Arlechinul

15 citate care te vor convinge să citești romanul „Arlechinul” de Natașa Alina Culea (GândurileDintrePagini)

   „Arlechinul” este cel de al șaselea roman al autoarei Natașa Alina Culea, în care ne este prezentată viața fascinantă a unui arlechin și a oamenilor care activează în lumea circului. (recenzie:aici)

        Natașa Alina Culea este o autoare cu origini ucrainene și poloneze, care s-a născut în Tulcea, fiind una dintre cele mai talentate și apreciate scriitoare din literatura română contemporană.


Arlechinul de Natașa Alina Culea - citate

În afară de romanul „Arlechinul”, aceasta a mai publicat următoarele cărți: „Natașa, bărbații și psihanalistul”, „Marat” (recenzie: aici), „Lupii trecutului. Sofia” (recenzie: aici), „Nopți la Monaco”(recenzie: aiciși „Visele nu dorm niciodată” (recenzie: aici).

Cartea „Arlechinul” a fost lansată la sfârșitul anului 2018 și este un roman despre oameni și sentimente, care te captivează și sensibilizează cu orice pagină pe care o citești. Astfel, vreau să vă prezint 15 citate care vă vor convinge să citiți acest roman minunat.


Arlechinul de Natașa Alina Culea - citate

1. „… cu un pas înainte și un pas înapoi, mereu între ieri și mâine, trăim într-o întrebare fără răspuns: se termină noaptea sau începe dimineața? Iar dacă este o nouă zi în care putem schimba totul, nu o vedem, deși avem ochii larg deschiși.


2. „De multe ori ne trezim în zorii zilei şi am vrea să fim într-o altă poveste.


3. „Dacă rănești repetat orgoliul sau demnitatea cuiva, îl antrenezi pentru o zi în care, după ce a trecut prin Infern, va avea suficientă putere să se îndepărteze de tine, indiferent cât de mare ar fi iubirea lui. După o iubire mare, uneori urmează o indiferență și mai mare.”


4. „Nepoții sunt a doua șansă pentru părinți de a fi mai blânzi și mai iubitori decât au fost cu copiii lor.”


Arlechinul de Natașa Alina Culea - citate

5. „– Toți murim, filosofă simplu ca apa Omul de oțel, Zuberi.

– Dar nu toți trăim …

CITEȘTE ARTICOLUL ORIGINAR AICI – GÂNDURILEDINTREPAGINI

Interviuri

Interviu II (14.05.19)

OANA & IOANA: Scriitorii trăiesc orice experiență de două ori (II)

« Previous / Next »By logopaper / 14 May 2019 

Natașa Alina Culea, despre care s-a mai scris pe blogul nostru, este o scriitoare talentată, care a scris până în prezent şase cărți. Domnia-sa a acceptat cu amabilitate să ne acorde un interviu, la lansarea ultimei sale cărți, Arlechinul.

NATAŞA ALINA CULEA

Ce v-a determinat să scrieți acest roman?

NATAŞA ALINA CULEA: Nu există coincidențe, nu-i așa? Autorii își permit luxul de a trăi orice experiență de două ori, a doua oară atunci când scriu despre ea.

O scurtă descriere a cărții?

NATAŞA ALINA CULEA: Deoarece romanul urmărește două fire narative, prezent și trecut, avem chiar și o mică Arlechină contemporană – vă rog să îmi permiteți această construcție literară. Povestirea din trecut începe în Paris, în anul 1875, atunci când un băiețel este abandonat la Circul Galaxy, acest băiețel devenind, în timp, protagonistul nostru, Maxim. Cititorii pasionați vor înțelege de ce am evidențiat anumite aspecte care să ajute la conturarea acestui personaj cheie. Atunci când trecutul ajunge să tulbure prea mult cititorul, l-am luat de mână, readucându-l în prezent sau amuzându-l cu personaje precum Mica, fetița amuzantă a actriței Lidia Caraman. De ce am procedat astfel? Deoarece îmi iubesc cititorii. Nu puteam sacrifica ideea romanului, dar pot oferi, ca autor, câteva momente de respiro într-o poveste ce amenință să devină angoasantă.

CITEŞTE ŞI: Arlechini în viaţa altora (I)

Ce impact a avut cartea? Prin ce se deosebește de celelalte cărți?

NATAŞA ALINA CULEA: Arlechinul este o carte impactantă prin natura ei. În cazul nostru, natura umană. Ce rămâne atunci când măștile cad?

Citește continuarea articolului AICI

Interviuri

Interviu. Arlechini în viața altora. 10 mai 2019

După cum v-am promis în avanpremieră, vă prezentăm romanul doamnei Natașa Alina Culea, Arlechinul.

arlechinul

Spuneți-ne ceva despre această carte. Cum a apărut? Când?

Natașa Alina Culea: Romanul Arlechinul a fost publicat în decembrie 2018, sub egida propriei mele edituri, editura Hebe. De ce propria mea editura? Mă declar din start o autoare dificilă, dar și perfecționistă, crezând cu tărie în ceea ce face. Piața editorială din România nu mă satisface, și spun asta fiind în asentimentul foarte multor scriitori români. Faptul că nu ai niciun control asupra vânzărilor, faptul că editurile nu se implică suficient în procesul de marketing al cărților, nu oferă informațiile necesare și multe alte neajunsuri m-au determinat să iau această decizie, pe care nu o regret nicio secundă. Sunt mândră de munca mea și de noile ediții ale celor șase romane scrise și publicate până acum, poate așa se și explică faptul că sunt un autor care chiar se vinde în România.

Arlechinul este un roman aparte, care știam că va stârni controverse. Nici nu ar fi putut fi altfel atunci când avem ca protagonist un antierou, un personaj pe care puțini ar putea să îl adore, iar cei mai mulți să îl deteste de-a dreptul, un personaj care răscolește mizeria ascunsă sub preșul social.

Pe lângă un protagonist machiavelic avem și partea de erotism a cărții, destul de greu de ignorat și de digerat.

Așa cum am mai spus în interviurile anterioare, cărțile mele vor stârni reacții, deoarece nu sunt conformiste, nu sunt lecturi lejere care să nu-ți scuture alegerile și convingerile.

alina

Natașa Alina Culea. Sursă foto: arhiva personală

De ce acest titlu? 

Natașa Alina Culea: Totul pornește de la ideea de mascaradă a vieții, de spectacol dat pentru amuzamentul altora. Arlechinul, Arlecchino, a apărut ca actor în vechile comedii italiene, Commedia dell’arte, la sfârșitul secolului al XVI-lea, ca fiind un bufon, purtând mască, cu un costum reprezentativ, caraghios și grotesc în același timp. Peste ani, Arlechinul a devenit un personaj mai romantic, dar și mai inteligent, paiața noastră inițială, farsorul, devenind un adevărat seducător perfid.

Continuarea articolului AICI…

Recenziile cartilor mele

Recenzie ARLECHINUL (Illusion’s Street)

Un punct de atenție

Dacă aveți de gând să citiți Arlechinul, aveți totuși în vedere faptul că erotismul prezent în această carte este diferit de cel prezent în alte romane ale autoarei, e chiar diferit față de multe alte romane erotice la care v-ați gândi. Maxim dă dovadă de niște gusturi mai aparte din acest punct de vedere, dar alegerile sunt perfect justificabile având în vedere psihicul acestui personaj enigmatic.

Un soi de concluzie și recomandări

Avem de-a face cu un roman psihologic și istoric complex cum nu prea s-a scris în literatura română, nici acum, nici mai înainte. Cine spune că literatura română contemporană e pe o pantă descendentă, poate nu a găsit autorii potriviți – și Natașa Alina Culea face parte din acest grup (dar despre asta vom vorbi într-un alt articol).

Recomand Arlechinul tuturor celor care sunt în căutarea unei lecturi calitative, nu doar să-și crească numărul de cărți citite pe Goodreads.

CITEȘTE AICI ARTICOLUL INTEGRAL

Nopti la monaco

Să râzi de propria ta carte :)) Citind NOPȚI LA MONACO

FRAGMENT DIN CARTEA NOPȚI LA MONACO

Maică-sii nu-i venise să creadă atunci când primise telefonul fetei.

