Articles in English

The beginning of MARAT (a novel by Natasha Alina Culea)

  

Isn’t it amazing that my first trip abroad is to China? That far-off land, with winged dragons, large rice fields and wind chimes, that land I often dreamed of, as a child, my imagination giving birth to nomadic desires. In my mind, China smells of jasmine tea served in delicate porcelain cups and has the color of the red silk road; it is a country of contrasts, where civilization and tradition intertwine, in a song too subtle for the ears of the Europeans; its incredible progress resembles pure alchemy; the speed with which China adapts to modern times overwhelms us, and yet it is the same country where the  rickshaw is pulled by one man carrying another, the same country where families have 3 members or less, the only child, as dictated by law, the one who does not know the meaning of brother, nor sister, being either a solitary child, or having the whole world as its family – hard to tell…

   I see China as being drowned in the present, but feeding on a past that does not pass.

These are my thoughts on that evening of December 5, 2000, holding the ticket of certainty in my hand, a blue ticket, winged with the Tarom logo. I am exalted at the thought that tomorrow I will sip my coffee in China; animated by the natural enthusiasm of my just turned twenty-two years, I reflect near the packed luggage. It seems like I have everything I could desire, I tell myself and I recap: a relationship of about two years with a handsome young man who loves me – Denis Dumitru by his full name -, a comfortable and relaxing life, I’m young and I’m about to head out to China! I also have a collection of CDs from the 60’s-70’s, a dressing room packed with clothes and shoes, a dog, which, theoretically, is more Denis’s than mine, a crystal globe, where it snows if you give it a good giggle, a library with old books, bought from fairs, which I love with all my heart and… a wooden spoon, with strawberries painted on it, which my grandmother gave me, before leaving and never coming back.

   But am I what I have? Am I happy or do I just think I am? There was no cloud on my sky, undisturbed by world`s turmoil; there is nothing missing from the peaceful happiness landscape in which I live. What else is there to find in this world that I hold in my hands?

Enough about me, let’s talk about Denis, my boyfriend, a practical and organized young man, dedicated to tangible things, a guy who does not let himself be dragged into sentimental outbursts, these being my exclusive concern. Denis has an innate sense of measure, doubled by common sense, acquired through the severe education given by his parents. Denis always knows what he wants, and two years ago he told me he wanted me, and I was happy because I never imagined a better partner. He is now twenty-six, four years older than me, though his seriousness makes him seem more mature than he is. Denis may at times seem a bit demanding in his expectations, in general, but to me he shows a great deal of indulgence. Over time I tested his patience, like those times when I was taking money from home and going out to buy something for dinner, coming back with a poetry book or a painting that inspired me at the time.

  “Food for the soul, Denis!” I used to tell him and jump in his arms, thus avoiding being lectured for my ignorance.

   Denis manages various businesses inherited from his parents, including a chain of clothing stores, and, for the first time, sends me to China instead of going himself, to supply the stores with new merchandise, especially as December is a very productive month, and what he had bought was quickly selling out. Anyone working in the field of trade knows that this is the most prosperous time of the year. Of course, this trip is not very creative, because I have the route already set by Denis. I took note of the places where I need to go, the people I need to contact, the phone numbers I will need and so on. In conclusion, I have everything planned in advance. The plane ride will go directly to Beijing and will take about nine and a half hours. Once there, I will stay at Jing Lun hotel, where I have a room booked, and I will get in touch with Mr. Li Hua Chen, also known to the Romanians as Max, so it’s a bit easier to pronounce and remember. Like when you’re an artist and you get a stage name, even though Mr. Li is not an artist, at least not from the information in my notes. I check my agenda again, taking my responsibility of a blonde Bucharest-Beijing and Beijing-Bucharest emissary very seriously.

  “Did you memorize everything I told you?” Denis asks me. He seems a little worried. “Anyway, if you have any questions, call me on Luana’s phone, as I still haven’t been able to understand what’s wrong with your roaming service.”

   I hug Denis instead of nodding, still holding the agenda with black covers.

   “It’s time to go, right? I can’t wait to get on the plane, Denis! I will miss you so much!” I exclaim and open the door to the cold outside, which immediately whips our faces.

   We both leave the house, and Rex, noticing the agitation going on, jumps with its big paws on my white coat.

