Blog

Cronică de teatru: BARZA DOMNULUI MINISTRU

BARZA DOMNULUI MINISTRU

   Regie: Lucian IANCU

   Distribuție:

Adriana TRANDAFIR

Mihai CIUCĂ

Gabriel FĂTU

Laura COSOI

Doina TEODORU

   Producție a Teatrului Principal, BARZA DOMNULUI MINISTRU este o comedie delicioasă, efervescentă, care reunește actori de renume, artiști îndrăgiți ai teatrului românesc contemporan, găzduită de Centrul Metropolitan de Educație și Cultură „Ioan I. Dalles”.

   Adaptare a piesei de teatru „Lorsque l’enfant paraît”, scrisă în 1951 de André Roussin –  dramaturg, actor și regizor francez, născut în Marsilia – , BARZA DOMNULUI MINISTRU mi-a amintit de marile comedii clasice jucate mereu cu sala plină și biletele epuizate cu mult înaintea zilelor de spectacol, precum „Puricele” sau „Bădăranii”.

   Piesa debutează în cadrul intim al casei ministrul Charles Jaquet, un francez autentic, făcându-și din viața sa respectabilă o datorie de onoare. Naționalist convins, familist în toată regula și cavaler al moravurilor de altădată, domnul ministru desfășoară ferm o campanie împotriva avorturilor în Franța, neștiind că soția lui, Olympe, care are peste cincizeci de ani, este însărcinată.

   Vestea șocantă e primită cu amuzament extravagant de către ceilalți membri ai familiei: Georges, fiul lor, și Annie, fiica de douăzeci de ani, proaspăt logodită și îngrozită anticipativ de ceva ce ar putea să îi păteze reputația sau ziua nunții mult așteptate:

Olympe, jucată magistral de Adriana Trandafir, îi mărturisește tulburată fiicei ei că este însărcinată:

„— Incredibil și taică-tu ăsta; din douăzeci în douăzeci de ani se apucă de semănat.”

…iar momentul este preluat de tânăra Annie și transmis imediat lui Georges, căruia nu-i vine să creadă o asemenea absurditate:

„— Cum, mama a călcat pe bec?”

  Scena în care Olympe îi destăinuie patriotului ei soț, interpretat de marele actor Mihai CIUCĂ, bulversanta veste a făcut deliciul audienței desfătate de harababura conjugală:

„— Ți-am făcut un copil?! Eu, la vâsta ta?! Când s-a întâmplat asta?”

„— Când ai băut din vinul ăla roșu și ai mâncat din salata aia de țelină.”

„— Mai bine îmi scrânteam piciorul în ziua aia!”

   Cei doi sunt prinși între conduita morală a celor care nu lipsesc de la nicio liturghie duminicală, mândria și bucuria de a avea un copil, chiar și la vârsta lor, umbrite de contextul politic și familial, ce, cu siguranță, nu le este favorabil.

   Dar cum nicio încurcătură nu vine vreodată singură, politicianul află cu stupoare și insatisfacție totală că Georges, fiul de care el este profund nemulțumit că a ales să fie comediant, în locul unei meserii serioase, a lăsat-o însărcinată pe Natașa, chiar propria lui secretară, doctorandă și cunoscătoare a șapte limbi străine „plus limba rusă”, cea pe care el o credea întruchiparea cumințeniei. Dar Georges se dovedește a fi un diplomat excelent, speculând abil încurcătura în favoarea sa, el dorind să se însoare cu Natașa, reușind să-și păcălească părinții sensibili la titluri onorifice, părinți motivați mai degrabă de un refuz decât de o acceptare, cumsecade, în fond, dar cu aferentele slăbiciuni umane, la urma urmei.

   Credeți că spectacolul de haz și ironie se termină aici? Nici pomeneală! Annie este și ea însărcinată, ea, chiar cea care își apăra reputația cu aceeași ferocitate ce amintește de  ilustrul său tată. Iar pentru ca tabloul de situații conflictuale și stridente, generatoare de alte noi conflicte la rândul lor, care a produs toată degringolada umoristică, să fie complet, până și Thèrése, ajutoarea lor la menaj, va avea un copil cu un curier de frigidere, căci „femeilor când le cade unul cu tronc, fac ce zice ăla”.