— Când vii? Vai di mini, ești deja în București? De ce nu ne-ai anunțat? Când o să am acum timp să fac curățenie?! Ia spune, ce vrei să mănânci?

Urmă o mică ambuscadă după telefonul fetei. Aurelia mobiliză toată casa la curățenie. Ea însăși își suflecă mânecile și se puse pe treabă. Făcu niște pâinici umplute cu varză, ceapă și cu mai multe condimente, pe care le așeză ordonat în cuptorul din pământ. Își aminti că fetei îi plăcuse mereu tocana de ceapă și se apucă de ea. Plânsese vreo oră, nu neapărat de dorul fetei sau poate că găsise un pretext corespunzător în timp că tăiase patru kilograme de ceapă și vreo două de cartofi.

— Grigore, da’ ce-mi stai înfipt în coastă?

— Da’ un’ să merg, Aurico?

— Du-te și îngrijește de animale, curăță cotețul și aruncă niște porumb la găinile alea. Ce te tot învărți pe-aici fără rost? Mă enervezi!

— Câți ani au trecut de când n-am mai văzut-o pe Nicoleta, Aurico?

— Cine-i mai numără, Grigore? Mulți! se enervă ea.

— Plec, plec! Nu-i de stat cu tine-n casă! vociferă și el.

Și plecă, dar nu la găini așa cum îi spusese nevastă-sa, ci la taverna nouă care devenise casa parohială pentru toti bărbații din sat, unde puteau suge în voie din sângele Domnului, sacralizându-se până la venirea zorilor sau a nevestelor furibunde. Ajuns acolo, făcu cinste tuturor după ce-i anunță solemn:

­— De băut, Gicule! Se întoarce diseară fata mea cea mare, Nicoleta!

Ce veselie se iscă! Se desprinseseră toți bețivanii de pe scaunele lor! Cu licăriri în ochii care nu reușeau să echilibreze imaginile, cu nasuri înroșite ca Moș Crăciun, veniră toți să-l pupe zgomotos pe amândoi obrajii. Se agitaseră atât de mult că dacă aprindeai o brichetă, lua foc localul de la emanațiile de alcool de-acolo și de efuziunile sentimentale. Deveniseră melancolici, își aminteau acum toți de Nicoleta, chiar și cei care nu o văzuseră niciodată.

— Gâza aia mică, măi Grigore? Aia de căra cireșe cu tot cu frunze și ramuri în poala rochiei, de la vecinu’ Mitică?

— Aia măi, Gicule, aia!

— Cred că s-a făcut mare gâgâlicea! Îi măritată?

Grigore se opri uimit, cu ochii mari lucindu-i în cap. Nu se așteptase la întrebarea asta. După o pauză dramatică de două minute pe care nimeni nu îndrăznise s-o spargă din respect pentru el, spuse grav după îndelungă reflectare:

— Cred că nu este!

Bărbații răsuflaseră ușurați. Gicu, mai prezent ca restul, ridică sticla de jumătate de litru, o dădu pe gât și spuse cu patos:

— Nu-ți face amară de inimă rea, măi Grigore. O mărităm noi! Poate cu fecioru’ lui Ianche și-al Sandei, parcă s-a întors din America. Pune termopane acolo, are firma lui, băiat de viitor, sigur. Îți găsim ginere cât ai spune pălincă. Nu te lasă frații tăi la greu — un sughiț zgomotos — haide, încă un rând în onoarea fetei lui Grigore! Ce vreți să beți, băieți?

— Dă-ne țuică din aceea de prunișoară, mânca-o-ar tata pe ea!

— Dar cine ești tu să hotărăști ce să beau eu, măi? se supără unul mai înnegurat.

— Te-ai trezit și tu acuma, din față zimbru, din profil timbru! Cauți calul de dar la dinți? vorbi altul, mai spiritual de felul lui.

Cel admonestat se făcu mai mic în scaun, dar nu-l contrazise, doar bodogăni ceva cu tovarășul de pahar din stânga lui.

— Vinu-i puterea! strigă un altul, ciufulit, de după bar.

— Cine are timp de vin? se stopși primul la el. Acușica vine nevastă-mea după mine și eu nu m-am afumat nici cât o scrumbie. Țuică, Gicule! Țuică, Grigore!… se impuse el în fața audienței. L-au înțeles. Cu toții aveau neveste de care le era frică. Aprobare generală! Ridicau paharele consumate în diverse stadii și ciocneau cu ele în cinstea Nicoletei Dragomirescu. Le era o sete cumplită, nesfârșită, dar setea se termina acolo unde începea apa. Nu s-ar fi otrăvit singuri de bunăvoie.

Așa au așteptat-o pe Nika, cu casa bec de curățenie și cu muștele gonite pe fereastră. Toți erau strânși solemn în fața porții, orânduiți de la mic la mare ca niște popice umane. Frații cei mari, Ionuț și Florin erau în capul șirului ce se termina cu cei doi frați mai mici. Între ei, Aurelia și Grigore își frângeau mâinile. Cei mai mici erau murdari la gură de zahăr pudră, că reușiseră să se strecoare-n bucătărie și să fure niște gogoși, deși maică-sa le ceruse să nu se-atingă de ele până când nu se va pune masa. Nu era pentru prima dată când cei doi intrau în felurile de mâncare și apoi, la masă, le luai de unde nu mai erau. Chiar și Grigore își mai revenise, era pilit numai puțin, de împărtășanie, și, deși se mai clătina puțin, arăta mai decent decât fusese vreodată. Își pusese chiar și pantalonii de stofă, singurii pe care-i avea, și geaca de piele neagră, deși afară erau peste 20 de grade. Când taxiul opri în fața casei, Nika ieși din mașină cu ochelari negri acoperindu-i jumătate de față, cu o geantă mică de mână și alta mai mare pe care abia reușise șoferul taxiului să o sustragă din portbagaj.

Cărți scrise, Recenziile cartilor mele

Recenzie MARAT (danaotetblogspot)

Am căutat să găsesc un autor care să transpună emoții în cărțile pe care le scrie, dar și sinceritate și pasiune. Căutarea mea a încetat în momentul în care am întâlnit-o prin prisma volumului Natașa, bărbații și psihanalistul pe Natașa Alina Culea, o autoare excepțională, aș putea spune, o autoare care prin intermediul cărților ei mă sensibilizează și mă determină să mă adun în acele momente când am nevoie să mă regăsesc dintr-o mare de lacrimi și încercări.

CONTINUARE…

marat roman bestseller carte dragoste

IMG_20180821_123136_696

Cărți scrise

Cărţi româneşti contemporane de dragoste (bibliocarti.com)

Navigând prin literatura contemporană, am alcătuit o listă a celor mai frumoase cărţi româneşti de dragoste. Iată cu ce trebuie să se delecteze fanii cărţilor romantice!

  1. Marat. Iubirea are spini – Nataşa Alina Culea
  2. Fluturi – Irina Binder
  3. Iubind-o pe ea – Alexandru Chermeleu
  4. My diemma is you – Cristina Chiperi
  5. Coroana de spini şi stele – Lina Moacă
  6. Seria Pasiuni – Rodica Mijaiche
  7. Seria Paradoxul iubirii – Nieves F. Joy
  8. Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni – Ioana Chicet Macoveiciuc
  9. Când dragostea ucide – Raluca Butnariu
  10. înAltă Iubire – Flavius Simion

Continuare pe site-ul Bibliocarti

Interviuri

Interviu cu Natașa Alina Culea despre noul său roman, „Arlechinul”

        Am avut deosebita plăcere să realizez un interviu cu Natașa Alina Culea, cea care până în prezent a lansat cinci cărți: „Natașa, bărbații și psihanalistul”, „Marat” (recenzie: aici), „Lupii trecutului. Sofia” (recenzie: aici), „Nopți la Monaco” și „Visele nu dorm niciodată” (recenzie: aici), anul acesta, autoarea cu rădăcini ucrainiene și poloneze, se pregătește să lanseze și cel de al șaselea său roman, „Arlechinul”.

