Blog

The day I met God – sau întâlnirea mea cu Mihail Șișkin

Nu mi-am dat seama cât de evidentă era fascinația mea pentru Mihail Șișkin decât când am primit mesaje de la doi scriitori, să mă duc neapărat la Ateneul Român pe 8 octombrie.  (Tare le mulțumesc!) Ceea ce am și făcut cu mare fervoare.

Lume multă! Lume care trăiește literatură. Cum a spus și Șișkin: dacă ne pregătim de înmormântarea literaturii, atunci se pare că e o petrecere a naibii la ea.

De ce Șișkin? Ce are el altceva decât ceilalți scriitori pe care i-am citit? În primul rând, am început să-l citesc neștiind nimic despre el. Îmi aduc aminte de primele lui cuvinte dintr-o carte, cum dădeam foile și eram buimăcită de genialitatea scrierii lui. Nu înțelegeam cum de a găsit cineva simplitatea absolută a scrisului conținând complexitatea absolută. L-am găsit viu, răvășitor, uman. Nu prea îmi pasă de premiul Nobel, căci ar fi o onoare pentru ei să i-l ofere, și nu invers.

Dacă scriitorul este copleșitor, oratorul se ridică la aceleași așteptări, discursul lui fiind, așa cum mă așteptam, existențialist și ludic.

Nu voi reda micuța conversație cu el, dar îmi voi aminti ultima lui replică: Natasha, you made my day!

Hmmm… și câteva fotografii de la eveniment. Nu aș fi avut nicio fotografie dacă nu mă întâlneam neîntâmplător cu Alia Ana, o fată foarte frumoasă pe care am cunoscut-o la lansările mele de la Gaudeamus. Mulțumesc, Alia!

Dragii mei, cumpărați toate cărțile lui și să ne bucurăm că trăim în acest contemporan nebun în care există și oameni, și genii.

Foto credit: Curtea Veche
Foto credit: Curtea Veche

__________________

Natasha Alina Culea – author

Blog

Nevolnicia jurnalismului actual și cei zece leproși

Nu-ți trebuie ochelari pentru a remarca nevolnicia jurnalismului actual și lipsa acută de valoare a scrisului. Cât suntem de indignați ca societate pentru ceea ce se promovează astăzi în media?

Un exemplu între o mie

În perioada interbelică jurnalistul Filip Brunea Fox scria despre leproșii din Lărgeanca, îndreptând atenția publicului asupra condițiilor mizere, inumane, ale leprozeriei:

Dar ministerul sănătății cunoaște toate acestea. Întreg Ismailul știe strădaniile d-lui dr. Ion Þuchel, medicul primar al județului, care de zece ani, trimite rapoarte, reclamații peste reclamații, rămase fără răspuns. Dimpotrivă, a fost răsplătit cu admonestații, căci pentru domnii de la București, jalbele n-au trecere când nu sunt politice, chestiunile grave nu se bucură de solicitudine, decât atunci când – ca în cazul de față – ireparabilul se produce.
Bah! leproșii de la Lărgeanca! Cui îi arde de dânșii! Sunt inofensivi, fiindcă-i așteaptă țintirimul!
Dar când fug? Dar când frica vă pune d-lor demnitari, o mână rece pe chelie? Dar când lepra „dresată în liberatate”, poate fi întâlnită pe stradă, în voiaj, sau în cabinetul oficial (o delegație de leproși a fost la București)?
Atunci se dau comunicate…

[…]

Viziunea lui decembrie în pustietatea asta; leproșii strânși laolaltă, tăcuți, zgribuliți, ascultînd gemetele vântului și, în răstimpuri, urletele lupilor hămesiți. Fără voie, mă săgetă un fior.
Lângă mine, Cătălin. Fără să-l privesc, l-am întrebat cu o falsă indiferență:
 „Mulți morți?”
„Mulți…”
„Dar de ce atât de puține cruci?”
„Păi, le mai iau băieții, să facă foc iarna!”

Datorită reportajelor lui leprozeria a fost strămutată în Tichilești, în județul Tulcea, în condiții ceva mai decente. Ori nu acesta este rolul scrisului? De când s-a ajuns de la vindecare prin scris la murdăria sau inutilitatea scrisului?

