Blog

Salcia care nu putea să plângă

Lângă zăvoiul de arini, mustind de broaște, dar și de mătasea broaștei, stătea să plângă o salcie. Împărțită între îndatoririle de salcie plângătoare și spiritul ei  de-o veselie euforică ceva ce n-a văzut pădurea și nici în scorbură de cer n-ai să găsești, salcia noastră își răsfira pletele în apă, gândindu-se aproape abătută:

— Cred că până la ora asta toată pădurea a aflat că doar m-am prefăcut că plâng. Și Dumnezeu știe că am încercat, am luat chiar și pastile depresive pentru sălcii de peste opt ani, dar nimic… Nimic, nimic, repetă ea nervoasă. Uff, poate că dacă îmi țin crengile așa și le împletesc nițel, aș semăna cu un salcâm și mă vor lăsa cu toții în pace. Cum să plâng când soarele mă dezmiardă cât e ziua de lungă și printre rădăcinile mele se joacă firele de apă? Când fluturi aurii poposesc pe brațele mele ce devin aripi? Degeaba încerc să-mi găsesc scuze, n-am plâns nici când era mohorât afară. N-am nicio scuză. E doar firea mea veselă de vină, bat-o vina!

La nici trei maluri distanță, într-adevăr, se reunește de urgență Consiliul Celor Mai Bătrâne Sălcii pentru a se discuta cazul salciei care nu poate să plângă.

— Ne face neamul de rușine! Mi-a spus cineva, din surse sigure, că a văzut-o cu crengile ridicate, mai că semăna cu o balerină. În definitiv, ce-am ajuns noi? Lacul lebedelor? Nu se poate așa ceva! Râd și curcile de noi!

— Este un exemplu prost pentru sălciile mai tinere!

Rumoare printre toate sălciile adunate, revoltate atât de mult, că pentru o clipă au uitat și ele să mai plângă, tot repetând cele mai naive învinuiri care se pot aduce cuiva. Poate că unele sălcii ar fi dorit să nu mai plângă nici ele, dar au tăcut mâlc, lăsându-și crengile în jos, de frica oprobiului general, rușinate de un asemenea gând.

— De ce nu se conformează? Toate sălciile plâng de la începutul începutului. Este firesc să plângi, așa cum este firesc să te conformezi până la sfârșitul sfârșitului.

— Așa este, Înalte Consiliu! strigă sălciile adunate în cor, clătinându-și coroanele de frunze cu atâta indignare, că ieșeau speriate veverițele din vizuinele lor.

— Eu, ști… ți, am… am… văzut-o dansând, se bâlbâie o răchită rămasă aproape goală, cu trei frunze pleoștite în creștetul capului.

— Oh, nu! Oh, nu!

Firește, răchita nu are ce să caute în Consiliul Sălciilor, dar abaterea ei este trecută cu vederea, fiind o abatere mică față de grozăvia salciei care nu vrea să plângă și, pentru că, s-o spunem pe șleau, scandalul este binevenit, indiferent pe ce cale vine, iar sălciile închid și ele ochii atunci când este convenabil.

Vă întrebați cum s-a terminat revolta împotriva salciei care nu plânge? Nici eu nu știu, mai ales că am auzit povestea de la un cocor, care a auzit-o de la  un bâtlan, care a auzit-o de la un pește, care i-a povestit-o cu condiția să nu-l înghită. Firește că bâtlanul tot a mâncat peștele după ce i-a ascultat povestea, căci asta este firea bâtlanului. Poate că povestea noastră s-a deformat totuși pe parcurs. Și unde ați auzit voi pește care să povestească? Așa este cu poveștile, te lași purtat de ele și nu mai realizezi că nu sunt adevărate.

_______________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog, Interviuri

Povești la gura sobei. Crăciunul iertării

Povestire scrisă pentru revista literară „Rânduri cu dichis” (Literatura pe Tocuri)

POVEȘTI LA GURA SOBEI

Pământul înghițise lacom toate gâzele și fluturii neastâmpărați ai verii și-acum doarme neclintit, într-o tăcere de gheață, învelit într-un manșon alb din care mai țâșnește un brad sau o casă pe ici pe colo, la poalele muntelui. Fulgii mari, ca florile de cais, se desprind din norii care se plimbă agale pe un canvas albăstrui, suspendat într-o clipă albă, nemuritoare. Se lasă seara peste oameni și peste casele lor cu coșuri fumegând neliniștit, aflate la marginea orășelului Sinaia. Copilașii cu trandafiri în obraji, obosiți, se întorc în casele lor pentru cina aburindă, osteniți de jocurile cărora le stau mărturie câțiva oameni de zăpadă plămădiți din râsete ca zurgălăii de la sania Moșului.