        Cartea va fi lansată la Târgul Internațional Gaudeamus din noiembrie, și va fi tipărită, și de data aceasta, sub egida editurii Librex Publishing. Natașa ne-a declarat că de la noul său roman va trebui să ne așteptăm la neașteptat, dar mai multe lucruri despre „Arlechinul” vă las să aflați singuri în interviul de mai jos.

Gândurile dintre paginiBună, Natașa! Mulțumesc că ai acceptat să-mi acorzi acest interviu, să ne vorbești despre noul tău roman!

Natașa Alina CuleaBună, Cristian! Eu îți mulțumesc pentru prilejul de a scrie pe blogul tău care înglobează atâtea informații prețioase despre cărți și nu numai. Am revenit și eu după o lungă perioadă în care am avut nevoie de liniște pentru a scrie și a-mi recalibra viziunea asupra ansamblului meu de activități livrești. Autorii au privilegiul de a se putea retrage în ei înșiși pentru a oferi cititorilor o scriere autentică și în continuă metamorfoză umană și intelectuală. Aș putea spune chiar că este o condiție sine qua non.

continuare…

 

natasa alina culea scriitoare contemporana

Visele nu dorm niciodată

Cele mai frumoase citate din romanul Visele nu dorm niciodată

   „Visele nu dorm niciodată” este al V-lea roman scris de autoarea Natașa Alina Culea, cartea a fost lansată în noiembrie 2017 la Târgul Internațional Gaudeamus (recenzia cărții:aici). Romanul mi-a plăcut extrem de mult, are niște citate extraordinare și astfel m-am gândit să scriu un articol special cu toate citatele care m-au impresionat atunci când am citit cartea. „Visele nu dorm niciodată”, acest roman plin de pasiune, care îți intră direct la suflet merită din plin un articol special.

 

„Prietenia mea cu Thiery a ridicat multe sprâncene, mai ales ale celor care obișnuiesc să trântească uși și să treacă pe trotuarul celălalt atunci când își întâlnesc vreo fostă iubire. Aceștia au senzația că ei au iubit cu adevărat și de aceea nu pot fi acum prieteni cu foștii sau cu fostele iubite. Interesantă teorie, dar la fel de falsă ca majoritatea teoriilor care pleacă de la axiome false. Nu rămâi prieten cu cei care te-au rănit intenționat, cu cei care au provocat răni prea adânci ca să poată fi șterse în timpul unei vieți, altfel poți fi prieten cu oricare fostă iubire atunci când apele vor reveni la cursul lor și timpul va netezi asprimile scindării.”

 

„- De ce îmi este atât de greu să fiu fericită? Am senzația că toți cei din jurul meu au găsit secretul unei vieți fericite, dar nimeni nu vrea să mi-l spună și mie.”

 

„Deschid ochii pentru o clipă, dar îi închid repede la loc. Sunt în aceeași viață? Nu s-a întâmplat nimic spectaculos peste noapte? Ceva care să mă facă să tresar aiurită de fericire, să sar din pat exuberantă că este o nouă zi? Nu? Nu. Este ziua în care călătoresc, este mâinele zilei de ieri și ieri-ul zilei de mâine. Toate la fel, una ca alta și toate ca una.”

 

CONTINUARE PE SITE-UL GÂNDURILE DINTRE PAGINI

CITAT NATASA ALINA CULEA

 

Nopti la monaco

Book Trailer „Nopți la Monaco”

Romanul „Nopți la Monaco” – Book Trailer:

Credeţi că sunteţi pregătiţi pentru ceea ce urmează să citiţi în cartea asta? Noul roman al Nataşei nu seamănă cu nimic din ceea ce aţi citit până acum. Nopţi la Monaco a măcelărit așa-zisele virtuţi umane, a scos la iveală ceea ce toţi gândesc, dar nimeni nu spune. Nika este un personaj simbol, un model de urmat. Ne oferă un exemplu de război purtat împotriva destinului. Cum să nu apreciezi ceva atât de liber și de lipsit de morală? Nika mă pune în genunchi din punctul ăsta de vedere. Să nu cedezi în fața presiunilor sociale mi se pare o mare realizare. Fascinantă, Nika este fascinantă! Nopți la Monaco este un amestec de pasiune și intrigă, un roman senzual despre tainele sufletului omenesc și despre piedicile sociale

 Adrian Ivan (blogger)

 

 

natasa alina culea carti scriitoare romania marat natasa barbatii si psihanalistul, lupii trecutului

Recenziile cartilor mele

Visele nu dorm niciodată(Alia Ana)

Fragment Alia Ana:

„Noul roman al scriitoarei Nataşa Alina Culea, Visele nu dorm niciodată, a fost pentru mine o surpriză, mi-a plăcut extrem prin felul cum e compusă povestea, cum e scrisă, acesta fiind structurat în două părți, ambele având titluri sugestive: Legămintele macilor şi Arca celor 11 nopți.
Se întâmplă uneori în viaţă să ai parte de un duş rece, menit să-ţi deschidă ochii asupra unor aspecte pe care le-ai ignorat de-a dreptul.
Prima parte a cărții este o deschidere ingenioasă și profundă a relației femeie-bărbat, o fină introspecție, o lecţie importantă de viaţă. Astfel, facem cunoştinţă cu Lea Leroy, o scriitoare din Franța, trecută de 40 de ani care este prinsă între două iubiri, având totuşi curajul de a merge pe alt drum atunci când realizează că a venit momentul să-şi deschidă ochii şi să vadă ceea ce a trecut cu vederea mult timp.

„Eu sunt Lea, iar viața mea este un balans între a face ceea ce trebuie şi a face ceea ce mă face fericită. Omul se întreabă de la naşterea conștiinței
-Să fac ceea ce trebuie să fac sau să fac ceea ce îmi aduce fericirea?”

Conştientă că are nevoie de linişte pentru a se regăsi, Lea decide să plece în Elveţia să se ascundă în meditaţii. Ajunge la vilă şi rămâne uimită de forma ei ciudată, în formă de arcă. Aici nu este singură, mai sunt încă nouă persoane, total diferite de ea, dar în care se oglindesc trăiri tulburătoare, suferinţe, dar şi suflete avide după iubire, ajungând într-un final să-i schimbe viaţa Leei, dar şi ea lor. În scurt timp au loc evenimente destul de ciudate încă din prima seară petrecută în acest loc neobişnuit.

În acest roman, autoarea a îmbinat fascinant mai multe genuri literare şi printre toate acestea am găsit ceva nou, o revelaţie, o notă de misticism. Am fost foarte încântată de turnura pe care au luat-o întâmplările în continuare. Mi-am adus aminte cu entuziasm de serialul meu favorit Ghost Whisperer (Mesaje de dincolo). 

O furtună de zăpadă îi ţine captivi, şi rămaşi fără electricitate toţi simt nevoia acum de apropierea cu ceilalţi, altădată respinsă, inclusiv Lea, spre surprinderea ei. Ea se implică mai mult în a-i cunoaşte, le ascultă confesiunile iar aceștia sunt foarte sinceri cu ea ca și cum Lea ar fi salvatoarea sufletelor lor, şi în unele cazuri chiar e. Într-un final, fiecare este împlinit sufleteşte cu atitudinile, cu gândurile şi cu emoțiile lor. 

După cum spuneam, a doua parte a cărţii este despre suferinţă, schimbare, evoluţie şi echilibru rezultatul multor întrebări de analiză, dar şi răspunsurile sincere şi eforturile asumate pentru a face schimbările necesare care să aducă armonia mult dorită. Aşa cum zice şi Freud: „A fi total sincer faţă de tine însuţi constituie un exerciţiu folositor”. 
Căutarea omului interior, a laturii nocturne, legate de vis a existenţei sale aminteşte de spusele Sfântului Augustin în Confesiunile sale: „Nu căuta în afară; întoarce-te către tine; adevărul sălăşluieşte în interior.”

Rezultatele acestei căutări a omului interior au fost reunite în aceste două părţi, un amestec de raţiune şi simţire care te face să realizezi că se poate orice, atâta timp cât există iubire, cea mai puternică forță din univers, cum dezvăluie Albert Einstein.
Ultimele pagini lasă cale liberă spiritelor, fantomelor ce i-au bântuit angoasele, dorinţele, analiza propriilor sale vise a jucat rolul crucial în autoanaliză; „visul este împlinirea deghizată a unei dorinţe inconştiente” – Sigmund Freud.