Leprozeria, singura din România, există și-n ziua de astăzi, drastic diminuată numeric. Anul trecut s-a binevoit a se majora alocația zilnică a unui lepros de la 11 de RON pe zi la 20 de RON. Cred că a rămas vistieria goală după o asemenea mărinimie anunțată de cabinetul Dăncilă. Cu atât mai mult cu cât leproșii sunt copleșitor de mulți, adică 10 suflete cu totul.

Lepra este o boală îngrozitoare din care nu mori repede, dar rămâi întemnițat pentru tot restul vieții. Pentru că li se atrofiază nervii, leproșii mor arzându-se, degerând sau rănindu-se tocmai pentru că nu simt durerea. Binecuvântați sunt cei care pot simți durerea, nu?

Când mi se lipesc ochii (întâmplător) pe un articol actual, de genul „Șoc și groază, i s-a rupt tocul vedetei (de paie) X”, constat că avea dreptate Petre Țuțea: democraţia îl obligă pe idiot să stea alături de geniu şi să-i poată zice: „Ce mai faci, frate?”. Când spun vedetă de paie, spun reprezentanta de drept a unei societăți de paie, și-amintesc de un alt citat:

„Un plâns nervos, de om obosit. Şi am plecat de acolo, ca să nu-l mai aud. Pentru că asta e faimoasa noastră generozitate. Ne ferim să nu ne murdărim cumva de singurătatea şi de suferinţele altora” (Un om norocos – O. Paler)

Poate că lepra asta nu este doar fizică, ci și sufletească, întinzându-se în societatea de azi. Eu spun un lucru: dacă n-ai învățat să ajuți, învață să te dai la o parte.

Vă invit să urmăriți acest reportaj și să vă minunați.

_________________

NATAȘA ALINA CULEA – AUTOARE

Blog

Ce-am citit când am tăcut

Făcând referire la un titlu de carte, voi spune puțin altfel: Ce-am citit când am tăcut. Pentru cei interesați, desigur.

De la începutul începutului: Acestea nu sunt niște recenzii. Sunt câteva idei destul de laconice (lipsa timpului 😦 ) pentru cei  care vor să se orienteze în lumea cărților și cred că se pot ghida după recomandările mele întotdeauna sincere și nealterate de părerea altora.

Ce cărți am citit în ultima lună și le recomand:

  • Pascal Bruckner – Luni de fiere
  • Isabel Allende – Ines a sufletului meu
  • Cella Serghi – Pânza de păianjen
  • Ken Follett – Alb infinit
  • Adela – Garabet Ibrăileanu. Mi-a amintit cumva de cartea De ce iubim femeile. Cum așa? Poate din cauza viziunii unor bărbați asupra femeilor, admirate ca niște bibelouri de porțelan, păstrate la distanță ca să nu se fărâme în mâinile lor.
  • Dezgolită – Lola Beccaria
  • Bucuria de a trăi – Émile Zola. P.S. Lectura nu mi-a adus nicio bucurie, nu vă lăsați înșelați de titlu. Naturalismul pesimist à la Gervaise reinforced. Vă cer scuze pentru puzzle-ul lingvistic.

Ce cărți am abandonat:

  • Chira Chiralina – Panait Istrati
  • Alice Munro – Fugara. Nu am reusit să trec de 100 de pagini. Acțiunea este cam seacă și scrisul cu adieri western nu m-a atras prea tare. Nu spun că romanul nu este bun, poate că nu am avut eu suficientă răbdare. Sunt obsedată de ideea de a face ceva constructiv cu timpul meu și trec rapid peste ceea ce nu-mi suscită interesul.
  • Cecilia Ahern – Prietenul nevăzut. Am rezistat cam 200 de pagini, dar este prea infantilă pentru mine, cumva precum poeziile lui Alecsandri, pentru o anume vârstă a inocenței. Desi pot reciti Urme în zăpadă, nu pot citi Prietenul nevăzut.

