Rusalka

Începutul romanului RUSALKA – Natașa Alina Culea

RUSALKA

INIMA DELTEI DUNĂRII

    Vaporașul despică valurile care se răsfrâng de-o parte și de a alta-i, spumegând în urma lui. Soarele alunecă spre asfințit, învăluit de un halou roșiatic, aplecându-se domol pe linia orizontului deltaic. Păsări felurite străbat iute văzduhul, ca sulițele. Pliac, pliac, pliac…, clipocește Dunărea albastră, neîntreruptă ca timpul, nepătrunsă ca testamentul existenței. Cerul se reflectă în luciul apei, în rotunjimile valurilor, contopindu-și culorile ca doi îndrăgostiți care se pictează unul pe altul. După Napoleon „le roi des fleuves de l’Europe[1]”, Dunărea spală cu mâna ei binecuvântată, din timpuri uitate, păcatele oamenilor aciuați pe malurile ei; trece prin arterele veacurilor, martoră mută a apariției și dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor pe brațele ei. Ah, Dunărea! Cu trecutul și multele ei nume, de la romanii care i-au zis Danubius la ucrainenii care-o descântă Dunai[2], tot curge și curge pe filele istoriei, și va curge pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi, și nici copiii copiilor noștri. Țâșnind din creștetul munților Pădurea Neagră, ea se modelează ca omul după credințele fiecărei țări străbătute, dar moare, tot ca el, în legea ei, abandonându-se voluptos în Marea, nu întâmplător, tot Neagră, inspirând în urma ei poeții și frică, și prosternare, și nebunie, și superstiții, hrănind ca o mamă popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai stinge o lumânare în biserică, la sfârșitul liturghiei. Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile ei răsare zilnic astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Taina vieții însăși sălășluiește în desișul pădurilor ei neîmblânzite, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n ascunzișurile de stuf și papură, ferite de ochiul modernismului, care cu tehnologii rupe norii, smulge copacii din ancore și-i taie din brâu, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și construiește orașe din piatră strămutată. Deși omul aude chemarea naturii, nu poate să nu se îndoiască de ea, așa cum se îndoiește de el însuși, oscilând veșnic între extaz mistic și rațiune neangajată teist, trăind rupt în două – iar jumătățile lui se luptă între ele ca două oștiri inamice, cu aceeași încrâncenare și cu aceeași putere. Iar războiul acesta omul nu-l poate pierde, dar nici câștiga.

   Ușa micuței cabinei se deschide, în fanta ei ivindu-se un tânăr slăbuț, îmbrăcat în haine sport, având în jur de douăzeci și cinci de ani. Își ține mâinile în buzunarele pantalonului. Străbate neliniștit puntea de lemn, care-i geme sub tălpi la fiecare pas, lată de vreo treizeci de metri pătrați în partea aceasta. Se oprește lângă balustrada metalică închisă cu un grilaj, legată cu un lanț masiv de care stă ancorat un lacăt ruginit, șubrezită de timp și scorojită de vopseluri. Umerii lui puțin cocârjați, vremelnic, îi știrbesc semeția privirii sfidătoare. Lucirea din ochii lui dezvăluie desfătarea celor câteva pahare cu vin băute în cabina vaporașului legănat de apă. Nu mai este mult până când va ajunge în Maliuc, loc aflat la douăzeci și cinci de kilometri de orașul Tulcea.

Aș putea dormi luni la rând, ca Eri a lui Haruki Murakami, își spune visător. Obosește omul și să trăiască… Ce binecuvântare, să te întinzi între cer și apă și să umpli vortexul dintre ele cu un somn fără vise. O iluzie totuși, doar nu voi locui într-un cuib părăsit de berze, ci la draga mea bătrânică. Zâmbește, tras de-o mânecă de bucuria revederii și de alta, de nevoia lui stridentă de a fi singur.

Ce caut aici? Ce vreau? Să fug? Să scriu? Să dorm?