Alte replici ce au stârnit hohotele de râs ale spectatorilor aflați în sala arhiplină:

„— Pe vremea mea fetele mari erau chiar mari și erau chiar multe.”

„— De când trebuie să te pricepi într-un domeniu ca să ajungi ministru?”

„— Să ne întoarcem la oile noastre…

— Aici nu mai este vorba de oi, ci de berze!”

„— Dacă iese un copil negru, vorbim atunci!”

„— Ai spus destule prostii azi, lasă-mă și pe mine!”

   Jocul actorilor a fost remarcabil, perfect interconectat, incandescent, dând naștere unui haz general a cărui atmosferă nu se disipase nici după încheierea spectacolului.

   Dacă vă întrebați cum se vor descurca protagoniștii în haosul iscat, veți afla doar vizionând această comedie excepțională, regizată de Lucian IANCU. Parafrazând butada lui Charlie Chaplin: „O zi în care nu ai râs este o zi pierdută”, vă recomand să nu pierdeți nici voi BARZA DOMNULUI MINISTRU, o reprezentație vividă ce vă va declanșa o alarmantă bună dispoziție și poftă de viață!

___________________________

Natașa Alina Culea

Cărți scrise

Recomandările literare de vacanță ale Evei

Articol preluat de pe site-ul Evatopia

Am văzut pe DorinaDănilă.com un tag foarte drăguț și nu m-am putut abține să nu-l preiau. Îmi place să răspund la tag-uri și am răspuns la câteva pe Rândurile Evei, dar pe Evatopia acesta este primul meu tag. Așadar, haideți să vedem despre ce este vorba în acest tag de vacanță.

………………..

6. O carte care ne poartă într-un oraș turistic european

„Arlechinul” de Natașa Alina Culea. O parte a acțiunii se petrece în București, iar o parte are loc în diverse locații europene, printre care și Paris. este o carte frumoasă, care îl poartă pe cititor nu doar prin locații diferite, ci și printr-o poveste deosebită.

7. O carte care ne poartă într-o cunoscută destinație turistică din lume

Aleg din nou o carte scrisă de Natașa Alina Culea, și anume, „Nopți la Monaco”. Încă din titlu, ne dăm seama că această carte se potrivește de minune la această cerință. Acțiunea începe în România, dar autoarea ne poartă pașii spre și prin Monaco, una dintre destinațiile turistice renumite.

Continuarea articolului AICI

Blog

Ce-am citit cand am tacut IV

Ce cărți am citit saptamana trecuta:

  • Scott Fitzgerald – Cei frumosi si blestemati – cu al sau bilfism sau stiinta tuturor religiilor, o religie a reincarnarii, lipsita de detalii. O carte despre cum sa traiesti transformand inutilul intr-o arta si lenea într-o stare contemplativ-estetica, dar fara partea de estetica 🙂 “Triumful letargiei” –  lipsa oricarui scop in viata si inchinarea la o singura zeita, a viciului. Lipsa oricaror virtuti sau orientari catre un scop, fie si acela de a nu avea un scop. Ratare. O carte ca o indispozitie bine scrisa 🙂

„O ştia de o lună – o fată cu obiceiuri nomade, nimic ieşit din comun. Cineva i-o pasase pur şi simplu lui Anthony, care o considera amuzantă şi căruia chiar îi plăcuseră săruturile caste şi idilice pe care ea i le dăduse în a treia seară de cînd se cunoscuseră, în timp ce mergeau cu un taxi prin Central Park. Avea o familie vagă – un unchi şi o mătuşă estompaţi, care locuiau împreună cu ea într-un apartament dintr-un cartier labirintic. Ea îi ţinea companie, familiară, oarecum intimă şi plină de linişte. Mai mult de atît el nu dorea să experimenteze – nu din scrupule morale, ci din groaza de a nu permite vreunei încurcături să tulbure ceea ce simţea că este seninătatea crescîndă a vieţii sale.