Ce citesc acum:

  • Donna Alba – I. Mihăescu. Sigur nu va ajunge pe lista cărților abandonate.
  • Guillaume Musso –  Fata din Brooklyn
  • Metamorfoza – Franz Kafka 

Luni de fiere. L-am pus pe Pascal imediat pe postamentul pe care îmi urc scriitorii, dar mai mult pentru scrisul cizelat, pentru metaforele neașteptate și pentru rafinamentul curgerii cuvintelor. Cât despre subiectul cărții, nu am fost impresionată așa cum aș fi vrut. În momentul în care mi-a prezentat-o pe Rebecca: roșcată, sânii tari, ochii verzi – am avut impresia că citesc o carte de Sandra Brown sau Danielle Steel, stilizată. Nu vorbesc despre descriere, cuvintele curgeau scrise de aceeași mână sigură de scriitor autentic. Am simțit cum caută extravaganța care ar fi trebuit să șocheze cititorii. Nu m-a șocat tocmai pentru că era un proces planificat, indus. Prefer autorii care scriu monumental despre lucruri simple – dar asta este doar o preferință a mea. Citind autori străini, îmi crește admirația pentru ai noștri Călinescu și Petrescu. Un alt minus al cărții este faptul că s-a insistat foarte mult pe două-trei idei și-atât (poate nici măcar nu au fost trei idei), nu a avut complexitatea pe care o căutam. Nu, nu mă deranjează că aceste idei sunt legate de putreziciunea sufletului omenesc sau de scatofilie – așa ar găsi unii să-i comenteze pe cei care nu sunt foarte încântați de carte, dar să ne înțelegem, nu m-a oripilat în simțul meu estetico-erotic. Bun, am lămurit și asta. Așa cum mă va plictisi o carte peste limită de entuziasmată vorbind despre cât de frumoasă este viața și cum strălucește iarba în soare, este firesc să fiu la fel de plictisită de o carte care trece în extrema cealaltă. Vreau nuanțele, vreau oamenii așa cum sunt, și buni, și răi, și tandri, și brutali. Bruckner a descris-o într-o mie de nuanțe fizice pe Rebecca, dar nu a surprins mai nimic din ceea ce simțea ea, ce gândea, și de ce. Deși cartea te ține captiv, nu este datorită crescendo-ului nu prea abrupt, ci a întrebării legitime pe care și-o va pune oricare cititor: cât de departe are de gând să ajungă Pascal Bruckner? Cea mai neverosimilă acțiune a cărții este transformarea subită a lui Beatrix de la finalul romanului, ceea ce-mi spune că bărbații, fie ei și scriitori, mai au mult de învățat despre femei. Nu voi insista mult pe tema asta, o carte nu este o listă de cumpărături, inexactitățile nu mă deranjează decât atunci când sfidează ideea de bază a autorului. Dacă aș recomanda Luni de fiere? Desigur! Pentru greutatea scriiturii, deoarece este rara avis și descopăr nemulțumită lucrul ăsta cu cât citesc mai mult. Rezumat? Grosso modo insolent: Întâlnirea de pomină dintre un misogin și o țăcănită.

Ines a sufletului meu, dacă Isabel nu s-a ridicat chiar la rafinamentul scrisului lui Pascal, m-a cucerit iremediabil cu personajele sale precis conturate, cu povestea curajoasă a unei femei care se adaptează unei vieți minate, a derulat prin fața ochilor mei uimiți o epocă în care El Dorado reprezenta visul spaniolilor, șamanismul omniprezent, America de Sud descrisă așa cum nimeni nu  făcut-o vreodată. Nu m-a lipsit nici de poveștile de dragoste pe care speram să le găsesc! Isabel Allende mi-a gravat personajele pe retină pentru totdeauna. M-a amuzat simplificarea tipologiilor masculine din carte. Mai exact, ei aveau doar trei dorințe: să mănânce, să copuleze și să ucidă. O fi diferit astăzi? 😀 Cartea a făcut referire la legendarul indian Lautaro pe care-l cunoșteam deja din romanul cu același titlu, scris de Alegria Fernando. Minunată întrepătrundere de aduceri-aminte. Cartea a fost o călătorie extraordinară în timp într-o capsulă luxuriantă pe care am adorat-o!

~ Va continua ~

______________________________________

Natașa Alina Culea (autoare)

Blog

Ce nu îmi place să văd pe bloguri și ce articole nu citesc?

 Ce mă face să dau click pe un titlu sau să îl ignor?