   Caută prin bagaje caietul în care scrie zilnic articole, eseuri, versuri sau doar simple cuvinte ce-l opresc să mediteze asupra lor, să le întoarcă pe toate părțile și să le colecționeze ca pe niște timbre. Nu se desparte niciodată de caietul lui, dar acum este dosit prea adânc în bagaj. Nu vrea să scoată toate lucrurile din geantă prin cabină, mai ales că s-a diagnosticat singur că ar suferi de misofobie. Astfel, începe să scrie pe niște foi descoperite într-un sertar din dulapul metalic rezemat de perete, greu și cu tabla mâncată, ce îi amintește de dulapul unui cabinet de dentist înainte de Primul Război Mondial, când dulapurile erau pe seama cleștilor de scos dinții, cabinet observat cu vreo trei ani în urmă, într-o policlinică aparținând Statului, plină de gândaci și astfel de relicve – pe care un pasionat de ele le-ar fi considerat aur viu. Alexandru privise cu groază atunci la acel scaun, care semăna cu un scaun de tortură sau cu unul electric, pe care mor deținuții condamnați, de multe ori, urinându-se pe ei. Cititorul nu o să se mire prea tare aflând că scaunul electric a fost invenția macabră a dentistului Harold Brown, și că pe el au murit prăjiți mulți oameni, cu globii oculari scoși din orbite, până la binecuvântarea de a face stop cardiac. Controversatul scriitor aristocrat, Marchizul de Sade, s-a întrebat ce este mai imoral decât războiul. Doar oamenii ar putea să facă din război artă, bravadă și eroism, precum și știință din studiul meticulos al omorârii semenilor tăi.

„Alberto Bevilacqua se simțea ca o insulă, iar de restul lumii îl despărțea un ocean de nevâslit. Lumea nu-l mulțumea. Lumea nu i se potrivea, croiala ei îi stingherea mișcările, ca o cămașă de forță. Scriitorul este un om, căci măcar această matriță trupească îi e aidoma cu a altora, dar e un om nemulțumit, cusurgiu și taciturn. Creează o lume a lui, doar a lui, una care să-l reflecte întru totul. Și se leapădă de lumea celor mulți ca șarpele de piele. Și renaște ca el, după ce părea că a murit. Între coperți se joacă de-a Dumnezeu și modelează oameni de hârtie. Și-i pedepsește, și le dă avânt, așa cum crede el de cuviință. Pe unii îi omoară cu mâna lui, nu că au fost răi, ci pentru au făcut fapte rele, iar pe alții îi lasă în plata Domnului, căci muri-vor ei singuri mai devreme sau mai târziu. Și-atunci își dă seama că răzbunarea nu există și că moartea nu-i o pedeapsă, iar dacă ar fi, ar fi aceeași pentru toată lumea. Oare Dumnezeu așa s-a simțit la începutul începutului? Oare creația, lumea, apa, muza, insula, zorii zilei, pietrele și viermii au izvorât dintr-o nemulțumire? Dintr-o insuportabilă singurătate? Dumnezeu a creat la început omul și calul. Și ambii erau liberi. Omul a făcut biciul și a furat libertatea calului, pentru că se simțea și el insuportabil de singur”.

   Alexandru împăturește în patru foaia pe care a scris și o pune în buzunarul pantalonului, cu gândul a transcrie pe caiet atunci când va ajunge la mătușa Tudosia.

   Însetat, bea dintr-o cutie cu bere și iese iar pe punte. Umbrele înserării se prind de coroanele fantomatice ale copacilor copleșiți de licheni și de iederă ce li se cațără cu îndrăzneală până-n frunțile lor seculare. Corurile de broaște se trezesc la viață, trâmbițând în inima Deltei, răsfirând ecouri printre pletele salciilor încleștate în mal. Parcă aude un cântec nedeslușit ce înfioară undele Dunării. Nu îi este mai puțin dor doar pentru că nu știe de ce, sentiment pe care-l încearcă încă de când a ajuns în Tulcea.

  Văzduhul începe să freamăte; vântul iscat de nicăieri rotește frunze de arini și plopi, cu stropi desprinși din Dunăre. Murmurul se întețește. Se aude un muget ce vine din apă sau din pământ, ca înaintea unui cutremur. Valurile își izbesc umerii de ambarcațiunea care plutește mai nesigur acum, clătinată de colo-colo, fără direcția precisă de mai înainte. Din cerul înnegurat cad săgeți ce ciuruie pojghița subțire a apei. Miroase a iarbă cosită.