  “Rex, sit, Rex!” I shout at the dog who refuses to get down. Although well trained, he still does not accept directions other than the ones given by its big heart, as he weighs a lot for his size, I worry. “Denis, I think you should start running through the park with Rex, isn’t he a bit chubby?” I ask him without actually waiting for an answer.

  “Alina, let’s get in the car!” laughs Denis. “We’ll talk about Rex’s increased cholesterol when you come back.” We both laugh and Denis gets behind the wheel, while I sit on the right seat, which is slowly starting to warm up. I never liked leather seats, they are freezing during winter and too hot in summer. Yes, this is what I do whenever I have a task to fulfill; this trip had blocked me, so I clung to all the useless details like Rex’s weight, the buttons on my white coat which I now count for the first time, the texture of the car seats, even the weather in Guatemala, although I don’t intend to go there. Some people that are faced with a concrete fact mobilize quickly and become efficient; not me though, on the contrary, I spread my attention in all directions with great care. I am super excited, like a bow that has little more to burst from its most vulnerable spot. I can’t wait to take off. With all the thoughts going on in my head, I do not focus on the journey itself, but on the emotion of the important event about to happen in my life…

_______________________

A novel by Natasha Alina Culea

The novel can be bought on:

Barnes & Noble

Apple Books

Kobo

Scribd

Blog

The day I met God – sau întâlnirea mea cu Mihail Șișkin

Nu mi-am dat seama cât de evidentă era fascinația mea pentru Mihail Șișkin decât când am primit mesaje de la doi scriitori, să mă duc neapărat la Ateneul Român pe 8 octombrie.  (Tare le mulțumesc!) Ceea ce am și făcut cu mare fervoare.

Lume multă! Lume care trăiește literatură. Cum a spus și Șișkin: dacă ne pregătim de înmormântarea literaturii, atunci se pare că e o petrecere a naibii la ea.

De ce Șișkin? Ce are el altceva decât ceilalți scriitori pe care i-am citit? În primul rând, am început să-l citesc neștiind nimic despre el. Îmi aduc aminte de primele lui cuvinte dintr-o carte, cum dădeam foile și eram buimăcită de genialitatea scrierii lui. Nu înțelegeam cum de a găsit cineva simplitatea absolută a scrisului conținând complexitatea absolută. L-am găsit viu, răvășitor, uman. Nu prea îmi pasă de premiul Nobel, căci ar fi o onoare pentru ei să i-l ofere, și nu invers.

Dacă scriitorul este copleșitor, oratorul se ridică la aceleași așteptări, discursul lui fiind, așa cum mă așteptam, existențialist și ludic.

Nu voi reda micuța conversație cu el, dar îmi voi aminti ultima lui replică: Natasha, you made my day!

Hmmm… și câteva fotografii de la eveniment. Nu aș fi avut nicio fotografie dacă nu mă întâlneam neîntâmplător cu Alia Ana, o fată foarte frumoasă pe care am cunoscut-o la lansările mele de la Gaudeamus. Mulțumesc, Alia!

Dragii mei, cumpărați toate cărțile lui și să ne bucurăm că trăim în acest contemporan nebun în care există și oameni, și genii.

Foto credit: Curtea Veche
Foto credit: Curtea Veche

__________________

Natasha Alina Culea – author

Recenziile cartilor mele

Recenzie LUPII TRECUTULUI (maramadalina.com)

Nataşa Alina Culea a devenit una dintre autoarele mele preferate după lecturarea cărţii „Marat”

Lupii trecutului este un roman pe care l-am aşteptat cu nerăbdare şi am avut siguranţa că autoarea mă va impresiona cu o nouă poveste incredibilă. Nu m-am înşelat. Mi-a plăcut de la început până la sfârşit, a reuşit să mă sfâşie, să mă dezintegreze în cioburi dureroase şi să mă surprindă în acelaşi stil inconfundabil. Felicitări, Nataşa, nu doar pentru carte şi pentru inspiraţie ci şi pentru faptul că reuşeşti să aşterni pe hârtie bucăţi de realitate interioară. Lupii trecutului este încă o dovadă palpabilă a talentului tău remarcabil.

Personajul lui Fabian Adameşteanu este fiecare dintre noi atunci când am făcut alegeri greşite, atunci când n-am avut curaj, când am preferat să ne plafonăm în nefericire şi să înghiţim gustul amar mai degrabă decât să riscăm. Regretele lui, dorinţa de a simţi că trăieşte, că e viu şi nu doar o păpuşă de cârpă manevrată de destin … le regăsim pe toate în gândurile pe care adesea încercăm să le ignorăm, să le înăbuşim, să le înecăm.