  • Să începem cu… reclamele. Am toată îngăduința, nu mă deranjează și înțeleg că unii blogeri vor să aibă eforturile recompensate – o dorință absolut firească.
  • Articole formate din câteva cuvinte. Articolul este uneori mai scurt decât titlul. Sincer? Lipsă de respect pentru cititori, cu atât mai mult dacă experimentul se tot repetă.
  • Articole ale bloggerilor care caută cu tot dinadinsul să pară interesanți, abuzând și forțând textele pentru a demonstra fie că au citit dicționarul, fie că au gânduri așa de înalte că nici ei nu le mai înțeleg, alcătuind texte obositoare de formă fără fond.
  • Sfaturi și citate despre viață de la tineri care nu au nici 14 ani. Aici chiar este discutabil și depinde de experiența fiecăruia, dar vârsta este vârstă, iar noi învățăm necontenit. Cuvinte precum: mereu sau eu niciodată, le găsesc din start eronate. Trebuie să te întrebi sinceri ce știai acum cinci ani de zile, vei vedea astfel cam ce vei crede peste alți cinci ani despre ceea ce crezi acum.
  • Texte scrise de bărbați care cunosc slăbiciunile femeilor și le prezintă neadevăruri care le validează disperarea. Acei bărbați adună fane confuze sau „neînțelese” și le duc de nas pe drumul spre nicăieri. Un fel de psihologi de serviciu care aduc deservicii. Dezorientarea afectivă a femeilor este o sursa inepuizabilă pentru astfel de lipitori care au găsit nișa perfectă.
  • Bloggeri care scriu articole pătimașe cu singurul scop de a agăța virtual. Arborează un aer de victimă sau de falsă modestie de toată jena.
  • Bloggeri care nu dau un ban pe textele scrise de alții, dar le laudă excesiv doar pentru că au fost lăudați la rândul lor. Chiar dacă scopul unui blog este de a atrage atenția asupra lui, mai este nevoie să adaug că minciunile sfruntate nu atrag atenția așa cum și-ar dori să o facă și sunt vizibile din avion? Ne plângem de nepotism, dar noi nu suntem în stare să apreciem ceea ce este de apreciat? Chiar totul trebuie să fie un troc mercantil?
  • Versuri scrise de adulți care par a însuma cunoștințele palierului dintre grădiniță și clasa a II-a, scrise cu îndemânarea cu care ar cânta un cimpanzeu la o vioară.
  • Articole cu tone de greșeli gramaticale. Ca să ai un blog nu este musai să fii profesor de limba română, dar nici să nu respecți spațiul dintre cuvinte?!
  • Articole scrise de-a valma, fără o structură logică, fără un obiectiv clar trasat – un ghiveci de cuvinte aleatoare.
  • Articole care dezinformează în loc să informeze. Rețetă? Se alege un titlu bombastic, se mixează cu niște cunoștințe de necultură generală, se spicuiește câte ceva de pe alte bloguri scrise la fel de prost, eventual traduse cu gugăl translate et voilà!
  • Blogurile ME, ME, ME. Really? 😀
  • Last but not least: blogurile plictisitoare în care cineva narează în 2000 de cuvinte cea mai banală chestie ce i s-a întâmplat astăzi. Dap, n-am putea trăi fără a ști asta. Ne-am răsuci în somn. Mda.

Dacă aveți și voi nemulțumiri… chiar vă rog! 

P.S. Cu ceva variații, valabil și pentru alte platforme de socializare. Toată lumea strigă sus și tare despre libera exprimare. Dar despre liberul bun-simț?

_________________________________________

Natașa Alina Culea

Recenziile cartilor mele

Lupii trecutului. Sofia (Recenzie ADropOfInspiration)

wolf-girl

Aş dori în acest moment să fac o prezentare pentru al treilea roman al Nataşei Alina Culea “Lupii trecutului. Sofia” dar vă spun cu mâna pe inimă că nu este deloc uşor. Acesta este unul dintre acele romane a căror lectură îţi lasă ecouri în minte dar şi în inimă, care incită latura reflexivă a personalităţii dar şi sensibilitatea. Ah, sensibilitatea! Cei care mă cunosc bine ştiu că nu mă dă afară din casă, dar sensibilitatea mea există, este acolo sub suprafeţe dure, ca magma într-un vulcan. Scrisul Nataşei o face să erupă, pentru că propria ei sensibilitate este naturală, autentică, generează o emoţie. Unii scriitori mimează sensibilitatea, o sufocă în fraze înecăcioase, o prăfuiesc în noiane de figuri de stil, dar nu şi Nataşa Alina Culea. La ea totul e proaspăt, abia cules din adâncurile fiinţei, odată cu prima geană de lumină a zorilor, când orele cele mai întunecate au trecut.