   Tânărul se dezmeticește și trage de mânerul ușii, adăpostindu-se în cabina micuță, așezându-se pe băncuța de lângă geamul oval, murdar, spălat cu furie de ploaia ce-și continuă mai înverșunată răpăiala. Alexandru scoate cu dinții dopul de plută din gâtul unei sticle cu vin. Bea direct din ea, fără să mai caute un pahar. Licoarea purpurie, ca o transfuzie, se scurge până la ultima picătură din sticlă în om.

   Bubuiala tunetelor se apropie și scutură ambarcațiunea care protestează din toate încheieturile. Întunericul este brăzdat de fulgerele ce se aprind ca artificiile, întinzându-se precum nervurile unei frunze arse căzute-n cer. Șiroaiele inundă puntea vaporașului „Rusalka”.

   În pântecul cabinei e protejat ca un nenăscut. Aruncându-și privirea pe geam, lui Alexandru i se pare că deslușește o siluetă umană înotând în mohorârea apei. Sare ca ars de pe banchetă; se împiedică de prag, cât pe ce să cadă de-a dura, iese din cabină în ropotele ploii și se îndreaptă către timonier. Bate cu pumnii în ușă, iar când acesta îi deschide, strigă la el panicat:

— Domnule, vă rog, este cineva în apă!

   Un tunet bubuie cumplit deasupra lor.

— Ești sigur? Unde? îl întreabă bărbatul de vreo patruzeci de ani, privindu-l neîncrezător.

— În dreapta, cred că tocmai am trecut de el!

   Alexandru îi arată cu mâna locul în care văzuse silueta înotătorului sau înotătoarei, buimăcit de apariție și de vinul băut.

   Cârmaciul oprește cam nemulțumit ambarcațiunea, ia un binoclu și scrutează atent în dreapta vaporașului. Nevăzând nimic, iese pe punte și continuă să se uite în apă, în toate direcțiile. Alexandru stă nefolositor în ploaie, ud leoarcă, lângă el.

— Nu văd pe nimeni! strigă timonierul. Poate că era un pește mai mare!

— Nu! Am văzut pe cineva înotând. Cu mâinile, adaugă el absurd.

— Ei, drăcia dracului! suduie timonierul și se uită iar, dând roată vasului, în pași nervoși, cu binoclul la ochi.

   Alexandru se întreabă dacă nu cumva băuse prea mult în cabină, agitând și timonierul, întârziind aiurea și ceilalți pasageri aflați la bord.

— Nimic, dă din cap bărbatul cel vânjos venind către el. Acesta se gândește că orășenii pe care îi transportă, picați în Deltă ca extratereștrii, oricum nu ar face diferența dintre un pește și-un om în apă, cu atât mai mult atunci când miros a alcool de la câțiva pași. Își face totuși datoria și raportează prin stație că unuia dintre pasageri i s-a „părut” că a văzut un om în apă. Semnalează coordonatele locului, mai staționează douăzeci de minute în vitregia naturii, dar, nevăzând nimic anormal, reia cursul către Maliuc, cu toți pasagerii alarmați, ieșiți pe punte, lângă balustradă, agitați ca păduchii pe linia părului, la auzul veștii. Un roșcovan cu fața arsă de soare și vânt se clatină pe picioare, beat turtă, ud și el. Alexandru îi zâmbește înțelegător, la urma urmei, hoțul pe hoț mai ușor se iartă, îngăduindu-și unul altuia aceleași vicii.

   Revine confuz în cabină, neliniștit de ceea ce văzuse în apă. Stomacul îi este chinuit ca de un demon de o apăsare și-un zbucium pe care nu le prevăzuse în odiseea lui spre Delta Dunării. De restul lumii, așa cum o știa el, îl desparte acum făptura din apă.

   Vaporașul își reia cursul către satele îmbibate cu apă, ca bureții, din inima Deltei.