— Are două figuri, îl informă el pe Maury, una e să-şi tragă părul peste ochi într-un anumit fel şi apoi să-l sufle înapoi, iar cealaltă să spună „Eşti nebuuun!“ cînd cineva face un comentariu care o depăşeşte. Mă fascinează. Stau acolo ore în şir, complet uluit de simptomele maniacale pe care le găseşte în imaginaţia mea.

Maury se foi în fotoliul său şi spuse:

— E remarcabil că o fiinţă umană poate să înţeleagă atît de puţin, deşi trăieşte într-o civilizaţie atît de complexă. O astfel de femeie ia practic tot universul în cel mai literal mod posibil. De la influenţa lui Rousseau pînă la efectele cotei impozitelor asupra cinei sale, totul îi este complet străin. A fost adusă din epoca de piatră şi trîntită aici, cu arsenalul unui arcaş care trebuie să facă faţă unui duel cu pistolul. Poţi să dai la o parte toată crusta istoriei fără ca ea să-şi dea măcar seama”

O carte plictisita. Sa te plictisesti atat de mult incat sa nu mai crezi in nimic. Nici in dragoste. Mai ales in dragoste.

  • Isabel Allende – Portret in sepia

Descrieri luxuriante si repere istorice/geografice, asta este ceea ce am regasit si in Ines a sufletului meu, asa ca voi presupune indraznet ca este una dintre amprentele lui Allende. Desi sunt multi autori, nu toti sunt si povestitori grozavi, dar aceasta autoare scrie ca si cum ar povesti, foarte vivid (nu in sepia), foarte cromatic. Nu trantesc aici citate din lene, ci pentru a intelege ceea ce este tipic fiecarui autor sau roman si, astfel, sa va puteti orienta, sa stiti daca vreti sa continuati lectura sau nu. Se poate spune orice despre Allende, dar nu si ca ii lipseste patima. O ador!

“Nu sunt singură, am o dragoste secretă, fără obligaţii şi fără condiţii, motiv de scandal oriunde, dar mai ales aici unde ne e dat să trăim. Nu sunt nici necăsătorită nici văduvă nici divorţată, trăiesc în limbul „despărţitelor”, unde ajung nenorocitele care preferă batjocura publică faptului de a trăi cu un bărbat pe care nu-l iubesc, şi cum poate fi altfel în Chile, unde căsătoria e eternă şi inexorabilă? În unele dimineţi extraordinare, când trupurile noastre, al meu şi al iubitului meu, ude de sudoare şi muiate de vise împărtăşite, zac încă în starea aceea semiconştientă de tandreţe absolută, fericite şi încrezătoare ca nişte copii adormiţi, cădem în tentaţia de a vorbi despre căsătorie, de plecarea în altă parte, de exemplu în Statele Unite, unde e mult spaţiu şi nu ne cunoaşte nimeni, pentru a trăi împreună ca orice cuplu normal, dar pe urmă ne trezeşte soarele care ne bate în geam şi nu mai vorbim de asta, pentru că amândoi ştim că n-am putea trăi în altă parte decât în acest Chile plin de cataclisme geologice şi micime omenească, dar şi de vulcani aspri şi culmi ninse, lacuri imemoriale presărate cu smaralde, râuri spumoase şi păduri înmiresmate, ţară îngustă ca o fâşie, patrie cu oameni săraci şi încă inocenţi, în pofida atâtor abuzuri atât de diverse”

Este imposibil sa spun daca Portret in Sepia este mai buna decat Ines a sufletului meu, daca nu ar un avea subiect diferit, ai zice ca una este continuarea alteia. Nicio urma de neglijenta sau de saturatie a scrisului.

  • Mihail Sebastian – Femei.

