Interviuri

Interviu pentru LiteraturaPeTocuri

CE-AI FĂCUT ÎN ULTIMII 4 ANI? – o nouă rubrică pe Literatura pe Tocuri

1. Ce planuri în plan personal sau profesional vi s-au împlinit?

Salutări însorite, prieteni! Cu încântare vă scriu azi, după mai bine de patru ani de la primul interviu pentru LPT! Deci avem un interviu aniversar! Cum trece timpul, nu? O bătaie de aripi! Cei patru ani au trecut bifând încă trei lansări de carte: „Nopți la Monaco”, „Visele nu dorm niciodată” și „Arlechinul”. Anul acesta mă pregătesc de lansarea romanului realist-magic „Rusalka” – o carte care a cules tradiții, obiceiuri și superstiții ale comunităților din Delta Dunării (cazacii zaporojeni și rușii lipoveni – îndeosebi). Altfel, cărțile mele sunt traduse în câteva limbi de circulație internațională, vândute acum în lumea întreagă – pe cele mai importante platforme digitale: Amazon, Apple, Kindle, Barnes & Noble etc. Mi-am înființat și o editură („Hebe”) din care însă nu mi-am propus să fac neapărat un business, ci, mai degrabă, o insulă de vacanță, cu reguli și valori proprii, în vacarmul editorial românesc.

2. Ce ne poți spune despre romanul pe care-l vei lansa curând, „Rusalka”?

            Autoarea și prietena mea, Lina Moacă, m-a avertizat în privința romanului „Rusalka”. Mi-a spus: „Acesta este un roman de analizat în școală, de dezbătut la cenacluri literare, dar nu este un roman pentru o rețetă de bestseller contemporan”. Cu alte cuvinte, ea fiind mai diplomată decât mine, ar spune că nu este un roman pentru majoritatea cititorilor, din cauza sau datorită inserțiilor filosofice și a maturizării condeiului meu. Această așteptare a părerilor cititorilor doar ridică miza cărții și mă entuziasmează mai tare, entuziasm dublat de curiozitate. În oglinda romanului „Rusalka” se poate regăsi oricare român, dar este adevărat că e o ofrandă literară adusă locurilor mele natale, tărâmul magic al Deltei Dunării. Misticismul apei m-a învăluit pe tot parcursul scrierii acestei cărți, conferind istoriei locurilor și poveștii rusalcăi realismul magic pe care-l mai căutam în nișa scriitorilor români de la Mihai Eminescu la Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Cezar Petrescu sau Mihail Sadoveanu. Sper să mă ridic la înălțimea acestor scriitori atrași de nevăzut și de metafizicul romantic.

5. În ultimii patru ani s-a schimbat ceva pe/în piața de carte? În bine, în mai puțin bine?

Nu aș putea vorbi prea mult despre piața editorială din România dar, ca să fiu puțin ironică, aș putea spune că nici nu aș avea ce să vorbesc prea mult. Suntem totuși într-o societate capitalistă și oricine poate fi publicat, de multe ori fără un ochi avizat, fără redactare. Sunt și cititori români dezamăgiți de acest avânt al autorilor, încă nepregătiți de drumul literar și, mai mult de atât, care aduc pe piață scrieri ce abundă în greșeli gramaticale. Și aici nu mă refer la o biată virgulă, ci la sfidări serioase ale limbii române.

Nu este deloc rău să ni se dezvolte piața editorială, dar cred că și autorii români trebuie să fie conștienți că doar o publicitate goală, pe termen limitat, a unor cărți ce urmăresc tendințele, dar nu aduc un aport literar, nu le va aduce nici lor rezultatul dorit. Ei pot visa mai mult pentru ei înșiși, dar și pentru cititorii lor.

Sunt și vești bune! Descopăr zilnic autori români contemporani care merită citiți și re-re-recitiți. O carte citită recent a unui astfel de autor este „Sunt o babă comunistă”, de Dan Lungu.

continuarea interviului AICI

Blog

Update: curs de scriere creativă. Lector: Natașa A. Culea. La Dalles

Cursul „Arhitectura scrierii creative” se va desfășura fizic/online după 16 iunie 2020. Mai exact, prima lecție va fi duminică, 21 iunie 2020.

Ești înscris la curs după ce trimiți formularul de la pagina instituției, accesând Formular de înscriere la curs și încărcându-l pe site la această pagină.

Telefoane pentru informații: +40.21.314.66.37 și 0756.144.549

Se va opta pentru modulul care are cei mai mulți cursanți. Până acum toți cursanții înscriși doresc desfășurarea lecțiilor în fiecare duminică, începând cu data de 21 iunie 2020.

Vor fi 11 lecții, respectiv pe:

21 iunie, 28 iunie, 5 iulie, 12 iulie, 19 iulie, 26 iulie, 2 august, 9 august, 16 august, 23 august și 30 august.

Cursurile pot fi desfășurate online, pe platforma Zoom, astfel că toți cursanții pot interacționa în timul lecțiilor, indiferent de țara în care locuiesc.

La sfârșitul cursului de scriere creativă toți cursanții vor primi materialele dezbătute de-a lungul cursului, precum și diploma Centrului Metropolitan de Educație și Cultură „Ioan I. Dalles”.

Mai multe detalii despre curs pe siteul Centrului Metropolitan de Educație și Cultură „Ioan I. Dalles”.

CUI SE ADRESEAZĂ CURSUL?

După cum este menționat în scopul cursului, ne adresăm scriitorilor la început de drum, bloggerilor, celor care își doresc să scrie o carte, tinerilor profesioniști care lucrează sau își doresc să lucreze într-un domeniu editorial, în domeniul relaţiilor publice, al comunicării, al marketingului etc. Sunt binevenite persoanele care doresc să-și îmbogățească vocabularul, cultura literară, să-și dezvolte imaginația sau să poată scrie cursiv un text creativ.

CURSUL „ARHITECTURA SCRIERII CREATIVE” ARE URMĂTOAREA TEMATICĂ:

  1. Noțiuni introductive. Vocabular, lingvistică, limbaj – perspective.
  2. Comunicarea și impactul scrisului.
  3. Jurnalism și literatură.
  4. Literatură contemporană română vs literatură universală. Lecturi și spirit ludic.
  5. Genuri literare, specii și hibridizarea lor evolutivă.
  6. De la idee la manuscris. Între etapizare și haos creativ.
  7. Stâlpii romanului: personajele. Tipuri de pesonaje. Psihologia personajelor memorabile.
  8. Mesajul cărții.
  9. Elementele cheie ale construcției literare.
  10. Tehnici narative și descriptive.
  11. Scheletul manuscrisului.
  12. Fundamentele scrisului.
  13. Relația dintre scriitor și cititor.
  14. Scrisul se învață, talentul se impune.
  15. Cele mai frecvente greșeli într-o arhitectură literară.
  16. Paradigmele scrisului.
  17. Profil de scriitor.
  18. Frici și feedback.
  19. Greșeli pe care nu ai voie să le faci într-o scriere literară.
  20. Conflictul și tensiunea.
  21. Figurile de stil și rolul lor.
  22. Arhetipuri narative.
  23. Bibliografie
Rusalka

