Interviuri

Interviu pentru CărțiȘiPrafDeStele

Interviu cu Natașa Alina Culea

updated on Leave a Commenton Interviu cu Natașa Alina Culea

Scriitoare cunoscută în mediul online și offline, Natașa Culea vânează cuvinte cărora le o oferă o nouă casă: opera sa. Scrie în proză, dar și în versuri și reușește să mențină legătura cu cititorii prin intermediul paginii de facebook, dar și prin intermediul site-ului ei.

Până pe 10 aprilie 2020 oferă gratuit cartea Marat în format electronic. O puteți accesa aici sau puteți da click aici pentru postarea originală!

Vă invit să o descoperiți în rândurile ce urmează!

Întrebare: Înainte de a fi scriitoare sunteți om. Așadar, cine este Natașa Alina Culea?

Natașa: Sunt un om care se redefinește zilnic printr-un set de întrebări esențiale: Cum pot fi mai bună azi decât am fost ieri? Unde greșesc? Pe cine am ajutat azi? Am zâmbit azi?

Cel mai mare țel al meu este să fiu mai bună, dar asta nu înseamnă că mă voi transforma într-o victimă, ipostază pe care nu o găsesc deloc un summum al altruismului. Îmi păstrez spiritul ludic în orice ipostază și mă rog să fiu conștientă, să știu când, cui și ce am de oferit.


Întrebare: Am observat că sunteți vegetariană: Când ați hotărât că vreți să deveniți vegetariană? Ce motive ați avut?

Natașa: Sunt vegetariană de aproape zece ani, dar am ajuns în ultimele luni la performanța de a nu mai mânca niciun produs animal…

…continuarea articolului pe site-ul Cărți și praf de stele

Blog

Vă invit la teatru! Iar! „Cumetrele” – Nottara

Cum să petreci o seară încântătoare? Când ai râs ultima dată? Haide, la teatru cu tine! 🙂

În seara asta am văzut o piesă excelentă la teatrul Nottara, pe care o recomand cu brațele deschise:

Cumetrele
de Michel Tremblay

Piesa Cumetrele nu este doar o comedie, deoarece m-a emoționat în repetate rânduri, determinându-mă să regândesc complexitatea naturii umane, a imperativelor noastre afective. Ultima scenă mi-a amintit de „Avarul” lui Molière. Cum ne agățăm noi de ceea ce considerăm de drept al nostru… Frumusețea teatrului atinge sublimul atunci când rolul actorilor ne amintește de rolul pe care-l jucăm noi, fiecare în viața lui, secundar în viața altora.

Regia: Corina Dragomir
Distribuția:
Germaine Lauzon – Ada Navrot
Linda Lauzon – Mihaela Subţirică
Rose Ouimet – Daniela Minoiu
Lissete de Courval – Ioana Abur
Marie-Ange Brouillette – Anca Bejenaru / Laura Vasiliu
Des-Neiges Verrette – Raluca Tiţa
Therese Dubuc – Cristina Casian
Olivine Dubuc – Alexandru Mike Gheorghiu
Angeline Sauve – Corina Dragomir
Rhéauna Bibeau – Laura Anghel
Lise Paquette – Marina Palii
Pierrette Guérin – Raluca Gheorghiu

Scenografia: Mihaela Popescu
Mişcarea scenică: Maria Mitrache Bokor
Tradaptarea: Petre Bokor

Replici geniale:

„În viață trebuie să ne simțim bine, chiar dacă ne vor prinde până la urmă”

„Sunt întoarsă pe dos, am călduri”

„Un uragan nu poate să mă împiedice să joc Bingo”

„Am intrat pe ușa din dos, dar vreau și eu să ies pe poarta mare”

„Vreau perii de veceu cu pisici”

Jocul actorilor a fost remarcabil, dar n-am putut să nu remarc timbrul vocal aparte al actriței Cristina Casian.

Un mic video:

Foto credit: Teatrul Nottara
bty

__________________

Natașa Alina Culea (autoare)

Blog

Ce-am mai citit în iulie – august. Recomandări

Lista mea de lecturi este și o listă de recomandări, deoarece am mai spus că nu citesc decât ceea ce mă fascinează, deși această fascinație poate fi destul de răsucită uneori. În momentul ăsta vârful este reprezentat de cei trei magi ai literaturii filosofice românești: O. Paler, C-tin Noica și P. Țuțea. O anumită duioșie mă îndeamnă să îl aduc mai aproape de mine pe O. Paler, a cărui eleganță a resemnării ideilor mă vindecă afectiv. Dacă M. Șișkin a spus că literatura rusă nu a reușit să împiedice niciun război, în schimb, literatura lui și a lui O. Paler poate pune capăt războaielor din sufletul vostru. Încercați.

Ernest Hemingway – Pentru cine bat clopotele?

Milan Kundera – Viața e în altă parte

Octavian Paler – Viața pe un peron

Octavian Paler – Un om norocos

Cezar Petrescu –  Aranca – știma lacurilor

Italo Calvino – Dacă într-o noapte de iarnă un călător

Thomas Mann – Muntele vrăjit

John Fowles – Iubita locotenentului francez

Simon Montefiore – Sashenka

Sergiu Someșan – Iubirea ca o pânză de păianjen

Citesc încă:

Daphne du Maurier – Golful francezului

Constantin Noica – Mathesis sau bucuriile simple

Petre Țuțea – Între Dumnezeu și neamul meu

__________________

NATAȘA ALINA CULEA

Blog

De veghe în lanul de ocară – Godot Café

Cele mai efervescente replici din piesa „De veghe în lanul de ocară” 

(Știu că v-ați dat seama că nu am timp să scriu o cronică adevărată, dar trebuia să-mi notez replicile până când voi avea timp de una. Vă recomand piesa la care am râs mult și bine)

De: Alex Unguru și Mișa Șerban

Regia: Alex Unguru și Mișa Șerban

Cu: Alex Unguru și Mișa Șerban

d83e3d65750683061e4005cba7f9bb10

Noi aici nu comentăm, noi ne facem treaba

Am reacționat foarte calm după ce mi-am ieșit din minți

Să nu-mi mai spui să mă calmez câte zile oi avea tu!