La prima vedere, Fabian Adameşteanu pare să aibă o căsnicie model, o carieră strălucită şi o situaţie financiară de invidiat. Bineînţeles, însă, că aparenţele se dovedesc adesea înşelătoare. Ne-am obişnuit atât de mult să purtăm măşti încât realitatea e ascunsă undeva adânc, în unghere ale minţii şi în cotloane ale sufletului. Iar realitatea lui Fabian este că s-a autopedepsit să trăiască o viaţă căreia îi lipseşte ingredientul principal: pasiunea. Tot ce face e pentru că trebuie, iar ceea ce vrea se pierde cumva în neant. Căsnicia lui de fapt este o „prietenie durabilă asezonată cu sex ocazional”

CITEȘTE RECENZIA AICI

Interviuri

Interviu II (14.05.19)

OANA & IOANA: Scriitorii trăiesc orice experiență de două ori (II)

« Previous / Next »By logopaper / 14 May 2019 

Natașa Alina Culea, despre care s-a mai scris pe blogul nostru, este o scriitoare talentată, care a scris până în prezent şase cărți. Domnia-sa a acceptat cu amabilitate să ne acorde un interviu, la lansarea ultimei sale cărți, Arlechinul.

NATAŞA ALINA CULEA

Ce v-a determinat să scrieți acest roman?

NATAŞA ALINA CULEA: Nu există coincidențe, nu-i așa? Autorii își permit luxul de a trăi orice experiență de două ori, a doua oară atunci când scriu despre ea.

O scurtă descriere a cărții?

NATAŞA ALINA CULEA: Deoarece romanul urmărește două fire narative, prezent și trecut, avem chiar și o mică Arlechină contemporană – vă rog să îmi permiteți această construcție literară. Povestirea din trecut începe în Paris, în anul 1875, atunci când un băiețel este abandonat la Circul Galaxy, acest băiețel devenind, în timp, protagonistul nostru, Maxim. Cititorii pasionați vor înțelege de ce am evidențiat anumite aspecte care să ajute la conturarea acestui personaj cheie. Atunci când trecutul ajunge să tulbure prea mult cititorul, l-am luat de mână, readucându-l în prezent sau amuzându-l cu personaje precum Mica, fetița amuzantă a actriței Lidia Caraman. De ce am procedat astfel? Deoarece îmi iubesc cititorii. Nu puteam sacrifica ideea romanului, dar pot oferi, ca autor, câteva momente de respiro într-o poveste ce amenință să devină angoasantă.

CITEŞTE ŞI: Arlechini în viaţa altora (I)

Ce impact a avut cartea? Prin ce se deosebește de celelalte cărți?

NATAŞA ALINA CULEA: Arlechinul este o carte impactantă prin natura ei. În cazul nostru, natura umană. Ce rămâne atunci când măștile cad?

Citește continuarea articolului AICI

Nopti la monaco

Să râzi de propria ta carte :)) Citind NOPȚI LA MONACO

FRAGMENT DIN CARTEA NOPȚI LA MONACO

Maică-sii nu-i venise să creadă atunci când primise telefonul fetei.

— Când vii? Vai di mini, ești deja în București? De ce nu ne-ai anunțat? Când o să am acum timp să fac curățenie?! Ia spune, ce vrei să mănânci?

Urmă o mică ambuscadă după telefonul fetei. Aurelia mobiliză toată casa la curățenie. Ea însăși își suflecă mânecile și se puse pe treabă. Făcu niște pâinici umplute cu varză, ceapă și cu mai multe condimente, pe care le așeză ordonat în cuptorul din pământ. Își aminti că fetei îi plăcuse mereu tocana de ceapă și se apucă de ea. Plânsese vreo oră, nu neapărat de dorul fetei sau poate că găsise un pretext corespunzător în timp că tăiase patru kilograme de ceapă și vreo două de cartofi.

— Grigore, da’ ce-mi stai înfipt în coastă?

— Da’ un’ să merg, Aurico?

— Du-te și îngrijește de animale, curăță cotețul și aruncă niște porumb la găinile alea. Ce te tot învărți pe-aici fără rost? Mă enervezi!

— Câți ani au trecut de când n-am mai văzut-o pe Nicoleta, Aurico?