Începutul romanului RUSALKA – Natașa Alina Culea

RUSALKA

INIMA DELTEI DUNĂRII

    Vaporașul despică valurile care se răsfrâng de-o parte și de a alta-i, spumegând în urma lui. Soarele alunecă spre asfințit, învăluit de un halou roșiatic, aplecându-se domol pe linia orizontului deltaic. Păsări felurite străbat iute văzduhul, ca sulițele. Pliac, pliac, pliac…, clipocește Dunărea albastră, neîntreruptă ca timpul, nepătrunsă ca testamentul existenței. Cerul se reflectă în luciul apei, în rotunjimile valurilor, contopindu-și culorile ca doi îndrăgostiți care se pictează unul pe altul. După Napoleon „le roi des fleuves de l’Europe[1]”, Dunărea spală cu mâna ei binecuvântată, din timpuri uitate, păcatele oamenilor aciuați pe malurile ei; trece prin arterele veacurilor, martoră mută a apariției și dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor pe brațele ei. Ah, Dunărea! Cu trecutul și multele ei nume, de la romanii care i-au zis Danubius la ucrainenii care-o descântă Dunai[2], tot curge și curge pe filele istoriei, și va curge pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi, și nici copiii copiilor noștri. Țâșnind din creștetul munților Pădurea Neagră, ea se modelează ca omul după credințele fiecărei țări străbătute, dar moare, tot ca el, în legea ei, abandonându-se voluptos în Marea, nu întâmplător, tot Neagră, inspirând în urma ei poeții și frică, și prosternare, și nebunie, și superstiții, hrănind ca o mamă popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai stinge o lumânare în biserică, la sfârșitul liturghiei. Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile ei răsare zilnic astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Taina vieții însăși sălășluiește în desișul pădurilor ei neîmblânzite, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n ascunzișurile de stuf și papură, ferite de ochiul modernismului, care cu tehnologii rupe norii, smulge copacii din ancore și-i taie din brâu, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și construiește orașe din piatră strămutată. Deși omul aude chemarea naturii, nu poate să nu se îndoiască de ea, așa cum se îndoiește de el însuși, oscilând veșnic între extaz mistic și rațiune neangajată teist, trăind rupt în două – iar jumătățile lui se luptă între ele ca două oștiri inamice, cu aceeași încrâncenare și cu aceeași putere. Iar războiul acesta omul nu-l poate pierde, dar nici câștiga.

   Ușa micuței cabinei se deschide, în fanta ei ivindu-se un tânăr slăbuț, îmbrăcat în haine sport, având în jur de douăzeci și cinci de ani. Își ține mâinile în buzunarele pantalonului. Străbate neliniștit puntea de lemn, care-i geme sub tălpi la fiecare pas, lată de vreo treizeci de metri pătrați în partea aceasta. Se oprește lângă balustrada metalică închisă cu un grilaj, legată cu un lanț masiv de care stă ancorat un lacăt ruginit, șubrezită de timp și scorojită de vopseluri. Umerii lui puțin cocârjați, vremelnic, îi știrbesc semeția privirii sfidătoare. Lucirea din ochii lui dezvăluie desfătarea celor câteva pahare cu vin băute în cabina vaporașului legănat de apă. Nu mai este mult până când va ajunge în Maliuc, loc aflat la douăzeci și cinci de kilometri de orașul Tulcea.

Aș putea dormi luni la rând, ca Eri a lui Haruki Murakami, își spune visător. Obosește omul și să trăiască… Ce binecuvântare, să te întinzi între cer și apă și să umpli vortexul dintre ele cu un somn fără vise. O iluzie totuși, doar nu voi locui într-un cuib părăsit de berze, ci la draga mea bătrânică. Zâmbește, tras de-o mânecă de bucuria revederii și de alta, de nevoia lui stridentă de a fi singur.

Ce caut aici? Ce vreau? Să fug? Să scriu? Să dorm?

   Caută prin bagaje caietul în care scrie zilnic articole, eseuri, versuri sau doar simple cuvinte ce-l opresc să mediteze asupra lor, să le întoarcă pe toate părțile și să le colecționeze ca pe niște timbre. Nu se desparte niciodată de caietul lui, dar acum este dosit prea adânc în bagaj. Nu vrea să scoată toate lucrurile din geantă prin cabină, mai ales că s-a diagnosticat singur că ar suferi de misofobie. Astfel, începe să scrie pe niște foi descoperite într-un sertar din dulapul metalic rezemat de perete, greu și cu tabla mâncată, ce îi amintește de dulapul unui cabinet de dentist înainte de Primul Război Mondial, când dulapurile erau pe seama cleștilor de scos dinții, cabinet observat cu vreo trei ani în urmă, într-o policlinică aparținând Statului, plină de gândaci și astfel de relicve – pe care un pasionat de ele le-ar fi considerat aur viu. Alexandru privise cu groază atunci la acel scaun, care semăna cu un scaun de tortură sau cu unul electric, pe care mor deținuții condamnați, de multe ori, urinându-se pe ei. Cititorul nu o să se mire prea tare aflând că scaunul electric a fost invenția macabră a dentistului Harold Brown, și că pe el au murit prăjiți mulți oameni, cu globii oculari scoși din orbite, până la binecuvântarea de a face stop cardiac. Controversatul scriitor aristocrat, Marchizul de Sade, s-a întrebat ce este mai imoral decât războiul. Doar oamenii ar putea să facă din război artă, bravadă și eroism, precum și știință din studiul meticulos al omorârii semenilor tăi.

„Alberto Bevilacqua se simțea ca o insulă, iar de restul lumii îl despărțea un ocean de nevâslit. Lumea nu-l mulțumea. Lumea nu i se potrivea, croiala ei îi stingherea mișcările, ca o cămașă de forță. Scriitorul este un om, căci măcar această matriță trupească îi e aidoma cu a altora, dar e un om nemulțumit, cusurgiu și taciturn. Creează o lume a lui, doar a lui, una care să-l reflecte întru totul. Și se leapădă de lumea celor mulți ca șarpele de piele. Și renaște ca el, după ce părea că a murit. Între coperți se joacă de-a Dumnezeu și modelează oameni de hârtie. Și-i pedepsește, și le dă avânt, așa cum crede el de cuviință. Pe unii îi omoară cu mâna lui, nu că au fost răi, ci pentru au făcut fapte rele, iar pe alții îi lasă în plata Domnului, căci muri-vor ei singuri mai devreme sau mai târziu. Și-atunci își dă seama că răzbunarea nu există și că moartea nu-i o pedeapsă, iar dacă ar fi, ar fi aceeași pentru toată lumea. Oare Dumnezeu așa s-a simțit la începutul începutului? Oare creația, lumea, apa, muza, insula, zorii zilei, pietrele și viermii au izvorât dintr-o nemulțumire? Dintr-o insuportabilă singurătate? Dumnezeu a creat la început omul și calul. Și ambii erau liberi. Omul a făcut biciul și a furat libertatea calului, pentru că se simțea și el insuportabil de singur”.

   Alexandru împăturește în patru foaia pe care a scris și o pune în buzunarul pantalonului, cu gândul a transcrie pe caiet atunci când va ajunge la mătușa Tudosia.

   Însetat, bea dintr-o cutie cu bere și iese iar pe punte. Umbrele înserării se prind de coroanele fantomatice ale copacilor copleșiți de licheni și de iederă ce li se cațără cu îndrăzneală până-n frunțile lor seculare. Corurile de broaște se trezesc la viață, trâmbițând în inima Deltei, răsfirând ecouri printre pletele salciilor încleștate în mal. Parcă aude un cântec nedeslușit ce înfioară undele Dunării. Nu îi este mai puțin dor doar pentru că nu știe de ce, sentiment pe care-l încearcă încă de când a ajuns în Tulcea.

  Văzduhul începe să freamăte; vântul iscat de nicăieri rotește frunze de arini și plopi, cu stropi desprinși din Dunăre. Murmurul se întețește. Se aude un muget ce vine din apă sau din pământ, ca înaintea unui cutremur. Valurile își izbesc umerii de ambarcațiunea care plutește mai nesigur acum, clătinată de colo-colo, fără direcția precisă de mai înainte. Din cerul înnegurat cad săgeți ce ciuruie pojghița subțire a apei. Miroase a iarbă cosită.

   Tânărul se dezmeticește și trage de mânerul ușii, adăpostindu-se în cabina micuță, așezându-se pe băncuța de lângă geamul oval, murdar, spălat cu furie de ploaia ce-și continuă mai înverșunată răpăiala. Alexandru scoate cu dinții dopul de plută din gâtul unei sticle cu vin. Bea direct din ea, fără să mai caute un pahar. Licoarea purpurie, ca o transfuzie, se scurge până la ultima picătură din sticlă în om.