***

   Ambarcațiunea se apropie de țărmul pietruit, ca mozaicul, din care apa mușcă neîncetat. Norii furioși s-au scurs undeva în Dunăre, spre granița cu Ucraina, iar furtuna de dinainte a dispărut ca o nălucă, asemenea siluetei nedefinite pe care o văzuse Alexandru în valuri. Comuna Maliuc e o palmă de pământ întinsă spre cer, plutind în mijlocul apelor. Din talpa ei țâșnesc sălcii și plopi, case cu oameni și curți, unde merg agale vacile care nu se opresc din rumegat decât sub cuțitul din mâinile oamenilor – aceleași făpturi care le-au dat mâncare zilnic și le-au vorbit pe limba lor. Și se mai întreabă naiv tot ei cum de semenii lor pot să-i mintă, să-i înșele sau să-i fure de lucruri sau de emoții. Tot aici sunt și pescari cu găleți plini cu pești încă vii, peste alți pești morți deja, zbătându-se, sufocându-se în aer fără aer.

   Alexandru pășește ultimul dintre pasageri pe pontonul vopsit cu alb și albastru. Ajuns pe mal, se uită împrejur după mătușa lui, dar nu o zărește. Rămâne singur în bătaia vântului și a înserării.

— Tu ești, Sașa? îl întreabă un bătrân, cu vestă peticită. Vorbele-i ies puțin peltice și deformate caraghios din gura cam știrbă, cu buze încrețite, în ciuda atitudinii de demnă austeritate. Miroase și el a pește și a usturoi, miasmă cu care tânărul a înțeles destul de repede că trebuie să se obișnuiască prin părțile alea.

   Ca răspuns la nedumerirea lui Alexandru, bătrânul îl lămurește:

— M-a trimis Dosia după tine. Vino, te duc eu până la ea.

   Alexandru întinde mâna bătrânului, ca pentru a i-o strânge, în semn de salut, dar acesta, neînțelegând ce vrea de la el, își face de lucru cu ea în buzunare. Bătrânul pescar are  sub vestă o cămașă diformă și ponosită de anii ce au trecut prin ea lăsând găuri micuțe, ca de gloanțe, măcinându-i tare țesătura mânecilor. Picioarele i se ițesc de sub pantalonii negri, suflecați, băgate în niște ghete scâlciate. Bătrânul îl măsoară pe tânăr din cap și până-n picioare, părând puțin nemulțumit de rezultatul final. Pe cap poartă o șapcă din care-i ies, ca marginile unei broderii, fire de păr albe ca bumbacul.

— Mergem pe jos? îl întreabă Alexandru nedumerit.

   Bătrânul nu pare să înțeleagă întrebarea lui și o ia înainte, cu picioarele curbate de anii ce au trecut peste el, parcă împleticindu-i unul într-altul. Iuțeala lui îl stânjenește pe tânărul care-l urmează tăcut, potrivindu-și pasul cu al lui, cărându-și valiza de voiaj. Nu se plânge, să nu pară un răsfățat nerecunoscător de la oraș.

   Merg unul lângă altul și nu spun nimic, fiind ușurați că umbletul îi scutește de o eventuală conversație incomodă. Ce își pot spune doi bărbați care nu se cunosc, aparținând unor generații cu preocupări diferite? Poate că singurul lucru care îi apropie este chiar muțenia lor. Tăcerea dintre ei este populată de țipetele parcă mereu neașteptate ale păsărilor, de zgomotele bărcilor cu motor și de cuvintele ce ajung până la ei ale oamenilor întâlniți pe drum, lângă strada principală din Maliuc. Odată cu înserarea, roiuri de țânțari tăbară înfometați pe cei doi drumeți tăcuți.

— Ne oprim puțin? întreabă Alexandru, punându-și jos valiza, nădușit, fără a mai aștepta un răspuns din partea bătrânului.

   Nici bătrânul nu avea de gând să îi răspundă. Cei doi evită să se uite unul la altul, oprindu-se stânjeniți, și contemplează pescarii de lângă dig cu interes prefăcut. Alexandru scoate o sticlă de plastic plină cu apă și bea din ea, mai însetat decât țânțarii care zumzăie ca niște mici elicoptere pregătite de atac în jurul lui. Greutatea genții îl stingherește serios. Este ostenit, dar nu doar de drum. Ceva îi apasă pieptul ca un teasc.

— Pescarii ăștia veniți din capitală, probabil, ca mine, cu toate undițele moderne și lansetele lor performante abia reușesc să convingă câțiva pești să le sară în cârlige, și aceia sinucigași – au gălețile goale – ,  iar bătrâna aceea scoate somn după somn din apă, remarcă intrigat Alexandru, nevenindu-i să creadă ochilor.