Cartea a fost revelatoare; toate aceste întrebări despre viață duc la redescoperirea de sine și te fac să înțelegi că fericirea vine numai din tine. Recomand această carte, de fapt recomand toate cărțile autoarei, o să vă delectaţi cu un stil cameleonic, profund, cu sufletul deschis care îmi este foarte drag!  

Un roman captivant şi curajos, un amestec de subiecte sensibile despre povestea de nepătruns a sufletului omenesc.

CITAT:

„— Iubirea pe care o cauți tu există doar între două persoane, nu într-una singură. Lupta te-a obosit, nu-i așa, draga mea? Așa este mereu cand visăm vise care nu sunt ale noastre. Arthur și Selene aparțin unul altuia.
— Mie de ce nu mi se intamplă asta? se lamentează ea, uitând de toată mândria afișată pană acum.
— Se va întâmpla. Încearcă să nu forțezi lucrurile, va veni atunci cand vei fi pregătită pentru ea. Atunci când încerci să o impui este ca și cum ai declara singură că nu o meriți” VISELE NU DORM NICIODATĂ

 

 

Interviuri

Interviu „Arta scrisului” (LogoPaper)

REPORTERI: Spuneți-ne câte ceva despre cărțile dumneavoastră.

NATAŞA ALINA CULEA: Cărțile îmi sunt avataruri prin care întrebările și răspunsurile mele își croiesc poteci până la inimile celor care iubesc să citească. „Natașa, bărbații și psihanalistul” este o carte de început, cu bune și cu rele, dar autentică, dezgolită și asimilată în aceeași măsură de bărbați și de femei. „Marat” este o carte a veșnicilor îndrăgostiți, iar aici pot spune că femeile și-au însușit-o mai degrabă decât bărbații. În „Lupii trecutului. Sofia” personalitatea duală, năvalnică, de o sexualitate nereprimată a Sofiei, atrage irezistibil partea masculină, dar a fost gustată și de femei, acele femei care nu se tem de dezlănțuirile emoționale și de adevărul dezbrăcat de orice tentă social-ipocrită. „Nopți la Monaco” este un roman ușor de citit, povestea unei tinere care ajunge din satul Văleni la Monaco și se adaptează vieții cu o iuțime năucitoare. Vorbim despre puterea de a apuca viața de coarne a eroinei, Nika. O altă carte care sfidează conformismul. Şi, în sfârșit, „Visele nu dorm niciodată” este un volum mai amplu decât precedentele, iar realismul scrierilor mele de până acum este străpuns de incertitudinile fantasticului, uneori grotesc, dar mereu uman.

CONTINUARE…

natasa alina culea carti scriitoare romania marat natasa barbatii si psihanalistul, lupii trecutului

Visele nu dorm niciodată

Recenzie „Visele nu dorm niciodată” (GândurileDintrePagini)

        Mi-a plăcut, de asemenea, foarte mult și finalul cărții care e unul interesant și neprevăzut, îmi plac cărțile cu finaluri neașteptate. Romanul „Visele nu dorm niciodată” al scriitoarei Natașa Alina Culea, dacă îl citești, nu are cum să nu-ți mângâie sufletul, te va atrage prin unele citate care îți vor intra direct la inimă. Un roman din suflet pentru suflet!

continuare…

Arlechinul

Începutul celui de-al șaselea roman, „Arlechinul”

ÎNCEPUTUL ROMANULUI ARLECHINUL – LANSARE LA GAUDEAMUS 2018

ARLECHINUL

img-thing

CAPITOLUL 1

 FERESTRE DESCHISE SPRE CER

Dimineața mohorâtă de noiembrie a adunat un stol de ciori pe peticul de pământ cu iarbă arsă, în parcul amenajat din cartierul Primăverii. Blocurile, încă jilave după o ploaie măruntă, dar insistentă, ca niște piese multicolore de lego, îmbinate neașteptat, se înalță sfidător pe limba străzii. Ferestrele încep să se aprindă una după alta, luminate în nuanțe de galben și argintiu, unele cu draperii, altele cu jaluzele, altele cu geamuri goale, invitându-le să le descoperi intimitatea desfăcută a casei. Bucureștiul se trezește. Arterele orașului încep să fie străbătute de mașini cu șoferi care gonesc spre ceva, pe jumătate adormiți. Gesturile lor automate, aceleași, aceleași, le dau în vileag monotonia în care se scaldă ca într-o baltă călduță, ca un ochi de apă în asfaltul ciobit, care visează uneori să fie o picătură de ocean; cu un pas înainte și un pas înapoi, mereu între ieri și mâine, trăim într-o întrebare fără răspuns: se termină noaptea sau începe dimineața? Iar dacă este o nouă zi în care putem schimba totul, nu o vedem, deși avem ochii larg deschiși.

București 2015

Lidia se trezește din somn cu fața boțită pe-o parte din cauza poziției incomode a capului ei mic, flancat de două perne. Obișnuiește să doarmă pe mai multe perne, ca și cum s-ar ridica din pat mai repede sau ar fi măcar în curs de a se ridica din pat, dacă ar fi vreo urgență. O neliniște veche cu care Lidia este obișnuită; vine din senin, ca o ploaie de vară, iar dacă nu-i dă atenție, pleacă așa cum a venit, revenind atunci când va fi așteptată cel mai puțin. Ridică palma dreaptă în dreptul ochilor pentru a împiedica să o orbească raza de soare care a reușit să străbată jaluzelele groase din brocart ca peruzeaua, tivite la mașina de cusut a doamnei Clara. Florile de pe tapetul pastel încă au contururi dansatoare și nedeslușite. Se uită la ceasul atârnat puțin strâmb pe perete și pupilele ochilor ei, înconjurate de un cerc albăstrui precum nimbul lunii dintr-o noapte înnorată, se dilată brusc.

— Doamne! Iar am întârziat! O să mă admonesteze cotoroanța! mormăie ea înciudat, înainte să se trezească de tot.

Cotoroanța este educatoarea Micăi, iar Mica este fata Lidiei. Sigur că nu o cheamă așa, ci Mihaela, dar maică-sa o strigă mereu Mica. Așa i-a zis din prima zi de viață, atunci când asistenta i-a adus copila în brațe, iar Lidia s-a mirat teribil să vadă un ghemotoc așa de redus ca dimensiuni. Nu era suficient că nu reușea să se adapteze noii poziții de o responsabilitate scandaloasă, cea de mamă, dar acum trebuia să aibă grijă de o creatură ridicol de plăpândă, a cărei fragilitate o arunca într-o cumplită deznădejde.

— Doar atât am făcut? După atâta efort? Așa de mică? Soră, nu vi se pare că este anormal de mică? a întrebat ea speriată.

— Dar are o greutate normală, i-a răspuns asistenta medicală mai nedumerită ca Lidia de această întrebare lipsită de logică.

Proaspăta mamă, simțindu-se golită și de copilul care crescuse în ea, și de gânduri, a rămas cu ochii în tavan și picioarele încă tremurând. Mica i-a rămas numele, chiar dacă fetița a crescut și este acum de statură medie dacă o comparăm cu celalte colege ale ei de la grădiniță, ordonate uneori de educatoare, pe mărimi, ca un șir de popice.

Încă amețită, Lidia sare din patul atât de primitor și se repede căscând în baie. Se aude apa curgând și pe lângă ușa lăsată întredeschisă ies fire parfumate de aburi și câteva note muzicale. Indiferent cât ar fi de grăbită, ea cântă mereu în baie, fie și doar un vers sau două dintr-un cântec mereu la modă, cam infantil după gustul Nevenei, prietena ei. După ce se tamponează grăbită cu prosopul și-și trage hainele pe ea, se încalță cu o pereche de pantofi sport și-și atârnă geanta de umăr. În douăzeci de minute, nu mai multe, dar nici mai puține, iese pe ușa casei și se îndreaptă spre parcarea din spatele vilei așezate hotărât pe strada Maxim Gorki. După ce se mai enervează puțin și-n traficul care geme de caroserii mânând aiurea, în mașina ei colorată ca o acadea, mai dulce ca o lingușire, dar destul da rapidă cu cei 160 de cai putere, ajunge în fața grădiniței americane de lângă bulevardul Ion Mihalache. Dând să intre în clădire, evită în ultimul moment coliziunea cu o tânără polenizată, cam prin luna a șasea, cu un alt copil de mână, un băiețel cu părul creț, îmbrăcat ca un secretar de partid.