   Bubuiala tunetelor se apropie și scutură ambarcațiunea care protestează din toate încheieturile. Întunericul este brăzdat de fulgerele ce se aprind ca artificiile, întinzându-se precum nervurile unei frunze arse căzute-n cer. Șiroaiele inundă puntea vaporașului „Rusalka”.

   În pântecul cabinei e protejat ca un nenăscut. Aruncându-și privirea pe geam, lui Alexandru i se pare că deslușește o siluetă umană înotând în mohorârea apei. Sare ca ars de pe banchetă; se împiedică de prag, cât pe ce să cadă de-a dura, iese din cabină în ropotele ploii și se îndreaptă către timonier. Bate cu pumnii în ușă, iar când acesta îi deschide, strigă la el panicat:

— Domnule, vă rog, este cineva în apă!

   Un tunet bubuie cumplit deasupra lor.

— Ești sigur? Unde? îl întreabă bărbatul de vreo patruzeci de ani, privindu-l neîncrezător.

— În dreapta, cred că tocmai am trecut de el!

   Alexandru îi arată cu mâna locul în care văzuse silueta înotătorului sau înotătoarei, buimăcit de apariție și de vinul băut.

   Cârmaciul oprește cam nemulțumit ambarcațiunea, ia un binoclu și scrutează atent în dreapta vaporașului. Nevăzând nimic, iese pe punte și continuă să se uite în apă, în toate direcțiile. Alexandru stă nefolositor în ploaie, ud leoarcă, lângă el.

— Nu văd pe nimeni! strigă timonierul. Poate că era un pește mai mare!

— Nu! Am văzut pe cineva înotând. Cu mâinile, adaugă el absurd.

— Ei, drăcia dracului! suduie timonierul și se uită iar, dând roată vasului, în pași nervoși, cu binoclul la ochi.

   Alexandru se întreabă dacă nu cumva băuse prea mult în cabină, agitând și timonierul, întârziind aiurea și ceilalți pasageri aflați la bord.

— Nimic, dă din cap bărbatul cel vânjos venind către el. Acesta se gândește că orășenii pe care îi transportă, picați în Deltă ca extratereștrii, oricum nu ar face diferența dintre un pește și-un om în apă, cu atât mai mult atunci când miros a alcool de la câțiva pași. Își face totuși datoria și raportează prin stație că unuia dintre pasageri i s-a „părut” că a văzut un om în apă. Semnalează coordonatele locului, mai staționează douăzeci de minute în vitregia naturii, dar, nevăzând nimic anormal, reia cursul către Maliuc, cu toți pasagerii alarmați, ieșiți pe punte, lângă balustradă, agitați ca păduchii pe linia părului, la auzul veștii. Un roșcovan cu fața arsă de soare și vânt se clatină pe picioare, beat turtă, ud și el. Alexandru îi zâmbește înțelegător, la urma urmei, hoțul pe hoț mai ușor se iartă, îngăduindu-și unul altuia aceleași vicii.

   Revine confuz în cabină, neliniștit de ceea ce văzuse în apă. Stomacul îi este chinuit ca de un demon de o apăsare și-un zbucium pe care nu le prevăzuse în odiseea lui spre Delta Dunării. De restul lumii, așa cum o știa el, îl desparte acum făptura din apă.

   Vaporașul își reia cursul către satele îmbibate cu apă, ca bureții, din inima Deltei.

***

   Ambarcațiunea se apropie de țărmul pietruit, ca mozaicul, din care apa mușcă neîncetat. Norii furioși s-au scurs undeva în Dunăre, spre granița cu Ucraina, iar furtuna de dinainte a dispărut ca o nălucă, asemenea siluetei nedefinite pe care o văzuse Alexandru în valuri. Comuna Maliuc e o palmă de pământ întinsă spre cer, plutind în mijlocul apelor. Din talpa ei țâșnesc sălcii și plopi, case cu oameni și curți, unde merg agale vacile care nu se opresc din rumegat decât sub cuțitul din mâinile oamenilor – aceleași făpturi care le-au dat mâncare zilnic și le-au vorbit pe limba lor. Și se mai întreabă naiv tot ei cum de semenii lor pot să-i mintă, să-i înșele sau să-i fure de lucruri sau de emoții. Tot aici sunt și pescari cu găleți plini cu pești încă vii, peste alți pești morți deja, zbătându-se, sufocându-se în aer fără aer.

   Alexandru pășește ultimul dintre pasageri pe pontonul vopsit cu alb și albastru. Ajuns pe mal, se uită împrejur după mătușa lui, dar nu o zărește. Rămâne singur în bătaia vântului și a înserării.

— Tu ești, Sașa? îl întreabă un bătrân, cu vestă peticită. Vorbele-i ies puțin peltice și deformate caraghios din gura cam știrbă, cu buze încrețite, în ciuda atitudinii de demnă austeritate. Miroase și el a pește și a usturoi, miasmă cu care tânărul a înțeles destul de repede că trebuie să se obișnuiască prin părțile alea.

   Ca răspuns la nedumerirea lui Alexandru, bătrânul îl lămurește:

— M-a trimis Dosia după tine. Vino, te duc eu până la ea.

   Alexandru întinde mâna bătrânului, ca pentru a i-o strânge, în semn de salut, dar acesta, neînțelegând ce vrea de la el, își face de lucru cu ea în buzunare. Bătrânul pescar are  sub vestă o cămașă diformă și ponosită de anii ce au trecut prin ea lăsând găuri micuțe, ca de gloanțe, măcinându-i tare țesătura mânecilor. Picioarele i se ițesc de sub pantalonii negri, suflecați, băgate în niște ghete scâlciate. Bătrânul îl măsoară pe tânăr din cap și până-n picioare, părând puțin nemulțumit de rezultatul final. Pe cap poartă o șapcă din care-i ies, ca marginile unei broderii, fire de păr albe ca bumbacul.

— Mergem pe jos? îl întreabă Alexandru nedumerit.

   Bătrânul nu pare să înțeleagă întrebarea lui și o ia înainte, cu picioarele curbate de anii ce au trecut peste el, parcă împleticindu-i unul într-altul. Iuțeala lui îl stânjenește pe tânărul care-l urmează tăcut, potrivindu-și pasul cu al lui, cărându-și valiza de voiaj. Nu se plânge, să nu pară un răsfățat nerecunoscător de la oraș.

   Merg unul lângă altul și nu spun nimic, fiind ușurați că umbletul îi scutește de o eventuală conversație incomodă. Ce își pot spune doi bărbați care nu se cunosc, aparținând unor generații cu preocupări diferite? Poate că singurul lucru care îi apropie este chiar muțenia lor. Tăcerea dintre ei este populată de țipetele parcă mereu neașteptate ale păsărilor, de zgomotele bărcilor cu motor și de cuvintele ce ajung până la ei ale oamenilor întâlniți pe drum, lângă strada principală din Maliuc. Odată cu înserarea, roiuri de țânțari tăbară înfometați pe cei doi drumeți tăcuți.

— Ne oprim puțin? întreabă Alexandru, punându-și jos valiza, nădușit, fără a mai aștepta un răspuns din partea bătrânului.

   Nici bătrânul nu avea de gând să îi răspundă. Cei doi evită să se uite unul la altul, oprindu-se stânjeniți, și contemplează pescarii de lângă dig cu interes prefăcut. Alexandru scoate o sticlă de plastic plină cu apă și bea din ea, mai însetat decât țânțarii care zumzăie ca niște mici elicoptere pregătite de atac în jurul lui. Greutatea genții îl stingherește serios. Este ostenit, dar nu doar de drum. Ceva îi apasă pieptul ca un teasc.

— Pescarii ăștia veniți din capitală, probabil, ca mine, cu toate undițele moderne și lansetele lor performante abia reușesc să convingă câțiva pești să le sară în cârlige, și aceia sinucigași – au gălețile goale – ,  iar bătrâna aceea scoate somn după somn din apă, remarcă intrigat Alexandru, nevenindu-i să creadă ochilor.