Calmează-te, Mișa, si eu sunt de acord cu astea, cu Zen, cu sushi…

Cum urca el scările! Nu le ierta, le urca!

M-a văzut, m-a urmărit, mă place, deci mă iubește!

Se vede Revelionul în spate

Eu sunt mai regizor ca tine pentru că sunt fetiță

E un tip constant, niciodată nu ajunge la timp

Adulții nu se distrează, că de-aia sunt adulți

Crește părul pe tine ca pe curul de șinșila

Ăsta-i teatrul: „Nu știi, dar faci”

– Fumezi iarbă?

– Nu

– Dar cuie?

– Eu zic să fii o drogată plenară

Teatrolog – a vrut să se facă actor, dar nu l-au primit

Eu ascult tulnic pentru că sunt neaoș

____________________________________

Blog

Cronică de teatru „Ce zile frumoase” (Samuel Beckett)

„Ce zile frumoase!” de Samuel Beckett

Distribuţie: Sabrina Iaşchevici,  Ionuţ Vişan
Scenografie: Valentin Vârlan
Regie: Sânziana Stoican

Plictisul în doi.

Winnie este femeia-cupă-goală, care nu pare să fi primit afecțiune sau poate chiar să nu fi știut vreodată să o primească, iar o femeie lipsită de iubire și admirație masculină este o imagine grotescă atunci când se agață de o relație fantomatică și zdrențuită.

Willie aproape că nu există.

Întreaga piesă este un tablou freudian în toată splendoarea lui de nuanțe psihotice existente în cadrul unui cuplu. V-am mai vorbit într-un film anterior despre relații că „ea pare supărată pe el tot timpul, el pare să o evite”. De ce este atât de răspândită această imagine? Aș vrea și eu să știu. Uneori mi se pare că totul este doar o mare neînțelegere, ca și cum ai privi separat piesele de puzzle, dar ți-ar lipsi viziunea ansamblului. În „Ce zile frumoase!”, Beckett nu caută răspunsuri, el creionează cu tușe sufocante această frumoasă și hidoasă nebunie a relaționării, desigur, dusă la extrem pentru a obține efectul artistic dorit.

El, un muribund, ea o bocitoare pe mormântul unei iubiri despre care nu știm dacă a existat cu adevărat sau nu. Piesa de teatru este un nesfârșit monolog al lui Winnie, întrerupt din când în când de vaietele lui Willie sau de replicile lui la fel de lipsite de cap, coadă și rațiune.

Spectatorul se transformă într-un detectiv emoțional și adulmecă indiciile ca un căutător de aur, pentru că da, piesa este valoroasă în felul ei absurd, amprenta lui Samuel Beckett, impresie cu care am rămas și după „Așteptându-l pe Godot”. Tumultul din spatele scriiturii nu poate să nu te emoționeze, iar Winnie activează în tine și-un sentiment de vinovăție sinistră, de parcă în timpul piesei suntem izgoniți iar din Rai. Decorul selenar al unei femei care se scufundă încet-încet în pământul arid doar accentuează angoasa omniprezentă.

… și mi-era milă de el pt că trebuia să-i asculte elucubrațiile.

… și mi-era milă de ea pentru că a cerut atât de puțin.

Am iubit monologul creat din fraze declanșatoare de emoții confuze și contradictorii, împletit pe alocuri cu replici gospodărești, repetitive, automatizate:

Timpul îi aparține lui Dumnezeu și ție.

Poate fi mai bine, dar și mai rău.

Poți. P.O.Ț.I.

Sunt zile în care invidiez animalele duse la tăiere!

Când doi oameni trăiesc împreună… nu înseamnă că se văd.

Ei da!

Și toate sunt doar vorbe goale…

Te cufunzi în negura trecutului și te arunci în negura viitorului…

Care-i clenciul?

Și tot așa până va suna stingerea.

De-ai crăpa odată!

Și privesc drept înainte cu buzele strânse.

Și-acum? Și-acum Winnie?

Sunt Winnie. Care Winnie?

În monologul lui Winnie – felicitări pentru memoria genială! – ea este protagonista, dar tot ea își este prietena imaginară. Winnie nu este o femeie în pragul isteriei, ci după ea, este complet absorbită în lumea ei și te va absorbi și pe tine.

La sfârșitul piesei cineva a exclamat „Ce reușită, ce spectacol al delirului!” Mie mi se pare că nu este foarte greu unei femei să interpreteze nebunia, ne vine la îndemână 🙂

Vă recomand cu mult drag și această piesă de teatru jucată la „Unteatru”.

3618a4e06b1adcf93d69e3fcd6f0e70df175aa41.jpg

Blog

Te invit la teatru! D-ale carnavalului (Nottara)

Încă o trecută sâmbătă, încă o piesă de teatru. Am ales o reinterpretare a cunoscutei comedii efervescente „D-ale carnavalului”. Surpriza serii? Mihai Mărgineanu! Nu mă așteptam să dau de el la teatrul Nottara, pe scenă, mai ales că înainte să plec de acasă ascultasem o piesă de-a lui, ceva hard core – așa cum ne-a obișnuit :))))

Tare m-am bucurat să o revăd pe Cerasela Iosifescu – una dintre actrițele mele preferate – mai ales într-o piesă de teatru, cum o numesc eu: exaltată 🙂

Deși aceasta nu este o cronică (nu-mi permite timpul, vă cer iertare), articolul vine cu recomandarea mea caldă.