Așa cum se așteptă, educatoarea o ia îmbufnată în primire de cum o vede apărând pe hol. Iar Lidia chiar apare, nu glumește, căci deși este îmbrăcată și aranjată în grabă, atrage atenția tuturor prin șarmul degajat de ea în efluvii.

— Bună ziua, doamnă Caraman. Mă bucur că ați reușit să veniți în cele din urmă.

Lidia scapă o grimasă pe care se grăbește să o transforme într-un zâmbet drăgălaș înainte să fie reperată de femeia din fața ei. Educatoarea Lidiei știe foarte bine că ea nu este căsătorită, tocmai de aceea insista cu această domnie impertinentă. Nu răspunde dublei provocări ale educatoarei care poartă astăzi un sacou gri, în care stă țeapănă și serioasă ca-ntr-un sicriu furat de dantelărie. Mai poartă și o expresie anume pentru Lidia, acea mină care transmite neîncredere în abilitățile părintești ale tinerei din fața ei. Pentru ea, a fi actriță este echivalent cu a fi o încurcă-lume și cap în nori laolaltă, iar îmbrăcămintea ei dulce o vede ca pe un ambalaj din staniol ieftin și țipător din care se învelesc bomboanele fondante. Iar Lidia chiar semăna cu un astfel de deliciu ornamental. Tânăra, pe de altă parte, este iritată că educatoarea se poartă cu ea ca și cum ar fi unul dintre copilași, amintindu-i neplăcut de bona cu care o lăsase maică-sa, atunci când Lidia avea între patru și șase anișori, găsind-o apoi cu vânătâi suspecte, dar nu îndeajuns de serioase încât să ridice mari suspiciuni. Lidiei îi scapă un oftat.

— Bună ziua, doamnă… se chinuie în zadar Lidia să-și amintească numele femeii. Are nevoie de un bărbat femeia asta, dar nu cred că-i ridică fusta nici vântul din Dobrogea, se gândește ea, uitându-se senină la femeia de 45 de ani din fața ei.

— Din păcate, trebuie să vorbesc foarte serios cu dumneavoastră.

Ce ciudat, își spune Lidia ironic, și eu care credeam că îmi va spune un banc sau ceva frivol care mă va face să râd în hohote, după care ne vom invita una pe alta la o cafea. Unii oameni sunt atât de plictisitori încât s-ar plictisi și-n propria lor companie, sunt sigură, continuă ea firul gândurilor.

— Nu ați găsit nimic acasă sau în geanta Mihaelei? Un lucru care nu îi aparține?

Lidia se miră cu toată fața. Gura ei formează un ou perfect, ochii i se măresc până li se vede tot albul, iar sprâncenele nu se arcuiesc în tonalitate cu expresia de uimire, ci, independent, se încăpățânează să arboreze scepticismul, deși cuvintele educatoarei sunt destul de clare.

— Nuuu! De ce?

— Avem motive să credem că fata dumneavoastră a furat o jucărie a altui copil.

Cuvântul „furat” este pronunțat cu multă afectare moralizatoare, iar acest „credem” are rolul de a împărți responsabilitatea acuzei cu altcineva, pentru un efect mai impactant, sugerând cumva ideea că nimeni din cadrul educațional nu a închis un ochi în noaptea aceea, toți gândindu-se la nemaiauzitul act al Micăi Caraman, fetița cu tată nevăzut și mamă iresponsabilă.

— Nu cred că a făcut Mica așa ceva! încearcă Lidia să se convingă singură. Poate au făcut doar schimb de jucării. Asta trebuie să fi fost! Știți cum sunt copiii, mereu fac schimb între ei și apoi uită sau distorsionează adevărul. Ce știu eu?! Sunt în stare să-și schimbe și aerul pe care-l respiră, glumește ea nu foarte reușit, intimidată puțin de expresia de bufniță care nu face concesii, a femeii postată în fața ei ca o patrulă.

— Vreți să o chemăm pe Mihaela și să discutați cu ea de față cu toată lumea? Vă dați seama că lucrurile nu pot rămâne așa și pot fi consecințe dintre cele mai grave. Până la urmă, trebuie să ne păstrăm și noi reputația ca școală, și nici eu nu vreau să fiu învinuită pentru ceea ce face fata dvs. Sunt sigură că mă înțelegeți. Ce îi învăț eu pe copii acceptând un asemenea act? Că următoarea dată pot fura mai mult. Nu, nu! Nu îmi pot pune în cărcă ceilalți părinți care au mai multă grijă de educația copiilor.

Lidia nu-i bagă în seamă afectarea, doar se sperie de ideea atroce a educatoarei și contrară tuturor ideilor ei cu privire la educarea Micăi.

— Nu. Nu am de gând să o cert de față cu nimeni, nu mi se pare normală o asemenea pedeapsă. Voi vorbi cu ea acasă, între patru ochi.

— Cum doriți, dvs știți mai bine cum să vă educați copilul, spune învățătoarea pe jumătate sarcastică, pe jumătate bosumflată că nu asistă la scena admonestării Mihaelei, fiica actriței Lidia Caraman.

Cele două femei intră în clasa în care doar Mica își bălăngănește picioarele sub bancă, complet singură, jucându-se cu câteva creioane colorate. Le vorbește în engleză creioanelor personificate, cu griji și preocupări mature, punându-le în cutia lor și scoțându-le la loc.

****

Ajunse acasă, Lidia se apucă să controleze geanta fetiței, cu chipul lui Tinker Bell. Scotocind prin rucsacul roz cu fermoar, scoate o jumătate de sandwich cu pastă de masline – preferata Micăi, câteva cărțulii pentru colorat, dar și o jucărie nouă: un arlechin micuț, cu fața de porțelan, îmbrăcat în hăinuțe sclipitoare și stridente, că l-ai fi putut vedea de pe un satelit plasat în spațiul dintre Pământ și Lună. Lidia ia jucăria în mână și se uită la ea fascinată. Deși supărată, o înțelege pe Mica, micuțul arlechin emană o atracție ciudată, cu acel amestec de râs și plâns, cu hăinuțele lui bufante. Revenindu-și din transă, strigă enervată din abisul ambilor plămâni.

— Mica!!

Fetița presimte, ca un iepure bănuitor, că ceva nu este foarte în regulă și vine târșâindu-și picioarele, precaută. Intră ezitant în cameră și o vede pe maică-sa cu arlechinul în mână, cu o expresie după care Mica nu se dă în vânt. Cunoaște și această tonalitate a maică-sii. Se uită la Lidia, se uită la micul clovn și decide imediat cam ce atitudine trebuie să adopte în regim de urgență:

— Da, mami? spune ea complet neștiutoare și inocentă ca un înger cu aripioarele în ghiozdan.

— A cui este jucăria asta și de ce este la tine în geantă?! Să-mi spui acum, te rog.

Acest „te rog”, ascuțit ca un cuțit de tăiat scrisori, din finalul comunicării, îi spune Micăi că situația este destul de gravă.

— Ăăă… este a mea pentru că se află în geanta mea, răspunde fetița perfect logic.

— Mica?! Eu nu ți-am cumpărat-o! Spune-mi de unde a apărut la tine în geantă! urcă maică-sa câteva note în plus față de cele destul de ridicate de până acum.

— Mi-a dat-o un coleg. Nu-mi amintesc bine, declară Mica în fața acuzelor ivite după colț.

Maică-sa începe să-și piardă răbdarea:

— Te rog să-mi spui adevărul acum! Povestește-mi despre care coleg este vorba, cum ți-a dat-o, ce ți-a spus, de ce e la tine…? Dar răspunde-mi odată! Cum a ajuns jucăria la tine în geantă?!