   Într-adevăr, ceva mai departe de pescarii îmbrăcați ca dintr-o reclamă la un magazin cu unelte de pescuit, pe un cot al canalului, siguratică, o bătrână de vreo șaizeci-șaptezeci de ani, cu un batic roșu, înflorat, pe cap, cu undițele ei noduroase ca niște oase bătrâne și schilodite, îi face pe bărbații veniți la pescuit să-i arunce căutături piezișe, încercând să nu-și trădeze ciuda și umilința de a fi întrecuți de o biată bătrânică.

  În pofida prăzii bogate, ea se oprește o clipă și oftează din adâncul sufletului, aruncând încă un pește în găleata din aluminiu deja plină cu pești.

   Recăpătându-și suflul, Alexandru își reia mersul alături de bătrân pe aleea de pământ, cotind pe lângă cimitirul ce se ivește ca o stafie în semiobscuritatea lăsată pe nesimțite. Ar fi vrut să-l întrebe dacă mai este mult de mers, dar nu-și îngăduie o asemenea slăbiciune prea puțin bărbătească.

   Bătrânul se oprește pe mal, lângă o barcă, făcându-i un semn scurt, aproape poruncitor. Îi deznoadă funiile, care o țin captivă, și-i face un alt semn tânărului să se urce în ea. Alexandru se clatină, clatină și barca, dar reușește să-și așeze geanta într-un punct de echilibru, pășind precaut în ea. Bătrânul urcă și el, aranjează lopețile prinse în funii și începe să vâslească viguros, croindu-și drum în bezna apelor, precum Charon în lumea subpământeană. Tânărul admiră priceperea bătrânul. Îi remarcă mișcările îndemânatice datorită cărora barca alunecă ușor pe apă, slobodă, de parcă ar fi remorcată de monstrul marin al lui Iona. Bătrânul, doar el, vede poteci invizibile în lichidul de smoală și glisează pe ele cu precizia laserului. Se întunecă de-a binelea. Cei doi tac. Deodată se aud niște schelălăituri înspăimântătoare. Alexandru simte cum i se agață de picioare un firicel de spaimă ce-i urcă spre inimă ca un fior rău prevestitor.

— Ce se aude? întreabă el, încercând să pară calm.

­— Sunt urlete de șacali, îi răspunde bătrânul.

   Bătrânul nu se miră de nepriceperea tânărului, ceea ce îl deranjează mai tare pe Alexandru, ca și cum s-ar fi așteptat ca el să fie nătâng, nici măcar cu prezumția de nevinovăție. Se simte acum și nătâng, și neputincios în tot acest necunoscut acvatic. De când pusese piciorul pe vapor parcă intrase într-o oglindă lichidă populată de creaturi stranii, de presimțiri perverse și de sunete venite dintr-o altă lume. Este cuprins de frământări, unele ce par vechi, cunoscute, dar și altele noi, primejdioase, azvârlindu-l într-un delir nocturn. Parcă mii de ochi îl supraveghează din întuneric, pândindu-l. Ochi de șacal sau de om. Simte în ceafă privirile adunate în fascicul. Apa se contopește cu pădurea și noaptea. Îl înconjoară toate fricile. Ca să se încurajeze singur și să-și alunge gândurile nebunești, începe să fluiere vesel.

— Ты с ума сошел[3]? strigă deodată bătrânul la el, nemulțumit, dar văzându-l nedumerit și inocent, își coboară puțin glasul și-i spune în limba română, de data asta: — Nu se fluieră în barcă niciodată. Vrei s-o chemi pe Vidma?

   Tânărul tresare din începutul lui fragil de optimism. Amuțește iar, mai îmbufnat. Nu înțelege nici de unde vine agresivitatea verbală a bătrânului, nici gestul nervos cu care a lovit lopata de barcă.


[1] Regele râurilor europene – traducere din lb. franceză.

[2] Dunai – Дунай (limba ucrainiană).

[3] Tu ai înnebunit? (traducere din limba rusă)

____________________________________

Versuri

Emoții înglobate

EMOȚII ÎNGLOBATE

****

Chiar erai ieri, când încă nu eram?

De azi suntem înlănțuiți de arbori,

C-am depășit măsura fericirii

Născându-ne unul pe altul, împotriva firii.

****

Muză pentru poeți încurcătura asta,

Bătând la sfânta ușă a casei noastre;

Bătu-ne-ar fericirea să ne bată!

Iubirea asta e cumva exagerată.

****

Dar noi, nepăsători, bulgăream cerul

Și cerul de senin în piept ne bate;

Prin degete-mi părul îți curge ploaie

Și noi trăim emoții înglobate.

****

Chimiștii chinuiți voiesc să recreeze

În eprubete, prin laboratoare,

Formula asta nouă a fericirii

Stând gardă, așteptând foaia mărturisirii:

****

„Îmi ești un curcubeu din cer în mare,

Dansând înalt vals cosmic printre stele!”

„Îți sunt umbră de cerb și vânt de libertate;

Ne suntem unul altuia realitate!”.

****

Stejarii se întorc cu capu-n ceruri

Și curcile râd de harababură,

Iar noi eliberați de lanț și judecată

Trăim din plin iubirea acuzată.

****

NATAȘA ALINA CULEA

Cărți scrise, Rusalka

Fragment din romanul RUSALKA – conversație între Sașa și mătușa Tudosia

Fragment din romanul în lucru, RUSALKA, de Nataşa Alina Culea

— Scrii, Sașa? Despre ce scrii tu? Despre oameni sau despre poveștile pe care ei le spun? îl întreabă Tudosia, apărută de niciunde, cu crenguțe de salcie și bulgări de tămâie în mâini.

— Nu pot să scriu despre ceilalți oameni. Eu scriu doar despre mine, este singurul subiect pe care-l cunosc cu adevărat.

— Zi-mi tu, Sașa, ce ești? Ziarist sau scriitor?

— Nici eu nu știu încă.

— Dacă nu știi, înseamnă că ești ziarist. Dar, ia, spune-mi, cum de ai venit tu la mine, după atâția amar de ani? Ce cauți tu să-ți dea Delta, și nu găsești în altă parte?

— Chiar vrei să știi, tanti?

— Dacă nu voiam să aflu, nu te întrebam. Tu crezi că eu n-am treabă? Poate-ți pare ție că aici nu se petrece nimic, dar noi cu nimicul ăsta suntem ocupați până peste cap.

   Sașa zâmbește. Ochii îi lucesc de alcool, dansând între pleoape.

— M-am despărțit de logodnica mea acum câteva luni, chiar înainte de nuntă.

— Deci te-ai refugiat aici pentru că ideea ta de iubire nu s-a potrivit cu ceea ce ai primit de la ea. De ce v-ați despărțit? întreabă ea, uscând cu cârpa un pahar ud, agitându-se când lângă masă, când lângă dulap, ștergând rând pe rând vasele ude.

— Parcă s-a întâmplat altuia, nu mie. Ea se mai întâlnea cu cineva. Știu cum ar fi trebuit să mă simt după ce am aflat, dar adevărul este că mă simțeam așa de dinainte să aflu că mă înșală. Nu este ciudat? Bănuiesc că aș putea să o iert pe Camelia, dar nu știu ce să-i iert. Cum se iartă un om?

— Orice rugăciune adevărată începe cu o iertare, Sașa. Dar iertarea asta nu trebuie forțată. Iartă tu atunci când poți și iartă din tot sufletul, așa cum și tu ți-ai dori să fii iertat.

— Nici măcar nu știu dacă am iubit-o.

— Iubești prima persoană căreia vrei să-i împărtășești gândurile tale, un cântec, o poezie, un tablou…

— Înseamnă că n-am iubit-o. Mă doare mai mult mintea decât sufletul. Nu mă gândesc la ea, ci doar la minciunile ei. Mai mult decât pierderea ei mă doare că mi-am pierdut încrederea în mine și în capacitatea de a discerne caracterul unui om.

— Nicio femeie nu te poate minți așa cum se minte pe ea însăși, Sașa.

