Ileana Răducanu

  • Cu: Kira Hagi, Jonathan Alexandru
  • Regia: Filip Ristovski

Teatrul Nottara

Fie că vă place să vă delectați în timpul liber cu o piesă de teatru, fie că vă plac poveștile de dragoste tumultoase, mai ales cele cu iz istoric, nu veți regreta venind la Teatrul Nottara pentru Martha și GeorgePovestea romanțată a unei prințese.

Doar doi actori, Kira Hagi și Jonathan Alexandru, au reușit să învie trecutul; au dat viață unor personaje celebre și controversate:

  • Martha Bibescu, născută Lahovary, a fost poetă, romancieră (a scris peste patruzeci de cărți) și politiciană, una dintre primele femei mason ale României, dar, înainte de toate, o femeie cultă, pasională și… foarte frumoasă.
  • Prințul George Valentin Bibescu, cel care avea să-i devină soț în anul 1902, este fondatorul aeroportului Băneasa, el însuși fiind un pilot excepțional. Povestea faimosului cuplu a dat naștere la numeroase bârfe și scandaluri, savurate cu deliciu de public.

Martha s-a căsătorit cu prințul Bibescu la doar 16 ani, el având 25.

Kira și Jonathan au însuflețit personajele insuflând spectatorilor din sala George Constantin emoții contradictorii. Tocmai această polaritate a țesut realismul iubirii lor. Pasiune. Răzbunare. Tandrețe. Gelozie. Solidaritate. Prietenie. Iertare. Dar, mai presus de orice, iubirea care sfidează conveniențele sociale, își schimbă forma și gradul de intensitate, dar refuză să se predea.

Jocul actorilor a fost o frumoasă surpriză.

Ei bine, dacă vă așteptați ca fiica lui George Hagi să fie prețioasă, veți găsi în schimb o tânără actriță foarte talentată, naturală și, sincer, neașteptat de modestă. Jonathan a intrat perfect în rolul prințului Bibescu, începând de la scenele dramatice și până la derapajele unui tânăr privilegiat, dar constrâns și responsabilizat mult prea devreme.

Music and Lyrics: Jonathan Alexandru


Natașa Alina Culea – scriitoare
Blog

Vă invit la teatru! Iar! „Cumetrele” – Nottara

Cum să petreci o seară încântătoare? Când ai râs ultima dată? Haide, la teatru cu tine! 🙂

În seara asta am văzut o piesă excelentă la teatrul Nottara, pe care o recomand cu brațele deschise:

Cumetrele
de Michel Tremblay

Piesa Cumetrele nu este doar o comedie, deoarece m-a emoționat în repetate rânduri, determinându-mă să regândesc complexitatea naturii umane, a imperativelor noastre afective. Ultima scenă mi-a amintit de „Avarul” lui Molière. Cum ne agățăm noi de ceea ce considerăm de drept al nostru… Frumusețea teatrului atinge sublimul atunci când rolul actorilor ne amintește de rolul pe care-l jucăm noi, fiecare în viața lui, secundar în viața altora.

Regia: Corina Dragomir
Distribuția:
Germaine Lauzon – Ada Navrot
Linda Lauzon – Mihaela Subţirică
Rose Ouimet – Daniela Minoiu
Lissete de Courval – Ioana Abur
Marie-Ange Brouillette – Anca Bejenaru / Laura Vasiliu
Des-Neiges Verrette – Raluca Tiţa
Therese Dubuc – Cristina Casian
Olivine Dubuc – Alexandru Mike Gheorghiu
Angeline Sauve – Corina Dragomir
Rhéauna Bibeau – Laura Anghel
Lise Paquette – Marina Palii
Pierrette Guérin – Raluca Gheorghiu

Scenografia: Mihaela Popescu
Mişcarea scenică: Maria Mitrache Bokor
Tradaptarea: Petre Bokor

Replici geniale:

„În viață trebuie să ne simțim bine, chiar dacă ne vor prinde până la urmă”

„Sunt întoarsă pe dos, am călduri”

„Un uragan nu poate să mă împiedice să joc Bingo”

„Am intrat pe ușa din dos, dar vreau și eu să ies pe poarta mare”

„Vreau perii de veceu cu pisici”

Jocul actorilor a fost remarcabil, dar n-am putut să nu remarc timbrul vocal aparte al actriței Cristina Casian.