— Cine-i mai numără, Grigore? Mulți! se enervă ea.

— Plec, plec! Nu-i de stat cu tine-n casă! vociferă și el.

Și plecă, dar nu la găini așa cum îi spusese nevastă-sa, ci la taverna nouă care devenise casa parohială pentru toti bărbații din sat, unde puteau suge în voie din sângele Domnului, sacralizându-se până la venirea zorilor sau a nevestelor furibunde. Ajuns acolo, făcu cinste tuturor după ce-i anunță solemn:

­— De băut, Gicule! Se întoarce diseară fata mea cea mare, Nicoleta!

Ce veselie se iscă! Se desprinseseră toți bețivanii de pe scaunele lor! Cu licăriri în ochii care nu reușeau să echilibreze imaginile, cu nasuri înroșite ca Moș Crăciun, veniră toți să-l pupe zgomotos pe amândoi obrajii. Se agitaseră atât de mult că dacă aprindeai o brichetă, lua foc localul de la emanațiile de alcool de-acolo și de efuziunile sentimentale. Deveniseră melancolici, își aminteau acum toți de Nicoleta, chiar și cei care nu o văzuseră niciodată.

— Gâza aia mică, măi Grigore? Aia de căra cireșe cu tot cu frunze și ramuri în poala rochiei, de la vecinu’ Mitică?

— Aia măi, Gicule, aia!

— Cred că s-a făcut mare gâgâlicea! Îi măritată?

Grigore se opri uimit, cu ochii mari lucindu-i în cap. Nu se așteptase la întrebarea asta. După o pauză dramatică de două minute pe care nimeni nu îndrăznise s-o spargă din respect pentru el, spuse grav după îndelungă reflectare:

— Cred că nu este!

Bărbații răsuflaseră ușurați. Gicu, mai prezent ca restul, ridică sticla de jumătate de litru, o dădu pe gât și spuse cu patos:

— Nu-ți face amară de inimă rea, măi Grigore. O mărităm noi! Poate cu fecioru’ lui Ianche și-al Sandei, parcă s-a întors din America. Pune termopane acolo, are firma lui, băiat de viitor, sigur. Îți găsim ginere cât ai spune pălincă. Nu te lasă frații tăi la greu — un sughiț zgomotos — haide, încă un rând în onoarea fetei lui Grigore! Ce vreți să beți, băieți?

— Dă-ne țuică din aceea de prunișoară, mânca-o-ar tata pe ea!

— Dar cine ești tu să hotărăști ce să beau eu, măi? se supără unul mai înnegurat.

— Te-ai trezit și tu acuma, din față zimbru, din profil timbru! Cauți calul de dar la dinți? vorbi altul, mai spiritual de felul lui.

Cel admonestat se făcu mai mic în scaun, dar nu-l contrazise, doar bodogăni ceva cu tovarășul de pahar din stânga lui.

— Vinu-i puterea! strigă un altul, ciufulit, de după bar.

— Cine are timp de vin? se stopși primul la el. Acușica vine nevastă-mea după mine și eu nu m-am afumat nici cât o scrumbie. Țuică, Gicule! Țuică, Grigore!… se impuse el în fața audienței. L-au înțeles. Cu toții aveau neveste de care le era frică. Aprobare generală! Ridicau paharele consumate în diverse stadii și ciocneau cu ele în cinstea Nicoletei Dragomirescu. Le era o sete cumplită, nesfârșită, dar setea se termina acolo unde începea apa. Nu s-ar fi otrăvit singuri de bunăvoie.

Așa au așteptat-o pe Nika, cu casa bec de curățenie și cu muștele gonite pe fereastră. Toți erau strânși solemn în fața porții, orânduiți de la mic la mare ca niște popice umane. Frații cei mari, Ionuț și Florin erau în capul șirului ce se termina cu cei doi frați mai mici. Între ei, Aurelia și Grigore își frângeau mâinile. Cei mai mici erau murdari la gură de zahăr pudră, că reușiseră să se strecoare-n bucătărie și să fure niște gogoși, deși maică-sa le ceruse să nu se-atingă de ele până când nu se va pune masa. Nu era pentru prima dată când cei doi intrau în felurile de mâncare și apoi, la masă, le luai de unde nu mai erau. Chiar și Grigore își mai revenise, era pilit numai puțin, de împărtășanie, și, deși se mai clătina puțin, arăta mai decent decât fusese vreodată. Își pusese chiar și pantalonii de stofă, singurii pe care-i avea, și geaca de piele neagră, deși afară erau peste 20 de grade. Când taxiul opri în fața casei, Nika ieși din mașină cu ochelari negri acoperindu-i jumătate de față, cu o geantă mică de mână și alta mai mare pe care abia reușise șoferul taxiului să o sustragă din portbagaj.