Mica își trece greutatea de pe un picior pe altul. A gândit deja o poveste bine ticluită, dar nu-și dă seama cât știe maică-sa din versiunea reală și din ce colț să apuce situația ei dificilă.

— Nu mai îmi aduc aminte foarte bine, mami. M-a cam durut burtica azi la școală și… nu mai știu, alege ea sfânta cale de mijloc, în același timp cu o mișcare inteligentă de a stârni compătimirea maică-sii care era, în fond, o femeie foarte sensibilă. Deși i se întâmplă foarte rar să fie smotocită bine de Lidia, și-atunci doar cu un ghiont prea puțin agresiv, îi este teamă de vocalizele ei nervoase decât de vreo repercusiune fizică. Dar nu suficient de teamă încât să o asculte sau să nu mai facă ceva interzis, desigur. Mica este ca hoțul trist, nu că a furat, ci că a fost prins.

Lidia șuieră aerul din plămâni, țintuindu-și odrasla cu o privire pe cât de mânioasă, pe atât de mâhnită. Nu exstă părinte pe lumea asta care să nu-și facă mustrări de conștiință pentru faptele copiilor, pur și simplu, sunt incapabili să le separe isprăvile de educația pe care ei le-au dat-o. Se calmează și reia firul discuției dintr-un alt unghi:

— Aș vrea foarte mult să-mi spui adevărul. Eu sunt mama ta și trebuie să știu ce faci. Sunt sau nu sunt mama ta?

— Ești, spune Mica nu foarte fericită să-i fie fiică taman acum.

— Atunci…?

— Este clovnul Denisei, răsuflă Mica. Dar mi l-a dat mie să îl țin.

— Cât timp să îl ții? continuă Lidia șirul desfășurării acțiunilor inculpatei.

— Nu mi-a spus.

— De ce l-ai pus la tine în geantă în loc să i-l dai înapoi?

— Nu mi l-a mai cerut, spune Mica cu aplomb.

Și asta e drept, gândește Lidia, fără a-i spune însă fetiței.

— Tu știi că trebuie să înapoiezi ce nu este al tău. Știi asta. Știu că știi. Denisa poate a uitat să îți spună, asta nu înseamnă că ai voie să-i păstrezi jucăria. Spune-mi, care este cel mai corect lucru pe care-l poți face acum?

— I-l dau mâine înapoi, renunță Mica având o expresie de câine bătut. Își rotește ochii prin cameră, evitând ca privirea să-i zăbovească asupra Lidiei. Îi plăceau mai mult jucăriile altor copii, dar ce adult poate contrazice această tendință firească și, până la urmă, umană.

— Și nu mai faci asta niciodată? Nu mai iei niciodată lucruri care nu-ți aparțin și nu le mai pui în geanta ta?!

— Bine, nu mai iau, se dă bătută Mica.

— Ce nu mai iei? insistă Lidia.

— Jucăriile altora.

— Nici alte lucruri care nu-ți aparțin, nu?

— Nici alte lucruri care nu-mi aparțin, repetă Mica transformată într-un papagal docil.

— Bine. Acum spală-te pe mâini și la masă cu tine, zice Lidia ceva mai înveselită, dar încă având o  umbră de îngrijorare între sprâncene.

PARIS, 1875

Franța celei de-a treia Republici a pierdut în primele trei luni ale anului trei artiști care au lăsat în urmă opere nemuritoare. Cele trei luni fatidice au trecut ca trei nori negri deasupra Parisului mohorât, după o iarnă care părea că nu se mai sfârșește. Ianuarie: Jean Jean-François Millet[1]. Februarie: Jean-Baptiste Camille Corot[2]. Martie: Tristan Corbière[3]. Declinul părea aproape, tangibil, iar parizienii mai superstițioși începeau să se întrebe dacă nu cumva acesta era sfârșitul, apocalipsa de care se vorbea atât. Nici în artă parizienii nu-și mai găseau alinare, trecuse vremea entuziasmului naiv, iar Maupassant și Zola[4] își dăduseră mâna și contribuiseră la nihilismul și pesimismul în care industrializarea era oglinda în care omul se reflecta mizer, ghidat ca o marionetă, muncit ca un animal de jug, în ambiții industriale. Dar ce-i păsa clasei politice franceze? Părea preocupată doar de industrie și de economie, de câștiguri rapide, de competiția nebună a metalurgiei sau luptându-se să câștige supremația în textilele cu care se mândrea Anglia, fie să ridice în Paris o clădire mai înaltă decât cele din Londra, rescriind Povestea despre două orașe[5]. Dominația agriculturii luase sfârșit, iar țăranii ori piereau de foame, ori deveneau niște orășeni respectabili, mâncători ai conservelor lui Durand[6], care intrau și ieșeau din furnicarul uzinelor, acele malaxoare ale spiritului artistic parnasian[7] ce încurajau noua eră a materialismului și a exploatării.

Marie Edme Patrice Maurice de Mac-Mahon[8] era la cel de-al treilea an de domnie, mai înverșunat împotriva republicanilor ca niciodată, se confrunta acum și cu regaliștii confuzi de atitudinea lui, când indecisă, când protectoare, când inexplicabil de indiferentă față de aceștia din urmă. În această atmosferă dominată de noi legi constituționale, o perioadă în care folosirea limbilor regionaliste era aspru pedepsită și doar catolicii respirau ușurați știindu-se majoritari, a poposit circul Galaxy la marginea Parisului, instalându-se cu tot cu cele 110 suflete, printre care: acrobați, dresori, arlechini, echilibriști, magicieni, aruncători de foc, și alte asemenea blestemății de meserii nemaiauzite, montându-și foile corturilor, cuștile cu animale domesticite și căruțele trase de cai și de măgari, acoperite cu pături, din care se auzeau oalele zdrăngănind.

— Marele circ Galaxy a venit în Paris! Prima reprezentație în seara asta! țipa un băiat negricios către mulțimea pestriță adunată în Place St. Eustache.

— …Reprezentații incredibile! Fenomenale! Animale exotice periculoase! Lume, lume! Diseară circul Galaxy vă aduce prima reprezentație la Paris, capitala lumii și a artei! a continuat să țipe băiatul îmbrăcat într-un costum lucios de clovn, cu o pălărie extravagantă pe cap și ciorapi lungi cu dungi, terminați într-o pereche de pantaloni bufanți.

Plictisiți, parizienii luau hârtiile împrăștiate de el, dar le aruncau doi pași mai departe, spre ciuda băiatului care alerga după foi să le strângă la loc, dar erau fie luate de vânt, fie părăsite în noroiul străzii.

— Lume, lume! a strigat el ducând la gură un cornet care-i amplifica sunetul, ajungând până la Luvru și dincolo de el.

— Dă-te mai încolo, puștiule! Nu vezi că-mi vând ziarele aici? îl apostrofă un alt tânăr pistruiat cu un maldăr de ziare legat de brâu cu o funie cu noduri. — Lume, lume, ultimele știri! Ororile comise în Bulgaria de mercenarii trimiși de Abdul Hamid! Bismark împiedică Franța să-și formeze aliați! Peste 12 000 de kilometri de cai de fier[9] în Anglia!

— Cumpără aici, cumpără șaluri din mătase milaneză! Cumpără toate culorile! vocifera de pe trotuarul de vizavi o vânzătoare grăsună cu cârlionți roșcați pe frunte și fustă umflată din bumbac ordinar.

Copleșiți de strigătele venite din toate părțile, oamenii care treceau se uitau nedumeriți când la hârtiile cu reclamă ale circului, când la ziarele cu știri, când la șalurile de mătase și cașmir, dar plecau mai departe fără a da curs niciunei invitații.