Un mic video:

Foto credit: Teatrul Nottara
bty

__________________

Natașa Alina Culea (autoare)

Blog

Cronică de teatru „Ce zile frumoase” (Samuel Beckett)

„Ce zile frumoase!” de Samuel Beckett

Distribuţie: Sabrina Iaşchevici,  Ionuţ Vişan
Scenografie: Valentin Vârlan
Regie: Sânziana Stoican

Plictisul în doi.

Winnie este femeia-cupă-goală, care nu pare să fi primit afecțiune sau poate chiar să nu fi știut vreodată să o primească, iar o femeie lipsită de iubire și admirație masculină este o imagine grotescă atunci când se agață de o relație fantomatică și zdrențuită.

Willie aproape că nu există.

Întreaga piesă este un tablou freudian în toată splendoarea lui de nuanțe psihotice existente în cadrul unui cuplu. V-am mai vorbit într-un film anterior despre relații că „ea pare supărată pe el tot timpul, el pare să o evite”. De ce este atât de răspândită această imagine? Aș vrea și eu să știu. Uneori mi se pare că totul este doar o mare neînțelegere, ca și cum ai privi separat piesele de puzzle, dar ți-ar lipsi viziunea ansamblului. În „Ce zile frumoase!”, Beckett nu caută răspunsuri, el creionează cu tușe sufocante această frumoasă și hidoasă nebunie a relaționării, desigur, dusă la extrem pentru a obține efectul artistic dorit.

El, un muribund, ea o bocitoare pe mormântul unei iubiri despre care nu știm dacă a existat cu adevărat sau nu. Piesa de teatru este un nesfârșit monolog al lui Winnie, întrerupt din când în când de vaietele lui Willie sau de replicile lui la fel de lipsite de cap, coadă și rațiune.

Spectatorul se transformă într-un detectiv emoțional și adulmecă indiciile ca un căutător de aur, pentru că da, piesa este valoroasă în felul ei absurd, amprenta lui Samuel Beckett, impresie cu care am rămas și după „Așteptându-l pe Godot”. Tumultul din spatele scriiturii nu poate să nu te emoționeze, iar Winnie activează în tine și-un sentiment de vinovăție sinistră, de parcă în timpul piesei suntem izgoniți iar din Rai. Decorul selenar al unei femei care se scufundă încet-încet în pământul arid doar accentuează angoasa omniprezentă.

… și mi-era milă de el pt că trebuia să-i asculte elucubrațiile.

… și mi-era milă de ea pentru că a cerut atât de puțin.

Am iubit monologul creat din fraze declanșatoare de emoții confuze și contradictorii, împletit pe alocuri cu replici gospodărești, repetitive, automatizate:

Timpul îi aparține lui Dumnezeu și ție.

Poate fi mai bine, dar și mai rău.

Poți. P.O.Ț.I.

Sunt zile în care invidiez animalele duse la tăiere!

Când doi oameni trăiesc împreună… nu înseamnă că se văd.

Ei da!

Și toate sunt doar vorbe goale…

Te cufunzi în negura trecutului și te arunci în negura viitorului…

Care-i clenciul?

Și tot așa până va suna stingerea.

De-ai crăpa odată!

Și privesc drept înainte cu buzele strânse.

Și-acum? Și-acum Winnie?

Sunt Winnie. Care Winnie?

În monologul lui Winnie – felicitări pentru memoria genială! – ea este protagonista, dar tot ea își este prietena imaginară. Winnie nu este o femeie în pragul isteriei, ci după ea, este complet absorbită în lumea ei și te va absorbi și pe tine.