Pentru că am luat un taxi până la teatru și pentru că sunt genul de persoană care vorbește cu toată lumea (îmi plac poveștile), șoferul mi-a spus că nu a mai fost la o piesă de când era mic. Nici nu știu de ce-mi părea rău mai tare, pentru el, pentru sălile care ar trebui să fie mereu arhipline; chiar mi-e greu să-mi imaginez viața fără această plăcere, dar l-am încurajat energic ca data viitoare să prefere o piesă de teatru unui film oarecare. Una peste alta, a fost un drum amuzant, nu m-a deranjat că șoferul nu știa drumul, nu m-a deranjat nici că a fumat în mașină… hmm… poate că răbdarea mea s-ar fi oprit doar la vreo manea. Sau nici acolo 😀 

Revenind…

D-ale carnavalului
de I.L. Caragiale

Regia: Claudiu Goga

Muzica: Mihai Mărgineanu

Distribuția: 
Nae Girimea – Vlad Zamfirescu
Iancu Pampon – Gheorghe Ifrim
Crăcănel – Alexandru Jitea
Catindatul – Andi Vasluianu
Iordache – Sorin Cociş
Didina Mazu – Luminiţa Erga
Mița Baston – Cerasela Iosifescu
Ipistatul – Mihai Mărgineanu
Chelnerul 1 & Chelnerul 2 –Alexandru Mike Gheorghiu
O mască – Mircea Teodorescu

Replici de neuitat 🙂

MIȚA: …mi-a arătat biletul meu, și eu i-am declarat că omul cu traducerea este acela care mă traduce și pe mine, amantul meu, fidelul meu amant, căruia eu i-am fost întotdeauna fidea.

CATINDATUL: Aș! aia a fost cerneală violentă, am cunoscut-o după miros; m-a stropit și-n gură; îi cunosc gustul: cerneală violentă… Știi, la noi la percepție, când pic cerneală pe concept, … o dată cu limba! o șterg… Da’ închipuiește-ți d-ta, domnule, să afle nenea Iancu că m-a dus la poliție!…

MIȚA: La amantul d-tale?… Amantul d-tale… a fost… era… este… amantul meu! D-ta, ca o infamă, mi l-ai răpit! Una din noi două trebuie să moară!

PAMPON: Nu mai plânge, nu șade frumos, un volintir ca d-ta…

CRĂCĂNEL: Dacă nu pot să mă stăpânesc! mi-e naturelul simțitor…

33370_3K6A2752Untitled2

O ciudățenie – îmi place să rămân ultima în sală și să contemplu asta:

D-ale-carnavalului-la-Teatrul-Nottara

Nottara, sala Horia Lovinescu

 

Foto credit: arhiva teatrului Nottara

Dragii mei, vă invit la teatru!

 

Blog

Ce-am citit când am tăcut VIII

În primul și-n primul rând, toate cele patru cărți de mai jos sunt excelente, fiecare pe un nivel diferit de excelență, dar le recomand cu același drag pe toate:

Lapte negru – Elif Shafak

Dacă ar fi să o descriu pe Elif, aș spune că e o scriitoare între scriitori, asta dacă cineva mai are dubii că femeile nu pot scrie literatură precum bărbații. Dacă vorbim de contemporan, Elif poate. Isabel Allende poate. Clara Sánchez poate. Liudmila Ulițkaia poate. Și nu numai. Aceste scriitoare surprind realismul vieții într-un mod care m-a surprins pe mine, mai ales că eram complet cufundată în literatura clasică, de unde nu credeam că voi ieși vreodată. M-a amuzat divizarea interioară a lui Elif Shafak, consiliul pe care-l are ea cu avatarele proprii, mai ales că ideea asta este prezentă și în romanul meu, Visele nu dorm niciodată, doar că eu am consiliu cu personajele mele 😀 Autorii își permit să fie țăcăniți, dar nimeni nu vrea un farmacist sau un medic țăcănit, nu? 🙂

Jurnalul unui scriitor – F.M. Dostoievski

Scriere amplă, amănunțită, furnicească, cu o ureche mereu la pândă pentru a surprinde orice nuanță care vibrează în aer, orice scădere a tonalității vocii, orice zvon care ar putea trimite la deslușirea psihologică a omului – acesta este Dostoievski pentru mine. Un scriitor care disprețuiește oamenii în aceeași măsură în care îi iubește. Un judecător al moravurilor și un idealist însuflețit. Pe alocuri, mi-a părut un personaj în personaj, un pensionar care pândește la televizor toate știrile senzaționale și le molfăie vreme îndelungată la o cană de ceai și o felie de unt. M-au impresionat puternic povestea Masei și a lui Fedea, precum și a sinucigașei cu icoana, reamintindu-mi de geniul său povestitor.

Citate:

„A fost un artist, un gânditor, un scriitor strălucit, un om de o cultură excepţională, un om de spirit, un uimitor interlocutor (vorbea chiar mai bine decât scria) şi un uimitor tip reflexiv. Reflecţia, capacitatea de a face din cel mai intim sentiment al său un obiect, pe care să-l pună în faţa sa, să i se închine şi poate chiar în aceeaşi clipă să-şi bată joc de el, reflecţia această o avea dezvoltată în gradul cel mai înalt”

…precum și aciditatea aparte a ironiei personalizate caracteristică scriitorului (aceeași ironie mușcătoare pe care am întâlnit-o și la Turgheniev):

„Claritatea şi simplitatea stilului său merită o atenţie şi o apreciere deosebită în vremea noastră, când unele reviste îşi fac un punct de onoare dintr-un stil neclar, greoi şi contorsionat, considerând probabil că asta contribuie la o mai mare profunzime. Cineva căuta să ne convingă că dacă vreunui critic i se face sete, ăsta n-o să spună direct şi simplu: adu-mi apă, ci o să spună, probabil, ceva în genul:

         — Fă să-mi parvină acel element esenţial al umidităţii care va contribui la înmuierea unor elemente mai solide care s-au complexat în stomacul meu”

…regăsind-mă în majoritatea cugetării autorului.