****

Patty Bell era mulțumită de mulțimea ce se strângea în fiecare zi de vineri împrejurul arenei, însă a treia reprezentație a circului Galaxy a adus un element neașteptat, în adevăratul sens al cuvântului. Un băiețel de vreo patru–cinci anișori a rămas în ultima bancă de lemn, chiar și după terminarea spectacolului. La început, nu a fost băgat în seamă. Așteptând să fie luat de părinții lui, lucrătorii au început să șteargă urmele reprezentației, așa că s-a apucat de măturat, au demontat decorurile, au reașezat băncile în stive, dar băiatul stătea tot acolo, ca un câine pripășit, fără să scoată un cuvințel. Scărpinându-se pe cap, Vasko, s-a dus întins la Elda să-i spună de aciuarea mucosului. Toată lumea se ducea la Elda pentru orice. De ce? Nimeni n-ar fi putut spune, dar Elda, deși nu făcea parte dintre circari, era emblema statutului de om de circ. S-au strâns în jurul băiețelului vreo șase muieri, printre care și directoarea circului, englezoaica Patty Bell, dresoarele Ursa și Tigra, Elda, ghicitoarea în Tarot – care își instala cortul în bâlciurile din apropierea circului – și Veleș, magicianul care era atât de priceput la magie, încât nimeni nu-și amintea când și în ce împrejurări ajunsese să lucreze la Galaxy.

— Cum adică l-ai găsit aici? Ăsta este un circ, aici nu cresc copii pe bănci, Vasko! a zis enervată Patty, gândindu-se deja la complicațiile unei asemenea isprăvi.

— L-o fi lăsat careva care a vrut să scape de el, a spus ca și cum vina ar fi a lui și ar fi împovărat cumplit de acuzația directoarei.

— Ce idee! De unde ți-a venit să spui o asemenea prostie? N-ai minte! Are vreo amețită de mamă care o să vină să-l ia când o să-și dea seama că nu poșeta îi lipsește acasă. Haide, du-te la treabă, nu mai pierde vremea. Leagă caiii!

Dar nici a doua, nici a treia, nici chiar a patra zi nu a venit nimeni să ia băiatul care rămăsese temporar în grija Eldei.

— Și-acum ce să facem cu el? Nu suntem azil de orfani… s-a văitat Patty ceva mai înduioșată. Stăm cu el pe cap de o săptămână.

Se jucase cu băiețelul câteva minute, după ce-și făcuse actele contabile, dar fusese suficient să-i îndulcească vehemența și autoritatea de care ea se bucura în secret. Era o femeie fericită să poată administra peste 100 de oameni și 37 de animale, neavând nici cea mai mică intenție să-și învelească mâinile în mănuși de catifea, mândră de spiritul ei antreprenor și destul de masculin de a-și duce treaba până la capăt într-o linie dreaptă, nu în curbe feminine așa cum obișnuiau să procedeze celelalte femei aflate în poziții de conducere.

— Nu știu ce mare lucru putem face, a intervenit Elda îngrijorată. Am fost la autorități de două ori până acum, dar nimeni nu a raportat dispariția băiatului, iar ei nu vor să-și asume plasarea acestuia, pe motiv că sunt zile de sărbătoare și toate unitățile de plasament sunt închise. Mă mai ocup eu de el până îi dăm de capăt misterului.

Patty Bell nu a fost rea niciodată, dar se cam săturase ca toată lumea să îi ceară ceva, responsabilitățile îi dădeau bătăi de cap și insomnii dese în ultima vreme, insomnii care-și întindeau tentaculele până în zorii zilei. Propunerea Eldei a fost considerată rezonabilă de toată adunătura, iar copilul a rămas în continuare în grija ei. Nimeni nu o contrazicea pe Elda, deși autoritatea ei nu era una ostentativă ca a lui Patty, ci una blândă, dar fermă. Elda era acel gen de femeie care se impunea subtil, dar oamenii ajungeau să facă orice pentru a-i fi pe plac și pentru a vedea că le zâmbește cu drăgălășenia ei obișnuită. Nimeni nu voia să o dezamăgească pe Elda.

— Ah! Cum mai miroase! a strâmbat Patty din nas, apropiindu-se de băiat.

— Miroase a oi, a brânză… phiiii! Și Teddy al meu este mai curat ca el, a adăugat Ursa. Ce treabă! s-a minunat ea, nestingherită de vreun fel că băiatul auzea toată conversația deloc amabilă la adresa lui.

— O să-l mai spăl, altfel nu pot dormi cu el în pat, a spus Elda ținându-le isonul doar pentru a-i face să se îndepărteze mai repede. 

În realitate, un vis mai vechi de-al ei se îndeplinise, suferise foarte mult de pe urma unui avort și de atunci nu mai reușise să aibă copii. Ce-i drept, nici nu a încercat prea mult, nu i se părea de nasul ei vreun circar, iar altcineva care să accepte viața ei de pasăre călătoare nu s-a mai găsit. Desigur, trecuse vremea, iar acum, și dacă ar fi vrut, poate că nu ar mai fi găsit atât de ușor un înlocuitor al singurului bărbat pe care ea îl iubise în tinerețe, un rus care pierise în războiul din Crimeea[10]. Elda s-a gândit atunci că-și va putea exersa maternitatea de care a fost deposedată atât de brutal.

— Cum ziceai că te cheamă? s-a gândit, în sfârșit, Terra să-l întrebe și pe el ceva.

— Câți ani ai? a continuat Oceania, sora geamănă a Terrei.

Băiețelul intimidat de oamenii din jurul lui a rămas mut. Părea că-și înghițise limba. Se tot holba la costumul sclipitor al celor două gemene. Nu înțelegea de ce una dintre ele tot completează frazele celeilalte și de ce fiecare are un punct sângeriu în frunte. Surorile acrobate veneau tocmai din pământurile Indiei: ele erau Terra și Oceania, acrobatele fantastice. Au practicat Yoga de mici copile și au crescut mai elastice ca guma de mestecat, lăsând fetițele care asistau la reprezentațiile lor cu un țel nou în viață: să ajungă și ele să uimească lumea cu flexibilitatea lor mortală ca unduirile unei cobre.

După ce l-a îmbăiat și l-a schimbat în niște haine curate, împrumutate de la copilul lui Maurice, dresorul de câini, Elda a găsit de cuviință că băiețelul este aproape respectabil, dacă nu chiar frumos. L-a spălat timp îndelungat, căci mirosul din el nu s-a dus cu una cu două și a cedat abia după ce l-a uns bine cu săpun parfumat de lavandă, făcut de ea însăși. Se uita la el și nu-i venea să creadă că băiețelul părea să fie chiar al ei, chiar dacă visul ei era o bulă din săpunul ei de lavandă, o bulă care se putea sparge oricând.

— Acum îmi spui cum te cheamă? Sau nici astăzi? a întrebat ea, fără mari speranțe să-l audă vorbind, copilul tăcând mâlc în tot acest răstimp, ceea ce făcea căutarea părinților lui și mai anevoioasă.

Băiatul a ezitat o vreme, dar pe seară, învins de un măr copt cu zahăr, pe care l-a mâncat fericit din mâna Eldei, a îngăimat, într-un final:

— Mathis…

— Mathis? l-a întrebat ea nemulțumită. Numele ăsta nu-mi place deloc și nici nu ți se potrivește, a spus ea supărată și îndurerată că Mathis îi reamintea de numele cu care ea voise să-și boteze copilul care nu s-a mai născut. Superstițioasă, scuipă în sân, făcu semnul crucii și-i spuse decis: — Eu îți voi spune Maxim. Max. Ce spui, îți place?

Băiatul a dat din umeri, neștiind ce să răspundă, după care s-a șters la gură direct cu mâneca bluzei curate. I se părea că Max este un nume de câine, dar nu a protestat. Era clar un băiețel introvertit sau știa deja că nu poți opri o femeie din ideile ei și abandona ceea ce nu se putea schimba. De când venise la circ, doar scutura din cap sau dădea din umeri, refuzând să împărtășească lumii ceva din zbuciumul lui. Poate că era nedumerit întrucât abia spusese un cuvânt, și acesta era deja contrazis și schimbat de Elda. Ce rost avea să încerce iar?

Ea i-a împins în fața și o cană cu cacao aburindă, întrebându-l iar:

— Nume de familie ai?

Noul Maxim, fost Mathis, a dat din umeri la fel ca mai înainte. Elda se îmbufnă iar.