   Într-adevăr, ceva mai departe de pescarii îmbrăcați ca dintr-o reclamă la un magazin cu unelte de pescuit, pe un cot al canalului, siguratică, o bătrână de vreo șaizeci-șaptezeci de ani, cu un batic roșu, înflorat, pe cap, cu undițele ei noduroase ca niște oase bătrâne și schilodite, îi face pe bărbații veniți la pescuit să-i arunce căutături piezișe, încercând să nu-și trădeze ciuda și umilința de a fi întrecuți de o biată bătrânică.

  În pofida prăzii bogate, ea se oprește o clipă și oftează din adâncul sufletului, aruncând încă un pește în găleata din aluminiu deja plină cu pești.

   Recăpătându-și suflul, Alexandru își reia mersul alături de bătrân pe aleea de pământ, cotind pe lângă cimitirul ce se ivește ca o stafie în semiobscuritatea lăsată pe nesimțite. Ar fi vrut să-l întrebe dacă mai este mult de mers, dar nu-și îngăduie o asemenea slăbiciune prea puțin bărbătească.

   Bătrânul se oprește pe mal, lângă o barcă, făcându-i un semn scurt, aproape poruncitor. Îi deznoadă funiile, care o țin captivă, și-i face un alt semn tânărului să se urce în ea. Alexandru se clatină, clatină și barca, dar reușește să-și așeze geanta într-un punct de echilibru, pășind precaut în ea. Bătrânul urcă și el, aranjează lopețile prinse în funii și începe să vâslească viguros, croindu-și drum în bezna apelor, precum Charon în lumea subpământeană. Tânărul admiră priceperea bătrânul. Îi remarcă mișcările îndemânatice datorită cărora barca alunecă ușor pe apă, slobodă, de parcă ar fi remorcată de monstrul marin al lui Iona. Bătrânul, doar el, vede poteci invizibile în lichidul de smoală și glisează pe ele cu precizia laserului. Se întunecă de-a binelea. Cei doi tac. Deodată se aud niște schelălăituri înspăimântătoare. Alexandru simte cum i se agață de picioare un firicel de spaimă ce-i urcă spre inimă ca un fior rău prevestitor.

— Ce se aude? întreabă el, încercând să pară calm.

­— Sunt urlete de șacali, îi răspunde bătrânul.

   Bătrânul nu se miră de nepriceperea tânărului, ceea ce îl deranjează mai tare pe Alexandru, ca și cum s-ar fi așteptat ca el să fie nătâng, nici măcar cu prezumția de nevinovăție. Se simte acum și nătâng, și neputincios în tot acest necunoscut acvatic. De când pusese piciorul pe vapor parcă intrase într-o oglindă lichidă populată de creaturi stranii, de presimțiri perverse și de sunete venite dintr-o altă lume. Este cuprins de frământări, unele ce par vechi, cunoscute, dar și altele noi, primejdioase, azvârlindu-l într-un delir nocturn. Parcă mii de ochi îl supraveghează din întuneric, pândindu-l. Ochi de șacal sau de om. Simte în ceafă privirile adunate în fascicul. Apa se contopește cu pădurea și noaptea. Îl înconjoară toate fricile. Ca să se încurajeze singur și să-și alunge gândurile nebunești, începe să fluiere vesel.

— Ты с ума сошел[3]? strigă deodată bătrânul la el, nemulțumit, dar văzându-l nedumerit și inocent, își coboară puțin glasul și-i spune în limba română, de data asta: — Nu se fluieră în barcă niciodată. Vrei s-o chemi pe Vidma?

   Tânărul tresare din începutul lui fragil de optimism. Amuțește iar, mai îmbufnat. Nu înțelege nici de unde vine agresivitatea verbală a bătrânului, nici gestul nervos cu care a lovit lopata de barcă.


[1] Regele râurilor europene – traducere din lb. franceză.

[2] Dunai – Дунай (limba ucrainiană).

[3] Tu ai înnebunit? (traducere din limba rusă)

____________________________________

Rusalka

Începutul romanului „Rusalka” în revista „Misterele Dunării”

Articol preluat de pe MISTERELE DUNĂRII

În pregătire numărul 10 al Revistei Misterele Dunării!