Tropicul Cancerului – Henry Miller

Citate. Neapărat.

„De o sută de ani şi mai bine lumea, lumea noastră, e pe moarte. Şi nimeni, în această ultimă sută de ani şi mai bine n-a fost destul de ţicnit ca să pună o bombă în curul lumii şi să o arunce în aer. Lumea putrezeşte, murind bucăţele”

„Dumnezeule sfinte! Ce am devenit? Cu ce drept, oameni buni, îmi bulversaţi viaţa, îmi răpiţi timpul, îmi intraţi în suflet, îmi sugeţi gândurile, mă folosiţi drept companionul, confidentul şi biroul vostru de informaţii? Drept cine mă luaţi? Credeţi că sunt angajat pe bani să joc în fiecare seară o farsă intelectuală sub ochii voştri? Credeţi că sunt un sclav, cumpărat cu bani grei, să mă târăsc pe burtă în faţa voastră, leneşilor, şi să vă pun la picioare tot ce ştiu şi tot ce simt? Credeţi că sunt o târfă într-un bordel care-i chemată să-şi ridice fustele sau să-şi scoată fumul la cererea primului bărbat îmbrăcat elegant?”

„E ceva atât de fantastic, de nepotrivit în această galerie de oameni încât gândul te duce inevitabil la mulţimea de temple care se întinde din Himalaya până în Ceylon, o vastă îngrămădire arhitectonică, de o frumuseţe răpitoare şi totuşi monstruoasă, hidos de monstruoasă pentru că fecunditatea care clocoteşte şi fermentează în miriadele de ramificaţii arhitectonice pare să fi istovit însăşi fibra internă a Indiei”

După ce-ți ajustezi puțin nivelul de percepere al limbajului unui scriitor precum Miller, găsești originalitate și o minte febrilă în căutarea sensului vieții, un om care tânjește după libertate, revoltat de îngustimea minții și a tiparelor stabilite de dinainte, fără ca el să fi avut un cuvânt de spus despre asta. Un proscris al literaturii, alături de Pascal Bruckner și de H. Charles Bukowski – veți găsi similitudini.

Castelul pălărierului – A. J. Cronin

M-a pus pe gânduri. Fanatism și unde poate duce fanatismul. Un om mărginit și fanatic, autoritar, care ruinează viața propriei lui familii. Un roman scris desăvârșit, chiar dacă nu metaforic, dar metodic, punctat și pătrunzător. A surprins ca niciun alt autor citit de mine ideea că anumiți oameni nu trebuie încurajați în manifestările lor habotnic-violente, că respectul acordat lor și afecțiunea nu se întorc niciodată pentru că ei nu le recunosc, nu empatizează, nu înțeleg nimic altceva în afara lor și a dorințelor lor. Rezultatul? Un om ruinat care a ruinat totul în jurul lui, prăbușit ca un castel de nisip. 

Articolul face parte din seria „Ce-am citit când am tăcut”

Natașa Alina Culea

Blog

Ce-am citit când am tăcut? V

  1. Ce-am citit când am tăcut I
  2. Ce-am citit când am tăcut II
  3. Ce-am citit când am tăcut III
  4. Ce-am citit când am tăcut IV

Ce am citit săptămâna asta:

  • Las ciudades invisibles – Italo Calvino
  • Jean Plaidy – Lucrezia Borgia. Păcate din iubire
  • Bastarda Istanbulului – Elif Shafak

Las ciudades invisibles – Italo Calvino

Am iubit cartea asta pe tot parcursul lecturii. Imaginația flamboaiantă a lui Italo Calvino transpusă într-un lirism  superb, descoperind un autor care scrie ca nimeni altul, cu pricepere, iscusință, îndemânare, dibăcie și toate celelalte sinonime care ar încerca să redea talentul impresionant al prozatorului italian.

În prim plan: călătoriile lui Marco Polo, acele călătorii mult contestate, în China aflată sub dominația lui Kubilai Khan – conducătorul mongol care își exercita domnia asupra Pekingului (Pekin, fosta denumire a Beijingului actual).

Asemenea Șeherezadei care povestea sultanului Shahryar, așa și Marco Polo îl destinde pe Kubilai Khan cu poveștirile lui despre acele 55 de orase invizibile. Dacă Italo Calvino a ironizat oarecum presupusele calatorii ale lui Marco Polo, controversate din cauza știrbeniei reperelor geografice, este greu de spus, deși eu cred că oricare autor este fascinat de imaginație debordantă, fiind mai puțin interesat de veridicitatea poveștilor, până la urmă, nu suntem contabili.

Cartea asta chiar trebuie citită, iar trebuie este un cuvânt pe care-l folosesc destul de rar, fiind atât de restrictiv-neplăcut. Calvino este un scriitor vizionar care se folosește de arta sa pentru a atrage atentia către ceea ce ne îndreptam. Îl respect nu pentru ca a scris o asemenea carte, dar pentru că nu s-a gândit doar la aspectul ei comercial, ci la cel moral, etic – un îndemn de toată lauda și stima mea. Mi-ar fi plăcut să pot să-i mulțumesc personal pentru lectura asta.

Voi culege câteva citate, iertare, sunt netraduse – am citit cartea în spaniolă:

—Sir, estabas distraído. De esa ciudad justamente te estaba hablando cuando me interrumpiste.