Interviuri

Natașa Alina Culea, o scriitoare ALTFEL a lumii în care trăim (ElitaRomâniei)

Fiecare scriere a ei se desfășoară în fața ochilor ca o poveste de viață contemporană. Fiecare lectură este complet diferită de cea anterioară, prin stilul și lecția de viață oferită. Mai interesant este faptul că nu scrie o carte în ani lungi, ci scrie mai mult de una pe an.

Natașa Alina Culea frapează prin realism și veridicitate. Uimește prin frumusețe, eleganță și simplitate. Scriitoarea născută în Tulcea își pune bucăți din suflet în fiecare carte, se reinventează în și prin fiecare poveste, dar mai ales oferă experiențe de lectură inedite, aproape reale.

Continuarea interviului AICI

Blog

Cerșetoria cu animale – zona Unirii, București

Eu nu știu dacă filmul Filantropica a fost inspirat din fapte reale sau dacă clica cerșetorilor din București s-a inspirat din filmul Filantropica, dar fenomenul este îngrijorător.

Extrem de bine gândit sunt plasați cerșetorii din zona Unirii din București, fiecare fiind pus cu un anumit scop într-un anumit loc. Spre exemplu, în fața bisericii Sf. Ioan stă în fiecare zi un cerșetor care ar trebui să sensibilizeze pe oricine are un bunic de la țară, gătit prună pentru a se duce la medic. Nu îi lipsește nici ilicul cu nasturi. Ceea ce lipsește este doar un mic detaliu: chipul ars de soare, blând, al unui bunic. Chipul cerșetorului nu-și poate ascunde agresivitatea și luptele, proabil, prin care a trecut, o expresie care te-ar duce cu gândul la Jean Valjean înainte de iluminare.

Nimic nu mă enervează mai mult decât cerșetorul din fața McDonald’s-ului, care are zilnic în brațe un alt cățel. De ce este postat acolo? Poate pentru că tinerii sunt mai predispuși să îi dea bani celui care are un animăluț. Se pare că cineva a analizat și asta foarte bine. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, lângă Hanu’ lui Manuc, un alt cerșetor ține în brațe o pisică. Mă înfior gândindu-mă cum au ajuns aceste animale la ei, de ce sunt mereu altele și de ce stau atât de docile în brațele lor. 

Oameni buni, încetați să mai dați bani acestor cerșetori pentru că voi, prin acțiunea voastră, nu faceți altceva decât să încurajați acest fenomen!

Eu sunt prima care ar da bani unui cerșetor și am făcut acest lucru folosindu-mă de intuiție și de rațiune. Am dat bani sau lucruri unor persoane despre care am aflat mai târziu doar lucruri bune, fiind cu adevărat oameni aflați într-o etapă proastă a vieții lor, dar nu voi ajuta niciodată ca această cerșetorie murdară să prospere. Este atât de evident că banii dați acestui tip de cerșetori nu rămân la ei și este atât de evident că vorbim de o exploatare a unor ființe care nu se pot apăra de urâciunea umană. 

Nu mai dați bani acestor cerșetori! Eu trec în fiecare zi în zona Unirii și vă expun o realitate la care vă rog să vă gândiți. 

Și încă o întrebare!

Unde este POLIȚIA? Dar POLIȚIA ANIMALELOR? De ce au mai fost înființate dacă nu fac nimic?

 

______________________________

 

 

 

Interviuri

La Matinal Efervescent cu realizatorii Mihai Gainusa si Oana Paraschiv

23 aprilie 2018: Matinal Efervescent (National FM)

Realizatori: Mihai Gainusa si Oana Paraschiv

Director: Denis Ciulinaru

 

Pana rezolvam cu drepturile de autor, puteti gasi emisiunea inregistrata integral pe pagina de Facebook Natasa Alina Culea

Blog

Romania, cloaca si schimbarea

Traim intr-o Romanie trista, perpetuata de intentii demoralizatoare puse in practica. Nu, nu sunt adepta teoriei conspirationale, dar uita-te in jurul tau:

  • Majoritatea ziarelor sunt o cloaca de scandaluri.
  • Majoritatea televiziunilor sprijina idea de mediocritate, scandal si lipsa crasa de cultura. Se merge pe intimidare, ca un paznic din Bamboo in fata unei domnisoare firave.
  • Pe internet share-uri banale, truisme, barfe de 2 lei: poze cu trandafiri rozi, exces de porumbei, stelute si sclipici, basca un mesaj de toata jena (moartea dlui Intelect in agonii cumplite), insotite de comentarii mumi, frumi, mimi, pupu, asezonate cu  greseli gramaticale dintre cele mai grave si mai picante. Nu ma refer la o virgula razleata, nici la cuvinte mai nastrusnice, ma refer la analfabetism. Multimea adunata pe aceste pagini de internet imi aminteste de multimea care complimenta hainele inexistente ale imparatului despuiat. Si stii ceva? As trece cu vederea si absenta gramaticii, au fost scriitori care nu stiau sa scrie, am citit si Toamna Patriarhului, dar macar sa gasesc profunzime in ideile expuse cu atata generozitate. Sunt atatea site-uri pentru femei scrise din putul gandirii, cu articole de genul “Cum gandeste o femeie adevarata”, ce abunda in etichete fara noima si idei fara continut. Am vazut si critici de carte, unii care scriu recenzii din pura rautate, care nu stiu sa scrie la randul lor, website-uri cu poezii construite ca pentru gradinita, dar prezentate ca pentru liceu…

Ce naiba se intampla? Te-ai intrebat? Si daca sunt, de ce sa ne obisnuim cu ele? Chiar crezi ca nu este loc pentru schimbare? Mahatma Gandhi a fost un singur om si a reusit sa ingenuncheze o natiune foarte puternica, a crezut in ideile lui, s-a ridicat din inertie si a invins credinte si sisteme.

Daca nu exista un interes al celor care intentioneaza sa promoveze incultura, atunci ramane o singura alternativa: suntem prosti? Ii dam dreptate lui Lapusneanu, „Prosti da’ multi?” Eu nu cred asta!

De ce ne uitam la asemenea emisiuni? De ce nu inchidem televizorul si nu citim un roman de C. Petrescu, Marquez, un curs din care putem invata ceva? De ce sa ne pierdem timpul uitandu-ne la viata altora, uitand de viata noastra?

Este viata noastra atat de nemultumitoare ca trebuie sa evadam in a altora care se balacaresc la televizor in ora de maxima audienta? Ce se intampla cu viata ta? Cine o traieste in locul tau?

Foarte multe dintre filmele romanesti propaga idei comuniste, filme triste, peisaje din puscarii, blocuri scorojite, familii disfunctionale… Dar asta este Romania? Eu nu cred! Mai exista o Romanie, aceea in care oamenii vor sa invete, sa creasca, sa traiasca in demnitate, sa se cultive. De ce se asculta in Austria concerte de muzica clasica in liniste? De ce noi ascultam cantece cu versuri agramate pe ritmuri orientale si aruncam seminte pe jos? De ce sa evadam din tara noastra in loc sa o schimbam? Romania este fiecare persoana in parte. Ridica-te si afirma cine esti. Ai nevoie de curaj, dar altfel cum poate fi traita viata?

Emisiunea reflecta gainarii? -Schimba canalul, treci pe National Geographic, Discovery, uita-te la un documentar!

Ziarul musteste in scandaluri, violuri si crime? -Cauta alternative din care ai ce invata! Sunt cursuri de limbi straine pe internet, sunt documentare, sunt carti in varianta pdf, posibilitatile sunt nenumarate.

Nu iti mai pierde timpul, viata trece pe langa tine. Alege mai bine. Intreaba-te:

“ -La ce imi foloseste acum sa vad asta?”

Daca raspunsul este: “-La nimic!”…nu-ti mai pierde timpul.

Invata ceva folositor, plimba-te in natura, fa sport, viziteaza-ti un prieten, viziteaza-ti parintii, fa un bine cuiva, cere iertare daca ai gresit…

Nu mai lasa timpul sa treaca. Timpul trecut nu poate fi inviat, meriti mai mult.

Eu am decis, nu voi accepta asta. Tu?

P.S. Nu va deranjati sa-mi inchideti blogul, am backup la el 🙂 Par fragila, dar nu sunt.