   Mătușa Tudosia se oprește o clipă, dar se reapucă mai înverșunată de șters un capac de cratiță.

— Mi-a trimis acum câteva zile un mesaj furios. Tot ea este furioasă, spune el și surâde amar.

— Înseamnă că totuși ea te iubește, în felul ei. Ura este iubire neîmpărtășită. N-a reușit să ajungă la tine așa cum ar fi vrut. Și nici la ea. De aceea ți-a scris așa. Inima ei se zbate ca un pește pe uscat.

— Nu aveam de ce să n-o iubesc. Camelia e frumoasă, deșteaptă, educată. Vorbește patru limbi străine. Poți merge oriunde cu ea, lasă în urmă, ca un iz de parfum, o impresie fermecătoare. Mereu m-am întrebat de ce are același zâmbet pentru toată lumea. Nu mi-a plăcut să-i împart zâmbetul cu tot restul lumii. Nu ar trebui să zâmbești la fel iubitului tău așa cum îi zâmbești șefului sau vânzătorului de ziare.

— Zici că vorbești de gestiunea unui magazin atunci când vorbești de calitățile ei, Sașa. Când iubești, iubești. De cele mai multe ori, fără absolut niciun motiv. Și ce contează calitățile unei persoane în afara relației? Dacă n-au nicio legătură cu voi, dacă nu ajută relația de vreun fel, de ce ți-ar păsa ție de ele?

— Tanti, vrei să te ajut cu ceva? o întreabă el. Vrei să spăl eu vasele?

— Nu schimba acum subiectul. Mai spune-mi de ea…

— Ce să îți spun? Cred că îi era și ei greu să mai păstreze aparențele unei relații. Uneori nu voia să vin să o iau de la serviciu. Nu cred că voia să fie văzută cu mine sau cel cu care se întâlnea era chiar de la serviciul ei.

— Când ești cu cineva care se ascunde să fie văzut cu tine, ești mai rău decât dacă ai fi singur. Nu ești nici măcar tu cu tine. Lasă, Sașa, bine că s-a dus. Sau te pomenești că vrei să te împaci cu ea?

— Nu știu dacă vreau să ne mai dau o șansă. Mă sperie doar gândul. Volatilitatea femeilor mă sperie.

— Ei lasă, că nu toate femeile sunt ca ea. Unele sunt chiar și mai rele, zâmbește bătrâna.

— Poate Camelia o să se schimbe…

— Poate se schimbă, nu zic nu, dar să nu contezi pe schimbarea asta. Sașa, dacă tot vrei să faci greșeli, să faci unele noi, că ai tot timpul, ești tânăr.

— Poate că nu i-am dat suficient spațiu. Poate că nu putea să primească ceea ce aveam eu să-i ofer.

— La porțile închise nu se bate mai tare, nepoate. Dacă îi dădeai spațiu, ar fi spus că i-ai dat prea mult spațiu și că ești prea indiferent. Am tot văzut la televizor, la invitații din emisiuni: spațiu, spațiu și iar spațiu și independență. Ascultă la mine, că sunt bătrână şi-am trăit mult pe lume, iubirea nu este spațiu, este posesiune. Înseamnă să vezi pe cineva ca făcând parte din tine. Când cineva nu vrea să fie cu tine și spațiul, dar și lipsa lui o vor deranja. Cred că a sosit timpul să afli ce-i demnitea. Sigur așa te-ar fi sfătuit și biata maică-ta, dacă mai trăia.

— Ce este demnitatea, tanti? La ce îți folosește?

— Nu mă lua peste picior, băiete. Dar ca să-ți răspund, demnitatea unei persoane arată unde trage linie și pune punct. Lasă, că nu e greu să găsești femei care să te înșele, doar bagă de seamă, ca din prea multă precauție, apoi să nu le ratezi pe cele care știu să iubească. Știu că este greu să dai drumul celor care te fac nefericit. Este chiar mai greu decât să dai drumul celor care te fac fericit. Ți-a promis cineva că-ți va fi ușor prin viață?

________________________________________

Fragment din romanul RUSALKA, de Natașa Alina Culea

Blog

Iubirea și popcornul

Când ești îndrăgostit, ești fascinat. Ți-ai lua popcorn și ai privi persoana iubită toată viața.

Iubirea într-o relație este ca popcornul. Se termină prea repede și trebuie să rămâi la restul filmului.

Sexul este ca popcornul și filmul este ca relația. Filmul este doar un pretext ca să mănânci popcornul.

Ca popcornul, cea mai frumoasă relație este o combinație de dulce și sărat.

Nimeni nu te poate face să-ți ieși din popcorn mai mult ca persoana iubită.

Nu este iubire când îți împarți popcornul, ci când celălalt este popcornul tău.

___________________________

Iubire, popcorn și nihilism

___________________________

Interviuri

Ne vedem live diseară – Știrea cea bună, A7TV

Vestea cea bună de astăzi vine cu „Știrea cea bună”, emisiunea moderată de domnul Cornel DărvășanA7TV, unde ne vedem diseară (16 iulie 2019), live, la ora 21:00.

Voi reveni pe pagina mea de Facebook cu linkul transmisiunii LIVE. Facebook A7TV

În cadrul emisiunii vom dezbate diverse subiecte livrești, precum și o privire de ansamblu asupra romanului „Visele nu dorm niciodată”.

Vă mulțumesc pentru că sunteți alături de mine!

Interviuri, Rusalka

Interviu și primul capitol al romanului RUSALKA – premieră

Articol preluat de pe site-ul GânduriDintrePagini

În premieră, primul capitol al romanului „Rusalka”, de Natașa Alina Culea

        Scriitoarea Natașa Alina Culea lucrează la un nou roman, care se va numi „Rusalka”, și care va fi lansat cât mai curând. Am stat de vorbă cu Natașa, iar aceasta ne-a spus câteva cuvinte despre noua sa carte la care lucrează în acest moment și, de asemenea, ne-a oferit în premieră primul capitol din noul său roman.

        „Rusalka” va fi cel de al șaptelea roman al autoarei române cu rădăcini ucrainene și poloneze. Natașa Alina Culea, până în prezent, a mai lansat următoarele cărți: „Natașa, bărbații și psihanalistul” (recenzie: aici), „Marat” (recenzie: aici), „Lupii trecutului. Sofia” (recenzie: aici), „Nopți la Monaco” (recenzie: aici), „Visele nu dorm niciodată” (recenzie: aiciși „Arlechinul” (recenzie: aici).


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: Bună, Natașa! Lucrezi la un nou roman, „Rusalka”, spune-ne câteva lucruri despre acest nou roman.

Natașa Alina Culea: Inspirată de suflul magic al numărului șapte, deoarece „Rusalka” este romanul meu cu numărul șapte – simbol biblic al desăvârșirii creației divine (Dumnezeu a creat lumea în șase zile, iar în ziua a șaptea s-a odihnit. Geneza 2.1-2), scriu un roman fantastic, hrănit de mitologia românească și cea slavă, plasat geografic în inima Deltei Dunării.

Gândurile dintre pagini: Care este sursa ta de inspirație pentru acest roman și, de asemenea, numele cărții ce reprezintă?

Natașa Alina Culea: Născută în Tulcea, am crescut ascultând povești cu creaturi ale apelor și spirite deltaice. Acest roman va fi o ofrandă închinată locurilor mele natale și străbunilor mei, pentru care Dunărea a reprezentat și viața, și calea, și moartea. Cu „Rusalka” pășesc cu smerenie pe urmele scriitorilor care și-au expus cuvintelor fascinația către nocturn, psihologia superstiției, metamorfoză și metafizică mitologică, păstrând absența grotescului, tocmai pentru a reliefa expresivitatea lirică a texturii scrierii mistice românești. Știma sau rusalka este o creatură demonică a apei care va impregna țesătura mea narativă, îmbogățindu-și sensurile deja existente în folclorul local.


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: Ne poți prezenta un scurt fragment din romanul „Rusalka”, ca să ne facem o idee despre cum va fi noua ta carte?