continuare…

LUPII TRECUTULUI NATASA ALINA CULEA CARTE CITAT

wolves of the past book author natasha alina culea

Cărți scrise

Citate

despre rautate citat natasa alina culea

Răutatea este un scorpion cu coada prea curbată. Sfârșește înțepându-se singur

citat scriitor natasa alina culea

Nu-i asculta pe cei care-ți spun că n-ai talent. Dar ce te faci dacă vrei să fii designer de ochelari pentru cârtițe? Sau scriitor?

natasa alina culea

Unii au încheiat pact cu Infernul. El le-a încrustat rănile, ei și-au cosit iubirea din rădăcină.

citat natasa alina culea, scriitori

Mulți scriitori au fost salvați de faptul că au murit în condiții ciudate.

citat scris, carti, ambitie, citit

Dacă citești toată biblioteca din ambiție, puteai la fel de bine să ștergi cărțile de praf.

citat scriitor, a scrie

Trebuie să mori ca să fii un scriitor faimos. Nu înainte de a scrie, desigur.

citat scriitori, critici

Scriitorii pot trăi în absența criticilor. Criticii pot spune asta?

Citat drum gresit

Dacă ești pe drumul greșit, degeaba ai fost primul la start

critica, citat, carte

Pentru a critica o carte, ai nevoie de o condiție esențială: să nu o înțelegi.

Citat divort Natasa Alina Culea

Divorțul a fost născocit pentru a nu fi nevoit să te culci cu o greșeală pentru tot restul vieții.

Interviuri

Interviu pentru Expresul (Md.)

 Natașa Alina CuleaDe vorbă cu Natașa Alina Culea

S-a născut în orașul Tulcea, România. Locuiește, în prezent, în Sofia, Bulgaria. Este autoare a două romane: ”Natașa. Bărbații și Psihanalistul” și ”Marat. Iubirea are spini”. De Ziua Internațională a Cărții, a fost oaspete de onoare a Bibliotecii ”Dimitrie Cantemir” din Ungheni. Nu am ratat ocazia s-o invităm la o discuție pe banca ”Expresul”.

Natașa și Alina două poluri diferite
Numele mi l-a pus mama, care provine dintr-o familie ucraineano-poloneză. Eu îmi imaginez că sînt două avatare. Cred că oricine are două fațede. Chiar și în romanele mele… În primul vorbesc despre Natașa,  o persoană impulsivă care creează probleme și turbulențe, pentru că-i plac, și trăiește mai bine așa. În al doilea vorbesc despre Alina, care este sensibilă, poetică și romantică. Eu sunt extrovertită, pot să vorbesc despre mine ușor și asta mă ajută foarte mult. Nu trebuie să-ți fie teamă să afirmi cine ești. Oamenii o să te placă așa cum ești.

Cariera – ”extraordinară alegere”
Am absolvit facultatea de economie. Acum o să scot cîte ceva din casă (zîmbește). Prietenul meu de atunci s-a înscris la facultatea de management și mi s-a părut că acolo erau foarte multe fete drăguțe. Eu, fiind posesivă, m-am dus efectiv pentru asta la aceeași facultate. A fost o decizie ”extraordinară” (spune ironic). Am lucrat în marketing un an, apoi cinci ani –  într-o firmă de management din București, după care am trecut cu traiul în Sofia și mi-am deschis acolo un studio de yoga și pilates. De un an și jumătate doar scriu.

Curajul de a scrie

Vine din copilărie, pe cînd aveam opt ani. În anii de liceu scriam mai mult poezii. De multe ori am fost premiată la concursuri de poezii. Mai serios am început să scriu fiind deja la Sofia. Aici  am avut o perioadă de pauză de la orice și oricine. În momentul acela, am simțit un fel de reconectare cu mine, astfel am început să redau multe în scris.

continuare…

Cărți scrise

Interviu Catalin Sturza (jurnalist, critic literar)

catalin sturza - natasa barbatii si psihanalistul

Despre Cătălin Sturza:

Recomandarea cărții mele ”Natașa, bărbații și psihanalistul” este scrisă de Cătălin Sturza, o recomandare pe care o apreciez la adevărata ei valoare, Cătălin fiind în contact permanent cu lumea fascinantă a scrisului în general și a literaturii/criticii literare.