Natasa Alina Culea - autoare Marat

Natașa Alina Culea (autoare)                           

Cărți scrise

Conversatie cu Darie Ducan

Să îi cunoaștem pe cei care scriu, pe cei care mâine, peste un an sau trei, vor fi reprezentanții literaturii românești, o literatură în continuă transformare (în ciuda eforturilor unora de a rămâne ermetică). Să îl cunoaștem pe Darie.

foto Darie Ducan

Cine ești?

Darie Ducan, în etate de 27 de ani, autor de cărți și de umbră. Cred că sunt în primul rând un om care observă. M-aș defini prin asta.

De ce scrii? Pentru cine scrii?

Scriu pentru că am ceva de spus și cred foarte tare în vocația mea. Pentru cine scriu ? E o problemă complicată. În niciun caz pentru succes, ba chiar aș spune că am luat-o pe un drum invers, nerespectând rețeta succesului, previzibilă și banală, neexcitantă. Scriu pentru mine dar mai ales pentru un adevăr care e dincolo de mine. Nu vreau să folosesc vorbe mari, dar nici să le ocolesc din academism. Scriu pentru un adevăr care e al meu și pe care îl sabotez eu însumi, prin concepția mea critică, pentru a-l face valid.

Câte cărți ai publicat? Ai publicat și în franceză?

Nu mai știu exact, vreo 20. În franceză va apărea nu peste foarte mult timp o carte de poezii.

De ce Parisul?

Pentru că nicăieri nu te poți rata mai frumos decât aici, spre deosebire de succesul enorm și bombastic pe care îl poți avea în țară.

Diferențe de mentalitate între români și francezi?

Românii și francezii sunt la fel. Ce îi deosebește e aderența la mască. Fiecare are alt mod de a-și instrumentaliza raporturile cu ceilalți. Dar aceasta e o chestiune de câtime, de umoare, de gestică a amănuntului. Totuși, pe mine sutimile astea mă impresionează. Dacă mâine mi-ar da cineva un milion de euro m-aș bucura, dar asta nu mi-ar modifica viața prea tare. În schimb, dacă mi-ar da un milion de euro fără un cent, mi-ar crea o problemă. Nu aș dormi nopțile întrebându-mă de ce fără un cent. Foarte românesc acest cartezianism, asta ca să nu ocolesc prea mult întrebarea ta. Cu toate că mi-aș dori bucuria mai mult decât problematica.

Conexiunea francezilor cu literatura?

Ca peste tot, globalizare, junk food tipărit și rar oameni care să citească literatură valoroasă. Oricum, există o politică literară extraordinară în Franța. Noi, din păcate, nu am știut să conservăm distribuția de carte care a existat pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, și care a fost extraordinară, prin lanțuri de librării cartea ajungea până și în orașele cele mai mici. Acum sunt orașe de 30 de mii de locuitori (Târnăveni, orașul unde m-am născut, de exemplu) care nu au nici măcar o librărie. Și niciun intelectual nu protestează în fața acestui fapt. Una e că se tipărea cenzurat și alta e distribuția. Distribuția a fost extraordinară. Pe de o parte, nu am știut să conservăm asta,  iar pe de altă parte s-a distrus deliberat pentru monopolul câtorva umaniști remarcabili. Conservarea literaturii e, în Franța, un fapt de tradiție neabandonat de la Voltaire încoace, și trecând prin Hugo, mă refer la acțiunile lor publice, de această dată. Literatura contemporană există și în ce pare clasicizat de multe ori. Pentru că mereu sunt stimulate relecturi, discuții, mereu apar cărți și studii critice care pun în circulație și într-o nouă viziune autori vechi. Prăpastia nu e așa mare ca la noi între mort și viu. E o concepție imbecilă despre literatură a o împărți în vie și moartă. Vine dinspre generaționismul stupid, imatur. Tot ce s-a scris e viu, nu neapărat valoros, dar viu este. Iar Franța e principala dovadă. Latențele, uitările temporare sunt absolut necesare. Ele revalorizează, ele imunizează ca nimic altceva.  La vreo 15 de ani după ce a murit, Goethe părea un autor uitat. Literatura contemporană are un segment al ei destul de bine definit și previzibil. Patrick Modiano, prozatorul recompensat cu Nobel pentru literatură, e un autor  foarte bun și onest, dar nu e un prozator nici măcar cât media pe care o avea literatura Franței acum 50 de ani. E însă citit și întreține un fel de mediu. Cred că prin raportarea la el s-ar sintetiza cel mai bine conexiunea francezilor la literatură. Deși premiul Nobel e politică și e acordat de un juriu extern, de data aceasta a găsit o reprezentare plauzibilă a geografiei personale, să zicem.