Natașa Alina Culea: Vă ofer primul capitol al romanului:


RUSALKA, de NATAȘA ALINA CULEA


Capitolul 1

SPRE INIMA DELTEI DUNĂRII

        Vaporașul despică valurile care se răsfrâng de-o parte și de a alta-i, unduindu-se și stingându-se unele într-altele, ca într-o nesfârșită îmbrățișare. Soarele se gătește de asfințit, aruncând nori contururi și umbre stacojii, culcându-se domol sub linia șerpuitoare a orizontului deltaic. Liniștea serii este străpunsă de țipete de păsări care străbat văzduhul ca sulițele.

        Pliac, pliac, pliac…, clipocește Dunărea albastră, nesfârșită ca timpul, nepătrunsă ca testamentul existenței.  Cerul se reflectă în luciul ei, descântându-i rotunjimile valurilor. Dunărea! După Napoleon „le roi des fleuves de l’Europe[1]”, care cu apa ei binecuvântată spală din timpuri uitate păcatele oamenilor prin care ea curge, vremuind prin arterele veacurilor, martoră mută a dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor în brațele malurile ei. Dunărea! Cu istoria și multele ei nume, de la romanii care i-au zis Danubius la ucrainienii care-o descântă Дунай – Dunai, tot curge și curge pe filele istoriei, și va curge pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi. Zămislită de creștetul Carpaților, se abandonează voluptos în Marea Neagră, inspirând în urma ei poeții și frică, și prosternare, și nebunie, și melancolii, și superstiții, hrănind popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai stinge o lumânare în biserică, la sfârșitul liturghiei. Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile ei răsare astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Misterul vieții însăși sălășluiește în desișul pădurilor ei, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n ascunzișurile de stuf și papură, ferit de ochiul căutător al civilizației care rupe norii, plămădește lutul ierbii, smulge copacii din ancore, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și construiește deasupra lui orașe din piatră strămutată.

        Ușa cabinei se deschide, în fanta ei ivindu-se un bărbat. Străbate puntea de lemn, care-i geme sub tălpi, lată de câțiva metri robuști. Se oprește șovăitor lângă balustrada metalică, șubrezită de timp și scorojită de vopseluri. Umerii puțin cocârjați îi știrbesc semeția înălțimii. Lucirea din ochii lui redă desfătarea celor câteva pahare de vin, băute în cabina legănată de apă. Așteaptă răbdător să ajungă în Maliuc, comuna aflată la douăzeci și cinci de kilometri de orașul Tulcea, și nu obișnuiește să-și facă griji înainte ca acestea să-și facă sosite siluetele amenințătoare.

        Cred că aș putea dormi luni la rând, ca Eri a lui Haruki Murakami, își spune. Ce binecuvântare să te întinzi între cer și apă și să umpli spațiul dintre ele cu un somn fără vise… Dar voi fi lăsat în pace? se îndoiește el, amintindu-și că va locui în casa mătușii lui, nu într-un cuib părăsit de berze. Zâmbește fără zâmbet, tras de-o mânecă de umbra revederii și de alta, de nevoia lui de a fi singur. Și-atunci de ce am mai venit? Era timpul să plec din viața mea. O chemare.

        Umbrele înserării încep să se prindă de coroanele fantomatice ale copacilor copleșiți de licheni și de iederă ambițioasă ce li se cațără până-n frunți. Corurile de broaște se trezesc la viață, trâmbițând în inima Deltei, răsfirând ecouri printre pletele salciilor încleștate în malul apei.

        Văzduhul începe să freamăte și vântul iscat de nicăieri să rotească frunze și stropi nevinovați de apă. Murmurul se întețește. Valurile își izbesc umerii de ambarcațiunea care plutește mai nesigur, clătinată de colo-colo. Din cerul negru cad săgeți ce ciuruie pojghița apei. Miroase a iarbă cosită din brâu.

        Alexandru se dezmeticește și trage de mânerul ușii, adăpostindu-se în cabina micuță, așezându-se pe băncuța de lângă geamul murdar, spălat acum cu furie de ploaia ce-și continuă mai înverșunată răpăiala. Scoate cu dinții dopul de plută al sticlei cu vin. Bea direct din ea. Licoarea, ca o transfuzie, se scurge până la ultima picătură din sticlă în om.

        Tunetele scutură ambarcațiunea din toate încheieturile. Întunericul este brăzdat de fulgerele ce se aprind, întinzându-se precum nervurile unei frunze căzute-n cer. Șiroaiele inundă puntea vaporașului „Rusalka”.

        În pântecul cabinei, aruncându-și privirea pe geam, lui Alexandru i se pare că deslușește o siluetă umană înotând în mohorârea apei. Sare ca ars de pe banchetă, iese din cabină, în ropotele ploii, îndreptându-se către timonier. Bate cu pumnii în ușă, iar când acesta îi deschide, strigă:

– Este cineva în apă!

– Ești sigur? Unde?

– În dreapta, cred că tocmai am trecut de el!

Alexandru îi arată cu mâna locul în care văzuse silueta înotătorului sau înotătoarei.

        Cârmaciul oprește ambarcațiunea, ia un binoclu și scrutează atent în fața lui. Nevăzând nimic, iese pe punte și continuă să se uite în apă, în toate direcțiile. Alexandru stă nefolositor, ud leoarcă, lângă el.

– Nu se zărește nimic. Poate era un pește mai mare?

– Nu! Am văzut pe cineva înotând.

– Ei, drăcia dracului! suduie timonierul și se uită iar, dând roată vasului.

Alexandru începe să se întrebe dacă nu cumva băuse prea mult, agitând și timonierul, întârziind și ceilalți pasageri aflați la bord.

– Nimic, dă din cap bărbatul cel vânjos venind către el.

        Timonierul se gândește că orășenii ăștia, picați în Deltă ca extratereștrii, oricum nu ar face diferența dintre un pește și-un om în apă, cu atât mai mult când miros a alcool de la câțiva pași. Își face totuși datoria și raportează prin stație că unuia dintre pasageri i s-a „părut” că a văzut un om în apă. Dă coordonatele locului în care s-a oprit, mai staționează douăzeci de minute, dar, nevăzând nimic anormal, reia cursul către Maliuc, cu toți pasagerii alarmați, ieșiți pe punte, lângă balustradă, agitați ca păduchii pe linia părului. Un roșcovan cu fața arsă de soare și vânt se clatină pe picioare, beat turtă. Alexandru îi zâmbește înțelegător, la urma urmei, hoțul pe hoț mai ușor se iartă.

        Revine în cabină, neliniștit de ceea ce văzuse în apă. Stomacul îi e chinuit ca de un demon de o apăsare și-un zbucium pe care nu le prevăzuse în odiseea lui spre Delta Dunării. De restul lumii îl desparte acum făptura din apă.

       Vaporașul își reia cursul către satele îmbibate de apă din inima Deltei.


[1] Regele râurilor europene – traducere din lb. franceză.


Gândurile dintre pagini: Toate cele șase cărți ale tale de până acum au fost foarte bine primite de către public, cum crezi că va fi primită această nouă carte a ta? La ce te aștepți de la ea?

Natașa Alina Culea: Nu am decât o singură așteptare: să scriu cum n-am mai scris ce nu s-a scris.


„Rusalka”, de Natașa Alina Culea
Sursa foto: Natașa Alina Culea

Gândurile dintre pagini: De ce proză fantastică după romanele de până acum, exceptând „Visele nu dorm niciodată”,  care are elemente de suprarealism?

Natașa Alina Culea: Este o răzvrătire în fața realității proza fantastică…

CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI

Recenziile cartilor mele

Recenzie LUPII TRECUTULUI (maramadalina.com)

Nataşa Alina Culea a devenit una dintre autoarele mele preferate după lecturarea cărţii „Marat”

Lupii trecutului este un roman pe care l-am aşteptat cu nerăbdare şi am avut siguranţa că autoarea mă va impresiona cu o nouă poveste incredibilă. Nu m-am înşelat. Mi-a plăcut de la început până la sfârşit, a reuşit să mă sfâşie, să mă dezintegreze în cioburi dureroase şi să mă surprindă în acelaşi stil inconfundabil. Felicitări, Nataşa, nu doar pentru carte şi pentru inspiraţie ci şi pentru faptul că reuşeşti să aşterni pe hârtie bucăţi de realitate interioară. Lupii trecutului este încă o dovadă palpabilă a talentului tău remarcabil.