Cătălin Sturza este jurnalist cultural și critic literar. A moderat o emisiune pe Radio România Cultural, este doctor în litere, fost redactor la editura Curtea Veche, scrie în revista Cultura și în multe alte locuri (printre care și pe blogul Adevarul), mai multe informatii despre el aici sau aici.

Am ”profitat” de ocazie, pentru a afla mai multe despre el și implicit despre ceea ce face, despre prisma prin care privește el ”life, love & books”. Enjoy!

Interviu:

Citatul favorit?

Nu-mi plac citatele. Pe bune, le urăsc – mai ales pe cele de pe Facebook, din Octavian Paler 🙂 Unii vor spune că e semn de snobism, dar pentru mine „a da cu citatu-n populație” e, pur și simplu, semn de semidoctism. E aiurea și să scoți un citat din context – pentru că nu ai cum să știi ce vrea să spună, de fapt, citatul acela până nu citești cartea, e ca și cum ai vedea două ace de brad pe preșul de la ușa casei și ai spune „vaaai, uite ce brad frumos”! Și e la fel de aiurea să mitraliezi cu citate, încercând să pari „cult în cap”: nu ai încredere în propriile opinii – sau vrei să ți se plece toată lumea la picioare, din moment ce faci mereu apel la autoritate? Totuși, nu neg că unele citate pot avea rostul lor: unii au o zi grea, îi chinuie demonii cu întrebările, văd un citat și se iluminează: uite, acesta era răspunsul la ce căutam eu! Evident că văd numai ce vor să înțeleagă ei din citatul acela, pe moment, și că, de fapt, ei se raportează la citatul lor – găsind o carne pentru fantasma lor. Însă chiar și așa, o „carne” din Dostoievski poate să fie mai bună decât una din… Paler. Uite, poți să treci ultima propoziție la citatul favorit 🙂

Romanul de suflet?

O, câte romane – și cât suflet! Dacă e să aleg totuși unul dintre toate, nu pot să aleg decât „Stăpânul inelelor”, de J.R.R. Tolkien. Nu e nici un secret aici, sunt un Tolkien fan & a great geek sau, dacă vrei, a great Tokien geek. „Nu e carte ca Șogunul și mașină ca Lăstunul”, spuneam, când eram mici – dar pentru mine nu e carte ca „Lord of the Rings”.

Ce te motivează să te trezești dimineața?

Soarele, mirosurile – de brad, de lemn, de piele caldă, parfumată și moale –, aerul rece, când sunt la munte, toate lucrurile frumoase – sau, pe scurt, viața. Sunt un mare optimist și iubesc cu intensitate și pasiune viața. Nu-i înțeleg și nu îi suport pe depresivi (deși nu las să se vadă, de obicei, ostilitatea în mod fățiș – pentru că știu foarte bine că uneori pot avea chiar și eu perioade depresive) și a-ți lua viața cred cu tărie că e, într-adevăr, marele păcat – singurul păcat de neiertat.

Ultima carte cumpărată?

M-ai prins. Îmi iau multe cărți electronice în ultima vreme… aham… de la „magazinul de cărți” de pe Internet. Și nu cred că astea se pun 🙂 În plus, îmi place să împrumut cărțile mele fizice (am multe, și prea multe pe care se pune praful) prietenilor și să împrumut cărți de la prieteni. Îți pot spune ultima carte citită (împrumutată de la o prietenă): un volum de eseuri de C.S. Lewis – superb, magnific scriitor – „Despre lumea aceasta și alte lumi”.

Ce vor bărbații?

De obicei – pace și liniște. O femeie (pentru că bănuiesc că vrei să-ți spun ceva și despre femei) care să-i înțeleagă. Care să fie feminină – în sens clasic, cel puțin pentru mine: frumoasă, grijulie, caldă. Elegantă. Să  nu fie vehementă – urăsc vehemența la o femeie. Diplomată, cu tact. Not crazy – definitely not crazy! 🙂 Liniște și pace și o carte bună în mână – lângă femeia de mai sus (care în acest moment dă cu mătura – dar de obicei citește și ea o carte bună).

Realizarea de care te simți cel mai mândru?