Ce citești? De ce citești?

Istorie, critică, politică, lingvistică, eseu, teatru, poezie. Citesc ca să îmi hrănesc realismul și să nu cad pradă iluziilor, înregimentărilor.

Spune-mi câteva cuvinte despre cărțile următoare: Adulter, Moromeții, Roșu și negru, Frații Karamazov, De ce iubim femeile, Micul prinț…

Prefer Roșu și negru. E un roman fundamental. Restul sunt cărți bune, chiar capodopere unele. Dar  Roșu și negru e pur și simplu o minunăție. Un roman fără egal.

Cum ai descrie poezia? Dar poezia scrisă de tine?

Nu am cum să descriu poezia. Nu risc chestiuni atât de intime nici măcar cu mine însumi, darămite într-un interviu. E genul de imponderabilă despre care, dacă o practici, preferi să nu vorbești. Poezia mea ?  Vedeșicredele, Poezii.Vectori, volumul I, publicat. Volumele II –III, în lucru. Atât.

Ce crezi despre viitorul poeziei?

Nu pot fi decât optimist. Poezia e generată de o resursă care se reformează și reformulează fără oprire. Aș dori să îi moară calofilia exagerată, falșii apostoli, rândunelele de facebook ale contrafacerii ei. Poezia, însă, e o constantă. Nu a lipsit nicicând. A fost mereu un catalizator eficace al omului. Chiar și atunci când nu s-a știut. Și omul și-a părut rezistent prin minune.

Ce alte genuri literare ai abordat în scrierile tale?

Teatru, critică literară, eseu, traduceri.

Ce planuri de viitor ai? Profesional, personal…

Nu am niciun plan decât acela de a-mi scrie cărțile. În rest, sunt deschis ca un aeroport : primesc de la viață și încerc să îi ofer.

Ce crezi despre literatura contemporană din Romania? Dar despre editurile românești?

Cred că în România avem o literatură destul de bună față de media altor țări. Dacă nu ne-am mânca între noi și nu am cădea pradă falselor iluzii și ideologizărilor, adică dacă ne-am vedea pur și simplu de scris fiecare, am fi cu adevărat extraordinari. Deși cărți mari apar extrem de rar, media e a cărților totuși bune. Despre edituri nu cred nimic.

Fă-mi o mărturisire, una pentru care cineva ți-ar da unfriend pe Facebook, sau chiar block.

Toți facem astfel de lucruri, uneori le regretăm. Gândim cu voce tare, altfel spus. Facebook e parte din teatralitatea timpului nostru. Nouă ne pare că e despre libertate, dar de fapt e despre Brecht, adică despre simularea ei, păcălindu-te cu o anumită candoare. Ca în Micul Prinț, că tot te-ai referit la el…o mărturisire : butonul unfollow e o minune, e o mare invenție pentru a nu ne da în cap unii altora, ar trebui pus pe steag la cum arată lumea literară acum. E și o ipocrizie acolo dar în spatele ei e ideologia care lucrează. Unfollow e o invenție socială integratoare, paradoxal, precum jobenul purtat pe caniculă.

Îți lipsește România? Ce nu îți lipseste referitor la Romania?

Îmi lipsește. Dar, în egală măsură, o și am cu mine. O am în minte cu mine mereu. Și în suflet. Uneori îl citesc pe Cantemir pe malul Senei și râd. E mare nevoie să recitim tot și cu forțe proaspete. Fără preconcepții, cu o judecată dreaptă. Asta înseamnă generație. Nu liste și alte prostii. Visez Bucureștiul, îmi e dor de el, îl divinizez. E un oraș formidabil. Parisul e minunat, dar e perfect. Bucureștiul are geniul imperfecțiunii, care îl și salvează.

Ce-ai face astăzi dacă nu ți-ar fi teamă de nimic? Dar mâine?

Nu mi-e teamă de nimic, decât de Dumnezeu. Și el e departe de casă.

Mult success! (inutilă urarea, oricum vei avea)

Succesul e relativ. Viață să fie și minte întreagă.

Blogul lui Darie 

ducandarie@yahoo.fr