Interviuri

Interviul poveste

Natașa Alina Culea. Creionarea vieții

Dată: iulie 7, 2020

Astăzi este despre o autoare dragă mie; pe lângă naturalețea de care dă dovadă aceasta îmbracă foarte bine inteligența ascuțită cu o frumusețe răvășitoare. Citindu-i câteva cărți din largul palmares al autoarei am rămas așa cu o dorință de a afla autorul în fața operelor acestuia, astfel îmi rămâne să-i mulțumesc scriitoarei  Natașa Alina  pentru acceptarea acestei provocări de a mi se povesti frumos și a împărți din „tainele” sale cititorilor. Eu am rămas încântată de textul trimis cât și de fluiditatea istorisirii! Astfel, vă îndemn să aflați și voi depănarea amintirilor autoarei Natașa Alina Culea!

****

Povestea mea începe toamna, într-o zi de 1 octombrie, într-un orășel străbătut de Dunăre, lângă o pădure în care oamenii au săpat în piatră o carieră, mai bine spus, o carie, așa cum mi se pare mie. Am crescut ca o mlădiță, nesigur, agățându-mă nu de copaci, ci de drumul gol, ca țiganii.  Nu am visat rochii de mireasă și statornicie, pentru că lumea era plină de drumuri și pentru că în cărți am citit despre derviși zburători, piramide cu frunți în soare, despre un regat cu un Minister al Fericirii, despre florile de piatră care cresc în deșert, despre niște oameni care dansează și cântă atunci când nu mănâncă mango, despre ținuturi cu musoni și… despre un filosof care a plecat fluierând dintr-o cetate asediată, spunând: Omnia mea mecum porto.

CONTINUAREA pe blogul Vorbepentrusuflet

Blog

Femeia cu secrete și bărbatul fără umbră

Femeia cu secrete și bărbatul fără umbră

Se crede lesne că femeia are secrete, dar aproape că nimeni nu crede că sunt bărbați fără umbră. Din aporia asta vom începe noi povestea. Se zice că nici poveștile nu mai sunt ce au fost, pentru că nici ele nu mai încep cu „A fost odată ca niciodată”. De fapt, majoritatea poveștilor se repetă, nu este ca niciodată, ci ca întotdeauna, ele se repetă și se repetă, fiind cumva o versiune prea puțin modificată a celorlalte povești trăite. Dacă ar fi să o spunem pe șleau, poveștile ar trebui să aibă mai puține minciuni. Firește, minciunile nu deranjează așa cum deranjează adevărul aruncat peste față ca o mănușă albă. Ia tu minciunile dintr-o poveste, să vezi ce te vor mârâi oamenii, dezvelindu-și gingiile ca ambalajele de cadouri. Ei bine, povestea noastră nu are nicio minciună în ea, deși, trebuie să recunoaștem, nu are nici vreun adevăr. Cum așa? Foarte simplu. Pentru că este scrisă pe linia subțire, ca o liță, aflată între adevăr și minciună. Femeia cu secrete se balansa pe linia asta, ca o balerină în plină furtună pe mare. Ca după orice furtună, au rămas pe țărm o mulțime de lucruri: un pantof fără șiret, un ceas fără limbi, o sticlă fără mesaj, un tort fără cireașă, o bancă fără bătrâni, o poveste fără final și, bineînțeles, un bărbat fără umbră. Cum a rămas el fără umbră? Păi, fugind mereu de el foarte repede, până și-a ostenit într-atât umbra, că a rămas în urmă și s-a dezis de om ca oricare înger. Femeia cu secrete, trebuie să precizăm de pe acum, avea mai multe secrete câți purici are un câine în blană, deși secretele ei nu țopăiau pe ici pe colo, ci stăteau mute ca un pește. De atâtea secrete, ea nu mai putea să meargă, darămite să fugă, că tare greu e să duci secrete, și mirată a fost când a văzut un bărbat care putea doar să fugă. S-au așezat pe banca goală și au mâncat din tortul fără cireașă. Norocul lor a fost că timpul a respectat ceasul fără limbă și s-a oprit și el. Pantoful fără șiret nu simțea lipsa șiretului, pentru că fusese demult de tot la închisoarea de pantofi și îi fusese strașnic de teamă să nu se spânzure în cutia de pantofi cu el. Și pentru că ați înțeles deja că această poveste nu va avea un final, probabil vă întrebați cum a rămas cu sticla fără mesaj. Și nu are niciun sens să vă spun ce s-a întâmplat mai departe, pentru că nimeni nu știe. Unul dintre puținele adevăruri este că nimeni nu știe ce va fi.