—¿La conoces? ¿Dónde está? ¿Cuál es su nombre?

—No tiene nombre ni lugar. Te repito la razón por la cual la describía: del número de ciudades imaginables hay que excluir aquellas en las cuales se suman elementos sin un hilo que los conecte, sin una regla interna, una perspectiva, un discurso. Ocurre con las ciudades como con los sueños: todo lo imaginable puede ser soñado pero hasta el sueño más inesperado es un acertijo que esconde un deseo, o bien su inversa, un miedo. Las ciudades, como los sueños, están construidas de deseos y de miedos, aunque el hilo de su discurso sea secreto, sus reglas absurdas, sus perspectivas engañosas, y toda cosa esconda otra

 “Pero la ciudad no dice su pasado, lo contiene como las líneas de una mano, escrito en los ángulos de las calles, en las rejas de las ventanas, en los pasamanos de las escaleras, en las antenas de los pararrayos, en las astas de las banderas, surcado a su vez cada segmento por raspaduras, muescas, incisiones, cañonazos”

Un oraș care m-a pus pe gânduri – deși nu singurul:

 „Al entrar en el territorio que tiene a Eutropia por capital, el viajero ve no una ciudad sino muchas, de igual tamaño y no disímiles entre sí, desparramadas en un vasto y ondulado altiplano. Eutropia es no una sino todas esas ciudades al mismo tiempo; una sola esta habitada, las otras vacías; y esto ocurre por turno. Diré ahora cómo. El día en que los habitantes de Eutropia se sienten asaltados por el cansancio, y nadie soporta más su trabajo, sus padres, su casa y su calle, las deudas, la gente a la que hay que saludar o que saluda, entonces toda la ciudadanía decide trasladarse a la ciudad vecina que esta allí esperándolos, vacía y como nueva, donde cada uno tomara otro trabajo, otra mujer, verá otro paisaje al abrir las ventanas, pasará noches en otros pasatiempos, amistades, maledicencias. Así sus vidas se renuevan de mudanza en mudanza, entre ciudades que por la exposición o el declive o los cursos de agua o los vientos se presentan cada una con ciertas diferencias de las otras. Como sus respectivas sociedades están ordenadas sin grandes diversidades de riqueza o de autoridad, el paso de una función a la otra ocurre casi sin sacudidas; la variedad esta asegurada por los múltiples trabajos, de modo que en el espacio de una vida rara vez vuelve uno a un oficio que ya ha sido el suyo. Así la ciudad repite su vida siempre igual, desplazándose para arriba y para abajo en su tablero de ajedrez vacío. Los habitantes vuelven a recitar las mismas escenas con actores cambiados; repiten las mismas réplicas con acentos diversamente combinados; abren bocas alternadas en bostezos iguales. Sola entre todas las ciudades del imperio, Eutropia permanece idéntica a sí misma. Mercurio, dios de los volubles, patrón de la ciudad, cumplió este ambiguo milagro”

Ultimul citat din carte, încântător prin muzicalitatea metaforică:

Tres hipótesis circulan sobre los habitantes de Baucis: que odian la tierra; que la respetan al punto de evitar todo contacto; que la aman tal como era antes de ellos, y con catalejos y telescopios apuntando hacia abajo no se cansan de pasarle revista, hoja por hoja, piedra por piedra, hormiga por hormiga, contemplando fascinados su propia ausencia

 OK, nu ma pot opri, doar pe acesta și gata! Vorbind despre Veneția, Marco Polo are tandrețea duioasă a unui iubit nostalgic:

—Las imágenes de la memoria, una vez fijadas por las palabras, se borran —dijo

Polo—. Quizás tengo miedo de perder a Venecia toda de una vez, si hablo de ella. O quizás, hablando de otras ciudades, la he ido perdiendo poco a poco

Undeva chiar trebuia să mă opresc, altfel aș cita toată cartea și tot voi rămâne cu impresia că nu am recomandat-o suficient. Monumentală!

Jean Plaidy – Lucrezia Borgia. Pacate din iubire

Dacă autoarea, căci vorbim de un pseudonim, iar adevăratul nume al scriitoarei este Eleanor Hibbert, a încercat să o transforme pe Lucrezia Borgia într-o femeie palidă și cam fără voință, a reusit, iar dacă intentia ei a fost doar de a contrazice faima creată de Michel Zevaco cu Crimele familiei Borgia (sau de un altul ca el), ei bine, a reusit să scrie un roman interesant despre un personaj acum mai puțin interesant.

Citate? Nu, deoarece stilul si limbajul nu permit încropirea unor astfel de decorațiuni lingvistice. Nu s-a schimbat cu nimic imaginea lui Alexandru Borgia, nici a lui Cesare, cei doi sunt descriși la fel de sângeros așa cum sunt cunoscuți deja, doar Lucrezia pare o papușă blondă, usor de manipulat, destul de naivă, dar cumva decentă pe tot parcursul cărții.

Ce nu mi-a plăcut prea tare: așa cum am spus, limbajul cam de lemn, descrierile puerile, nesfârșitele menționări ale părului ei lung de culoarea aurului și… cam atât.