La sfârșitul piesei cineva a exclamat „Ce reușită, ce spectacol al delirului!” Mie mi se pare că nu este foarte greu unei femei să interpreteze nebunia, ne vine la îndemână 🙂

Vă recomand cu mult drag și această piesă de teatru jucată la „Unteatru”.

3618a4e06b1adcf93d69e3fcd6f0e70df175aa41.jpg

Blog

Trei nopți cu Madox, de Matei Vișniec

Ce faci tu sâmbătă seara? Ei bine, îți pot spune ce am făcut eu. Și bine am făcut! Îți recomand piesa de teatru „Trei nopți cu Madox” scrisă de Matei Vișniec, într-o distribuție de excepție! Am schimbat câteva cuvinte la expoziția anuală de cărți din Sofia, Bulgaria, iar dânsul mi-a lăsat o impresie dincolo de excelență, mai întâi ca om, apoi ca om de litere.

Revenind la „Trei nopți cu Madox”…

Distribuție:

  • Bruno – Alexandru Jitea
  • Grubi – Ion Grosu
  • Sezar – Cristian Șofron
  • Clara – Victoria Cociaș
  • Miciurin – Ion Haiduc
  • Măturătorii: Iulian Burciu, Lucian Bârsan, Iulian Cuza, Ciprian Chircheș

Regia: Mihai Lungeanu

Scenografie: Luana Drăgoiescu

Durata: 1 h 40 min

Didascalie: Borcanul cu muște al străinului din punctul terminus sau substanțialismul dramaturgiei lui Matei Vișniec

Lumea celor Trei nopți cu Madox începe cu o cârciumă, în decorul unui orășel bătut de rafalele unei ploi reci și persistente. În local se adăpostesc, rând pe rând, personajele simbol creionate de pana magică a omului care vede oamenii: Bruno – cârciumarul nemulțumit, Grubi – omul de la far, Clara – femeia în așteptarea prințului de pe calul alb, care să o salveze, Sezar – taximetristul care nu vine niciodată atunci când ai nevoie de el, Miciurin – omul cu aspect administrativ, pătruns de importanța sa, cel care consemnează tot ce se întâmplă, și cei patru măturătorii naivi.

trei nopti cu madox matei visniec

Rutina vieții lor a fost perturbată de apariția lui Madox, un bărbat care cucerește și alină oamenii care nu pot adormi. Cele trei nopți petrecute cu el îi schimbă radical, îi animă până la limita paranoismului.

Piesa de teatru gravitează în jurul misteriosului străin ca în sistemul heliocentric al lui Copernic, Madox este întrebarea fără răspuns, cu care nimeni nu poate să se conformeze fără a avea senzația că pierd o parte esențială a personalității lor. Dar care parte?

trei nopti cu madox teatru

Ce te faci cu omul care apare în mai multe locuri deodată și socializează nestingherit fără ca vreo lege să-i interzică abaterea de la atipie? Din povestirile celor reuniți în cârciumă reiese că Madox este un un excentric generos, plin de bani, fermecător, care se plimbă noaptea cu un borcan cu muște și cu un ceas muzical din argint. Până la urmă, se dovedește faptul că Madox este cel care mai mult ia decât oferă, iar generozitatea lui, dacă aceasta există, stă în darurile lui ce declanșează conștientizări individuale. Nu doar taximetristul l-a plimbat în cele trei nopți fără să-i ceară bani – din plictiseală și lipsă de clienți –, dar toți realizează prea târziu că Madox nu a plătit sau că a băut pe gratis și că le-a fumat țigările.