Incep sa ma obisnuiesc cu personaje misogine, ca tot vine cartea dupa Rusoaica a lui Gib Mihaescu. Cea mai frumoasa lectie de viata in acest sens mi-a venit la una dintre prietenele male, mama a doi baieti. Ei bine, cineva i-a comentat sub o poza a fiilor ca sunt foarte frumosi si ca vor frange multe inimi, la care prietena mea a raspuns fara echivoc: – Eu sper sa le implineasca, nu sa le franga. De aceea este prietena mea de atata timp si o iubesc atat de mult, pentru valorile pe care le are si pentru inocenta desavarsita a sufletului ei, pe care o va transmite negresit mai departe. Nu toate femeile stiu sa fie mame, nu asa ca prietena mea, unele femei doar nasc si cresc, prietena mea hraneste o lume mai buna. Revenind la carte, Stefan se doreste a fi un personaj complex, muncit de ganduri inalte si idealuri asijderea, dar este un personaj sarac, care tot cauta sa se carpeasca in amorul propriu cu iubiri furate, compromise, un personaj care provoaca haos dupa el pentru ca haosul domneste in el. Cam atat – o alta idee in carte nu veti gasi oricat ati cauta cu lupa. Altfel, este scrisa logic, cursiv, cu descrieri patrunzatoare:

„Avea o discreție de cârtiță. Se strecura tăcută de lângă tine, atunci când se simțea de prisos, nu vorbea, nu întreba. Când o luam cu noi în oraș, la balurile din cartier, rămânea singură să ne păzească hainele. Și când una din amicele ei avea nevoie de o însoțitoare, într-o expediție amoroasă, Emilie venea totdeauna și asista la cele mai exacte scene de voluptate. Nu știu dacă prietenele ei nu făceau lucrul acesta urât într-adins, ca să o exaspereze. Nu știu dacă ea, Emilie, suferea la acest spectacol. Știu numai că rămânea acolo indiferentă, privind cu doi ochi egali ceea ce se întâmplă, liniștită, ștearsă”

Din prisma lui Stefan, femeile sunt niste fiinte slabe care exista pentru a-si exersa el capacitatea de seductie si basta. Din prisma mea, fiintele inteligente trebuie sa fie secondate de simtire si de idealuri, fara ele sunt doar observatori ai unei lumi in care nu pot intra si de care nu se pot bucura decat prin furtisaguri sentimentale, și asta din cauza unui discernamant stirb.

Ce cărți am abandonat:

  • Simon Sebag Montefiore – Într-o noapte de iarnă. Mi-a amintit de elevul Dima dintr-a VII-a. Poate doar nu am acum starea necesară și îl voi relua.
  • Amy Tan – Valea minunilor. A fost un abandon neobisnuit. Neobisnuit in sensul ca am abandonat-o dupa 300 de pagini. In mod mormal, as fi continuat sa o citesc macar pentru ca i-am dat atata atentie, dar nu si acum. Repetitivitatea, pesimismul cu motive chinezesti – curtezane cu ochi oblici, matroane, opiu si o societate total in favoarea barbatilor  bine studiate, dar cumva redate fara insufletire, m-au determinat sa sfarsesc undeva pe la ultimul sfert din carte.

Ce-am citit cand am tacut I

Ce-am citit cand am tacut II

Ce-am citit cand am tacut III


Blog

Ce-am citit când am tăcut II

Voi continua seria începută și voi recomanda foarte subiectiv doar ceea ce consider eu că este de recomandat.

Aici puteți găsi prima parte: Ce-am citit când am tăcut I

Ce cărți am citit II:

  • Gib Mihaescu – Rusoaica

Deși îmi place scrisul viu al lui Gib, romanul pare scris în grabă și este cam haotic. Îi înțeleg pasiunea slavă și fuga spre o himeră romantică, dar aș fi vrut mai mult. Poate doar personajul Marusea pare să dețină un oareșce sistem de valori, în rest, dezordine sufletească și virtuți existente doar în teorie. A nu se înțelege greșit, nu mă deranjează neapărat, doar că aș fi preferat altceva.

  • Anton Holban – Ioana

De ce ne plac romanele care au ca titlu nume de femei? Ioana, o frumoasă femeie urâtă într-un roman care geme de contradicții și de chinuri intelectuale, o carte înecată în întrebări fără răspuns. Un roman ca un semn al întrebării.  Altceva nu voi mai spune aici.

  • Guillaume Musso – Fata din Brooklyn

Un singur lucru aș dori: se poate ca femeile răpite să nu mai fie însărcinate? Cred că este al treilea roman de genul, citit în ultima lună, care merge pe această idee. Parcă și un sifilis ar fi mai bun decât aceeași tentativă de a sensibiliza cititorul. De recomandat pentru iubitorii de acțiune și de mistere.