În rest, toate vechi și vechi sunt toate: obiceiurile de la Curte, ipocriziile de rigoare, intrigile nelipsite, crimele săvârșite în numele unor utopii care pun un om deasupra altuia etc. Nu lipsesc nici referințele către artiștii renascentini: Michelangelo Buonarotti, Pietro Bembo, dar nici cele către familiile conducătoare ale Italiei: Orsini, Sforza, Forli, Ercole, Ferrara, Este…

Bastarda Istanbulului – Elif Shafak

Oare ce as putea sa mai scriu despre o carte care m-a dezintegrat cu primele cuvinte? Interesant este că dacă pe Las ciudades invisibles o găsesc liniară din punctul de vedere al așteptărilor, Lucrezia Borga fiind puțin ascendentă pentru că a început destul de simplu, cu un asemenea punct de pornire, am crezut că Bastarda Istanbulului poate fi prima din topul meu imaginar al cărților citite în ultima vreme. Nu a fost așa, dar mi-a plăcut foarte, foarte mult – însă remarc o ușoară linie descendentă, cu o mare lovitură către finalul cărții, una neașteptată care m-a determinat să răsucesc pe toate laturile ceea ce știam despre încărcatele relații karmice de familie.

Să nu blestemi lucrurile care cad din cer. Nici măcar ploaia. Orice ar cădea, oricât de tare ar turna, oricât de îngheţată ar fi lapoviţa, nu trebuie să rosteşti niciodată vreo blasfemie împotriva celor pe care cerul ni le-ar putea hărăzi. Toată lumea ştie lucrul ăsta.Până şi Zeliha.

Dar apoi, în clipa în care ultimii stropi ating pământul, iar alţii atârnă nesiguri de frunzele acum fără fir de praf, în acel moment lipsit de apărare, când nu eşti întru totul sigur că ploaia a încetat, şi nici ploaia însăşi nu e, chiar în acel interval, totul se înseninează. Un lung moment, cerul pare să-şi ceară scuze pentru ce ne-a făcut. Iar noi, având încă picături fine în păr, noroi pe manşete şi tristeţe în ochi, privim din nou spre cerul azuriu, acum mai senin ca niciodată. Privim în sus şi nu ne putem abţine să nu-i întoarcem zâmbetul. Îl iertăm; întotdeauna facem la fel”

Mi-a plăcut la nebunie cascada de metafore, personajele feminine greu de încadrat într-o tipologie sau alta și clocotul romanului plămădit cu ardoare. Dacă autoarea este feministă, precum Isabel Allende, sau dacă nu este feministă deloc, n-aș putea ști, dar ceea ce știu este că ambele sunt axate pe dezvoltarea personajelor feminine, iar cele masculine sunt aduse în prim plan doar ca să le completeze mai bine pe primele. Bun, am spus și de tendința către feminism…

Umorul este unul mușcător, solid, acerb – poate ceea ce distinge cartea ei între altele contemporane, eu cred că i l-aș recunoaște acum între alte zeci de texte.

 Ea era cea mai mică dintre cele patru fete ale familiei Kazancı, care nu puteau fi de acord în nici o privinţă, dar care păstrau aceeaşi convingere că au întotdeauna dreptate şi fiecare credea că nu are nimic de învăţat de la celelalte, dar că are multe să le-nveţe. Asta o făcea să se simtă la fel de rău ca şi când ar fi pierdut la loterie la diferenţă de un singur număr: în orice fel ai fi încercat să priveşti situaţia, nu puteai scăpa de sentimentul că erai supus unei nedreptăţi ce nu putea fi corectată

 Articolul doi: Majoritatea oamenilor nu gândesc niciodată, iar cei care gândesc nu devin niciodată o majoritate. Hotărăşte-te de care parte vrei să fii”

Cam atât despre Elif Shafak. Am găsit, în sfârșit, în literatura contemporană pe cineva care scrie extraordinar despre lucruri simple, Graalul meu.

______________

– Încă o dată, acestea nu sunt recenzii și nici nu colaborez cu vreo editură – tocmai pentru a vă oferi o informație filtrată doar prin ochii mei, dar neîntinată de vreun alt interes în afara pasiunii pure pentru literatură.

Ce citesc acum?

  • Hermann Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă
  • Hume – The Philosophical Works (eng)
  • H Lawrence – Sons and Lovers (eng)
  • Evgheni Vodolazkin – Laur

_____________________

Natașa Alina Culea (autoare)

Cărți scrise

Interviu Catalin Sturza (jurnalist, critic literar)

catalin sturza - natasa barbatii si psihanalistul

Despre Cătălin Sturza:

Recomandarea cărții mele ”Natașa, bărbații și psihanalistul” este scrisă de Cătălin Sturza, o recomandare pe care o apreciez la adevărata ei valoare, Cătălin fiind în contact permanent cu lumea fascinantă a scrisului în general și a literaturii/criticii literare.

Cătălin Sturza este jurnalist cultural și critic literar. A moderat o emisiune pe Radio România Cultural, este doctor în litere, fost redactor la editura Curtea Veche, scrie în revista Cultura și în multe alte locuri (printre care și pe blogul Adevarul), mai multe informatii despre el aici sau aici.

Am ”profitat” de ocazie, pentru a afla mai multe despre el și implicit despre ceea ce face, despre prisma prin care privește el ”life, love & books”. Enjoy!

Interviu:

Citatul favorit?

Nu-mi plac citatele. Pe bune, le urăsc – mai ales pe cele de pe Facebook, din Octavian Paler 🙂 Unii vor spune că e semn de snobism, dar pentru mine „a da cu citatu-n populație” e, pur și simplu, semn de semidoctism. E aiurea și să scoți un citat din context – pentru că nu ai cum să știi ce vrea să spună, de fapt, citatul acela până nu citești cartea, e ca și cum ai vedea două ace de brad pe preșul de la ușa casei și ai spune „vaaai, uite ce brad frumos”! Și e la fel de aiurea să mitraliezi cu citate, încercând să pari „cult în cap”: nu ai încredere în propriile opinii – sau vrei să ți se plece toată lumea la picioare, din moment ce faci mereu apel la autoritate? Totuși, nu neg că unele citate pot avea rostul lor: unii au o zi grea, îi chinuie demonii cu întrebările, văd un citat și se iluminează: uite, acesta era răspunsul la ce căutam eu! Evident că văd numai ce vor să înțeleagă ei din citatul acela, pe moment, și că, de fapt, ei se raportează la citatul lor – găsind o carne pentru fantasma lor. Însă chiar și așa, o „carne” din Dostoievski poate să fie mai bună decât una din… Paler. Uite, poți să treci ultima propoziție la citatul favorit 🙂

Romanul de suflet?