Într-o casă cu portic, luminată doar la una dintre ferestre, o femeie soarbe dintr-o cană vinul fiert cu piper și felii de gutui, luat mai adineaori de pe foc. Portocalele rostogolite pe o tipsie, ca niște gânduri întoarse pe toate părțile, împrăștie adieri dulci, parfumate, la fel și cele trei bețe de scorțișoară care freamătă pe plita încinsă.

— Și totuși m-a iubit în felul ei… își spuse ea încet. Trecuse mai ușor peste faptul că mama ei plecase cu un alt bărbat atunci când ea, Ana, avea douăzeci de ani, dar cu mult mai greu peste moartea tatălui ei, care o luase pe nepregătite acum un an de zile. Se obișnuise cu prezența lui și credea că el, spre deosebire de mama ei, măcar el nu o va părăsi niciodată.

Îngândurată, apasă pe telecomanda micului televizor.

— De ce nu au melodii de Crăciun? Cui îi trebuie, oricum? Iluzii, totul este o iluzie…

O instalație clipocește agățată de perdeaua de la bucătărie cu niște ace cu gămălii colorate.

christmas-candles

La douăzeci de kilometri de casa cu portic, iar douăzeci de kilometri pot fi uneori o distanță de netrecut, într-o altă clădire alungită, cu încăperi multe și pereți scorojiți ca scoarțele copacilor, o bătrână toropită de somn, cu ochii aproape închiși, ațintiți asupra mâinilor ei veștejite, cu vene noduroase și un tremurat ca un frison, este învelită cu o pătură pe genunchi de către Irina. În azilul de bătrâne sunt 30 de suflete, toate bătrâne și uitate, toate părând copilele lui Cronos, toate așteptând ceva ce întârzie să mai vină.

— În ce dată suntem? tresare bătrâna din picoteală.

— 24 decembrie, răspunde Irina punându-i în față un bol cu budincă de orez.

Bătrâna oftează.

— Cred că nu mai vine fata mea.

Neștiind ce să-i spună bătrânei, aceasta o întreabă:

— Cum o cheamă?

— Ana.

— Vreți să o sun? Pot face ceva pentru dumneavoastră? Aveți un număr de telefon?

— La ce bun? pare iritată bătrâna. O avea treabă, mereu are treabă, continuă ea.

— Am venit, mamă, nu este nevoie să te plângi de mine, zice cu un zâmbet înghețat Ana din pragul ușii.

Tânăra pretextează că trebuie să ajute o altă bătrână să mănânce și le lasă singure.

Ana își examinează mama și-și oprește privirea pe ilicul împletit, cu o gaură mică lângă guler, pe care aceasta îl poartă.

— Nu mă plângeam de tine, se apără bătrâna. Doar că… nu credeam că vei veni. Nu pare că vrei să mă vezi.

— La ce te aștepți? Ne-ai părăsit, mamă. Ne-am descurcat fără tine, acum descurcă-te și tu fără noi, vorbește Ana de parcă tatăl ei este încă viu și bătrâna mai vinovată ca Mesalina.

— Știu că nu poți să înțelegi și nici nu-ți cer asta.

— A meritat bărbatul acela să te separi de familia ta?

Bătrâna își ferește privirea, dar spune liniștit:

— L-am iubit. Poate că mă vei înțelege odată dacă vei simți și tu aceeași iubire pentru un alt bărbat.

— Eu sunt responsabilă. Nu voi face niciodată așa ceva! ridică Ana vocea.

— Iubirii nu îi pasă de responsabilitate, se apără bătrâna.

— Nici ție, evident. Știi ceva? Chiar trebuie să plec, nu trebuia să vin.

CONTINUARE ÎN REVISTA „RÂNDURI CU DICHIS” -> AICI

SAU PE BLOGUL „RÂNDURI CU DICHIS” -> AICI

Revista Randuri cu dichis Literatura pe tocuri Povestire Povesti al gura sobei Natasa Alina Culea

_______________________