  • Paula Hawkins – În ape adânci
  • Dean Koontz – Soțul

Același comentariu ca la Fata din Brooklyn. Prezervative? Anticoncepționale? Fierturi arhaice? Please!

Ce citesc acum:

  • Hume – The Philosophical Works
  • Max Blecher – Întâmplări din irealitatea imediată
  • Mihail Sebastian – Femei
  • A. Pușkin – Dama de pică și A.P. Cehov – Nuvele și povestiri

Ce cărți am abandonat:

  • Niciuna. Deocamdată.

Dileme pe GoodReads

Nu pot da steluțe puține acolo și prefer să ignor o carte decât să îi dau un singur astru stingher. Altfel, nu pot pune mare preț pe o platformă în care o carte precum Violul de Sandra Brown are 4 steluțe, iar Enigma Otiliei (G. Călinescu) are numai 3,61. Noi să fim sănătoși!

_________________________________

Blog

Ce-am citit când am tăcut

Făcând referire la un titlu de carte, voi spune puțin altfel: Ce-am citit când am tăcut. Pentru cei interesați, desigur.

De la începutul începutului: Acestea nu sunt niște recenzii. Sunt câteva idei destul de laconice (lipsa timpului 😦 ) pentru cei  care vor să se orienteze în lumea cărților și cred că se pot ghida după recomandările mele întotdeauna sincere și nealterate de părerea altora.

Ce cărți am citit în ultima lună și le recomand:

  • Pascal Bruckner – Luni de fiere
  • Isabel Allende – Ines a sufletului meu
  • Cella Serghi – Pânza de păianjen
  • Ken Follett – Alb infinit
  • Adela – Garabet Ibrăileanu. Mi-a amintit cumva de cartea De ce iubim femeile. Cum așa? Poate din cauza viziunii unor bărbați asupra femeilor, admirate ca niște bibelouri de porțelan, păstrate la distanță ca să nu se fărâme în mâinile lor.
  • Dezgolită – Lola Beccaria
  • Bucuria de a trăi – Émile Zola. P.S. Lectura nu mi-a adus nicio bucurie, nu vă lăsați înșelați de titlu. Naturalismul pesimist à la Gervaise reinforced. Vă cer scuze pentru puzzle-ul lingvistic.

Ce cărți am abandonat:

  • Chira Chiralina – Panait Istrati
  • Alice Munro – Fugara. Nu am reusit să trec de 100 de pagini. Acțiunea este cam seacă și scrisul cu adieri western nu m-a atras prea tare. Nu spun că romanul nu este bun, poate că nu am avut eu suficientă răbdare. Sunt obsedată de ideea de a face ceva constructiv cu timpul meu și trec rapid peste ceea ce nu-mi suscită interesul.
  • Cecilia Ahern – Prietenul nevăzut. Am rezistat cam 200 de pagini, dar este prea infantilă pentru mine, cumva precum poeziile lui Alecsandri, pentru o anume vârstă a inocenței. Desi pot reciti Urme în zăpadă, nu pot citi Prietenul nevăzut.

Ce citesc acum:

  • Donna Alba – I. Mihăescu. Sigur nu va ajunge pe lista cărților abandonate.
  • Guillaume Musso –  Fata din Brooklyn
  • Metamorfoza – Franz Kafka 