O, câte romane – și cât suflet! Dacă e să aleg totuși unul dintre toate, nu pot să aleg decât „Stăpânul inelelor”, de J.R.R. Tolkien. Nu e nici un secret aici, sunt un Tolkien fan & a great geek sau, dacă vrei, a great Tokien geek. „Nu e carte ca Șogunul și mașină ca Lăstunul”, spuneam, când eram mici – dar pentru mine nu e carte ca „Lord of the Rings”.

Ce te motivează să te trezești dimineața?

Soarele, mirosurile – de brad, de lemn, de piele caldă, parfumată și moale –, aerul rece, când sunt la munte, toate lucrurile frumoase – sau, pe scurt, viața. Sunt un mare optimist și iubesc cu intensitate și pasiune viața. Nu-i înțeleg și nu îi suport pe depresivi (deși nu las să se vadă, de obicei, ostilitatea în mod fățiș – pentru că știu foarte bine că uneori pot avea chiar și eu perioade depresive) și a-ți lua viața cred cu tărie că e, într-adevăr, marele păcat – singurul păcat de neiertat.

Ultima carte cumpărată?

M-ai prins. Îmi iau multe cărți electronice în ultima vreme… aham… de la „magazinul de cărți” de pe Internet. Și nu cred că astea se pun 🙂 În plus, îmi place să împrumut cărțile mele fizice (am multe, și prea multe pe care se pune praful) prietenilor și să împrumut cărți de la prieteni. Îți pot spune ultima carte citită (împrumutată de la o prietenă): un volum de eseuri de C.S. Lewis – superb, magnific scriitor – „Despre lumea aceasta și alte lumi”.

Ce vor bărbații?

De obicei – pace și liniște. O femeie (pentru că bănuiesc că vrei să-ți spun ceva și despre femei) care să-i înțeleagă. Care să fie feminină – în sens clasic, cel puțin pentru mine: frumoasă, grijulie, caldă. Elegantă. Să  nu fie vehementă – urăsc vehemența la o femeie. Diplomată, cu tact. Not crazy – definitely not crazy! 🙂 Liniște și pace și o carte bună în mână – lângă femeia de mai sus (care în acest moment dă cu mătura – dar de obicei citește și ea o carte bună).

Realizarea de care te simți cel mai mândru?

Nu-mi place să mă mândresc. Cred că talentele noastre sunt daruri – pe care le primim „spre administrare”. De aceea, realizările cu care de obicei ne mândrim nu sunt ale noastre – ci se realizează prin noi. Nu eu decid, așadar, care e realizarea mea cea mai mare. Într-o piesă de teatru, personajul cel mai bine îmbrăcat nu e, neapărat, și personajul principal – uneori un valet sau un servitor e personajul cel mai bine îmbrăcat de pe o scenă, în timp ce protagonistul umblă în zdrențe. Autorul își cunoaște toate personajele și poate să te lămurească: cine e un simplu figurant și cine e protagonistul. La fel, un spectator care a urmărit, cu atenție, întreaga scenă înțelege subtilitatea relațiilor și a ierarhiilor. Dar eu nu sunt un astfel de spectator – din scena pe care evoluăm noi de regulă vedem un singur colț. Și, cu siguranță, nu sunt Autorul piesei 🙂

Totuși, dacă e să aleg o realizare – uite, aș alege două: faptul că am avut marea șansă de a scrie o teză de doctorat pornind de la romanele și eseurile lui J.R.R. Tolkien și că am realizat, timp de nouă ani, o emisiune despre Internet la Radio România Cultural. Un context politic interesant a făcut să rămân, acum două săptămâni, fără emisiune, în mijlocul sezonului, dar nu merită să vorbim despre asta aici – acești nouă ani de emisiune rămân o mare satisfacție pentru mine.

Care e viața unui jurnalist?

Trebuie să-ți spun din capul locului că eu am fost, în ultimii zece ani, un tip special – sau, dacă vrei, „de nișă” – de jurnalist: un jurnalist cultural. Am făcut vreo doi ani muncă de teren, la început: mergeam la conferințe de presă, luam interviuri – a fost un an când le-am luat interviuri tuturor scriitorilor străini care au vizitat Bucureștiul, inclusiv lui Llosa, care tocmai luase Nobelul. N-a fost ceva premeditat, așa s-a întâmplat. Dar nu mi-a plăcut în mod deosebit munca de teren. Mi-a plăcut, în schimb, să scriu cronică de carte – și am scris timp de câțiva ani cronică aproape săptămânal, la „Observator cultural” și la „Ziua”. Și mi-a plăcut, după cum ți-am zis deja, să fac emisiuni la radio.

Munca de teren e o ucenicie – înveți foarte mult, inclusiv lecții „ale umilinței”. E un mare avantaj s-o iei „de jos”, de la teren. Înțelegi mult mai bine meseria și ai mereu puncte de referință pentru a nu-ți pierde „dreapta măsură”, indiferent unde ai ajunge, mai târziu. Dar scrisul e partea care îmi place acum cel mai mult. E un mare privilegiu să poți să scrii și să fii plătit – nu mult, atâta cât ești plătit – pentru asta. Până acum am avut noroc; o să vedem ce mai urmează, în viitor.

Dacă ar fi posibil să fii o zi în locul altcuiva, pe cine ai alege?