— Imposibil să n-ai nume de familie. Toată lumea are un nume de familie, măi băiatule. Bine, s-a corectat ea, toată lumea mai puțin Veles, naiba știe ce-i cu el. Și, văzând ochii mirați ai băiatului, a adăugat: Veles este un magician. Știi ce este un magician? Ai auzit cuvântul ăsta?

Cum băiatul a ridicat iar din umei, Elda a continuat să vorbească pe un ton pedagogic:

— Nu ești prea vorbăreț, se pare. Stai liniștit și te culcă după ce termini de băut laptele cu cacao, a adăugat ea cu o umbră de tristețe în glas, amintindu-și iar de Mathis al ei.

Copilul a adormit pe salteaua tare alături de Elda, care l-a mângâiat pe frunte până când i-a auzit răsuflarea ușoară în ritm constant, semn că el intrase deja pe poarta viselor. Se uita la el nevenindu-i să creadă că poate ține în brațe un copil adevărat, chiar și al altei femei care poate plângea după el. Un vălătuc de emoții o îmbrățișau pe ghicitoarea în Tarot. Văzuse ea că i-a tot căzut din pachetul de cărți Împărăteasa, carte asociată și cu maternitatea și fertilitatea, dar nu i-a trecut prin cap că aceasta s-ar adeveri și că ar reprezenta-o chiar pe ea. A decis că nu va mai încerca să-l forțeze pe Mathis–Maxim să vorbească și să-l ajute să-și găsească părinții. Atâta timp cât mama lui nu se interesa de el, pentru Elda treaba era cât se poate de clară, băiețelul era al ei, așa că a continuat să se zgâiască la el cum dormea în bluza de bumbac și pantalonii decolorați din jerseu, simțindu-se împroprietărită, căci nu s-a gândit nicio clipă la ceea ce băiețelul putea dori, văzându-l mai degrabă ca pe un bun al ei venit ca recompensă pentru maternitatea ei ratată și era pregătită să îl iubească la fel de orbește ca orice altă mamă sau cârtiță.

****

După o lună în care Maxim nu a fost revendicat de nimeni, toți circarii îl considerau deja unul de-l lor, încă un copil adăugat familiei numeroase a neobositului Galaxy. Autoritățile s-au oferit să li-l ia de pe cap și să îl mute la un orfelinat din Avignon, dar Elda nici nu a vrut să audă de așa ceva și a început formalitățile de adopție cu sprijinul oficial al unei cunoștințe mai vechi de-a lui Patty Bell. Așa a devenit mamă la 40 de ani ghicitoarea în Tarot, cea cu multe inele pe mâini și puțin cam prea grasă, de o carnație care încă mai avea elasticitatea cauciucului și culoarea pielii asemănătoare cu a untului danez. Toată lumea o respecta pe Elda și originile ei de vrăjitoare celtică. Dacă era așa sau nu, nu se știe, cert este că nimeni nu a spus altceva vreodată, ea beneficiind de respectabilitatea persoanei care a stat mai mult de douăzeci de ani sub cupola circului și căreia i se cerea mereu sfatul în orice privință. Atunci când Elda nu știa ce să le spună, deschidea pur și simplu cărțile de Tarot și le interpreta așa cum simțea în ziua respectivă, convinsă fiind că Tarotul nu o mințea niciodată. Betty, prietena ei cea mai bună, a pus și ea umărul la creșterea lui Maxim, care putea fi destul de solicitant uneori. Betty fusese dansatoare pe sârmă, dar un reumatism insistent și vremelnic a scos-o din reprezentații înainte să împlinească 28 de ani. Acum ajuta mai mult pe la bucătărie și cosea vestimentația tuturor, cârpind ciorapi sau lipind paiete de pe costumele acrobaților. De mai bine de zece ani își petrecea toate serile cu Elda și, mai nou, cu Maxim, care creștea având o oarecare teamă de o singură persoană: Zuberi – bărbatul de oțel, africanul care-l impresiona prin expresia severă a chipului neclintit și culoarea de abanos a pielii, sub care se reliefau cei mai pronunțați mușchi pe care băiatul îi văzuse vreodată. Zuberi a fost mult timp eroul lui. Maxim a ajuns să îi cunoască pe toți circarii, unul câte unul, deși stătea cel mai mult pe lângă poalele fustei celei pe care a început să o considere adevărata lui mamă, Elda. Îl tot bătea la cap și pe Veles, magicianul, să îl învețe numere de magie, deși acesta insista cu același truc cu moneda, nedorind să-și dezvăluie secretele omulețului insistent, care îi era deja drag, dar nu îndeajuns de drag încât să-i transmită secretele sale bine păzite.

— Veles este un magician adevărat, Elda?

— Este un magician atât de bun încât probabil a ieșit din lampa lui Aladin. Nimeni nu știe de unde vine. Ba mai mult, nici noi nu reușim să ne amintim când a sosit el la circ sau în ce împrejurare. Vezi, Maxim? Circul este fascinant și mereu va fi așa. O să crești fericit aici, a adăugat ea mulțumită de decizia luată.

În lumea nouă a circului, băiețelul s-a schimbat subit. A început să vorbească cu Elda, mai întâi câteva cuvinte pe zi, apoi fraze întregi, după care, nimeni nu a mai scăpat de vorbăria lui veselă și neostenită. Transformarea era spectaculoasă, deși nimeni nu și-o explica sau el doar aparținea circului cu adevărat. Elda era cea mai fericită dintre toți și a considerat această metamorfoză semnul divin de care avea nevoie ca să-și justifice lipsa de implicare în căutarea părinților lui biologici.

— Dar Oceania cu Terra au același tată, Elda? o întreba băiețelul.

— Îhâm…

— Și aceeași mamă?

— Firește.

— Și mama lor avea o altă soră geamănă?

— Băiete, îmi faci capul tobă. Parcă-mi plăceai mai mult mutulică așa.

— Ce înseamnă mutulică?

— Un mut mai mic.

— Îhâm… a imitat-o Maxim imediat.

— Dar Panthera de ce nu are două pantere, dar are doi tigri? continua el șirul necunoscutelor.

Panthera era o dresoare oacheșă de care Maxim s-a îndrăgostit cu inocența anilor lui. Se ducea zilnic să o vadă cum îmblânzea cei doi tigri siberieni: pe Hex și pe Tezeu.

 

________________________________________

[1] Pictor francez (1814 – 1875)

[2] Pictor peisagist francez, precursorul impresionismului (1796 – 1875)

[3] Poet francez, precursorul lirismului modern (1845 – 1875)

[4] Henri René Albert Guy de Maupassant (1850-1893) și Émile Zola (1840-1902) – scriitori francezi din secolul al XIX-lea.

[5] Poveste despre cele două orașe (A Tale of Two Cities) – roman de referință scris de autorul englez Charles Dickens, în care acțiunea se desfășoară în cele două orașe: Londra și Paris, înainte de revoluția franceză (1789-1799).

[6] Peter Durand, negustor englez,  inventatorul conservelor în anul 1810.

[7] Curent artistic din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ce proslăvea natura, structura și întoarcerea la clasicism.

[8] Primul duce de Magenta (1808 – 1893), Șef de Stat al Franței între anii 1873 și 1875 și Președinte a celei de-a Treia Republici între anii 1875 și 1879.

[9] Expresie ce desemnează calea ferată în acele vremuri.

[10] Războiul din Crimeea a durat din 1853 până în 1856, conflict armat între Imperiul Rus, pe de o parte, și Alianța Regatului Unit al Marii Britanii și-a Irlandei, pe de altă parte, precum și aliații lor.

 

Cărțile se pot achiziționa de pe site-ul Librex, Libris, Cărturești, Mihai Eminescu, precum și din librăriile fizice din toată țara.

 

Alte fragmente din cărți (postate pe site):

natasa alina culea carti scriitoare romania marat natasa barbatii si psihanalistul, lupii trecutuluiNatașa Alina Culea (romancieră)

Cărți scrise:

  1. Natașa, bărbații și psihanalistul
  2. Marat
  3. Lupii trecutului. Sofia
  4. Nopți la Monaco
  5. Visele nu dorm niciodată
  6. Arlechinul