Nu-mi place să mă mândresc. Cred că talentele noastre sunt daruri – pe care le primim „spre administrare”. De aceea, realizările cu care de obicei ne mândrim nu sunt ale noastre – ci se realizează prin noi. Nu eu decid, așadar, care e realizarea mea cea mai mare. Într-o piesă de teatru, personajul cel mai bine îmbrăcat nu e, neapărat, și personajul principal – uneori un valet sau un servitor e personajul cel mai bine îmbrăcat de pe o scenă, în timp ce protagonistul umblă în zdrențe. Autorul își cunoaște toate personajele și poate să te lămurească: cine e un simplu figurant și cine e protagonistul. La fel, un spectator care a urmărit, cu atenție, întreaga scenă înțelege subtilitatea relațiilor și a ierarhiilor. Dar eu nu sunt un astfel de spectator – din scena pe care evoluăm noi de regulă vedem un singur colț. Și, cu siguranță, nu sunt Autorul piesei 🙂

Totuși, dacă e să aleg o realizare – uite, aș alege două: faptul că am avut marea șansă de a scrie o teză de doctorat pornind de la romanele și eseurile lui J.R.R. Tolkien și că am realizat, timp de nouă ani, o emisiune despre Internet la Radio România Cultural. Un context politic interesant a făcut să rămân, acum două săptămâni, fără emisiune, în mijlocul sezonului, dar nu merită să vorbim despre asta aici – acești nouă ani de emisiune rămân o mare satisfacție pentru mine.

Care e viața unui jurnalist?

Trebuie să-ți spun din capul locului că eu am fost, în ultimii zece ani, un tip special – sau, dacă vrei, „de nișă” – de jurnalist: un jurnalist cultural. Am făcut vreo doi ani muncă de teren, la început: mergeam la conferințe de presă, luam interviuri – a fost un an când le-am luat interviuri tuturor scriitorilor străini care au vizitat Bucureștiul, inclusiv lui Llosa, care tocmai luase Nobelul. N-a fost ceva premeditat, așa s-a întâmplat. Dar nu mi-a plăcut în mod deosebit munca de teren. Mi-a plăcut, în schimb, să scriu cronică de carte – și am scris timp de câțiva ani cronică aproape săptămânal, la „Observator cultural” și la „Ziua”. Și mi-a plăcut, după cum ți-am zis deja, să fac emisiuni la radio.

Munca de teren e o ucenicie – înveți foarte mult, inclusiv lecții „ale umilinței”. E un mare avantaj s-o iei „de jos”, de la teren. Înțelegi mult mai bine meseria și ai mereu puncte de referință pentru a nu-ți pierde „dreapta măsură”, indiferent unde ai ajunge, mai târziu. Dar scrisul e partea care îmi place acum cel mai mult. E un mare privilegiu să poți să scrii și să fii plătit – nu mult, atâta cât ești plătit – pentru asta. Până acum am avut noroc; o să vedem ce mai urmează, în viitor.

Dacă ar fi posibil să fii o zi în locul altcuiva, pe cine ai alege?

Nu mi-aș dori să fiu o zi în locul – sau în rolul – nimănui. Fiecare rol are „lecțiile” sale și, de multe ori, rolurile pe care le invidiem din afară s-ar putea să fie extrem de plicticoase și chiar apăsătoare din interior. Mă gândesc doar la câți oameni bogați și celebri au comis „păcatul de neiertat” despre care îți vorbeam mai devreme. Ne e foarte greu să-l înțelegem, de pildă, din afară pe Robin Williams, deși Jim Carrey cred c-a zis-o cel mai bine: “I hope everybody could get rich and famous and will have everything they ever dreamed of, so they will know that it’s not the answer.”

Ce crezi despre cărțile digitale?

Well… they’re okay 🙂 Le citesc și le folosesc zilnic, așa că nu pot să zic nimic de rău despre ele. Găsești ușor citate, faci notițe fără să distrugi cartea, salvezi copacii – și planeta. Sigur, nimic nu se compară cu mirosul unei cărți de hârtie – dar e o mare chestie să accepți un lucru simplu: you can’t have it all!

Un film pe care l-ai revedea oricand?

Oricând? Ce cinefil eram odată… Acum citesc, citesc mult, dar filme foarte rar mai văd. Da, aș revedea: „Războiul stelelor”, seria veche (și cea nouă) – cred că am văzut și revăzut „Star Wars” de cel puțin 10 ori.

Un act de nebunie pe care nu-l regreti?