Nu mi-aș dori să fiu o zi în locul – sau în rolul – nimănui. Fiecare rol are „lecțiile” sale și, de multe ori, rolurile pe care le invidiem din afară s-ar putea să fie extrem de plicticoase și chiar apăsătoare din interior. Mă gândesc doar la câți oameni bogați și celebri au comis „păcatul de neiertat” despre care îți vorbeam mai devreme. Ne e foarte greu să-l înțelegem, de pildă, din afară pe Robin Williams, deși Jim Carrey cred c-a zis-o cel mai bine: “I hope everybody could get rich and famous and will have everything they ever dreamed of, so they will know that it’s not the answer.”

Ce crezi despre cărțile digitale?

Well… they’re okay 🙂 Le citesc și le folosesc zilnic, așa că nu pot să zic nimic de rău despre ele. Găsești ușor citate, faci notițe fără să distrugi cartea, salvezi copacii – și planeta. Sigur, nimic nu se compară cu mirosul unei cărți de hârtie – dar e o mare chestie să accepți un lucru simplu: you can’t have it all!

Un film pe care l-ai revedea oricand?

Oricând? Ce cinefil eram odată… Acum citesc, citesc mult, dar filme foarte rar mai văd. Da, aș revedea: „Războiul stelelor”, seria veche (și cea nouă) – cred că am văzut și revăzut „Star Wars” de cel puțin 10 ori.

Un act de nebunie pe care nu-l regreti?

Că am dat la Litere – când puteam să dau la Medicină? Că am rămas la Litere – când urmam, în paralel, Literele și Cibernetica și, pe deasupra, eram bunicel-spre-bunuț la programare? Ok, îl regret puțin – în special dacă pun în balanță banii. Dar nu aș fi înțeles niciodată cărțile – și literatura – decât ca un medic sau ca un inginer. E o mare diferență dintre modul în care înțelege cărțile un inginer și modul în care le pricepe un filolog care își ia meseria în serios. Nu o să intru în detalii – sunt muuulte pagini de scris pe tema asta, și C.S. Lewis le-a scris deja, mult mai bine decât aș fi putut să le scriu eu.

Cu ce cuvinte ai începe o carte?

„A fost odată sau niciodată” – sunt singurele cuvinte care te poartă spre Țara Zânelor. Adică Middle Earth. Adică Pământul de Mijloc, care e chiar Lumea, lumea în care trăim noi, după ce dai fardul și reclamele luminoase și multe alte iluzii la o parte.

Cel mai frumos moment al carierei tale?

Of, te referi mereu la carieră, și te înțeleg – trăim într-o obsesie, ba chiar într-o „psihoză” a carierei. Uite, pentru mine prea puțin contează „cariera”: înșiruirea aia de fapte pe care o pui într-un CV și cu care răspunzi la întrebarea: ce ai făcut cu timpul pe care l-ai avut până acum? Păi, uite, trei pagini de CV… Sigur, toți avem sau ar trebui să avem o vocație și să „ne ținem” de ea. Să ne-o împlinim, chiar, cu puțin noroc și cu puțin ajutor de la Providență. Prefer, deci, cuvântul „vocație”, iar, în privința vocației de scriitor-jurnalist, momentele frumoase au fost mereu cele în care am avut timp să citesc, să scriu și să stau de vorbă cu mine: anii când țineam săptămânal cronică literară și când mi-am redactat teza sunt ani de care îmi amintesc cu cea mai mare plăcere. La fel e și anul acesta, când mă bucur de marea șansă a unei burse postdoctorale.

Descrie o zi perfectă!

Uite, ziua de azi: m-am trezit la 6.30, am citit, două ore – inclusiv din Lewis, din cartea despre care îți spuneam – apoi am fugit o oră la sport, am alergat puțin după facturi și chitanțe (de bănci nu scapă nimeni, nu?), după care m-am așezat și am lucrat, concentrat, vreo trei ore pentru unul dintre clienții cu care colaborez (e un job care implică scrisul și editarea foto – deci îmi face mare plăcere), am luat prânzul alături de prietena mea, m-am apucat să răspund la întrebările astea. Peste 10 minute plec iar la sport. N-am pierdut timpul, dar nici n-am stat între patru pereți, într-un birou, 9-5, în urlete, văicăreli și stres. Da, e un mare noroc să trăiești o asemenea zi – și nu pot spune că nu sunt recunoscător 🙂

Ce muzică asculți atunci când conduci?

De obicei muzică clasică – sunt mare fan Vivaldi. Uneori ascult și „șlăgăroaie” din anii 80 – tocmai ce-am fost la concertul Albano și Romina, nu? Trebuie să știi că eu conduc ca un pensionar, așadar muzica clasică se potrivește cu stilul meu, sau invers: ea se impregnează în stilul meu de șofat. Dacă vedeți pe cineva mergând calm, cu viteza legală, pe prima bandă – e probabil că ascultă, în mașină, Vivaldi!

Ce ai schimba la tine?

M-aș face un pic mai modest. În ciuda părerii pe care poate ți-ai – și v-ați – făcut-o citind răspunsurile de aici, în realitate sunt un mare orgolios. Nu mi-ar strica să-mi trag mai des bobârnace peste nas.

Câteva “La naiba…” ? (vezi https://lifebynatasha.wordpress.com/2014/11/04/la-naiba-cu-tine-viata/)

Păi… la naiba cam cu tot ce zici tu acolo, doar că mie îmi place să-mi păstrez zenul. Să asculte muzică proastă cine vrea să o asculte; încerc să nu mă las afectat de gusturile și de activitățile altora. Deci: la naiba cu nerăbdarea care ne strică zenul. Let’s keep calm și să învățăm fim mai răbdători (ușor de zis și greu de făcut, știu)!