Din sumar:

Natașa Alina Culea – Rusalka (fragment)

Alexandru se întoarce, după 20 de ani de înstrăinare, în satul copilăriei sale, din inima Deltei. Fără să știe că, intrând în această lume tainică, ale cărei rosturi îi sunt străine și de neînțeles, nu face decât altceva să împlinească destinul ce-i fusese rânduit. Rusalca i se arată, în valurile Dunării, încă din primele clipe petrecute pe tărâmul dintre ape. Din momentul primului contact, și până la întâlnirea cu Rusalca, în tot acest răstimp al așteptării, toate semnele par a prevesti ceea ce urma să se întâmple: vaporul numit Rusalka, sărbătoarea Rusaliilor, efemeridele, numite popular Rusalii, vizita la casa spânzuratului, victima Rusalcăi, poemul Rusalcăi. Semne, pe care Alexandru le ignoră. Superstiții, în care nu crede. O rânduială a lucrurilor, pe care nu o pricepe. Pentru că, în această lume a simplității primordiale, viața oamenilor se desfășoară după legile naturii și ale lui Dumnezeu.
Va reuși Alexandru, în ciuda tuturor semnelor și prevestirilor, să păcălească destinul și să scape chemării Rusalcăi?
Veți afla în Rusalka, al șaptelea roman (în curs de apariție) al Natașei Alina Culea, o scriitoare născută la Tulcea, socotită una dintre vocile cele mai reprezentative ale tinerei generații de scriitori români .
CONTINUARE…

Misterele Dunarii – nr 10
Cărți scrise, Rusalka

Fragment din romanul RUSALKA – conversație între Sașa și mătușa Tudosia

Fragment din romanul în lucru, RUSALKA, de Nataşa Alina Culea

— Scrii, Sașa? Despre ce scrii tu? Despre oameni sau despre poveștile pe care ei le spun? îl întreabă Tudosia, apărută de niciunde, cu crenguțe de salcie și bulgări de tămâie în mâini.

— Nu pot să scriu despre ceilalți oameni. Eu scriu doar despre mine, este singurul subiect pe care-l cunosc cu adevărat.

— Zi-mi tu, Sașa, ce ești? Ziarist sau scriitor?

— Nici eu nu știu încă.

— Dacă nu știi, înseamnă că ești ziarist. Dar, ia, spune-mi, cum de ai venit tu la mine, după atâția amar de ani? Ce cauți tu să-ți dea Delta, și nu găsești în altă parte?

— Chiar vrei să știi, tanti?

— Dacă nu voiam să aflu, nu te întrebam. Tu crezi că eu n-am treabă? Poate-ți pare ție că aici nu se petrece nimic, dar noi cu nimicul ăsta suntem ocupați până peste cap.

   Sașa zâmbește. Ochii îi lucesc de alcool, dansând între pleoape.

— M-am despărțit de logodnica mea acum câteva luni, chiar înainte de nuntă.

— Deci te-ai refugiat aici pentru că ideea ta de iubire nu s-a potrivit cu ceea ce ai primit de la ea. De ce v-ați despărțit? întreabă ea, uscând cu cârpa un pahar ud, agitându-se când lângă masă, când lângă dulap, ștergând rând pe rând vasele ude.

— Parcă s-a întâmplat altuia, nu mie. Ea se mai întâlnea cu cineva. Știu cum ar fi trebuit să mă simt după ce am aflat, dar adevărul este că mă simțeam așa de dinainte să aflu că mă înșală. Nu este ciudat? Bănuiesc că aș putea să o iert pe Camelia, dar nu știu ce să-i iert. Cum se iartă un om?

— Orice rugăciune adevărată începe cu o iertare, Sașa. Dar iertarea asta nu trebuie forțată. Iartă tu atunci când poți și iartă din tot sufletul, așa cum și tu ți-ai dori să fii iertat.

— Nici măcar nu știu dacă am iubit-o.

— Iubești prima persoană căreia vrei să-i împărtășești gândurile tale, un cântec, o poezie, un tablou…

— Înseamnă că n-am iubit-o. Mă doare mai mult mintea decât sufletul. Nu mă gândesc la ea, ci doar la minciunile ei. Mai mult decât pierderea ei mă doare că mi-am pierdut încrederea în mine și în capacitatea de a discerne caracterul unui om.