Personajul lui Fabian Adameşteanu este fiecare dintre noi atunci când am făcut alegeri greşite, atunci când n-am avut curaj, când am preferat să ne plafonăm în nefericire şi să înghiţim gustul amar mai degrabă decât să riscăm. Regretele lui, dorinţa de a simţi că trăieşte, că e viu şi nu doar o păpuşă de cârpă manevrată de destin … le regăsim pe toate în gândurile pe care adesea încercăm să le ignorăm, să le înăbuşim, să le înecăm.

La prima vedere, Fabian Adameşteanu pare să aibă o căsnicie model, o carieră strălucită şi o situaţie financiară de invidiat. Bineînţeles, însă, că aparenţele se dovedesc adesea înşelătoare. Ne-am obişnuit atât de mult să purtăm măşti încât realitatea e ascunsă undeva adânc, în unghere ale minţii şi în cotloane ale sufletului. Iar realitatea lui Fabian este că s-a autopedepsit să trăiască o viaţă căreia îi lipseşte ingredientul principal: pasiunea. Tot ce face e pentru că trebuie, iar ceea ce vrea se pierde cumva în neant. Căsnicia lui de fapt este o „prietenie durabilă asezonată cu sex ocazional”

CITEȘTE RECENZIA AICI

Blog, Cărți scrise

Cinci femei pe care le știu din online, dar mă inspiră offline (De-ale Dianei)

Pentru mulți online-ul e un soi de junglă în care ne pierdem iremediabil esența umană. Practic, conform acestor oameni, am devenit un soi de zombie tehnologici care se hrănesc cu likesharefollow și emoji la desert. Însă lucrurile nu stau neapărat așa.

Astăzi am decis să lansez două noi rubrici pe blog: La feminin și Viață de blogger. Pentru a marca acest lucru mi-am propus să vă povestesc despre femeile pe care le știu doar din online, dar mă inspiră offline. Altfel spus, virtualul folosit corect te ajută în viața de după ce ridici privirea din ecran.

Veți descoperi astfel bloggerițe, scriitoare și antreprenoare… Toate femei remarcabile ce pot servi drept model oricui.

MUNCĂ, CREATIVITATE, PASIUNE – TOATE ÎN DOZE MARI ATÂT ONLINE, CÂT ȘI OFFLINE

Femeile acestea mă inspiră și motivează să muncesc, să nu mă abat de la năzuințele mele. Munca nu înseamnă nimic fără perseverență, iar când le îmbini pe acestea și cu doze serioase de pasiune și creativitate nu are cum să nu iasă ceva bun. Asta am învățat de la ele.

NATAȘA ALINA CULEA

La Natașa Alina Culea am ajuns prin intermediul unei cunoștințe comune din mediul online. Așa am ajuns să îi citesc prima carte, apoi pe toate celelalte la scurt timp după apariția fiecăreia.

Îmi place să cred că amândouă am crescut cu fiecare carte: ea scriindu-le, eu citind. Însă nu pentru cărți o admir. Nici pentru că arată incredibil (dacă eram bărbat sigur mă îndrăgosteam lulea de ea). O admir pe Natașa Alina Culea pentru că a refuzat să se conformeze statului scriitorului și regulilor impuse de edituri. Astfel că ea și-a lansat propria editură – Hebe unde și-a reeditat recent toate cele șase romane.

ARTICOLUL INTEGRAL AICI

Arlechinul

15 citate care te vor convinge să citești romanul „Arlechinul” de Natașa Alina Culea (GândurileDintrePagini)

   „Arlechinul” este cel de al șaselea roman al autoarei Natașa Alina Culea, în care ne este prezentată viața fascinantă a unui arlechin și a oamenilor care activează în lumea circului. (recenzie:aici)

        Natașa Alina Culea este o autoare cu origini ucrainene și poloneze, care s-a născut în Tulcea, fiind una dintre cele mai talentate și apreciate scriitoare din literatura română contemporană.


Arlechinul de Natașa Alina Culea - citate

În afară de romanul „Arlechinul”, aceasta a mai publicat următoarele cărți: „Natașa, bărbații și psihanalistul”, „Marat” (recenzie: aici), „Lupii trecutului. Sofia” (recenzie: aici), „Nopți la Monaco”(recenzie: aiciși „Visele nu dorm niciodată” (recenzie: aici).

Cartea „Arlechinul” a fost lansată la sfârșitul anului 2018 și este un roman despre oameni și sentimente, care te captivează și sensibilizează cu orice pagină pe care o citești. Astfel, vreau să vă prezint 15 citate care vă vor convinge să citiți acest roman minunat.


Arlechinul de Natașa Alina Culea - citate

1. „… cu un pas înainte și un pas înapoi, mereu între ieri și mâine, trăim într-o întrebare fără răspuns: se termină noaptea sau începe dimineața? Iar dacă este o nouă zi în care putem schimba totul, nu o vedem, deși avem ochii larg deschiși.


2. „De multe ori ne trezim în zorii zilei şi am vrea să fim într-o altă poveste.


3. „Dacă rănești repetat orgoliul sau demnitatea cuiva, îl antrenezi pentru o zi în care, după ce a trecut prin Infern, va avea suficientă putere să se îndepărteze de tine, indiferent cât de mare ar fi iubirea lui. După o iubire mare, uneori urmează o indiferență și mai mare.”


4. „Nepoții sunt a doua șansă pentru părinți de a fi mai blânzi și mai iubitori decât au fost cu copiii lor.”


Arlechinul de Natașa Alina Culea - citate

5. „– Toți murim, filosofă simplu ca apa Omul de oțel, Zuberi.

– Dar nu toți trăim …

CITEȘTE ARTICOLUL ORIGINAR AICI – GÂNDURILEDINTREPAGINI

Interviuri

„Avanpremiera” celui mai recent interviu. 8 mai 2019

Natașa Alina Culea este o scriitoare talentată, care a scris șase cărți până în prezent; în ordinea apariției – Natașa, bărbații și psihanalistulMaratLupii trecutului. SofiaNopți la MonacoVisele nu dorm niciodatăArlechinul.

scriitoare

Natașa Alina Culea

Doamna Natașa Alina Culea, despre care s-a mai scris pe blogul nostru, a acceptat cu amabilitate să ne dea un interviu la lansarea ultimei sale cărți, Arlechinul.

Puteți urmări un trailer despre această controversată carte, „Arlechinul”:

AICI

CITIȚI CONTINUAREA ARTICOLULUI PE SITE-UL LOGOPAPER

Cărți scrise

6 cărți cool ale scriitoarei Natașa Alina Culea

Se spune despre literatura română contemporană că este plictisitoare și de foarte slabă calitate, nu prea mai citește nimeni autori români contemporani. Nu este adevărat acest lucru din punctul meu de vedere.

        Literatura română contemporană este cool, avem în continuare autori foarte talentați doar că ei nu sunt foarte bine promovați și, astfel, oamenii se îndreaptă mai mult spre autorii străini.


6


Una dintre autoarele din România pe care eu o consider foarte talentată și îmi place extrem de mult este Natașa Alina Culea. Natașa este o autoare cu origini ucrainene și poloneze, care s-a născut în Tulcea, iar până în prezent a publicat șase romane, care sunt extrem de diferite ca temă, dar sunt pline de pasiune și sensibilitate, și pe care trebuie să le citiți neapărat.


1. Lupii trecutului Sofia – Natașa Alina Culea (recenzie: aici)


„Lupii trecutului Sofia” de Natașa Alina Culea este un roman de dragoste, plin de pasiune, erotism și mister, iar pe alocuri este condimentat cu scene pline de umor. 