Că am dat la Litere – când puteam să dau la Medicină? Că am rămas la Litere – când urmam, în paralel, Literele și Cibernetica și, pe deasupra, eram bunicel-spre-bunuț la programare? Ok, îl regret puțin – în special dacă pun în balanță banii. Dar nu aș fi înțeles niciodată cărțile – și literatura – decât ca un medic sau ca un inginer. E o mare diferență dintre modul în care înțelege cărțile un inginer și modul în care le pricepe un filolog care își ia meseria în serios. Nu o să intru în detalii – sunt muuulte pagini de scris pe tema asta, și C.S. Lewis le-a scris deja, mult mai bine decât aș fi putut să le scriu eu.

Cu ce cuvinte ai începe o carte?

„A fost odată sau niciodată” – sunt singurele cuvinte care te poartă spre Țara Zânelor. Adică Middle Earth. Adică Pământul de Mijloc, care e chiar Lumea, lumea în care trăim noi, după ce dai fardul și reclamele luminoase și multe alte iluzii la o parte.

Cel mai frumos moment al carierei tale?

Of, te referi mereu la carieră, și te înțeleg – trăim într-o obsesie, ba chiar într-o „psihoză” a carierei. Uite, pentru mine prea puțin contează „cariera”: înșiruirea aia de fapte pe care o pui într-un CV și cu care răspunzi la întrebarea: ce ai făcut cu timpul pe care l-ai avut până acum? Păi, uite, trei pagini de CV… Sigur, toți avem sau ar trebui să avem o vocație și să „ne ținem” de ea. Să ne-o împlinim, chiar, cu puțin noroc și cu puțin ajutor de la Providență. Prefer, deci, cuvântul „vocație”, iar, în privința vocației de scriitor-jurnalist, momentele frumoase au fost mereu cele în care am avut timp să citesc, să scriu și să stau de vorbă cu mine: anii când țineam săptămânal cronică literară și când mi-am redactat teza sunt ani de care îmi amintesc cu cea mai mare plăcere. La fel e și anul acesta, când mă bucur de marea șansă a unei burse postdoctorale.

Descrie o zi perfectă!

Uite, ziua de azi: m-am trezit la 6.30, am citit, două ore – inclusiv din Lewis, din cartea despre care îți spuneam – apoi am fugit o oră la sport, am alergat puțin după facturi și chitanțe (de bănci nu scapă nimeni, nu?), după care m-am așezat și am lucrat, concentrat, vreo trei ore pentru unul dintre clienții cu care colaborez (e un job care implică scrisul și editarea foto – deci îmi face mare plăcere), am luat prânzul alături de prietena mea, m-am apucat să răspund la întrebările astea. Peste 10 minute plec iar la sport. N-am pierdut timpul, dar nici n-am stat între patru pereți, într-un birou, 9-5, în urlete, văicăreli și stres. Da, e un mare noroc să trăiești o asemenea zi – și nu pot spune că nu sunt recunoscător 🙂

Ce muzică asculți atunci când conduci?

De obicei muzică clasică – sunt mare fan Vivaldi. Uneori ascult și „șlăgăroaie” din anii 80 – tocmai ce-am fost la concertul Albano și Romina, nu? Trebuie să știi că eu conduc ca un pensionar, așadar muzica clasică se potrivește cu stilul meu, sau invers: ea se impregnează în stilul meu de șofat. Dacă vedeți pe cineva mergând calm, cu viteza legală, pe prima bandă – e probabil că ascultă, în mașină, Vivaldi!

Ce ai schimba la tine?

M-aș face un pic mai modest. În ciuda părerii pe care poate ți-ai – și v-ați – făcut-o citind răspunsurile de aici, în realitate sunt un mare orgolios. Nu mi-ar strica să-mi trag mai des bobârnace peste nas.

Câteva “La naiba…” ? (vezi https://lifebynatasha.wordpress.com/2014/11/04/la-naiba-cu-tine-viata/)

Păi… la naiba cam cu tot ce zici tu acolo, doar că mie îmi place să-mi păstrez zenul. Să asculte muzică proastă cine vrea să o asculte; încerc să nu mă las afectat de gusturile și de activitățile altora. Deci: la naiba cu nerăbdarea care ne strică zenul. Let’s keep calm și să învățăm fim mai răbdători (ușor de zis și greu de făcut, știu)!