— Nicio femeie nu te poate minți așa cum se minte pe ea însăși, Sașa.

   Mătușa Tudosia se oprește o clipă, dar se reapucă mai înverșunată de șters un capac de cratiță.

— Mi-a trimis acum câteva zile un mesaj furios. Tot ea este furioasă, spune el și surâde amar.

— Înseamnă că totuși ea te iubește, în felul ei. Ura este iubire neîmpărtășită. N-a reușit să ajungă la tine așa cum ar fi vrut. Și nici la ea. De aceea ți-a scris așa. Inima ei se zbate ca un pește pe uscat.

— Nu aveam de ce să n-o iubesc. Camelia e frumoasă, deșteaptă, educată. Vorbește patru limbi străine. Poți merge oriunde cu ea, lasă în urmă, ca un iz de parfum, o impresie fermecătoare. Mereu m-am întrebat de ce are același zâmbet pentru toată lumea. Nu mi-a plăcut să-i împart zâmbetul cu tot restul lumii. Nu ar trebui să zâmbești la fel iubitului tău așa cum îi zâmbești șefului sau vânzătorului de ziare.

— Zici că vorbești de gestiunea unui magazin atunci când vorbești de calitățile ei, Sașa. Când iubești, iubești. De cele mai multe ori, fără absolut niciun motiv. Și ce contează calitățile unei persoane în afara relației? Dacă n-au nicio legătură cu voi, dacă nu ajută relația de vreun fel, de ce ți-ar păsa ție de ele?

— Tanti, vrei să te ajut cu ceva? o întreabă el. Vrei să spăl eu vasele?

— Nu schimba acum subiectul. Mai spune-mi de ea…

— Ce să îți spun? Cred că îi era și ei greu să mai păstreze aparențele unei relații. Uneori nu voia să vin să o iau de la serviciu. Nu cred că voia să fie văzută cu mine sau cel cu care se întâlnea era chiar de la serviciul ei.

— Când ești cu cineva care se ascunde să fie văzut cu tine, ești mai rău decât dacă ai fi singur. Nu ești nici măcar tu cu tine. Lasă, Sașa, bine că s-a dus. Sau te pomenești că vrei să te împaci cu ea?

— Nu știu dacă vreau să ne mai dau o șansă. Mă sperie doar gândul. Volatilitatea femeilor mă sperie.

— Ei lasă, că nu toate femeile sunt ca ea. Unele sunt chiar și mai rele, zâmbește bătrâna.

— Poate Camelia o să se schimbe…

— Poate se schimbă, nu zic nu, dar să nu contezi pe schimbarea asta. Sașa, dacă tot vrei să faci greșeli, să faci unele noi, că ai tot timpul, ești tânăr.

— Poate că nu i-am dat suficient spațiu. Poate că nu putea să primească ceea ce aveam eu să-i ofer.

— La porțile închise nu se bate mai tare, nepoate. Dacă îi dădeai spațiu, ar fi spus că i-ai dat prea mult spațiu și că ești prea indiferent. Am tot văzut la televizor, la invitații din emisiuni: spațiu, spațiu și iar spațiu și independență. Ascultă la mine, că sunt bătrână şi-am trăit mult pe lume, iubirea nu este spațiu, este posesiune. Înseamnă să vezi pe cineva ca făcând parte din tine. Când cineva nu vrea să fie cu tine și spațiul, dar și lipsa lui o vor deranja. Cred că a sosit timpul să afli ce-i demnitea. Sigur așa te-ar fi sfătuit și biata maică-ta, dacă mai trăia.

— Ce este demnitatea, tanti? La ce îți folosește?

— Nu mă lua peste picior, băiete. Dar ca să-ți răspund, demnitatea unei persoane arată unde trage linie și pune punct. Lasă, că nu e greu să găsești femei care să te înșele, doar bagă de seamă, ca din prea multă precauție, apoi să nu le ratezi pe cele care știu să iubească. Știu că este greu să dai drumul celor care te fac nefericit. Este chiar mai greu decât să dai drumul celor care te fac fericit. Ți-a promis cineva că-ți va fi ușor prin viață?

________________________________________

Fragment din romanul RUSALKA, de Natașa Alina Culea