Luni de fiere. L-am pus pe Pascal imediat pe postamentul pe care îmi urc scriitorii, dar mai mult pentru scrisul cizelat, pentru metaforele neașteptate și pentru rafinamentul curgerii cuvintelor. Cât despre subiectul cărții, nu am fost impresionată așa cum aș fi vrut. În momentul în care mi-a prezentat-o pe Rebecca: roșcată, sânii tari, ochii verzi – am avut impresia că citesc o carte de Sandra Brown sau Danielle Steel, stilizată. Nu vorbesc despre descriere, cuvintele curgeau scrise de aceeași mână sigură de scriitor autentic. Am simțit cum caută extravaganța care ar fi trebuit să șocheze cititorii. Nu m-a șocat tocmai pentru că era un proces planificat, indus. Prefer autorii care scriu monumental despre lucruri simple – dar asta este doar o preferință a mea. Citind autori străini, îmi crește admirația pentru ai noștri Călinescu și Petrescu. Un alt minus al cărții este faptul că s-a insistat foarte mult pe două-trei idei și-atât (poate nici măcar nu au fost trei idei), nu a avut complexitatea pe care o căutam. Nu, nu mă deranjează că aceste idei sunt legate de putreziciunea sufletului omenesc sau de scatofilie – așa ar găsi unii să-i comenteze pe cei care nu sunt foarte încântați de carte, dar să ne înțelegem, nu m-a oripilat în simțul meu estetico-erotic. Bun, am lămurit și asta. Așa cum mă va plictisi o carte peste limită de entuziasmată vorbind despre cât de frumoasă este viața și cum strălucește iarba în soare, este firesc să fiu la fel de plictisită de o carte care trece în extrema cealaltă. Vreau nuanțele, vreau oamenii așa cum sunt, și buni, și răi, și tandri, și brutali. Bruckner a descris-o într-o mie de nuanțe fizice pe Rebecca, dar nu a surprins mai nimic din ceea ce simțea ea, ce gândea, și de ce. Deși cartea te ține captiv, nu este datorită crescendo-ului nu prea abrupt, ci a întrebării legitime pe care și-o va pune oricare cititor: cât de departe are de gând să ajungă Pascal Bruckner? Cea mai neverosimilă acțiune a cărții este transformarea subită a lui Beatrix de la finalul romanului, ceea ce-mi spune că bărbații, fie ei și scriitori, mai au mult de învățat despre femei. Nu voi insista mult pe tema asta, o carte nu este o listă de cumpărături, inexactitățile nu mă deranjează decât atunci când sfidează ideea de bază a autorului. Dacă aș recomanda Luni de fiere? Desigur! Pentru greutatea scriiturii, deoarece este rara avis și descopăr nemulțumită lucrul ăsta cu cât citesc mai mult. Rezumat? Grosso modo insolent: Întâlnirea de pomină dintre un misogin și o țăcănită.

Ines a sufletului meu, dacă Isabel nu s-a ridicat chiar la rafinamentul scrisului lui Pascal, m-a cucerit iremediabil cu personajele sale precis conturate, cu povestea curajoasă a unei femei care se adaptează unei vieți minate, a derulat prin fața ochilor mei uimiți o epocă în care El Dorado reprezenta visul spaniolilor, șamanismul omniprezent, America de Sud descrisă așa cum nimeni nu  făcut-o vreodată. Nu m-a lipsit nici de poveștile de dragoste pe care speram să le găsesc! Isabel Allende mi-a gravat personajele pe retină pentru totdeauna. M-a amuzat simplificarea tipologiilor masculine din carte. Mai exact, ei aveau doar trei dorințe: să mănânce, să copuleze și să ucidă. O fi diferit astăzi? 😀 Cartea a făcut referire la legendarul indian Lautaro pe care-l cunoșteam deja din romanul cu același titlu, scris de Alegria Fernando. Minunată întrepătrundere de aduceri-aminte. Cartea a fost o călătorie extraordinară în timp într-o capsulă luxuriantă pe care am adorat-o!

~ Va continua ~

______________________________________

Natașa Alina Culea (autoare)

Blog

Filmele mele preferate II/ Recomandări filme

M-am gandit la voi si la serile lungi de toamna, tocmai bune de citit o carte sau de vazut un film… Pentru prima parte din seria „Filmele mele preferate” apăsați aici. 

Filme recomandate:

The painted veil   2006

The house of mirth   2000

Grand Budapest Hotel   2014

Jeux d’enfants   2003

Albatross   2011

A Bird of the Air   2011

Le fabuleux destin d’ Amélie Poulain   2001

Vicky Cristina Barcelona   2008

My One and Only   2009

Molière   2007

Tais-toi!   2003

Kiss kiss bang bang   2005

London   2005

Malèna   2000

The deep blue sea   2011

Siberia, Monamour   2011

The White Countess   2005

Dorian Gray   2009

Pretty Woman  1990

Red Corner   1997

Fantoma de la Opera

Pasarile

Natașa Alina Culea