Fabian este un om de afaceri de succes, în vârstă de 40 de ani, care este însurat cu Carina, însă căsnicia lor este într-un mic impas, a devenit o căsnicie plină de monotonie și plictiseală, o căsnicie în care personajul nostru principal nu se mai regăsește. 

Fabian și soția sa participă la o nuntă în Mangalia, iar aici viața monotonă și lipsită de sens a lui Fabian se va schimba pe neașteptate. Acesta o întâlnește pe Sofia, o țigancă tânără, frumoasă și plină de mister, care îi va da toată viața peste cap.

„- Cine ești tu? Cine ești?… îi șoptesc printre sărutări pătimașe. […]

– Nu mă întreba cine sunt. Întreabă-te cine poți fi tu lângă mine?”

CITEȘTE CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI

Versuri

Vă invit să „ascultați” versurile poeziei „Când mi-ești lipsă”

Poezia „Când mi-ești lipsă” întregită și desăvârșită de vocea scriitoarei Marinela Lungu.

Site-ul Marinelei Lungu

Canalul de Youtube al scriitoarei Marinela Lungu

Aici puteți găsi versurile poeziei „Când mi-ești lume”

Nopti la monaco

Să râzi de propria ta carte :)) Citind NOPȚI LA MONACO

FRAGMENT DIN CARTEA NOPȚI LA MONACO

Maică-sii nu-i venise să creadă atunci când primise telefonul fetei.

— Când vii? Vai di mini, ești deja în București? De ce nu ne-ai anunțat? Când o să am acum timp să fac curățenie?! Ia spune, ce vrei să mănânci?

Urmă o mică ambuscadă după telefonul fetei. Aurelia mobiliză toată casa la curățenie. Ea însăși își suflecă mânecile și se puse pe treabă. Făcu niște pâinici umplute cu varză, ceapă și cu mai multe condimente, pe care le așeză ordonat în cuptorul din pământ. Își aminti că fetei îi plăcuse mereu tocana de ceapă și se apucă de ea. Plânsese vreo oră, nu neapărat de dorul fetei sau poate că găsise un pretext corespunzător în timp că tăiase patru kilograme de ceapă și vreo două de cartofi.

— Grigore, da’ ce-mi stai înfipt în coastă?

— Da’ un’ să merg, Aurico?

— Du-te și îngrijește de animale, curăță cotețul și aruncă niște porumb la găinile alea. Ce te tot învărți pe-aici fără rost? Mă enervezi!

— Câți ani au trecut de când n-am mai văzut-o pe Nicoleta, Aurico?

— Cine-i mai numără, Grigore? Mulți! se enervă ea.

— Plec, plec! Nu-i de stat cu tine-n casă! vociferă și el.

Și plecă, dar nu la găini așa cum îi spusese nevastă-sa, ci la taverna nouă care devenise casa parohială pentru toti bărbații din sat, unde puteau suge în voie din sângele Domnului, sacralizându-se până la venirea zorilor sau a nevestelor furibunde. Ajuns acolo, făcu cinste tuturor după ce-i anunță solemn:

­— De băut, Gicule! Se întoarce diseară fata mea cea mare, Nicoleta!

Ce veselie se iscă! Se desprinseseră toți bețivanii de pe scaunele lor! Cu licăriri în ochii care nu reușeau să echilibreze imaginile, cu nasuri înroșite ca Moș Crăciun, veniră toți să-l pupe zgomotos pe amândoi obrajii. Se agitaseră atât de mult că dacă aprindeai o brichetă, lua foc localul de la emanațiile de alcool de-acolo și de efuziunile sentimentale. Deveniseră melancolici, își aminteau acum toți de Nicoleta, chiar și cei care nu o văzuseră niciodată.

— Gâza aia mică, măi Grigore? Aia de căra cireșe cu tot cu frunze și ramuri în poala rochiei, de la vecinu’ Mitică?

— Aia măi, Gicule, aia!

— Cred că s-a făcut mare gâgâlicea! Îi măritată?

Grigore se opri uimit, cu ochii mari lucindu-i în cap. Nu se așteptase la întrebarea asta. După o pauză dramatică de două minute pe care nimeni nu îndrăznise s-o spargă din respect pentru el, spuse grav după îndelungă reflectare:

— Cred că nu este!

Bărbații răsuflaseră ușurați. Gicu, mai prezent ca restul, ridică sticla de jumătate de litru, o dădu pe gât și spuse cu patos:

— Nu-ți face amară de inimă rea, măi Grigore. O mărităm noi! Poate cu fecioru’ lui Ianche și-al Sandei, parcă s-a întors din America. Pune termopane acolo, are firma lui, băiat de viitor, sigur. Îți găsim ginere cât ai spune pălincă. Nu te lasă frații tăi la greu — un sughiț zgomotos — haide, încă un rând în onoarea fetei lui Grigore! Ce vreți să beți, băieți?

— Dă-ne țuică din aceea de prunișoară, mânca-o-ar tata pe ea!

— Dar cine ești tu să hotărăști ce să beau eu, măi? se supără unul mai înnegurat.

— Te-ai trezit și tu acuma, din față zimbru, din profil timbru! Cauți calul de dar la dinți? vorbi altul, mai spiritual de felul lui.

Cel admonestat se făcu mai mic în scaun, dar nu-l contrazise, doar bodogăni ceva cu tovarășul de pahar din stânga lui.

— Vinu-i puterea! strigă un altul, ciufulit, de după bar.

— Cine are timp de vin? se stopși primul la el. Acușica vine nevastă-mea după mine și eu nu m-am afumat nici cât o scrumbie. Țuică, Gicule! Țuică, Grigore!… se impuse el în fața audienței. L-au înțeles. Cu toții aveau neveste de care le era frică. Aprobare generală! Ridicau paharele consumate în diverse stadii și ciocneau cu ele în cinstea Nicoletei Dragomirescu. Le era o sete cumplită, nesfârșită, dar setea se termina acolo unde începea apa. Nu s-ar fi otrăvit singuri de bunăvoie.

Așa au așteptat-o pe Nika, cu casa bec de curățenie și cu muștele gonite pe fereastră. Toți erau strânși solemn în fața porții, orânduiți de la mic la mare ca niște popice umane. Frații cei mari, Ionuț și Florin erau în capul șirului ce se termina cu cei doi frați mai mici. Între ei, Aurelia și Grigore își frângeau mâinile. Cei mai mici erau murdari la gură de zahăr pudră, că reușiseră să se strecoare-n bucătărie și să fure niște gogoși, deși maică-sa le ceruse să nu se-atingă de ele până când nu se va pune masa. Nu era pentru prima dată când cei doi intrau în felurile de mâncare și apoi, la masă, le luai de unde nu mai erau. Chiar și Grigore își mai revenise, era pilit numai puțin, de împărtășanie, și, deși se mai clătina puțin, arăta mai decent decât fusese vreodată. Își pusese chiar și pantalonii de stofă, singurii pe care-i avea, și geaca de piele neagră, deși afară erau peste 20 de grade. Când taxiul opri în fața casei, Nika ieși din mașină cu ochelari negri acoperindu-i jumătate de față, cu o geantă mică de mână și alta mai mare pe care abia reușise șoferul taxiului să o sustragă din portbagaj.

Interviuri

Natașa Alina Culea, o scriitoare ALTFEL a lumii în care trăim (ElitaRomâniei)

Fiecare scriere a ei se desfășoară în fața ochilor ca o poveste de viață contemporană. Fiecare lectură este complet diferită de cea anterioară, prin stilul și lecția de viață oferită. Mai interesant este faptul că nu scrie o carte în ani lungi, ci scrie mai mult de una pe an.

Natașa Alina Culea frapează prin realism și veridicitate. Uimește prin frumusețe, eleganță și simplitate. Scriitoarea născută în Tulcea își pune bucăți din suflet în fiecare carte, se reinventează în și prin fiecare poveste, dar mai ales oferă experiențe de lectură inedite, aproape reale.

Continuarea interviului AICI