trei nopti cu madox nottara

După momentul confruntării povestirilor celor trei nopți cu Madox, urmează furia cu care se ațâță unul pe altul, o furie pe cât de inutilă, pe atât de caraghioasă, fiind, în fond, doar glasul neputinței, al dezorganizării emoționale și al autoiluzionării. Deși fiecare dintre ei a realizat că ceva este în neregulă cu Madox, s-au revoltat împotriva absurdului și al necunoscutului doar în momentul în care au aflat despre plecarea străinului din orașelul punctului terminus. Încercând să-l prindă pe Madox, mirajul, omul care nu poate să plece pentru că nu a venit niciodată, ei se confruntă cu ceea ce au ținut ascuns sub preșul aparențelor: nevrozele și fobia de a trăi. Tabloul suprarealist al angoaselor creatoare de iluzii este nemaipomenit de bine conturat de către scriitorul și dramaturgul Matei Vișniec.

Mi-au atras atenția elementele de bufonerie, cu atât mai mult cu cât acestea vor face parte și din noul meu roman, Arlechinul – să surprinzi oamenii în încercarea lor de a-și lua zborul pe dezacorduri sufletești. Și asta doar pentru a realiza, mai târziu, că era numai o imagine în oglindă și că zborul lor frânt este zborul tău, iar visele tale se disipează la ceasul dimineții, ca niște fantasme albe îmbrăcate în cămăși de forță.

trei nopti cu madox

Madox este omul nopții, întruparea neîmplinirilor și farul celor care s-au rătăcit în bezna vieții unde nu se mai întâmplă nimic. Madox este ultima stație.

Este Madox o umbră sau este propria lui umbră?

M-au amuzat replicile-răscoale ale adormirii lor în viață:

„Să-l prindem! Să-l prindem ca într-un clește”

„Să-i mutăm fălcile”

„Pe mine? Pe mine m-a văzut cineva dormind noaptea?”

„Care viață?”

Ultima replică redată aici este și întrebarea absolută, cheia în care se desfășoară acest tragi-comic concert al orchestrației psihicului uman.

Jocul remarcabil al actorilor mi-a reamintit de adolescența petrecută în teatrul Nottara, aceleași nostalgii pe care le-am regăsit și într-una dintre declarațiile dlui Matei Vișniec:

„Teatrul Nottara este pentru mine un fel de iubire de tinereţe […] te înşfăca în alambicul său de vise şi de poezie, de râs şi de fantezie”

Mișcătoare emoții mi-a trezit Sezar, omul care dacă are nevoie de o fărâmă de răutate trebuie să o ciupească din spiritul colectiv, el fiind mai împăciuitor și mai ingenuu ca un copilaș la vârsta întrebărilor.

Nu pot să închei cronica unei piese de teatru excepționale fără a mă întreba:

Preferăm noi iluziile în locul unor realități sordide?

Este iluzia mai puțin importantă ca realitatea celor mulți atâta timp cât este propria ta realitate?

trei nopti cu madox teatrul nottara

Referințe

Cine este Madox?

MATEI VIȘNIEC: „Într-un fel, Madox a fost un GPS metafizic pentru mine într-o vreme când aceste trei litere nu coabitau împreună pentru a desemna ideea de sistem de navigație”

MIHAI LUNGEANU: „De singurătate fuge toată lumea, dar de tine însuți nu ai unde să fugi. Madox este ceea ce decide fiecare dintre noi să fie”

PAUL CHIRIBUȚĂ: „Cei care l-au văzut se împart în două categorii: nedumeriții care mai așteaptă o apariție pentru explicații suplimentare și cei determinați să îndeplinească ce au înțeles în acea clipă

ION HAIDUC: „În viziunea mea, Madox este acel drog care ne însoțește pe toți de-a lungul vieții și care atunci când devine medicament îi mulțumim și ne rugăm să mai vină”

VELIKO VELIKOV: „Cine e Madox? Un necunoscut care reușește să-i captiveze pe cei din jur cu farmecul său debordant. El poate fi un vis, o dorință, o speranță sau o chemare către frumos”

www.nottara.ro

__________________

cropped-natasa-alina1.png