Blog

Poveste cu îngeri de scorțișoară

Crăciunul copilăriei mele, la Tulcea, în orășelul aflat pe malul Dunării, lângă granița cu Ucraina. Mi se pare că a trecut un secol de atunci, şi, cu toate acestea, parcă totul s-a petrecut ieri, un nonsens delicios… Pe atunci, tradiția era respectată cu sfințenie și toate lucrurile aveau o ordine anume. În familia noastră erau câteva astfel de reguli de la care nu ne abăteam, din plăcerea de a le savura la timpul lor, stabilit de rudele noastre mai în vârstă — Consiliul celor înțelepți 🙂 . De exemplu, în seara de Ajun ne duceam la mamaia și la tataia cu vicera (вечер), deoarece rădăcinile familiei mele din partea mamei sunt mai mult ucrainiene și poloneze și se pierd în timpuri imemoriale. Ajungeam la casa lor aflată pe un deal după ce ne târșâiam șoșonii prin zăpadă vreo jumătate de oră și intram în casa lor cu obrajii reci și roșii ca merele domnești din pivnițele gospodarilor. Bunicii ne așteptau cu băuturi calde: vin fiert cu scorțișoară, felii subțiri de gutui și boabe de piper, și, bineînțeles, cu nelipsita cuchea — o fiertură din grâu cu miere, scorțișoară și nucă pisată. Lemnele trozneau în focul de sub lijancă (din rusescul лежать), un soi de pat făcut din chirpici de pământ în care buștenii ardeau ca într-un cuptor, dar un cuptor de dimensiunile unui pat pe care poți dormi tihnit sau hiberna toată iarna ca într-un cocon ceresc. Lijanca era acoperită cu o plapumă groasă făcută chiar de mamaia. Era un rai mai mic să te odihnești pe lijancă după ce ai umblat în crivățul ce bate prin zona Dobrogei și nu iartă pe nimeni, fie oameni, fie animale. Nu venea Moș Crăciun pe atunci, nici vorbă, dar venea Moș Gerilă. Ce-i drept, întârzia puțin pe drumul norilor, deoarece rușii ucrainieni strămutați în Dobrogea, tocmai din cauza trecerii la calendarul Gregorian, nu voiau să-și schimbe obiceiurile și datele sărbătorilor religioase, așa că, țineam stilul vechi, asta însemnând calendarul Iulian. Darurile noastre cu iz de portocale și biscuiți cu lămâiță ne așteptau chiar afară, acolo unde Moșul le așezase binișor în pungi foșnitoare aflate lângă ușă.

Pe atunci, Crăciunul mirosea a lemn de brad, a îngeri și-a neclintire. A mâini calde de bunici.

Nu era fericire mai mare decât să ies afară în zăpadă. Nu voiam să intru deloc în casă și rămâneam mult timp solitară după ce toți ceilalți copii erau deja în casele lor. Eram fascinată; contemplam nimbul zăpezii sub razele de lună, priveam stelele care păreau să mă împresoare din toate părțile ca un praf magic nocturn; visam la emoții neștiute. Casele erau acoperite de nămeți ocrotitori, cu coșuri fumegânde și ferestre mici, luminate de veselia reîntâlnirii ce domnea nețărmuită, cel puțin în ochiul copilului din mine uluit de splendoarea vremurilor în care oamenii trăiau în comuniune cu natura.

— Alina, haide în casă, o să cânte bunica! striga mama din pragul ușii.

— De ce? Trebuie să cânt și eu? Nu vreau să cânt!

— Pentru că noi ne tragem din cazaci ucrainieni, de aceea suntem veseli. Cazacii știau să se bată ca diavolii și să se distreze tot ca ei, râdea mama.

— Când pot să mă duc cu ceilalți copii la urat?

— Mâine.

— Ufff iar o să-mi dea unchiul Vania bani mirosind a naftalină, oftam eu. Și nuci, mereu îmi dă nuci.

Interviuri

INTERVIU pentru BIBLIOCĂRȚI

La un shot de vorbă cu Natașa Alina Culea

Am poposit la un shot de vorbă și cu Natașa Alina Culea – scriitoare care ne-a generat emoții cutremurătoare, dar și doze de aciditate și amuzament prin romanele sale. Shot-ul s-a prelungit, iar discuția a devenit una foarte interesantă. Ce „secrete” am aflat? Vi le prezentăm în rândurile de mai jos.

Cine este omul din spatele cărților? Care e povestea? Ce face, cu ce se ocupă?

Femeia din spatele cărților se redefinește prin scris.
„Fiecare om este o poveste, dar tu ești un poem” (Lupii trecutului. Sofia).
Povestea începe cu o copilă născută toamna într-un orășel de lângă Dunăre, care a evadat în lumea cărților și a imaginației. A crescut stângaci, dar a refuzat să-și piardă inocența primilor ani de viață. Drumul ei a fost sinuos, câteodată spinos de-a dreptul, alteori s-a oprit și a zăbovit o vreme într-un anume loc, lângă anume cineva, dar a continuat să meargă atunci când a fost mai dureros să rămână decât să plece pe cărări nebătute. A simțit mereu chemarea drumul și a libertății ca țiganii, ar merge cu tălpile goale ca ei, ar călări cai cu coamele în bătaia vântului și ar citi în palmele oamenilor poveștile lor, deși cotidianul ei lipsit de zburdălnicie este în contrast cu emoționalul nomad, boem. Conflictul dintre aparent și intrinsec reprezintă însăși chintesența scrisului ei.

continuare…